Pentru toamna mea încoronată

dacă aş mai avea oglinda
cu chip de când nu eram nici copil nici numai
un surâs blând
inundat de vară în umbrele norilor ce învăluie
valea înverzită

oh, dacă aş mai avea-o în agenţia mea filantropică
de dăruit
grădini
aripi de păsări
priviri cu sclipiri
mirosul de iarbă crudă
scoici de care să-ţi lipeşti urechea
fluieratul unui tren ce tocmai soseşte în gară!

cum mă încăpăţânez ca o pisică
sub soarele binefăcător pentru albine
din toate acestea să mai păstrez
câte ceva pentru toamna mea încoronată
însufleţindu-mi puterea de a iubi
hulubii albi aflaţi laolaltă cu rândunelele gri

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă încoronată

oglindă/ chip/ de când nu eram nici copil nici bătrână
inundată în umbrele verii ce învăluiau valea înverzită
oh dacă te-aş mai avea în agenţia mea filantropică
de dăruit
grădini
aripi de păsări
priviri cu sclipiri
mirosul ierbii cosite
fluieratul unui tren ce tocmai soseşte în gară
scoici de care să-ţi lipeşti urechea
melci ce se ascund în cochilii
căluţi de trestie galopând cu coamele în vânt

sub soarele binefăcător pentru stupi
cum mă încăpăţânez ca o pisică
din toate acestea să mai păstrez câte ceva
pentru toamna mea încoronată
ce-mi însufleţeşte puterea de a iubi hulubii verzi
zburând la un rând cu rândunele gri

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din cauza ta

Vocea ta m-a ars,
Şi mă gândesc ce mi se întămpla
Dacă vorbeai cu gura la urechea mea,
Şi mă sărutai,
Probabil urechile dispăreau
Să-ţi facă loc prin tot corpul,
Nici gâtul meu nu mai avea rost
Dispărea cu totul,
Un cap vrăjit nu-l mai suporta
Nici mâini, nici picioare
Ce-a mai rămas?
Talpa!?
Dispărea şi ea la tonul vocii tale.
Eram dat dispărut
Ziarele urlau că nu mai are cine să ţină capul,
Eram în plin scandal
Din cauza vocii tale.

poezie de Mili Dumitru din Poezie în rampă (8 aprilie 2018)
Adăugat de Mili Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii.

Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecarea

Tramvaiul nu avea şosete fiindcă nici eu
nu mai aveam pantofi.
Nu avea şine din calea mea
fiindcă
ceasul meu "Racheta" era pe orbita
încheieturii
unui trecător.
Urma să plecâm la mare dar eram
dezbrăcat
de cuvinte.
În tren ne-am aruncat trenul
pe un stâlp
izolat
Dumnezeu ne-a iertat de păcate
pe bancă
în gară
cu un şuierat insolat de cuvinte!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua cea mai lungă

strada vine din depărtare în urma mea
să nu ajung la niciun capăt
nici măcar la cel al
unicei variante a scrierii din această zi

câte gânduri trec pe aici nici ele nu se ştiu
doar respiraţia şi eu mi le ştiu pe ale mele
când strada se întâlneşte cu nimic
nici luminoasă ca luna plină
nici umbrită ca trupul tăcerii

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stimul

uite îmi acord acest timp
unui exerciţiu de concentrare ascult sunetele
acestei zile de vară
nebuloasa nu are nicio logică
şi de-ar avea ce are a face cu logica mea
n-are niciun rost sună ca şi cum nu aş şti nimic
sau aş şti totul despre acea zi
atunci de ce să nu o ating
uite prevăd şi privesc mai cu luare-aminte
nu ca să o mai descopăr încă o dată
şi că va fi la fel de cald
luntrea mea uşoară cum e
o va străpunge şi o va trece
pentru revărsarea
nesfârşitei promisiuni de bucurie
a curajului de a fi unde nu am fost

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal?

citat celebru din romanul Fraţii Karamazov de Dostoievski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

