Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Daniela Luminița Teleoacă

Valerie (2)

Valérie nu împlinise încă șapte ani.
Valérie dansa pe șotroane. dansa și cânta nepăsătoare / aproape obraznic.
Mama îi călca șorțulețul. în proprii ochii îi potrivea șuvițele. o trimitea la scoală.
Valérie crescuse / Pentru Mama putea fi la fel de bine un băiat... unul cu plete

Valérie nu uitase nimic. prin sângele ei o evă striga:
uite-o cum își dă părul pe spate / cum își modulează vocea!

Valérie se joacă mult cu păpușile
acolo în pătuțul alb / ivit în mijloc de pădure despletită/
–asaltată de violonceliști în pelerine negre și prințese deocheate
care-și flutură evantaie dezinvolt-provocator–
Ea își așterne acareturile ca un om mare
are multe pe ordinea de zi: un soldățel cu mâna ruptă
un creion mult prea tocit ca să mai lipească mâna
o gărgăriță neastâmpărată care tocmai și-a pierdut o aripă...
mai ales un vis ce o tot bântuie de-o vreme-ncoace
habar nu are cum să-i dea de cap...

Valérie se-cruntă adesea și cade pe gânduri
mijlocelul subțire stă să se rupă și toate viespile o invidiază
își potrivește un surâs și nu-l eliberează
decât la momentul potrivit / atunci când știe
că el va acționa pe deplin [clipește ștrengărește]

Valérie râde în hohote de fluturii care se ascund în buzunarele ei
convinși fiind că a sosit furtuna. furtuna însăși trece.
Valérie denumește tot ce întâlnește în cale: de la firul indiscret al ierbii
până la tulpina neclorofilată a ciupercii... / până la
gestul lui de a o ține de după umeri. și se simte atât de bine!
parcă altfel decât atunci când mama o sărută pe frunte.

Valérie se tupilează în iarba uriașă
nu i se văd decât ochii. nu i se aud decât suspinele.
trupul ei fraged mângâie gâzele din mușuroi. obrajii ard.
glezna subțire face cicoarea să tresară / să-și cheme astrul
pasărea liră înalță poeme-curcubeu
Valérie s-a îndrăgostit pentru prima dată:
de muschetarul cel mic al lui Dumas

azi i-a scris prima scrisoare (cu alfabet incomplet; sigur va înțelege el)
Mama e convinsă că lui Moș Crăciun i-a scris
Numai Valérie știe: nu divulgă secretul!
Țopăie veselă cu inima-i complice să-i sară din piept...

Valérie nu împlinise încă șapte ani.... Valérie creștea pe zi ce trecea...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Valeriu Cercel

Mama

Din amintiri ce se destramă,-n amurgul vieții, regăsesc
Mereu, parcă, o altă mamă, care, la vârsta mea, firesc,
Am înțeles ce se-ntâmpla, cum altfel ea mi-a apărut
Prin ochii și prin mintea mea în timp ce-ntr-una am crescut ;

O văd și-acum, ce vis frumos! la patru anișori ai mei,
Când o priveam numai de jos, tot agățat de fusta ei,
Trebăluind cu bucurie, spăla, călca, și-apoi bucate,
De-aveam impresia că știe ca să le facă ea pe toate,

Dar când crescusem puțintel, făcând "cei șapte ani de acas'"
Fi'nd primul ei învățăcel, și "corijent" nu am rămas (!)
Eram convins sută în mie, și cât de mult o admiram,
Că dumneaei mai multe știe chiar decât eu mi-nchipuiam!

De-abia prin școală, eu boboc, știind ce-i prin abecedare,
Când mă lua ea de cojoc, aveam un semn de întrebare,
Iar pe la șaișpe, în liceu, ca mine cine mai era (!)
Ii răspundeam, și cu tupeu, că nu e chiar cum zice ea,

Ca pe la optușpe... ce ani! mergând la dans cu prima fată,
Când s-a zgârcit mama la bani, mi s-a părut că-i demodată...
La douăzeci și cinci ajuns, cu facultate, sus de nas,
Mă minunam, mai pe ascuns, cât de... în urmă a rămas (!)

Iar pe la patruzeci, povață, se întampla că îi ceream,
Știind atât de multe-n viață, cam după ce eu hotăram,
Iar la cinzeci... n-o deranjam, și nu eram într-o ureche...
Așa pe-atuncea o vedeam, bătrână și de modă veche...

