În lumea umbrelor...

Îl văd mereu la colţ de stradă,
Fix la aceeaşi oră, în fiecare zi,
Poartă ochelari fumurii de faţadă,
De privirile oamenilor pentru a se păzi.

Cu bastonul loveşte lespezile gri,
Câinele îl ghidează pe drumuri neştiute,
Şi gândurile încep a i se înnegri,
Când horbecăie pe căi necunoscute.

În lumea umbrelor el este cufundat,
Întunericul coboară îngreunându-i pleoapa,
Sufletul de durere îi este inundat,
Când încearcă, încet, să ocolească groapa.

Umilul câine-i sare-n ajutor,
Îl trage într-o parte pentru a-l salva,
Copiii chicotesc aşteptând la semafor,
Prefăcându-se a nu-l observa.

O tânără îl trage de mână într-o parte,
Salvându-l de la o cădere sigură în gol,
Îi întinde bastonul cu un gest aparte,
Văzându-i lacrimile ce se preling domol.

Şi mâna lui o prinse între mâinile ei fine,
I-o duse la faţă într-o prelungă mângâiere,
Şi izbucni în lacrimi căci nu se putu abţine,
Apoi i-o sărută umilă în tăcere.

Îi şopti la ureche cu vocea-i delicată,
Că oamenii din jur au culoarea speranţei,
Că unii dintre ei au culoare-ntunecată,
Iar cei ca ea au culoarea siguranţei.

Cum poţi să-i explici omului
Ce nu ştie ce-i aceea lumină,
Ce n-a avut bucuria ochiului
De-a vedea frumuseţea divină?

Cum poţi sa-i explici omului
Ce albastru e cerul şi marea,
Cum e culoarea chihlimbarului,
Ce curcubeu superb acoperă zarea?

Trăieşte în lumea lui întunecată,
Şi-i urlă durerea în gând şi-n simţiri,
Condamnat fără vină-i viaţa toată,
Suferă în tăcere încolţit de-amintiri.

poezie de Maria-Magdalena Stan din Nu-mi frângeţi aripile de copil!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Eu cred că marea, care stăpâneşte zarea,
S-a îndrăgostit de soare, să fie nemuritoare.
De aceea când voi fi mare, am să merg la mare,
Să privesc în zare, să văd cum răsare,
Pe cerul fără nori, soarele în zori.
Să văd pescăruşii, în zbor cum se adună,
Când soarele, la mare, e gata să apună.
Să văd cum răsare luna peste mare.
Cum se oglindeşte,(când lumea odihneşte,)
În apa întunecată, în noaptea fermecată.
Vreau să văd cum marea, marea cea albastră,
Îşi schimbă culoarea, sub privirea noastră.
Când adie boarea, vreau să simt răcoarea
Şi s-ascult cum marea îşi plânge culoarea.
Aşa aş vrea ca să petrec
La marea cea mare.
O zi cu mult soare,
O noapte cu răcoare,
Şi-apoi, să nu mai plec.

poezie de Dumitru Delcă (13 august 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumuseţea ghidează mintea umană şi o ţine într-o iluzie până la moarte fără ca nimeni să-şi dea seama. Este cea mai mare forţă lăsată pe pământ pentru a crea o preocupare omului şi pentru a munci pentru ea toată viaţa. Frumuseţea ne ghidează toată existenţa prin fiecare lucru care-l facem. Orice lucru care îl creăm sau îl admirăm trebuie să fie "frumos" pentru noi. Şi când distrugem, facem asta pentru că am pierdut acest frumos, pentru a-l readuce înapoi.

Iustinian Cruceanu în Mintea conduce lumea (iulie 2013)
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru şcolari

Cum ştii, când noaptea-şi numără lacrimile
încerc să estimez într-o măsură oarecare –
marcându-mi durerea-n kilometri şi-n mile –
distanţa dintre noi, mereu mai mare.

Şi toate cifrele se transformă-n cuvinte:
confuzie, pornind de la A, ca la carte,
şi speranţă, care începe la B, mişcându-se-înainte
spre un terminus (tu) aflat departe.

