A Doua Venire

Rotindu-se, rotindu-se-într-o spirală din ce în ce mai largă,
Şoimul nu mai aude şoimarul.
Părţile se desfac; centrul nu le mai poate ţine;
Anarhia se răspândeşte-n lume,
Mareea sângelui vlăguit încetează să pulseze - pretutindeni
Ceremonia inocenţei a devenit inutilă;
În timp ce oamenilor buni le lipsesc convingerile,
Ticăloşii sunt plini de pasiuni intense.

Desigur, câteva revelaţii sunt la îndemână;
Desigur, a Doua Venire este la îndemână.
A Doua Venire! De-abia s-au spus acele cuvinte
Şi, printr-o imagine imensă, Spiritus Mundi
Îmi tulbură vederea: undeva prin nisipurile pustiului
O înfăţişare cu cap de om şi trup de leu,
Cu o privire goală şi neiertătoare, ca aceea a soarelui,
Îşi târâie-încet coapsele, în vreme ce în jurul ei
Se-apleacă indignate umbre de păsări ale deşertului.
Întunericul cade iarăşi; dar ştiu eu acum
Că douăzeci de secole de somn împietrit
Au fost vexate până la coşmar de leagănul unui copil,
Cum şi ce fiară primitivă – ora ei, în sfârşit, se-întoarce,–
Se lăbărţează către Betleem spre a se naşte?

poezie celebră de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Disperare

Părţile se desfac; centrul nu le mai poate ţine;
Anarhia se răspândeşte în lume,
Mareea sângelui vlăguit încetează să pulseze - pretutindeni
Păstrarea inocenţei devine inutilă;
În timp ce oamenilor buni le lipsesc convingerile,
Ticăloşii sunt plini de pasiuni intense.

poezie celebră de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-ai căutat cu privirea, nu e aşa?... Chiar m-ai văzut? Erai în lumină, eu în întuneric, desigur nu în beznă, pentru că rămân aprinse cele câteva aplice roşiatice împrăştiate ici şi colo prin loji, dar oricum, ce puteai să distingi? Doar silueta. Doamne, ce prostii îmi treceau prin cap! Îţi dai seama cât de zăpăcită eram? Cum silueta? De unde să îmi mai ştii silueta? Puteam să fiu o sfrijită sau o balabustă, un schelet sau un butoi. De altfel, mi-ai şi spus după aceea, nu mai târziu decât a doua zi, la lumina jupuitoare a zilei - o, mai bine aş fi primit o sută de perechi de palme decât să aud asemenea grozăvie! - că ai fi putut trece de nu ştiu câte ori pe lângă mine fără să mă recunoşti.

Dumitru Popescu în Cenuşa din ornic
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre un punct din Vega ne îndreptăm noi, Soarele nostru având o iuţeală de vreo 20 km pe secundă. Şi cu toate acestea sunt sute de mii de ani de când zburăm spre acele regiuni cereşti. E drumul Soarelui o linie dreaptă? E o imensă curbă? Nu se poate răspunde. E mai probabil însă că Soarele descrie o imensă elipsă, sau poate o spirală, în jurul unui centru pe care încă nu-l ştim. În acest caz, s'ar observa, în viitor, că mereu Soarele se îndreaptă spre un alt punct al cerului, în realitate Soarele descriind o curbă. Dar lucrurile astea le-am aflat prea de curând şi trebuie să treacă poate mii de ani pentru a fi verificate.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cliché

Un om şi o femeie –
un accident auto
între o maşină veche şi o altă maşină, mai veche.
Circulaţia a fost deviată,
aşa că ei s-au întâlnit într-o zi la sensul giratoriu;
cum traficul era congestiont s-au tamponat,
– el şi ea ca două vehicole.
Promisiunile lor sunt primele care vor fi încălcate,
dar minciunile vor mai supravieţui câteva zile,
deşi cu dezamăgiri din ce în ce mai mari.
Cerul se vede zdrenţuit prin apărătoarea de vânt a geamurilor,
iar acomodarea cu paguba va devora jumătate din primăvară.
În întuneric, secretele şi colţii dorinţei
ies la suprafaţă, iarăşi şi iarăşi.
Câţi ştiu cum să navigheze prin labirintul regulamentelor de circulaţie?
Şi datorită jurămintelor, mai ales, chestia asta doare;
iată, încă o dată se dovedeşte neputinţa voinţei.
După o asemenea rană însângerată: de la cei mai mici nervi până la creier,
chiar şi carnea a contractat tulburări anxioase.
Accelerare, lumini roşii, străzi cu sens unic, taxe de trecere –
implicarea în dragoste a devenit o manevră periculoasă –
şi nu ambulanţa, doar timpul poate veni în salvarea lor.