Dar iată că la șaizeci și... mulți dintre voi nu vă dați seama
Cam cât de mult eu mi-aș dori un sfat, o vorbă de la mama,
Cu școala veche ce-a făcut, prin ce-a trecut în anii grei,
o admir ca la-nceput când mă țineam de fusta ei,

Chiar de mi-ar fi puțin cam teamă, cicălitoare cum e ea,
Aș asculta-o că mi-e mamă și mai ales la vârsta mea,
ce pățeșteee, nu vă spui, tăticu', da' nu-i supărat...
Și-acuma stă pe capu' lui... ca să se lase de fumat!

poezie de
Adăugat de Valeriu CercelSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Lia: Deci, mama ta e foarte tânără. Mi se părea mie, dar nu credeam că-i chiar atât de tânără.
Lucian: Avea 38 de ani când am plecat noi.
Lia: Ca vezi... Mama mea e cu un an mai mare decât dânsa, ea avea 39 de ani atunci. Iar eu credeam mereu ea era prea tânără când s-a căsătorit, dar ea împlinise deja 18 ani atunci. Și avea 19 când am venit eu pe lume.
Lucian: Și dânsa era destul de tânără. Gândește-te blonda avea aproape 19 ani când am părăsit Terra. Iar campionul, 18.
Lia: Așa e, ai dreptate.
Lucian: Și uită-te la mine! Am aproape 28 de ani acum și nu numai că nu am un copil sau o soție, dar nici măcar o iubită sau cel puțin, o prietenă apropiată. Iar ea, mama, când avea 28 de ani, eu aveam deja 11. Eram destul de mărișor și-i făceam o groază de belele. Mari de tot, nu glumă!
Lia: Deci, nu erai prea cumințel.
Lucian: Cumințel, eu?! Glumești, nu?! Nu cunoșteam sensul acestui cuvânt. Însă eu nu mi-am dorit niciodată mă căsătoresc atât de devreme, ca ea. Și cred că încă nu sunt prea bătrân.
Lia: Păi, sigur nu ești.
Lucian: Acum nu. Nu încă. Însă când vom ajunge înapoi, pe Terra, da! Voi avea cel puțin 34, dacă vom reuși ajungem la timp. Mi se pare destul de mult.
Lia: Nu-i chiar atât de mult; cel puțin, cu siguranță, nu vei fi deloc bătrân!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mama e icoana sfântă

Mama știe rostul casei.
Este prima dimineața.
Mama știe tâlcul farsei,
Știe cum începe viața.

Mama-i cântecul de seară
Când pe noi ne prinde somnul.
E ziua de primăvară
Care înflorește pomul.

Mama-i cea care veghează
S-avem viață liniștită.
La greu, mama lăcrimează,
La bine e fericită.

Mama e icoana sfântă
Către care-întindem mâna.
E ființa cea mai scumpă,
Mama-i mamă-întotdeauna.

poezie de (26 februarie 2015)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Cornelia Georgescu

Vai, ce proastă putuse fi în momentul în care depusese afurisita aceea de reclamație împotriva comandantului misiunii! Ar fi trebuit s-o rupă imediat în zeci de mii de bucățele; sau și mai bine, n-o fi scris deloc! Dar o scrisese; ba o și depusese, semnată, de mâna ei, iar asta o îndepărta mult față de el. Ea însă... Sentimentele ei... Ah, dacă ar ști el! Dar cum să știe el ceva ce nici măcar ea nu știa prea bine?! Ah, ce dificil i se părea totul Liei! La ce-o putea ajuta psihologia sau psihiatria în asemenea cazuri, în care era și ea direct implicată? Bineînțeles, cu nimic. Mama ei avu de așteptat aproape până la 08.00 ca ea fie echipată, gata de plecare. Se apropie timid, încet, cu pași mărunți de mama ei, mai ales că acum era și domnul Virgil Stancu acolo. Tatălui ei ce-o să-i mai spună? Ar prefera ca dânsul n-o întrebe nimic, dacă s-ar putea, nici n-o observe, s-o ignore. Era oare posibil? Evident, nu!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nu ajunge iubească cineva pe altul, ci trebuie să-l iubească mai mult decât pe sine. Mama își iubește copiii mai mult decât pe ea însuși. Rămâne flămândă pentru a-și hrăni copiii, dar simte o bucurie mai mare decât aceia. Copilașii se hrănesc trupește, iar mama duhovnicește. Aceia rămân cu gustul mâncării, în timp ce mama cu veselia duhovnicească.

în Viața de familie
Adăugat de Dan NicorescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Viata, slujba, paraclisul si acatistul Parintelui Paisie Aghioritul" de Paisie Aghioritul este disponibilă pentru comandă online la numai 6.00 lei.