Doi călători purtând câte-o lumină, o micuţă stea,
mişcându-se-n tăcere prin întunericul care şi-i asumă.
Distanţa se multiplică încontinuu, toată noaptea.
Ei speră să se întâlnească într-o sumă.

poezie de Iosif Brodsky, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa are culoarea care vrei tu să i-o dai. E ca şi cum ai avea ochelari. Modul cum vezi, cum tratezi şi cum faci unele acţiuni depinde de modul tău de a gândi. Mai mult de atât, e vorba de alegerile tale care îţi influenţează viaţa. Ce-i drept, uneori nu poţi controla chiar tot ce ţi se întâmplă, dar poţi controla modul cum reacţionezi la asta. Şi atunci, de ce am alege să trăim o viaţă în alb-negru când avem la dispoziţie atâtea culori? De ce am alege să ne gândim la tot ce nu avem şi nu putem, când putem să ne gândim total invers şi să ne simţim bine? Oare nu ţine tot de noi asta? Şi atunci ce mai aştepţi? Ia zâmbeşte că doar poţi!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu cum e-n altă parte

Nu ştiu cum e-n altă parte
Dar ştiu bine ce-i la noi:
Toată lumea se împarte -
În ai noştri şi strigoi.

Pentru dragostea de ţară
Unii sunt medaliaţi,
Iar pe alţii îî omoară,
Îi alungă, sunt triaţi.

Pe o poliţă aparte
Stau aleşii şi iubiţii
Pentru care oare fapte -s
Onoraţii şi plătiţii?

Poţi să cazi muncind,
Pe vatra cea coruptă chiar să mori,
Cărţi de aur tălmăcind
Florile oricum nu au culori...

poezie de Maria Tonu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Trăieşte într-o permanentă tensiune remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun...

Va veni o zi când omul se va lepăda de Dumnezeul său, când Biserica se va îndoi aşa cum s-a îndoit Petru. Lumea va fi atunci ispitită să creadă că omul a devenit Dumnezeu. În bisericile noastre, creştinii vor căuta în zadar lumânarea aprinsă unde Dumnezeu îi aşteaptă. Asemenea Mariei Magdalena, în lacrimi înaintea mormântului gol, se vor întreba: Unde L-au dus?

Se poate ca într-o zi uşile lăcaşurilor de cult să rămână închise pentru totdeauna credincioşilor, devenind muzee. Oamenii îşi vor pierde credinţa: biserica virtuală ar fi un destin tragic pentru sufletul omului.

Omul e rău, nu-L caută pe Dumnezeu să-L cunoască pentru că nu e suficient de pregătit pentru asemenea lucru măreţ, dar ar fi în stare să-I ia locul, să fie el dumnezeul Domnului.

Camelia Opriţa în Cerşetori de existenţă
Adăugat de Liviu Filip Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acestea zicând, căscă gura de trei ori şi-şi dete sufletul. Se duse şi el ca toată suflarea de pe pământ, de pare că n-a fost de când lumea şi pământul. Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră şi poporul; în cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătâne-său, deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur. Toată lumea era mulţumită de domnirea sa, şi oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. Adesea ieşea Aleodor la vânătoare ca să-şi petreacă ceasurile ce-i prisosea de la trebile împărăţiei. El ţinea minte ce-i spusese tătâne-său şi se silea să-i păzească cuvintele cu sfinţenie. Într-o zi, nu ştiu cum făcu, dus fiind pe gânduri, şi alunecă de călcă pe pământul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de paşi, şi iată că se pomeni cu dânsul dinaintea lui. Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut şi scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte.

Petre Ispirescu în Aleodor împărat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pedeapsa lui Tartufe

Căci scăpărând din inima rănită
De dragoste,-ntuneric şi cenuşă,
Doar noaptea îi mai este lui iubită:
Ca să-i izbească-n faţă câte-o uşă.

"Oremus"-un om numai cu nume,
Brusc se spânzură de-a lui ureche
Şi-şi rupese haina, arătând la lume
Ce goală-i stirpea omului cea veche!

Ci sfântu-i sfânt şi-n pielea goală-
Păcat de ochi însă şi inimă - rănite,
Mătănii- lacrimile ce-i cad în poală!
Şi hainele ce mereu îl duc vai în ispite!

Dar nu înjură Tartufe, ci singur şi gol,
Prinse a-şi da, domnilor, la pas, ocol.

sonet de Arthur Rimbaud din Poezii (1871), traducere de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prăpastie

Dumnezeu e surd
Şi când trebuie să-i spun ceva
Îi scriu pe-o foaie de hârtie.
Aşa se procedează
Cu toţi surzii.

Dar mie nu-mi înţelege scrisul
Şi când îl văd cum se scarpină-n aureolă
În faţa unei conjuncţii,
Mă gândesc că mult mai uşor ar fi
Să i-o urlu-n ureche.

Asta şi fac,
Dar Dumnezeu dă din cap
Că nu-nţelege
Şi-mi face semne să-i scriu pe-o hârtie
Tot ce vreau să-i spun.

Pe mine mă apucă disperarea,
Ies în stradă şi opresc trecătorii,
Punându-le-n faţă hârtia mea,
Scrisă cum am putut mai frumos şi mai citeţ
Ca pentru ochii lui Dumnezeu.
Dar oamenii nu sunt surzi,
Ci numai grăbiţi,
Şi dându-mi cu mâna hârtia la o parte,
Mă roagă să le spun totul repede
Prin viu grai.