După o vreme

m-am lăsat scanată
de propria retină
ajutător cronometru atuurilor
nu sufăr de fobia distanţelor
fetiţele nu sunt alergice la stele
de pe aceeaşi parte de peron
dacă aş putea m-aş întoarce
în împrejurare solemnă
pe steaua mea surâs
de unde am fost luată când eram mică
să o pot boteza
de câte ori îmi explic
de ce acolo
există un loc
în care nu aveam voie

poezie de Marilena Tiugan din Din arierplanul unui surâs
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stimul

uite îmi acord acest timp
unui exerciţiu de concentrare ascult sunetele
acestei seri de vară
nebuloasa nu are nicio logică
şi de-ar avea ce-are de-a face cu logica mea
n-are niciun rost
sună ca şi cum nu aş şti nimic
sau aş şti totul
despre seara aceea atunci de ce să nu o ating
uite prevăd şi privesc mai cu luare-aminte
nu ca să o mai descopăr încă o dată
şi că va fi la fel de cald
luntrea mea uşoară cum e
o va străpunge şi o va treace pentru revărsarea nesfârşitei
promisiuni de bucurie
a curajului de a fi unde nu am fost

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Definiţie

Se găsesc 23 de adolescenţi,
Nici prea înalţi, nici prea scunzi,
Nici prea răi, nici prea cuminţi,
Nici prea slabi, nici prea activi,
Nici prea responsabili -
Asta dăunează grav sănătăţii!
Se adaugă 34 de ore pe săptămână -
De 4 ori câte 7 şi o zi de 6 -
Din care rămân doar...
Shhh!
Se mai sparge câte un geam,
Se mai trânteşte câte o uşă,
Se mai aruncă cu câte o cretă,
În fine!
Apoi se obţine câte un rezultat
Pe la câte o olimpiadă,
Niciodată pe măsura aşteptărilor,
Se mai ia câte o notă de trecere
În lucrare,
Apoi se mai face şi câte ceva bun,
Doar tre’ să existe un echilibru în toate!

Dar dacă-i vezi dincolo de aparenţă,
Vei observa 23 de suflete,
Nici prea mari, nici prea mici,
Nici prea tari, nici prea slabe,
Nici prea optimiste, nici prea pesimiste,
Însă pline de zâmbete rotunde
(Care uneori apar şi-n timpul orei…)
Şi de speranţa că vor găsi la şcoală
Sprijinul, imboldul şi puterea de a
Intra în vârtejul vieţii,
Prietenii de suflet, dar şi reperele
De care au nevoie.
E, şi-n timpul orei
Dacă se mai aude câte un bip,
Sau dacă se mai uită melancolici
Pe fereastră,
Ori dacă pe chip le-a mai apărut
Câte un coş
E clar: sunt îndrăgostiţi
Sau şi-o doresc;
Înlăuntrul lor se poartă războaie
Mai grele decât vor ei s-o arate.
Ei, ar mai fi multe de amintit.
Ca să rezum voi spune
Că totul trebuia
Să poarte un nume,
Aşa că i s-a spus
Clasa a X-a A!

poezie de Rucsandra Rizescu
Adăugat de Rucsandra Rizescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciun val

ai noroc ai fi vrut să-mi spui la plecare
marea mărgineşte nisipul în apus verde
aş fi vrut să-ţi răspund
stânjenită de mirare
dar ce să explic
de ce tocmai pe mare
de ce nici un platan doar sunt atâtea râuri
de ce vapoare vechi şi cât de singure
îşi întreţin tăciunii aprinşi
de ce nici un val în asfinţitul incert
şi de ce râurile au secat şi nici un platan
gigantic pentru popasul pe ape
uite se vede ţărmul numai am murmurat
şi câte porţi deschise spre înafara lui

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După anumite informaţii de care am luat cunoştinţă astăzi, aş avea anul acesta unele şanse să obţin premiul Nobel. Deşi ar fi prezumţios să mă pronunţ asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau evita o neînţelegere. Vă asigur, mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză şi premiul cu care ea a onorat atâţia scriitori. Cu toate acestea, din nişte motive care îmi aparţin şi din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaţilor posibili, şi nu pot şi nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept această distincţie onorifică.