Ei sunt doi supravieţuitori.
Va putea el oare să reconsidere?
Va putea ea uita îndoielile chinuitoare privind siguranţa maşinii?
A devenit cel mai prudent şofer,
temătoare că îşi va avaria şi aceast autoturism luat la mâna a doua.

poezie de Rong Rong, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândurile bătrânului pescar

O, valuri limpezi, deşi-mi atingeţi trupul cu mângâieri de pluş,
Deşi vă petreceţi calm sau avântat ca în zbor o rândunea,
În verile de demult, mai calde, dansul vostru era mai jucăuş,
Iar eu, copil, n-aveam nicio rană-n inima mea.

Nici mareea nu mai aduce peşte ca-n acele zile pline de candoare;
Sunt trist. Îmi lipsesc toate clinchetele făcute de căruţa care trecea
Pe drum, spre Sligo,-încărcată ochi cu macrou şi hering de vânzare,
Iar eu, copil, n-aveam nicio rană-n inima mea.

Iar voi, fete mândre, nu mai sunteţi la fel de blonde, s-a pierdut şi-acel fior
Încercat de fetele altor veri când vâsla, lovind apa, se-auzea
Sau când seara, printre năvoade, paşii lui călcau peste pietriş, sonor –
Iar eu, copil, n-aveam nicio rană-n inima mea.

poezie de William Butler Yeats, 1865 - 1939, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu, pentru a doua Troie

De ce-ar trebui s-o acuz că mi-a umplut zilele
De tot felul de belele sau că în ultima vreme
A îndemnat oamenii proşti la violenţă şi la rele,
Sau ca-învrăjbit centrul cu mahalaua, prin iscusite scheme?

Avut-au ei numai curajul şi dorinţa drept măsură?
Ce-anume-ar fi putut s-o ţină împăcată, să-i fi cuprins
Mintea în cercuri de lumină – fără patimi, fără ură –
Întregită-n rotunda frumuseţe a arcului întins,

Chiar dacă-ar fi părut de pe-altă lume-n zile ca aceste?
Ce-a înstrăinat-o, ce afront sau ce nevoie?
De ce? Ce i s-a întâmplat pentru a fi aşa cum este?
Mai trebuie oare arsă undeva o altă Troie?

poezie celebră de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Nu înţeleg; până acum, în ceilalţi ani n-ai reacţionat astfel, de ziua mamei tale.
Lucian: Nu?! Aşa crezi tu?! Ţi-am mai spus, Lia, cât de puţin mă cunoşti; aproape deloc, chiar...
Lia: Adică...?!
Lucian: Ce-ai vrea să-ţi spun? Da, tot aşa m-am comportat de fiecare dată, în fiecare an, de ziua ei... Doar că, desigur, nu de faţă cu voi...
Lia: N-am observat.
Lucian: Nu mă mir...
Lia: Dar nu înţeleg, de ce te chinui?
Lucian: Ţi-am spus, i-am zis unele cuvinte care nu-mi dau pace, chiar dacă ea m-a iertat, ba chiar m-a asigurat că n-a fost supărată deloc, că n-a luat seama la câteva cuvinte rostite în acele momente tensionate. Dar ştii bine cum sunt eu, cum mă comport în asemenea momente, adică, exact cum n-ar trebui, prosteşte, iar cuvintele rămân, nu pot fi şterse; de aceea, ar trebui să ne gândim mai mult înainte de a le rosti.
Lia: Ce puteai să-i fi spus, atât de grav? Cred că exagerezi!
Lucian: Exagerez?! Nu, deloc... Cum aş putea să exagerez? Atunci, da, într-adevăr am exagerat, însă nu şi acum.
Lia: Dacă-mi povesteşti, poate te vei simţi mai bine după aceea.
Lucian: Nu cred, dar dacă eşti dispusă să mă asculţi...
Lia: Te ascult, Luci.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta este marea diferenţă din anii 80 până în anii 90 şi cea a femeii de acum: are la îndemână acum tot ce îşi doreşte, dar nu are posibilitatea să aibă. Asta este dur pentru o femeie, că nu îşi poate permite. Româncele sunt deosebit de cochete, de frumoase, sunt atente la ţinută.

citat din Angela Similea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de primăvară

Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viaţă,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi.