Copacul care a ras de noi

Știa de fiecare dată cum întinde mâna să mângâie
Aerul de dimineață,
Destul de grăbit spre o altă zi
Cu umerii mereu lăsați deoparte,
Pesemne se întreabă de ce fiecare clipă are dansul ei
Nu știe să caute răspunsuri potrivite pentru bătrânețe
Dar salută politicos fiecare femeie,
Trece în revistă iubiri ambulante
Unora le-a amputat dreptul la memorie
Ce mai putea să le zică
Decât ca e prea târziu pentru o palmă dată,
Trece grăbit trotuarul
Harap Alb în blugi,
De teamă să nu-l părăsească umbra
Își face socotelile la un copac

…deasupra lui crengile își atârnă sfioase
râsul.

poezie de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mara

Mara, fetița scundă, ce sta pe Strada Mare
Avea o păpușică. Era mândră de ea.
Și o iubea din suflet. Era o alinare,
Și-avea mare valoare. (I-a dat-o mama sa).

Era o jucărie, cum nu mai era altă!...
De-o frumusețe rară, desprinsă din povești!...
Gingașă ca o zână..., subțire și înaltă,
Doi ochi căprui și limpezi. Te pierzi când îi privești.

Copiii de pe stradă veneau ca să se joace
Cu Mara, și păpușa. Ce fericiți erau...!
(... Și timpul trece-n grabă și nu se mai întoarce...)
Iar ei creșteau în joacă... Pe loc nu rămâneau.

Dar într-o dimineață, cînd s-a trezit devreme
Și-a mers să-și ia păpușa din raftul cu hăinuțe,
Rămase-n prag, uimită!... Păpușa râde, geme
Și își rotește capul, și mișcă din mânuțe.

Se pare măicuța, de dincolo de lume
Îi împlinise visul: păpușa chiar vorbea...!
Și făr-a sta pe gânduri, fetița merge, spune
Bunicilor. Iar vestea, pe loc se răspândea...!

Copiii, cu mirare priveau păpușa vie
Cum cântă, cum dansează, cum râde, cum vorbește...
Și i-au făcut hăinuțe din pânză argintie.
Minunea-nsuflețită, c-un zâmbet mulțumește.

Povestea cu păpușa ce-i vie, și dansează
Ajunge la ureche de păpușar vestit,
Pornit la drum degrabă, cu ochii lui să vază
De-i adevăr ce-aflase, sau de-i vreun zvon scornit.

Nu-l obosise drumul, căci sta mereu cu gândul
C-ar face o avere, mai mult ca orișicine
De-ar folosi minciuna. Căci îi "venise rândul"
Cu vorbe-amăgitoare, păpușa a obține.

Se-apropie de Mara, și-o roagă să-i arate
Minunea-nsuflețită. Crezând că-i o naivă
Începe a-i promite orice, pe săturate...
Dar Mara nu se-ncrede în vorba lui parșivă.

Se trage-un pas în spate, pe vârfuri se ridică,
Strânge la piept păpușa și spune răspicat:
" – Pentru nimic în lume n-o dau!... căci la adică
E darul de la mama... atunci când a plecat...

Și-orice mi-ai da... Iertare!... n-ar fi să-nlocuiască
Iubirea mamei mele, aflată-n jucărie...
Și nu cred vreodată va vrea locuiască
De mine despărțită!... Nu fac așa prostie!"

Rănit cumplit de vorbe, se înroși la față,
Se-nfurie, hapsânul, uitând de ce venise,
Se aplecă spre Mara, de umeri o înhață,
Și o privi cu ură. Nechibzuind, decise

Din brațele fetiței, păpușa să o smulgă,
S-o rupă-n bucățele, s-o calce în picioare
o arunce-n focul din drum... Mara plângă...
De ce făcuse asta?! Cu ce-i greșise oare?!

De-atunci, fetița scundă, ce sta pe Strada Mare
Își cheamă jucăria, iubirii dată vamă.
Și nimeni, niciodată, nu-i va da alinare,
Ca păpușica vie. Și sufletul de mamă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Sorina Rîndașu

Tot ce nu am scris niciodată

gândurile despre cum drumul poate fi atât de
periculos încât să nu mă întorc
despre cum părul mariei antoinette ar fi arătat
mai bine tuns bob
melodiile de rahat fredonate în drum spre liceu la 6 dimineața când
ar trebui fii normal

cine e normal în clasa a IX-a

despre șoferii care nu opresc la semafor
sau cei care opresc și zâmbesc ca niște drogați

nimeni nu știe despre
dragostea pe care mama i-o poartă lui dan
nici despre cum a rămas gravidă la 45 de ani

fata din stație își încheie fermoarul se
holbează la mine nu știu răspunsurile pe care
le caută

nu știu cât e o bere din aia la care se uită de cinșpe minute

cerul se desprinde ca un tapet peste autobuzele galbene peste
selfie-urile mesajele prin care i-ai spune că încă îl iubești peste mâna
care tremură ca dracu pe butonul send

mă opresc pe o terasă în geam mă văd mai
înaltă și urâtă ca de obicei

mă gândesc la toate astea de parcă ar prinde sens
dacă le-aș băga într-o cafea apoi mă
prefac
de fapt le-am scos dintr-un pachet de țigări

