Pax vobiscum!

Oameni cu idei absurde şi fugă sfioasă de gazelă,
gânduri cu aripi de vultur
pentru desfătări cu gust de absint...
Cuvintele atacă brutal cu iz de taifun
şi sapă nesfârşite tranşei de ură şi frică.
Redefinind vântoase,
ca schijele justificând mândria de scânteie,
veşti şi spaime tot mai proaste se avântă.

E trist când spui că orice este înlocuibil.
Sufletul arvunit strănută de-atâta praf de puşcă.
Nici Dumnezeu nu mai respiră
la fel de tare cum se miră.

Dezagregaţi de spaimă,
atomii galaxiei s-au înfiorat.
Tot mai convingătoare,
colţuri de stele escortează cioburi de vise.

Nu evadaţi din probelmele timpului paşnic!
Loteria supravieţuirii şi-a pierdut răbdarea.
În suveica timpului,
fiecare armistiţiu cu contur agresiv
poate fi o rană adâncă pe trupul zăpezii.
Fortuna are ultimul cuvânt:
sub rafalele vântului ascuţit,
când îngenunchează toamnele la praguri,
e greu de decis învingătorul!

Cât despre clişee – tăcere limpezind amurgul,
spaţii strigând absenţa orizontului,
libertate fără de sfârşit,
repaus, somn şi...
iarbă verde pe plai păscută de licorni rătăcitori.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Report

Din când în când,
îmi fac inventarul patimilor.
Cu fiecare respiraţie,
trupul suspină resemnat.
Cu fiecare tăcere,
sufletul doare infinit mai tare.
Ochiul inimii
împreunează lacrimile;
cu ele,
mai curăţă o filă de viaţă.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinceritate absolută

E trist când spui că orice om
Este înlocuibil,
Nici despre stele să nu vorbeşti astfel,
E trist când refuzi mâna unui prieten,
Mai bine îl pui la zid şi-l execuţi,
E trist când te afli în război cu lumea,
Nici câinii comunitari nu cunosc acest război,
Eu scriu aici fără floricele de stil,
Doar desenez o inimă
şi nu aştept nici un transplant.

Înţelepciunea şi laşitatea nu sunt rude,
Diavole, îţi propun un pact,
sufletul meu pentru încă o viaţă,
ştiu, Faust dorea şi el aşa ceva,
dar eu sunt frate cu Prometeu,
cred că am să caut o altă cale.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secetă de aripi

I-am tăiat aripile timpului meu,
Să mor mai încet,
Şi tot ce regret
E că mor greu.
.
Îi vor mai creşte alte aripi, oare?
Decât să mori, mai grav
Este să fii bolnav
De aşteptare.
.
Şi dintre toate aşteptările, mai zic,
Mai greu atârnând
Ca moartea, e când
Nu aştepţi nimic.
.
De-atâta aşteptare, nici ochii nu mai plâng
În iadul ăsta-n care n-am aripi să mai frâng.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prizonieri de război

dacă viaţa e o luptă, cu siguranţă că moartea e victoria finală...

ai grijă ce îţi doreşti pentru că dorinţele se împlinesc mai mereu
şi îmi doream puterea cuvântului, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul
iar cuvântul mă trecea prag după prag şi spaimă după spaimă
până la esenţă, până spre tăcerea absolută
dar eu ştiam că absolutul nu există
aşa că încă mai găseam sunete
şi mă spălam în lumină
dar lupta continuă
ducându-mă tot mai departe
zi după zi, cuvânt după cuvânt, tăcere după tăcere
uneori simt că am obosit, simt dulceaţa abandonului, dar nu...
timpul nu şi-a spus ultimul cuvânt
şi lupta continuă...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăcare

N-o să mai vorbesc despre ea.
Trăieşte imponderală, undeva între libertate şi căminul frunzelor,
fără întrebări şi fără regrete.
Nu o să îi mai pomenesc numele,
s-a retras în vârful picioarelor din ecoul văzduhului,
s-a întins în nevăzute, neauzite peşteri să îşi odihnească tumultul.
E la fel, nici mai frumoasă, nici mai urâtă, nici mai bună, nici mai rea,
se oglindeşte în ochii timpului.
Mă curta din secetă şi iarnă, din setea şi nesomnul pământului.
Mă urmărea când alergam pe aşchia înnoptării,
se dăruia vântului când deveneam vară, para focului.
Din tulburarea apelor, m-am împăcat cu sufletul nărăvaş al naturii.