Atunci mă pomenesc urlând
Ca din fundul unei prăpăstii,
Aşa cum urlă Dumnezeu
Când îşi face rugăciunea.

Şi de spaimă c-am asurzit şi eu
Uit ce-am vrut să le spun.

poezie celebră de Marin Sorescu din Tinereţea lui Don Quijote
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culori amestecate

O caracatiţă mi-a amestecat culorile,
Aruncându-le în dezordine
Peste un portret în creion.
Mi-a pus în păr culoarea abanosului,
Iar sprâncenele le-a arcuit
Printr-un proces ireversibil,
Ca pe un curcubeu.
Erau acum parte din sufletul meu...
Irisului i-a dat culoarea chihlimbarului.
Pe buze a aruncat o covertură de maci,
Pe care a împletit-o cu mătasea luminii,
Cu speranţă şi cu iubire.
Visele le-a aruncat spre Calea Lactee,
Iar ele s-au întors, prăbuşindu-se-n suflet.
De aceea, în loc de sânge,
Ploaie de grâne şi miere
Îmi curge prin vene.
Eu am devenit pâine,
Iar voi mă frângeţi
Şi fiecare frimitură de carne
Devine parte din voi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre cum se pleacă din lumea asta

ne-am hotărât să râcâim pereţii
să-i reparăm să dăm o mână de glet cum se spune
apoi să-i vopsim cu vinarom de culoarea ambientului

am început cu peretele din spatele patului
ea dintr-un colţ eu dintr-un colţ
nu ne-a deranjat niciodată mizeria care ne intra pe sub unghii
mai târziu am adus mai multe găleţi
pentru sângele care ni se scurgea din abundenţă

pe seară am fost gata
puteam privi stelele de foarte aproape
amintirile se transformaseră într-o răcoare
care ne strivea din toate părţile

îţi mulţumesc că ai fost cu mine
mi-a zis şi a strâns la piept cu cioturile rămase
ultima păpuşă de pluş făcută cadou

nici nu ştiu când a dispărut
poate a luat-o unul dintre sutele de copaci în scorbura lui
mi-a părut rău că nu am apucat să îi zic măcar
mamă ştii....

între timp noile degete m-au vindecat
pereţii au crescut la locul lor de cinste
mă trezesc cred
din când în când din somn
ghemuit într-un colţ
cu ghearele suflecate de treabă

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paznicul farului

În singurătatea limpede-a înserării,
Privind din turnul vechi spre largul mării,
Când lumina abia mai pâlpâie în zare,
El vede cum lucrurile din depărtare

Sunt impregnate-n purpură împărătească,
Cum noaptea cheamă brizele s-aline şi să răcorească.
Atunci culoarea aerului coboară
– Domnul ştie unde – şi se face-aproape seară;

Crepusculul şi-a adâncit culoarea,
Iar el din turnul zvelt care veghează marea
Trimite pe cărări de lumină salutul lui de bine
Fiecărei nave care pleacă sau nave care vine.

poezie de Helen Emma Maring, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flacăra şi lumânarea

Stau în taverna veche şi tăcută
Şi dau pe gât suavul, roşul vin
Gândindu-mă la dragostea pierdută;
Ridic paharul... pentru ea închin!

Pe masă e aprins-o lumânare;
Încep să o privesc şi să suspin...
Iar flacăra ei vie îmi ogoaie
Rănitu-mi suflet... prea-scăldat în vin.

Văd flacăra cum tandru-o mistuieşte
Cu mângâieri fierbinţi, dogorâtoare
Şi-n ochii minţii văd cum... creşte, creşte
Iubirea dintre ea... şi lumânare.

De dragul flăcării, chiar se topeşte-ncet;
Iar lacrimi mari de ceară se prăvale,
Şi se preling pe trupu-i încă zvelt
Sub mângâierea caldă, arzătoare.

Privesc la lumânarea ce stă dreaptă;
O văd cum lăcrimează: pic... cu pic;
Ceva o doare! Parc-aud o şoaptă:
,, Ea îmi dă totul! Eu... nu-i dau nimic! "

Sărmană şi plăpândă lumânare!
Observ încet, încet, cum te topeşti;
Simt sufletu-ţi de ceară cum te doare
Că nu-i poţi arăta... cât o iubeşti!

Mai duc la gură un pocal cu vin...
Şi strig nebun:,,-Nu-i dragoste mai mare... "
Mă prăbuşesc; apoi, continui lin:
,,... ca între-o flacără şi-o biată lumânare".