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mama: Tu chiar vrei rămâi singură? Nu vezi că toate fetele sunt în competiție pentru un bărbat? Numai tu,... tu chiar nu cauți fii deloc atractivă?
Fiica: Eu sunt floarea de la marginea prăpastiei. Dacă vrea mă iubească, cel care va vrea, nu ar trebui mă iubească pentru forța din interiorul meu, de a sta la margine, și totuși, de a rezista?" (în mintea mea).... în realitate îi răspund "Și mie îmi pare rău pentru fața pe care o am. Nu mă pot abține să nu îmi fac rău.
Mama: Întelege, așa funcționează toți bărbații, pentru ei contează cum arată o fată, e vorba de prima impresie. Te vede așa, plină de bube, o să fugă de tine. Orice băiat, orice băiat...
Fiica: Nu numai orice băiat, chiar orice om... sunt un monstru. Nici măcar o prietenă nu am... Toate așteaptă de la mine ceva. Iar eu, uneori, îmi doresc fiu altcineva...
Mama: Data viitoare te internez la spital, te declar incapabilă te controlezi.
Fiica: Da, sigur.... Așteaptă măcar ajung la cauză, împlinesc profeția, și o să pot fi domnișoara cu altă față. Vedem noi cine râde la sfârșit, eu și amicul meu Kierkegaard. Îmi pare rău, mamă, dar numai dacă o salvez pe Ariadna o să mă pot iubi vreodată. Ai idee câte strategii trebuie elaborez ca să distrug monstrul?
Mama: Care monstru, parcă tu erai monstrul?
Fiica: Cât de încuiată fii să nu realizezi monstrul mă ține captivă din primii ani de copilărie? Toate fricile alea, faptul că nu alergam spre tine, când aveam nevoie de tine, fuga de realitate, fuga de mine însămi, toate sunt rezultatele operei lui. Pe care am de gând să o închei anul ăsta. Și știu exact cum...
Mama: Cum?
Fiica: Să îți prezint labirintul... mi-e teamă numai să nu faci infarct, pentru că aici nu mai poți ascunde cine ești cu adevărat. Aici, poate, o să îți auzi urletele la fel de tare cum le aud eu. Pentru că, aici, toți îmi văd capul ascuțit, când el de fapt e rotund. Numai și numai pentru că ăsta e rezultatul fricii mele de oameni. Și nu am altă șansă decât să trec prin Pădurea Interzisă, îmi înving frica.
Mama: Imposibil... în Pădurea Interzisă nu o să poți supraviețui. O rămâi cel puțin fără picioare...
Fiica: Nu și dacă îmi iau o pelerină verde de camuflaj... și un prieten de încredere...
Mama: Parcă spuneai că nu ai prieteni...
Fiica: Nu am, dar de unde știi tu că nu o să am... e drept, un parteneriat la început, fac eu un efort... Ideea este că se pune la bătaie toată viața mea, mamă. Nu pot da înapoi...
Mama: Vezi doar să nu mai ai încredere din nou într-un lup, știi bine ce ai pățit ultima oară...
Fiica: Fără frica de lupi, păstorii nu ar putea avea curaj. Pot fi o ciobăniță bună, o știu sigur, mi-a spus-o luna. Ea nu minte niciodată...
Mama: Te las în protecția Maicii Domnului...
Fiica: Ea mi-a trimis visul cu furtuna... chiar dacă aș călca în mijlocul morții, totfi în siguranță. Nu crezi merită?...
Mama: Eu niciodată nu mi-am dorit decât să te protejez. Iartă-mă pentru tot ce n-am putut înțelege.
Fiica: Vei înțelege, la sfârșit...

replici din Scufița Verde, scenariu de
Adăugat de Ana-Maria GondoșSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Acum

Nimănui nu-i place fie singur, mai ales acum

Nici mie nu-mi place fiu propria piedică
Deși nu am încotro din mine se nasc zi de zi
Tot felul de hățuri, frânghii care mă țin pe loc

Caut metode, trucuri, manuale, fotografii prin sertare
Cum se scapă de starea asta a îndobitocirii supreme
Cum se linge mierea de-afară, cum se cumpără pâine
Cum se dă mâna, cum se rupe o floare

Parcă sunt un rotocol de scaieți pe care vântul îl poartă
Din cameră în cameră, în placenta asta dau din mâini
Din picioare prinsă-n tobogane viu colorate ale minții
Care pe măsură ce e închisă mai mult e tot mai vie

E foarte plăcut aici, e ca petrecere-n doi!