Jean-Paul Sartre în scrisoarea prin care refuză Premiul Nobel pentru literatură (1964)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutură, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut

nici moartea pe cruce
nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns
câte o apocalipsă
între două naşteri
şi o trecere prin haos
aproape cât o adormire de duminică
în care s-a născut visul
şi paradisul
de iad ne-am ocupat noi
după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
.....................................
mă tot întreb de unde
mi-a rămas această muzică
care parcă vine
din rădăcina unei lacrimi
.....................................
poate fiecare stea cânta
în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat
venit parcă dintr-o zbatere de aripi
împletea galaxile
ca pe o vată de zahăr ars
care-şi aştepta spirala
apoi
ca şi când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers
au apărut cuvintele
.....................................
fiecare rostire era o nouă lume
până când nu a mai ştiut nici măcar el
de unde începuse
şi nici unde să mai găsească loc
pentru câte rostiri
mai avea de rostit
...................................
împreună cu magica rostire
a apărut oul
mai apoi şi întrebarea
poate si filosofia
dar cum era aşa greu să plângă singur
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început să gândească viaţa
ca pe o iarbă verde tivită cu margarete
soarele nu poate fi
doar un ou de pasăre măiastră
poate nici faraonii nu sunt nemuritori
îngropaţi aiurea
sub imposibile cuiburi
de unde nu le mai cântă stelele

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul spre neant

Eu vin cu toată viaţa mea şi gulerul deschis
Şi pe peron aştept un tren ce merge spre abis,
De-aici încolo nu mai sunt nici gări şi nici acari
Doar stelele sunt tot mai mari şi pomii tot mai rari.

Voi lua un tren către neant, mi-am cumpărat bilet,
Mai tare muzica o dau şi inima încet,
Se-aude-un zumzăit mărunt, terasamentu-i mort,
Prin megafon feroviar se ţipă un raport.

Dar eu îi las pe pasageri să zică tot ce vor,
Eu, dacă ei se urcă-n tren, sunt gata să cobor,
Sunt pasagerul spre neant, şi mi-e destul atât,
Cu cei din urmă bani ai mei nu vreau să mor urât.

Călătoria tot o fac, oricât ar fi de greu,
La cap de linie aştept să vină trenul meu,
Dar mi se pare că aud un glas cum n-a mai fost
Certându-mă pentru ceva, luându-mă la rost.

E umbra mea sub felinar, sinistrul ei desen
Ce va cădea la rândul ei în umbra unui tren,
Nu mai e nimeni pe aici, toţi au murit cândva,
Eu sunt de-o viaţă în neant şi nu am cum pleca.

Când greieri duc din loc în loc luminile din cer
M-aşez la geam în trenul meu şi simt că-ncep să pier,
Nu-i nici un tren către neant, ci fapt interesant,
Voi lua neant către neant, neant către neant.

|

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici trufia, nici prostia

Pentru timpul, care trece,
Pentru lipsa mea de roade
Neputinţa veşnic roade
Căpăţânile zevzece

Nimenea nu-nfruntă timpul
Nici trufia, nici prostia
Oamenii de paie ni i-a
Arătat netrebnici ghimpul

Nu e cum ar fi să fie
După merit sau răsplată
Dacă ei prind să se bată
Pentru supa mea din farfurie

Lucru, mă supun şi tac
Ca un Robinson Crusoe
Numai ce mi se dă voie,
Ca să am un loc pe bac

poezie de Ion Untaru din Liziera de salcâmi (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Când voi muri, iubirea mea,
Nu vreau cântece sumbre
Nici trandafiri la cap să-mi stea
Nici chiparos cu umbre.
Ci fii o iarbă care creşte
De rouă udă şi de ploi
Şi dacă vrei, îţi aminteşte
Şi dacă vrei, uită de noi.