Deodat' un gând în minte-mi încolţeşte;
Privesc atent la jocul dragostei...
Şi mă întreb:,, -Dar flacăra-o iubeşte?... "
,,... sau doar... trăieşte din iubirea ei? "

Ori ei, puţin îi pasă că iubirea,
Pe care focul arzător i-o poartă,
Îi va aduce în curând... pieirea;
Trăieşte doar... să fie adorată!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între oamenii mari care au venit să mă asculte la New York, a fost şi George Enescu. Mi-a mulţumit frumos, iar eu i-am sărutat sfioasă mâna, aşa cum i-o sărutasem lui Nicolae Iorga la Văleni. I-aş fi sărutat-o şi lui Constantin Brâncuşi, oltean de-al meu, sculptor vestit în toată lumea. Numai că el mi-a luat-o înainte, sărutând-o dânsul pe a mea. Venise, chiar în ajunul întoarcerii mele în ţară, să mă mai audă o dată. În timp ce-i cântam "Lung e drumul Gorjului", Brâncuşi s-a ascuns cu faţa la perete, să nu-i văd lacrimile ce-l podidiseră.

citat celebru din Maria Tănase
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce trist!

Ce trist să-l vezi în lumea ta,
Să-ţi zâmbească,
Să te primească aşa cum eşti,
Să-ţi fie alături la bine şi la rău,
Să te înţeleagă,
Să te ajute,
Să-ţi arate lumea lui,
Să te primească în ea ca pe o regină,
Apoi să plece.

Ce trist când viaţa ta are lumină,
Când lumea ta şi a lui se contopesc,
Totul este zâmbet şi căldură,
Toate frumos se împletesc
Şi dintr-o dată totul se destramă,
Lumea din basm devine coşmar
Şi sufletul plin de iubire
Se îneacă în amar
Căci într-o zi el pleacă.

Ce trist că tu rămâi tăcută,
Plângi cu amar în urma lui
Şi nimeni nu te mai ajută,
Nu are cine să ţi-l dea înapoi.

Ce trist când lumea visului se pierde
Şi realitatea este amară!
Ce trist când pleacă fără urmă
Şi îl priveşti ultima oară!

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culoarea originală a piramidelor este albul. De-a lungul timpului, din cauza fenomenelor climatice, acestea şi-au schimbat culoarea, aşa cum le putem vedea astăzi.

citat din Ioana Bugheanu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joc de masochist

Cum poţi iubi ceva cu adevărat
Când ştii că nu poţi dărui iubirea,
Când ochii tăi se varsă sacadat
Întunecându-ţi veşnic glasul şi privirea?

Cum poţi zâmbi unui străin aparte,
Privindu-i sufletul în ultimul răgaz
Şi-n fiecare zi... în fiecare noapte
Să îl săruţi cu gând la alt obraz?

Şi cum poţi fi atât de iubitoare
În fiecare ceas ce este tot mai trist,
Iar când nici ceasul limbă nu mai are
Să-l laşi în propriul joc de masochist?

poezie de Ovidiu Eugen Grama
Adăugat de Ovidiu Eugen Grama
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbind cu Eminescu

Pe o stradă largă-ngustă,
Se ducea un om venind,
Spunea Eminescu-n glumă
Şi mă pomenesc zâmbind.

Cum aşa, un om să plece
Şi să vină totuşi el?
Ca şi cum un om ce trece
Stă pe loc fără de-apel.

Este aici o controversă
Ce nu poţi ca s-o atingi,
Ca o flacără intensă
Ce arde dacă o stingi.

Ca o toamnă'n miez de vară,
Ca Anul Nou în zi de Paşti,
Sau cum ar fi, bunăoară,
Când să mori, atunci te naşti...

Eminescu a scris această
Mică glumă fără sens,
Într-o zi ce-i fu nefastă...
Şi-a lăsat un gol imens.

Eminescu-a fost un astru
Şi prea unic el ne-a fost,
A fost zeul Zaroastru
Într-o lume fără rost.

Şi cu fruntea lui augustă
Ce n-o mai vedem nicicând,
Pe o stradă largă-ngustă
El sosea încet, plecând.

poezie de Corneliu Culman din Nişte poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apus

Pe cerul cu peşti de argint,
Văd cum se ascunde
În marea înfometată
Rana sângerândă a soarelui.
Zarea este o mare în flăcări,
Tulbure şi dezinteresată
De trena de neguri.
Tainele nopţii o ascund sub doliul
Pătat de stelele-lacrimi.
Şi când cerul tot devine mormânt
Iar zarea se coboară ca o pleoapă
Peste truda pământului,
Adormim în lumea speranţei
Alergând spre o nouă zi -
Mântuire.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!