Caut filme, cărți, melodii, prietenii din copilărie
Pentru că și ei acum sunt tot un fel de obiecte-n vitrină
Pe care-i scot de sărbători sau în situații ca asta
Când tot ce fac e să pun dorințe în sticle de vin
Care mi se arată de câte ori deschid ecranul laptopului
Aud aud țipete și văd numai mâini deasupra mării care cer ajutor
Ce bine, îmi spun, chiar nu sunt singură!

Nimănui nu-i place fie singur, mai ales acum

Toată lumea vrea fie întrebată, logată, prezentă
Vrea ca acest mers în van fie întrerupt, blocat, cineva
Rupă gratiile, zică, vin și eu pe la tine, și să nu ai ce face
Neavând ușă, el intră prin cuvinte, prin felul tău de a fi, de-a valma
Își face loc ca un pui de pisică ud leoarcă

Timpul desigur se măsoară altfel, în bucăți de beton
Care cad direct la masa de scris în coconul acesta de unde
Nimeni nu știe cum vom ieși, dar de câte ori ating
Zidul el devine negreșit starea mea de spirit

Fac curat după încă o zi murdară, până la naștere mai e
Între timp vomit, citesc o legendă japoneză despre un fiu
Care-și cară mama pe vârful unui munte, și-mi e tot mai clar
și eu am început mă duc în spate într-un loc asemănător
Printr-o crăpătură, aproape pe mutește, aproape ilegal

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ceața amintirilor se topește și nu mai văd bojdeuca cea veche de lut. Mă opresc și mama, cu părul alb ca pânzele celea din copilărie, aleargă în întâmpinarea mea. Mă înfior de fiecare dată când îmi aduc aminte de ochii ei umezi de bucurie. Ca și acum, când stau la masa de scris, cu pianul în preajmă, care tace și el pentru a-și aduna gândurile... Ce straniu e!... Cum se întâmplă astăzi eu sunt compozitor și nu plugar, scriu muzică și nu cresc pâine? Și iarăși prind a răscoli amintirile... Aplauze, aplauze... Și numai mama în sală plânge. Alături de ea, întotdeauna mic, o întreb: "De ce plângi, mamă?". "Dacă ai ști, îmi răspunde, cum mă doare sufletul... și dacă ai ști cât de bucuroasă sunt am ajuns până în această zi...". Bucuriile și suferințele mamei. Nu știu dacă este o muzică mai frumoasă decît vocea mamei. Încerc să o pun pe note și atunci cântecul ei de leagăn, pe care l-am uitat de mult, îl simt și îl aud cântat în filmul "Maria, Mirabela". Încerc să-i surprind în sunete pașii ei ușori și mereu grăbiți și, poate, anume atunci o văd alunecând pe Cătălina, fata de vis și de basm a Luceafărului Poeziei noastre. Ce izvor fantastic de melodii este memoria noastră!...

citat din
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Dacă o inviți pe minte plece de la masa veșniciei, pentru că nu are ce căuta Aici ea zice: "Stai un pic îți spun cum văd eu importanța MEA, nu pălăvrăgesc mult, DOAR AȘA cât pentru o existență." Și atunci ce îți rămâne de făcut când cineva iubește mai mult sclavia persoanei decât libertatea nemărginită? Îl trimiți înapoi la mama lui mintea până ce viața îl va mușca, dacă are acest noroc. Atunci va fi dispus pentru prima dată să audă și să primească cu adevărat invitația Libertății la Libertate!

citat din
Adăugat de George Aurelian StochițoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Ca între Tată și Fiu

Astăzi tot ce vreau Doamne e
stau de vorbă cu tine
ca între tată și fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câțiva bănuți și
nici despre lucrurile care nu există
dacă ți-aș cere -mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
sunt muritori
dacă te-aș întreba de ce
nu-i înveți moară
mi-ai răspunde tu
le-ai dat viața
și că
viața trebuie să-i învețe
când și cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineață devreme
stea de vorbă cu tine și
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
își punea șorțul
și-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcați
din când în când își ștergea fruntea
brăzdată de griji și lăcrima
prin colțul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiți
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi își cufunda capul în pumni și suspina

ai mai îmbătrânit și tu și tata
ați spart cerul și prin crăpătura aceea
ne priveați chiorâș până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
își împreuna mâinile și te ruga ai grijă de noi
cu siguranță mama e acolo și mă privește de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni și nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit și eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
știu
tata și cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu, Doamne!
ține-mă pe genunchi în seara asta
și lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie mă înveți mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche față de tine