Şi mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
şi iar mi se roteşte-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.

Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat şi reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morţii sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roşii-nalţă.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua scrisoare cu destinatar necunoscut

undeva la ora asta se moare spune poetul
îndrăgostiţii împart sentimentul în doi
undeva la ora asta se naşte un copil
pe care Dumnezeu îl va legăna
pe o aşchie de lumină

toate lucrurile astea există
însă tristeţea pe care o împart la unul
sfredeleşte în mine
ca un vierme
cu rana sub piele
îmi strâng genunchii la piept
şi strig
ecoul se izbeşte de pereţi
aud un oftat
ridic ochii şi privesc atent
în cameră e cald
aerul se dizolvă
sub perdeaua
nemişcată de o vreme
se instalează frica
ştiu că sunt neputincios şi că tata
mi-ar fi întins o mână

mi-e dor de tata şi de oamenii care
mă strigau pe numele mic
uneori îmi vine să le scriu o scrisoare
dar am impresia că tata s-a mutat
aş scrie şi fratelui meu plecat
în ziua în care
cireşii plesneau de culoare dar
negrul de afară îmi juleşte privirea
şi nu-mi amintesc decât
de mama care
strângea durerea între palme
ca pe o amintire

undeva la ora asta se moare
îndrăgostiţii împart sentimentul în doi
undeva la ora asta se naşte un copil

şi toate lucrurile astea există

deşi seamănă cu un cimitir fără cruci
în interiorul meu e cald
acolo îmi îngrop sentimentele
şi adulmec fiecare clipă
dar n-am să mai vorbesc despre mine
sunt prea bătrân şi mi-e teamă
nu mai am nimic
nu mai am nici prieteni ci doar
o secvenţă pe care o derulez
dimineaţa la amiază şi seara

ultimul gând se desprinde de mine
ca o coajă de nucă toamna
dezamăgit mă închid pe dinăuntru
şi aştept...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce fel roşim adesea când suntem trişti. Se întâmplă adesea să nu pălim când suntem trişti, ci dimpotrivă, să ne înroşim. Faptul acesta trebuie atribuit celorlalte pasiuni care se asociază cu tristeţea, cum sunt iubirea sau dorinţa, iar uneori şi ura. Căci aceste pasiuni, încălzind sau agitând sângele, care vine din ficat, din intestine şi din alte părţi interne, împing sângele spre inimă şi de acolo, prin artera cea mare, spre venele feţei, fără ca tristeţea, care strânge din toate părţile orificiile inimii, să poată împiedica aceasta. Dar, chiar dacă este moderată, tristeţea împiedică lesne sângele ajuns în venele feţei să coboare spre inimă, în timp ce iubirea, dorinţa sau ura împing spre faţă alt sânge din părţile interioare. Iată, pentru ce acest sânge, fiind oprit în jurul feţei o face roşie, deoarece culoarea sângelui este cu atât mai vizibilă cu cât el curge mai puţin repede, precum şi fiindcă astfel se poate aduna în venele feţei mai mult ca atunci când orificiile inimii sunt mai deschise, lucru care se întâmplă mai ales când ne este ruşine, aceasta fiind compusă din iubire de sine şi dintr-o dorinţă puternică de a evita dezonoarea, ceea ce face ca sângele din părţile interne să vine spre inimă, iar apoi prin artere spre faţă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a doua venire

mereu mi s-au împlinit presimţirile.
vă vorbeşte un om născut acum o sută de ani
ce speră mereu iubirea să-i facă o rană urâtă
pentru a se întoarce acasă.

nu-mi doream nimic altceva
decât să fiu un copil greu de minţit;
aşadar m-am umflat de plâns.

nici măcar nu puteam să spun că mi-e frică.
sufeream cumplit după apă,
iar apa spumega în scoarţa copacilor desfiguraţi de durerea
pe care doar o secetă lungă sau focul ţi le poate produce.

i-am spus unui preot catolic:
mama ţine în cameră tabloul cu tata.
lumina din stradă,
lumina maşinilor ce virează îi schimbă privirea.
uneori este rea,
alteori pare a unui om resemnat cu faptul
că lumea lui e mult prea departe,

deci nu-mi vorbiţi despre iad.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