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am aripi

Îmi cresc aripi către o nouă viaţă,
către un somn lin fără de uitare
către acele vise, ce azi le am
aşa cum le-am avut şi ieri
şi le mai am şi mâine...
Îmi cresc aripi, aici
lângă lăstarii timpului meu
şi vreau să zbor...,
dar voi zbura acolo unde
numai lăstarii timpului o vor şti
Îmi cresc aripi,
către o ţintă bine definită
şi chiar dacă îmi va fi greu
voi învinge..., doar
am lăstarii timpului meu
ce acum abia au răsărit.
Am aripi şi sunt abia
la începutul zborului meu
către... TOT
Am aripi!

poezie de Ionela Van
Adăugat de Daria Dumitras
Comentează! | Votează! | Copiază!

Violenţa domestică

cuvintele pot ascunde tot atâtea secrete ca şi tăcerile. şi cortina cade
cineva priveşte curios în culise dar de peste tot numai priviri arestate de spaimă
şi culoarea cerului se preschimbă în lacrimi mute şi grele

amprentele se citesc mai greu în buzele crăpate, arse de sete
şi doar mirarea mută mai poate scoate la suprafaţă vânătăile ce se ridică din adânc
pământul suflă mai greu când i se ridică cucuie pe fruntea netedă a câmpului

gunoiul se aşează în capul mesei la împărţitul bucatelor
cartea se retrage sfioasă şi nici bunăcuviinţă nu se simte prea bine
codul de onoare a fost zidit la temelia minciunii

au minţit poporul cu televizorul...
spălătoria partidului şi-a făcut treaba
oponenţii sunt tot mai puţini şi mai fără vlagă dar speranţa...

speranţa nu moare... nu mor caii când vor câinii

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În genunchi rugăm eternul

Ai pus floare lângă floare şi cuvânt lângă cuvânt
Mângâind cu pana-ţi caldă tot ce mişcă pe pământ,
Versului i-ai dat lumină şi sfinţire de icoană
Vindecând dintr-o privire şi cea mai adâncă rană.

Scrisă-n stele ţi-a fost soarta şi nedreaptă de amară,
Dar ţi-a fost de-ajuns să scrii despre codrii, despre ţară,
Din duşmani făcut-ai nuferi pe un lac de-ntinse plângeri,
Paşii-ţi demni ţi-au fost prieteni urmăriţi din cer, de îngeri.

Ai chemat în strofe zeii să-ţi ursească veşnicia
Şi-au venit în număr mare să-ţi măsoare volnicia,
Au decis să fii Luceafăr peste nopţile-nstelate,
Să ne-ncânţi din lira-ţi blândă peste-ntinsuri, peste ape.

Înţeleptele-ţi poeme stau pe rafturi neclintite,
Timpul nu le-a şters divinul, le-a vrut doar a fi citite,
Nu le-a stins nici măreţia, nici candoarea fără seamăn,
Sunt la fel de-nălţătoare neavând pe lume geamăn.

Ai iubit cum nu iubeşte orice muritor femeia,
Ţi-ai pus aripi de Icar şi-ai aprins din zbor scânteia,
În cerneală-ai ars condeiul, iar din vorbe lustruite
Închinat-a-i Ei, Iubirii, diamnate şlefuite.

Trist, priveşti şi-nnumeri anii... oare câţi să se fi scurs?
Lasă-ne pe noi, Emine, sunt ai noştri... s-au tot dus,
Ai stors tot ce-a curs prin tine şi mai mult decât trăirea,
În genunchi rugăm eternul să-ţi declare nemurirea!

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de SIBIANA
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruţe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, şi să-şi îndrepte toată atenţia, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viaţa lor, şi să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăţie, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieţii care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viaţa noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea faţă de tot ce e însufleţit, şi chiar neînsufleţit, ba chiar şi iubirea faţă de sine, faţă de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă aţâţă, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc şi mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădeşte în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putinţă, şi totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, aşa cum nu ştii când şi cum ai adormit, la fel nu ştii când şi cum te-ai născut. Şi, ca în somn, la fel şi în viaţă începi să crezi tot mai mult în ce ţi se prezintă separat de Întreg. Şi, tot ca în somn, crezi din ce în ce mai mult şi în sfârşit te trezeşti, adică pierzi personalitatea care trăia în somn şi intri în starea în care erai înaintea somnului, dar nu în aceeaşi stare, ci într-una superioară, căci ai îmbătrânit, ai devenit mai deştept, mai bun.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţă

Din năzuinţa fiecărui zmeu înălţat,
împărtăşind acelaşi cer,
simt cum se zburătăcesc în mine aripi.
Îmbătat de credinţă adâncă,
gândul le avântă spre orizonturi
neatinse de rostul timpului.
Inima desculţă bate cu sânge de cer.
Zâmbetul ei desenează zborul nenăscut.
În colţul genelor, apune luna,
dar...
aripa există,
suverană,
deasupra paşilor,
înlăuntrul albatrosului din mine.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe prispa timpului

Pe prispa timpului stau eu,
Un gând îngândurat mereu,
Din când în când, când mai doresc,
Mă mai ridic şi mai pândesc,
Pândesc cuprins de-o teamă-n vânt
La primul gest, primul cuvânt,
La prima undă de amor
Şi până se sfârşeste-n dor...

Culcuş din valuri de vise
Mi-aştern pe clipe ucise,
M-apuc de lucru-n catrene
Florilor mele obscene,
Nu dau, nici nu iau, doar mă lupt
Cu-n nor ce din mine e rupt,
Şi-aştept cu nădejde-un trofeu
Pe prispa timpului... ce-s eu!

poezie de Vasile Zamolxeanu (23 iunie 2019)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă viaţa fiecăruia dintre noi ar fi desenată sub forma unei piramide, adică a unui unghi mai mult sau mai puţin ascuţit cu vârful în sus, atunci tot ce se poate spune despre prima pantă este că ni se pare fără sfârşit şi ne străduim s-o consumăm cât mai repede (îmi amintesc nerăbdarea cu care aşteptam să ajung cât mai repede mare), în timp ce facem tot ce putem pentru a parcurge cea de a doua pantă cât mai încet.

Ana Blandiana în revista Acolada (iunie 2011)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trist decor

Te-agăţi naiv de viitor cu gândul tău măreţ şi bun...
Poet al timpului nebun, ai face bine să mă crezi:
Mulţimea-n care mistuieşti îţi va preface visu'-n scrum.
Apocalipsa a-nceput în sufletele verzi.

Trăim în lumea umbrelor, nimic din tot ce este sfânt
Nu vom mai întâlni prin cânt — şi multe se vor pierde.
Încearcă doar să intuieşti, chiar dincolo de-al meu cuvânt,
Şi să te bucuri că mai poţi în suflet să fii verde.

Devine tot mai plumburiu, iar omul ce credeam că-l ştiu,
Nu te mai vrea la fel de viu, cum arta ta o cere.
Trăirea ce o vrei ca leac, va fi târâtă în pustiu,
Măcelărită-n mod barbar. Redusă la tăcere.

Deja se poate observa imensul gol din ochii lor
Şi cum, în acest trist decor, devin simple obiecte.
Se pierde suflet şi-adevăr şi-ncet îţi pierzi şi tu din zbor,
Dar ăsta-i mersul — nu te poţi împotrivi, poete...

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot înainte, visul meu drag

că nu e loc de întors altfel
îmi strâng sub pulpe bidiviul
şi galopez împotriva timpului
până nu o să mai fie nici munţi nici mare
ci doar un istm de lumină
între două jumătăţi de întuneric

tot înainte
cu toată viteza înainte
în aşa fel încât să mă prind cumva din urmă
când încă mai cântam veveriţelor prin ploaie
şi râdeam cu sufletul în hohote de verde crud
ca şi cum din frunze-mi vine seva
ca şi cum din altă lume-mi eşti
şi nu am lacrimi de uscat
nici acum nici altcândva
în vecii vecilor
adică încă azi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pot fără Dumnezeu!

Eşti Cel ce vede lacrima din suflet...
Atunci când inima suspină în tăcere;
Eşti Cel care-nţelege orice urlet,
Atunci când viaţa îţi fură orice plăcere!

Eşti Cel care respiră ca şi mine,
Şi duce mari poveri de pe la toţi...
Eşti Cel ce-aduce miere la ruine,
Să nu ne-mpotmolim ca nişte tonţi...

Eşti Cel numit să judece popoare.
Dar Tu, nu judeci cu ochi de pământean...
Nu ai prejudecăţi otrăvitoare
Şi ne iubeşti neîngrădit după-al tău plan.

În fiecare ceas te strig pe Tine.
Îmi place că îmi eşti mai mult de Domn...
Şi plâng şi râd când valurile-s pline,
Şi mă ţii tare prin credinţă şi în somn!

Şi mă iubeşti când mă răstesc la Tine,
Cânt viaţa mi-a mai dat încă o rană...
Tu înţelegi poverile străine
Şi inima-Ţi nu se preface-n stană...