lasă gestul meu acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de din Volumul: Temnița de sub rană
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Eugene: Știu despre ce vorbesc, Arlene! Tatăl meu se punea în genunchi și o implora pe mama. Iar mama îl primea mereu înapoi. Nu am înțeles niciodată. Își acoperea vânătăile și tăieturile și îl primea înapoi. Pentru că o implora și plângea. Și acum mă întrebi ce s-a întâmplat după ce s-a întors.
Arley: Eu...
Eugene: Nu! Continuă! Ai spus vrei știi ce s-a întâmplat cu mine, acum întreabă-mă!
Arley: Nu-mi place asta...
Eugene: "Te-a rănit, Eugene?" Întreabă-mă!
Arley: Te-a rănit?
Eugene (scutură din cap): Nu pentru mult timp. Am plecat până să fac 13 ani. Am fugit. Dar îmi era atât de dor de ea... A trebuit mă întorc să o văd. Și într-o noapte m-am întors. Acum, întreabă-mă ce s-a întâmplat. "Ce s-a întâmplat în noaptea când te-ai întors, Eugene?"
Arley: Ce s-a întâmplat?
Eugene: El era acolo. Beat. Ca de obicei. Doar că de data asta eu nu mai eram la fel. Aveam 16 ani și nu îmi mai era frică de el. Și când l-am privit în ochi și i-am spus dacă se mai atinge de ea o dată, o să-l omor, și-a dat seama. Și-a dat seama că nu mai exista pentru mine. Și stau în fața casei. Țip, urlu ca să iasă mama. Nici măcar n-am văzut. Mă lovește în cap cu o scândură și îmi sângerează urechea. Și mă târăște. Mă târăște în spatele casei în garaj. Și pleacă. Un minut... cinci minute... nu știu. Apoi se întoarce. Și mă stropește. Mă stropește și nu înțeleg. Nu înțeleg de ce apa... miroase atât de urât. Nu înțeleg. Și apoi o văd. Văd... o... o canistră de benzină. Canistra roșie din camion. (Plânge.) Și se uită la mine pentru ultima oară... și aprinde chibritul. Și ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pe care nu-l voi uita niciodată, sunt ochii lui. Ochii lui pentru că erau plini de o imensă... satisfacție.
Arley (plângând): Îmi pare atât de rău...
Eugene: Nu! Nu! Nu-mi spune cât de rău îți pare pentru mine! Spune-mi cum vei face ca să nu pățească și Trevor același lucru!
Arley: Ricky nu ar face asta niciodată!
Eugene: Of, Doamne, Arlene! Nici nu trebuie s-o facă. Tot ce trebuie facă este să nu-l iubească.

replici din filmul artistic Dă mai departe!
Adăugat de Liliana ȘtefanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mama-ființa cea mai scumpă

Mama a plâns, a suferit și a îndurat
pentru ca noi ne bucurăm de viață.
Simțirile noastre, demnitatea, speranța și lumina
sunt legate strâns de femeia numită mamă.
Toate acestea își au locul
în sufletul și inima ei plină de iubire.
Chiar dacă părul i-a albit,
chiar dacă pe față i-a apărut un rid,
sau dacă câteodată obrajii
îi sunt brăzdați de o lacrimă,
mama rămâne veșnic tânără
și frumoasă în ochii noștri.
Mama este îngerul nostru păzitor.
Ne iubește așa cum suntem.
Mama este cea care ne dăruiește iubire,
liniște, soare și iertare,
ori de câte ori greșim.
Este tânără mereu și frumoasă.
Este raza noastră de soare.
Ochii ei împrăștie căldura și lumina
de care orice copil are nevoie.
Mama e icoana sfântă
către care-întidem mâna.
E ființa cea mai scumpă.
Mama-i mama-întotdeauna.

poezie de (28 septembrie 2019)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Așa era mama mea

Mama se scula de noapte,
Ne cosea hăinuțe rupte,
Ne fierbea în oală lapte,
Treburi termina prin curte.

Apoi, lua la umăr sapa,
Bocceluța cu mâncare,
În cofă își punea apa
Și pleca în câmp să are.

Își purta pașii pe brazdă,
Prin pământul răscolit,
Avea grijă să nu cadă
Până dă în asfințit.

În miezul zilei se-odihnea.
Ștergea fruntea de sudoare.
Mânca acolo, ce avea.
În câmp. Sub arșița de soare.

Ducea calul să-l adape.
Să-i răcorească sufletul.
Apoi începea sape,
Potolindu-și umbletul.