William Fluke

Soţia şi-a pierdut sănătatea,
A început să slăbească până a ajuns la patruzeci de kilograme.
Apoi, a apărut acea femeie, cu chipul după care bărbaţii
Şi-o imaginează pe Cleopatra.
Şi noi – noi cei căsătoriţi
Ne-am încălcat cu toţii jurămintele, iar eu printre ei.
Anii au trecut şi toţi, unul câte unul,
Au fost revendicaţi de moarte în varii forme hidoase.
Iar eu, închipuindu-mi că sunt protejat
De o grijă specială a lui Dumnezeu,
Am început să scriu, să scriu, să scriu, tomuri peste tomuri,
Despre a doua venire a lui Christos.
Apoi, Christos a venit la mine şi mi-a spus
"Mergi în biserică şi în faţa congregaţiei
Mărturiseşte-ţi păcatul".
Dar, cum mă ridicasem şi începusem să vorbesc,
Mi-am văzut fetiţa care stătea în faţa scaunelor –
Fetiţa mea care se născuse oarbă!
După aceea s-a lăsat întunericul.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am râs

Am decis să nu mai scriu, de mâine,
De poimâine, minciună, ai faţa unui demobilizat,
Eu nu am râs de oameni, dar ştiu ce schimbătoare este stima,
Admiraţia cu sfârc, oamenii mai năpârlesc spre a scăpa.
Sunt strămutat, pietrele albe au devenit negre,
O roată se blochează, înjurând. Nici miezul nopţii nu te vrea în preajmă.
Pe cine acoperă ciuperca otrăvită? Cenuşa din ce carte s-a ivit?
Osana, zic eu, în zadar. Doar bufniţa lipsea şi a venit.
Ce caută Celan şi Luca pe Podul Mirabeau?
O altă lume, o lume a poeţilor damnaţi?
Tăcere, daţi tăcerii drepturile ei.
Geneza – tăcere, exitus-tăcere,
Iov complota, dar se plângea,
Vidul are culori ascunse.
Inert e-n aparenţă orice mort.
Dar Domnul e mişcare şi Cuvânt.
Ce ai de spus propriului suflet?
Demobilizare, cu asta se explică totul.
Şi dacă nu? Desigur, nu ai înţeles decât puţin,
Sunt praguri divergente peste tot,
De aceea am şi râs acum.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bordel

eu nu sunt Toulouse-Lautrec, dar asta nu înseamnă că sunt străin de atmosferă
la naştere, statul m-a luat şi m-a băgat într-o statistică, un număr
şi din statistica aia, am văzut viaţa cu bune şi cu rele
am văzut cum se minte. în numele legii
am văzut cum se moare. la naştere
am văzut caşcaval la telejurnal
şi mai ales, am văzut întunericul. gros. păstos. rece.
ca să ieşi din bordel trebuia să descoperi uşa din dulap şi cheiţa de aur
dar cine trecea pragul, era închis. la balamuc
din bordel la balamuc. oamenii îşi zideau faţa şi desenau un zâmbet
sfinţii se estompau, deveneau transparenţi şi apoi invizibili
viaţa te învaţă. învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi
şi învăţai. să supravieţuieşti
stare vegetativă
până la a două venire. devenire.
aşa am devenit pictor de cuvinte. şi de tăceri
stampele mele descriu cel mai bine tăcerea. o simplă baricadă.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Problema cu unii oameni este aceea că, atunci când nu sunt beţi, sunt treji.

citat celebru din William Butler Yeats
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câtă naivitate îţi trebuie să te naşti pentru singurătate...

Nu-mi amintesc de ce plângeam atunci...
plângeam (poate) de frica
de a trăi experienţe închise
sau de frica agitaţiilor lăuntrice.

Ţi le înşir pe toate ca să mai salvez ceva
din singurătatea asta glacială,
poate se mai naşte ceva din ce moare
în erupţia sângeroasă a luminii.

Îţi spun cum creşte dependenţa de regret,
că nu ajută la nimic migrarea către lacrimi şi zaci
între prăbuşire şi uitare definitivă de tine însuţi.

Zaci în strigăte stinse
până te abandonezi într-un trecut,
devenit mai agitat decât prezentul.
Câtă naivitate îţi trebuie să te naşti pentru singurătate...

Şi cu toată tăcerea asta mă clatin din toată
adolescenţa interioară pentru ceva ce nu mai e.
Te-am iubit până la senzaţia de sfârşeală
cum te iubesc şi acum.