Atât de multă răbdare ai avut...!
Ne îmblânzeşti leii din fiecare...
Cu Tine Doamne, niciun ceas pierdut,
Eşti tot numai sublim şi încântare!

Iubesc modulul Tău de Infinit...
Iubesc aşa cum Tu iubeşti pe lume...
Fără prejudecăţi şi neîngrădit
Şi-as scrie desprea asta în albume.

Iubesc că ai macheta vieţii şlefuită
Şi pentru fiecare ai un rost...
Şi chiar şi-atunci când mă găseşti grăbită,
Îmi aminteşti de dragoste şi post.

M-ai învăţat să simt cu cel ce simte...
Şi mi-ai dat numai daruri... de mă dor!...
Aş mai avea totuşi o rugăminte...
Când trebuie să plec... să nu mai mor!

Şi mi-ai şoptit despre răbdarea că-i virtute...
Şi nu prea mulţi o înţeleg pe ea;
Cu mai puţin, de evlavie să asculte,
Căci, cine-o are... moartea nu va vedea.

Mă mângâi uneori cu palme grele...
Eşti Cel care încearcă răbdarea-n orice dar;
Eşti Cel care rupe şi leagă zăbrele...
Eşti Cel care încearcă inima-n amar.

Ne vrei curaţi la minte, trup şi suflet...
Ne vrei neînfricaţi şi luptători!
Lumină noi să fim toţi într-un cuget,
Să dăruim din ce ne-ai dat, să fim iar flori!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu toţi nebunii culeg din lună vise

doar cei care bănuiesc
dincolo de a fi
existenţa
dincolo de a iubi
iubirea
felul acela de alienaţi frumoşi
care aduc viitorul în prezent
prin sinele lor
nu toţi dezaxaţii împart cerul
în fâşii de curcubeu
arcuite fără vrere peste somn
în aripi de fluturi
buzdugane de zmeu
plete de Ilene Cosânzene
nu orice purece ajunge în stele
nu orice muritor încalecă timpul
ca pe un bidiviu fantastic
de jar mâncător
poate că şi eu sunt din când în când
voinicul nimănui în căutarea dorului
sau nici asta nu mai ajunge
să aduc mărturie vieţii
frământarea inimii mele
uneori e de ajuns
un cuvânt de poet
sau o tuşă de penel
o scânteie de cremene
supusă dălţii
pentru ca infinitul
să fie definit
într-o infinitate de secundă
cât ai clipi între două vieţi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apropiindu-te de Dumnezeu trebuie să-ţi arăţi fiinţa unitară, rod al Creaţiei Sale, că sufletul ţi-e suflare dumnezeiască, iar trupul ţi-e zidire pământească, că numai prin rugăciune îţi recapeţi adevărata libertate de a sta în dreapta Adevărului.
Uneori, în ceasurile grele ale omului ţâşnesc râuri de lumină în căutarea adevărului pierdut – iubirea. Tot în rugăciuni se sfărâmă şi zidurile de gheaţă din inima omului de piatră, că piatră e atunci când şi-a pierdut iubirea.
Când îngerii-s tăcuţi la capătul disperării, rămâne doar speranţa ca o hrană dulce şi întăritoare, fără de care nu poţi trăi, aşa cum nimic nu e fără Dumnezeu: nici credinţa, nici firea limpede a omului că-n spicul grâului e pâinea noastră cea de toate zilele - trup din trupul Domului.

Camelia Opriţa în Ispita, generator de întuneric în spiritul omului şi îndepărtare de Dumnezeu
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare secundă este momentul cel mai potrivit pentru a începe ACUM. Indiferent când treci la acţiune, tot începător eşti. Dacă procesul de învăţare are 23 de paşi, cel care începe azi va fi tot timpul în avantaj iar tu, indiferent când vei începe va fi tot cu pasul 1 şi timpul necesar pentru a parcurge cei 23 de paşi e tot acelaşi. NU mai aştepta momentul perfect pentru a trece la acţiune. Acesta nu există! Perfecţionismul ascunde teama de judecata celor din jur, teama de eşec, însă ceea ce perfecţionistul nu ştie e că amânând trecerea la acţiune, îşi aşterne cel mai mare eşec şi ruşine: lipsa totală de realizări. Sunt oameni care au idei ani de zeci de ani pe care nu le implementează. Iar la sfârşit cu ce te alegi? Cu ură, invidie şi frustrare când altul face şi tu spui: "e ideea mea!" Meritul e al celui care acţionează, nu al gânditorului de idei. Asta pentru că cel care acţionează a gândit şi el dar are de partea lui şi acţiunea.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!