Tot așa muncea în viață.
Alerga pe câmpuri vara,
De cum da în dimineață.
De cu zori și până seara.

Cu truda câmpului în spate,
În curte, calul dehăma.
Ne lua pe fiecare-n parte
Și cu grijă ne-ntreba:

- Oare, v-a ajuns lăpticul?
Era prima grijă a ei.
Își lua din cap baticul,
Ne săruta oe toți trei.

Apoi, ne băga în casă,
Ne pregătea mâncare bună,
Ne-așeza cu drag la masă
Și ne spunea:-Poftă bună!

Când ne așeza în pat
Ne închina perna întâi.
Uita mama de oftat
Când ne veghea la căpătâi.

Așa era mama mea.
Ea făcea din noapte zi.
Prea puțin se odihnea.
Muncea mult pentru copii.

poezie de (29 decembrie 2011)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Daniel Vișan-Dimitriu

Prince

Era crescut, de mic, și îngrijit
ca fiu al unui mare campion
ce nu știa ce-nseamnă abandon
la cursele de cai ce l-au călit
în Albion.

Iar mama lui, pur sânge englezesc,
fusese,-n tinerețe,-o mare stea
ba, chiar și-acum, bătrână, tot putea
s-arate celor ce o îngrijesc
valoarea sa.

Căci fiul ei, un mânz promițător,
era de-acum, doar la un an, frumos,
puternic, ne'nfricat, ambițios,
și se vădea a fi un luptător
periculos.

Iar Prince era, nu doar un nume dat
la naștere, așa cum l-a primit,
era chiar numele cel potrivit
urmașului atât de talentat
și de iubit.

Acum, el vede ochii-ngrijorați
ai unui medic, tânăr specialist
în boli precum a lui și, sufletist,
îi mângâie cu vorbe ca-ntre frați.
E foarte trist,

Căci boala lui a început demult,
din noaptea când o ploaie l-a surprins
și i-a adus, în sânge, foc nestins
ce-l mistuie și-l afectează mult.
Se simte-nvins.

Iar Lady, cum o știe el de mic,
e tristă și mai plânge-atunci când el
refuză și grăunțe, orice fel,
nu poate mănânce mai nimic,
iar orz, defel.

Dar azi, i-a amintit, în lung discurs,
de-nvingători, de tatăl, mama sa,
și l-a convins , numai dacă vrea,
în lupta lui, ca-n orice alt concurs,
Va câștiga.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Creangă

Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-și face mendrele cum știe el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, și pretutindene, pe mare și pe uscat, vâre vrajbă între oameni și să le facă pacoste. Atunci dracii s-au împrăștiat, iute ca fulgerul, în toate părțile. Unul din ei a apucat spre păduri, vadă de n-a putea trebălui ceva și pe-acolo; doar a face pe vrun om să bârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-și chinuiască boii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia să-i schilodească vrun bou, pe alții să-i facă să se bată până s-or ucide, și câte alte bazaconii și năzbutii de care iscodește și vrăjește dracul. Ce-or fi isprăvit ceilalți draci nu știm, dar acestui de la pădure nu i-a mers în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă, luntre și punte ca să-și vâre codița cea bârligată undeva, dar degeaba i-a fost, , pe unde se ducea, tot în gol umbla. Și tot cercând el ba ici, ba colea, înspre seară numai ce dă de-o pârtie. Atunci se ia tiptil-tiptil pe urma ei și se duce tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele.

în Povestea lui Stan Pățitul
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Rodia