Nu mai ştiu nimic despre lume, despre mine
cum am devenit iraţional până în adâncuri de parcă
am murit într-o pasiune haotică pentru iubire.

Mă laud uneori spunând că mi-e mai bine
spre a nu mă prăbuşi
mai jos de încordarea asta crescută
la temperatura absolută a sângelui.

Se întâmplă să rămân treaz în sunetul surd al ploii
o noapte... două... şi nu ştiu cât de departe sunt de lume
sau cât de aproape sunt de disperare.

Câtă intensitate ţi-ar trebui să supravieţuieşti
în cel mai înalt loc al universului
când lumina se năruie în prăpăstii întunecoase?

Am plâns până la ruperea timpului de real
când m-am îndrăgostit.
Te sorbeam din toate clipele ca pe o cale a mântuirii,
născut parcă pentru aceste înălţări trăite
în flăcări şi sinceritate.

Dar nu puteam dovedi prin câte rugăciuni trecusem
pentru acest imn al sângelui de care te agăţi
să nu pierzi nimic din ce te aruncă în neant.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Constelaţii Diamantine, martie 2019
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu mor în fiecare dimineaţă

mă las apoi îngropat de realitate
de la inimă în jos spre rădăcină
să-mi caut seva prin măruntaiele pământului
defect profesional-desigur
minerul din mine nu a uitat întunericul
doar partea aceasta care se visa marinar
mai strigă cerului sufocarea vieţii
mă străduiesc să învăţ tăcerea
nu mai şoptesc nici ierbii dorinţa
desfac doar piatra-n patru să-i caut centrul
între timp mă întorc în mine
din ce în ce mai adânc
până la înec
să-mi găsesc în sfârşit atlantida
să desfac minunea minunilor
în atomi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea aceea

În noaptea aceea, pentru prima oară
lumea s-a oprit într-o respiraţie adâncă
şi în inima ei, ca o largă prăpastie
s-a deschis aşteptarea.

Treaz de o lumină tristă, interioară
cu gesturi atente, prelungi
cu umbre, cu dansuri,
călcam pe locuri reci, lunecoase, adânci
ca pe un oraş înecat
purtător de oglinzi şi blesteme.

Aveam
o misterioasă întâlnire cu noaptea
atunci
când pentru prima oară lumea s-a oprit
ca să mă aştepte.

Îi spuneam în gând
noapte, logodnica mea,
ce mult iubesc lumina ta de fantomă,
ce mult iubesc, în libertatea singurătăţii tale
arborii fără rădăcină ai delirului
ce mult iubesc, în ploile tale negre, suferinţa.
Eşti uneori palidă de febre
şi eu
sunt atunci un om al febrelor, al morţii;
eşti uneori
caldă ca subsuorile femeilor
profundă ca pădurile agitate de vânt
şi eu iubesc atunci întâmplările neaşteptate
şi forţele de fier ale naturii.
Eşti uneori lumina asta tristă, interioară
când lucrurile curg în jurul meu şi fug însetate,
când fruntea trece printr-o oră mai rotundă,
mai umană,
când vântul îmi vorbeşte în somn ca într-o cutie de rezonanţă,
când buzele-mi sunt albe.
Atunci, îmi place să ştiu
că port pe ele o sămânţă incendiară
îmi place să ştiu
cum s-o arunc peste această lume impură.

Dar cu o voce arsă de emoţii i-am spus
sunt poet
ca şi cum mi-aş fi spus numai mie
şi pe obraz, sub flacăra lunii,
genele grele umbreau
o descrescândă orgă, tremurătoare.

poezie clasică de Paul Păun din Plămânul sălbatec (1939)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai veche meserie

De când este lumea lume, cea mai veche meserie
E, desigur, cea de curvă, asta orişicine ştie.
Multe altele, desigur, apărut-au pe pământ,
N-aş putea să le enumăr toate, toate câte sânt.

Colindând prin lumea largă, prin celebre cimitire,
Şi prin multe mai micuţe, curios cum sunt din fire,
Am văzut că, des, pe cruce, lângă nume de persoană,
Scrie şi ce-a fost în viaţă: inginer, actor, soprană,

Scriitor, poet, profesor, avocat, judecător,
Sculptor, pictor, medic, preot, cântăreţ, compozitor;
Dar, niciunde-n ţări străine şi niciunde-n a mea ţară,
N-am văzut să scrie curvă pe vreo piatră funerară.

poezie satirică de George Budoi din Pamflete şi satire (14 noiembrie 2019)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!