Eu umbrele nu voi vedea
Nici ploia nu o s-o mai simt
Nici n-o s-aud vreo păsărea
Cântând ori chiar jelind.
Dar când amurgul va veni
Tăcut eu voi visa
Şi poate îmi voi aminti
Şi poate voi uita.

poezie de Christina Rossetti, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La adio

Se află litere şi farduri
Şi nişte munţi sunt între noi
Dosare-nchise, triste garduri
Şi nici n-o să mai vină apoi.
În pragul iernii absolute
Sărută-mi tâmpla albă, hai
Şi-apoi scufundă-te şi du-te
În orizontul altui grai.

Nici nu pot nimic să-ţi spun
Pe curând sau rămas bun
Apăru, numai nu, la adio tu.

De ce să-ţi spun la revedere
N-aş mai avea nici un motiv
"Adio" drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv.
Şi de la mine până la tine
Cuvântul însuşi va-ngheţa
Nici să te strig nu ştiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

Când te-am văzut ultima oară
Ştiai şi tu, plângeai şi tu
Şi-ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată
Voiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată
Parcă a luat-o cineva.

Eu ţi-aş mai spune amănunte
Destinul de-aş putea să-l schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de-atunci n-o voi găsi-o
Şi eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu pârjolit.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efect întârziat

când întâlnesc păsările
aflu că sunt alta
ochii-mi devin încet încet rotunzi de pasăre
limba-mi alunecă spre triluri ce mă urmează

mai aplecată ieri coloana
îşi îndreaptă vertebrele şi le orânduieşte
ca pe inele timpul într-un trunchi de copac
cu ramuri-braţe pe care se aşază
nenumărate frunze-păsări
şi o tandreţe mai mare decât mângâierea unui fulg pe obraz

când copacul se va arăta în întregul său
poate nu mă vor da uitării şi mă vor ierta că am îndrăznit
să mă visez mai mult decât sunt
vor vorbi despre cineva în limba lor păsărească ca despre
o ramură înverzită sau despre un copac
ce nu poate fi frânt de o furtună mai mică decât cea din inimă

de aici încolo despre ce-ar mai putea vorbi
doar despre un zbor ce miroase a ceară
nu mă întristez
sunt posesoarea aripilor crescute lângă subraţele scorburilor
încât merită să ascult bucuria păsărilor
când văd soarele răsărind

în fiecare dimineaţă am să le urmăresc suişul
până-mi vor dispărea din vedere în spatele vreunui nor
acolo şi-au avut pregătit pentru întoarcere cuibul
în toamna ce-mi pare prea grăbită acum peste umbrele gri
şi totuşi
mi-aş mai îndrepta o dată spatele şi aripile închipuite
pentru o campanie de zbor
să văd ce se întâmplă

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o noapte visam că mergeam pe marginea liniei ferate. Mă simţeam descurajată şi vroiam să termin cu toate. Ceva nu ţi-a plăcut în această plimbare a mea, ai venit şi m-ai privit întrebător. Atunci m-am aşezat în iarbă şi am început să plâng în hohote uscate, fără lacrimi. Şi pentru că mă priveai mai departe întrebător, ţi-am spus: "Am vrut să mă arunc înaintea trenului". Te-ai uitat la mine uluit. "Care tren?" "Trenul care va veni". "Dar îl aşteptăm de atâta vreme şi nu vine, mi-ai zis. Cum îţi închipui că va veni tocmai când te plimbi tu pe marginea şinelor?" Am scuturat din cap şi ţi-am dat o explicaţie care şi pe mine m-a uimit. "Dacă m-ai fi lăsat, ai fi văzut că venea. Toată viaţa m-a urmărit ghinionul. N-am obţinut nimic decât după ce nu mai aveam nevoie. Din moment ce nu mă mai urcam în tren, ci mă aruncam înaintea lui, trenul ar fi venit".

Octavian Paler în Viaţa pe un peron
Adăugat de cubbyx
Comentează! | Votează! | Copiază!