Vânturi înalte-n noaptea aceea au desfrunzit rodiul.
Frunzele se depuseseră într-un cerc în jurul lui.
Kimiko a fost surprinsă când l-a văzut dimineața gol
și era uimită de perfecțiunea cercului.
S-ar fi așteptat ca vântul împrăștie frunzele.
Rămăsese-o singură rodie-n pom, una foarte bună.
"Vino și privește-o," și-a strigat mama. "Aproape c-o uitasem."
Mama ei a aruncat o privire și s-a întors în bucătărie.
Asta a făcut-o pe Kimiko să se gândească la singurătatea lor.
Rodia de dincolo de verandă părea și ea singură și uitată.
Două-trei săptămâni înainte, nepotul ei de șapte ani venise-n vizită
și a observat îndată rodia. S-a cățărat în pom.
Kimiko se simțea un fel de martor al vieții.
" E una mare acolo sus," a strigat ea de pe verandă.
"Da, dar dacă o culeg, nu mai pot coborî." Era adevărat.
Să cobori din pom cu rodii în mâini n-ar fi fost un lucru ușor.
Kimiko a zâmbit. Era un scump.
Înainte de-a intra în casă au uitat deja de rodie,
iar ea rămăsese uitată până azi.
Fructul era ascuns în frunziș. Acum se vedea clar pe ecranul cerului.
Era vigoare în fruct și în cercul de frunze căzute.
Kimiko l-a dat jos cu o nuia de bambus.
Era atât de copt încât semințele parcă-l forțau să se deschidă.
Pus pe verandă, strălucea-n lumină,
iar razele soarelui păreau treacă prin el.
Avea un sentiment de regret.
Era aproape ora zece, ea cosea la etaj, a auzit vocea lui Keikichi.
Deși ușa nu era închisă, părea să fi fost din grădină.
Era o urgență-n vocea lui,
"Kimiko, Kimiko!" a strigat-o mama ei. "Keikichi e aici."
Kimiko n-a mai pus ața în ac. L-a înfipt înapoi în pernița lui.
"Kimiko spune c-ar dori mult să te vadă înainte de plecare."
Keikichi pleca la război.
"Dar nu te puteam vizita fără o invitație, iar tu n-ai venit.
E bine c-ai venit azi."
I-a propus ia masa de prânz împreună, dar el se grăbea.
"Bine, dar ia măcar o rodie. E din grădina noastră."
A strigat-o pe Kimiko iarăși. I-a urat din ochi bun venit, ca și cum
el ar mai avea multe de făcut ca s-o convingă coboare.
S-a oprit pe trepte. În ochii lui a licărit ceva cald,
iar rodia i-a căzut din mână. S-au privit și și-au zâmbit.
Când și-a dat seama zâmbea, s-a îmbujorat. Keikichi s-a ridicat.
"Ai grijă de tine, Kimiko."
"Și tu."
El pleca de-acum și-i spunea la revedere.
După plecarea lui, Kimiko a continuat să se uite spre poarta grădinii.
"Era atât de grăbit," i-a spus mamei. "Iar rodia așa de frumoasă."
El o lăsase pe verandă.
Aparent, o pusese jos atunci când ceva cald îi apăruse-n privire
și începuse s-o deschidă.
Nedesfăcută complet în două, stătea acolo cu semințele la vedere.
Mama a luat-o-n bucătărie, a spălat-o și i-a înmânat-o.
Kimiko s-a încruntat și a făcut un pas înapoi, apoi,
înroșindu-se încă o dată, a luat-o, cumva confuză.
I s-a părut Keikichi luase câteva semințe de pe margine.
Cum mama o privea, ar fi fost ciudat refuzul de a o mânca.
A mușcat din ea cu nonșalanță. Gustul acrișor i-a umplut gura.
Simțea cum un fel de fericire tristuță-i penetra tot trupul.
Indiferentă, mama ei s-a ridicat.
S-a așezat în fața oglinzii.
"Uită-te și tu la capul meu.
Mi-am luat la revedere de la Keikichi cu părul ăsta vulvoi."
Kimiko auzea pieptenele.
" După ce a murit tatăl tău," a zis ea încetișor,
" Mi-era teamă -mi pieptăn părul.
Când îl pieptănam, uitam de mine. Iar când îmi reveneam,
tatăl tău parcă mă aștepta -mi termin pieptănatul."
Kimiko își amintea că mama ei avea obiceiul mănânce
ceea ce rămânea în farfuria soțului.
A simțit că o atrage ceva înspre ea,
o fericire care aproape-o făcea plângă. Mama i-a dat probabil
rodia datorită unei anume reticențe de-a o arunca.
Numai de asta. A nu arunca lucrurile devenise o obișnuință.
Singură-n fericirea ei, Kimiko simțea o sfiiciune în fața mamei.
Se gândea fusese-o despărțire mai bună decât și-a dat
Keikichi seama și că ea-l poate aștepta multă vreme să se întoarcă.
Și-a privit mama.
Soarele scădea pe ușa de hârtie dincolo de care stătea ea la oglindă.
Îi era cumva teamă muște rodia din poală.

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Se părea că pentru tânărul comandant, ziua aceasta nu începuse chiar atât de bine cum i se păruse lui de dimineață, nu fusese tot timpul atât de norocos, asta putea înțelege după incidentul din fața Institutului, al cărui protagonist fusese chiar el, Lucian, deși fără voia lui. Iată-se acum în jeep, alături de director și profesor. Rușinat, își plecă privirea și capul; nu arăta întocmai demn de funcția pe care o primise seara trecută. Nu-l durea nimic, dar nu îndrăznea spună un cuvânt. Își închipuia cum îl vor privi colegii lui, când îl vor vedea astfel; probabil că ei, ceilalți, arătau mult mai bine, nu ca el.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook