Morgue

Ei zac culcaţi de parcă ar fi să fie
din nou o faptă iarăşi inventat
ca împreună şi cu frigul ce-o să vie
să se împace-n alb cu firea-mpreunată;

căci astea toate-s fără de sfârşit.
Ce fel de nume porţi prin buzunare,
cum să se găsească? Dezgustul nesfârşit
a fost spălat de dornica-nchinare.

El nu s-a dus; rămas-a doar curat.
Şi bărbile-au rămas, mult mai spinoase
de gardieni mai îngrijite, mai frumoase

la privitori să nu le fie silă.
Ochii întorşi sub pleoapa fără milă
privesc lăuntru ca un vis ingrat.

sonet de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morgue

Ei zac culcaţi de parcă ar fi să fie
din nou o faptă iarăşi inventat
ca împreună şi cu frigul ce-o să vie
să se împace-n alb cu firea-mpreunată;

căci astea toate-s fără de sfârşit.
Ce fel de nume porţi prin buzunare,
cum să se găsească? Dezgustul nesfârşit
a fost spălat de dornica-nchinare.

El nu s-a dus; rămas-a doar curat.
Şi bărbile-au rămas, mult mai spinoase
de gardieni mai îngrijite, mai frumoase

la privitori să nu le fie silă.
Ochii întorşi sub pleoapa fără milă
privesc lăuntru ca un vis ingrat.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke (1912), traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morgue

Ei zac aşa, de parcă ar fi gata,
acum, târziu, să afle-o faptă care
să-i înmănunche liniştii-ngheţate
şi între ei s-aducă împăcare;

căci parcă nu-i sfârşit în astea toate.
Nu afli nume-n buzunări deşarte.
Dezgustul de pe gurile uscate
să-l spele n-au putut; stă mai departe;

doar într-atâta s-a schimbat; curat e.
Şi bărbile sunt mai ţepoase-acuma,
de gardieni mai bine tunse, numa

la privitori să nu le facă silă.
Întoarsă e sub pleoape-a lor pupilă,
privirile-năuntru-s îndreptate.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Moise

Nici unul, doar îngerul căzut, întunecatul,
vroi; luă arme, păşi cu fiorul morţii
lângă orânduit. Dar, iarăşi,
vâjâi îndărăt, în înălţimi,
strigă în cer: nu pot!

Căci, netulburat, prin sprânceana cea groasă
Moise îl preveni şi scrise mai departe:
cuvinte de binecuvânt şi numele nesfârşit.
Şi ochiu-i era curat până la temelia puterilor.

Ci atunci, Domnul, smulgând cu el jumătate din cer
răzbi în jos, singur desfăcu muntele.
Îl aşeză pe bătrân. Din, cuvenitu-i sălaş
chemă sufletul: acela, sus! şi-i vorbi
de cele multe împărţite împreună, de prietenia lor fără hotare.

Dar, într-un târziu, i-a fost de-ajuns. Că e de-ajuns
desăvârşitul consimţi. Şi bătrânul Dumnezeu
îşi plecă lin peste bătrân
bătrâna-i faţă. Îl luă sărutându-l, din el însuşi,
în bătrâneţea lui mai bătrână. Şi cu mâinile creaţiunii
astupă muntele. Ca, făurit din nou,
numai unul să fie printre munţii pământului,
de oameni necunoscut.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buzunare

pline cu titluri şi bani cash
stau inventând mâini
care intră ies la adăpostul
fără de sfârşit în sfârşit
un capăt de aţă iarăşi inventat
spălat cu detergent par
fumat
(?!) întors pe dos în căutarea
ultimului bănuţ purtat prin căptuşeală

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epigraf unei tinere fete

Ne mai amintim.
De parc-a fost odată
şi toate ce din nou o să mai fie.
Ca şi lămâii cruzi purtai sânii de fată
de a lui sânge clocotind legată.

- Acelui zeu.
Acel refugiat
acela ce răsfaţă sânii de fecioară.
Dulce ş-aprins ca visul tău curat
umbrindu-ţi tinereţea preacurat
şi aplecat ca geana-ţi stinsă în afară.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epigraf unei tinere fete

Ne mai amintim.
De parc-a fost odată
şi toate ce din nou o să mai fie.
Ca şi lămâii cruzi purtai sânii de fată
de a lui sânge clocotind legată.

- Acelui zeu.
Acel refugiat
acela ce răsfaţă sânii de fecioară.
Dulce ş-aprins ca visul tău curat
umbrindu-ţi tinereţea preacurat
şi aplecat ca geana-ţi stinsă în afară.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor (1926), traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pieta

Îţi văd acuma iarăşi picioarele, Isuse,
pe care tinereşti eu le-am aflat
pe vremea când, sfioasă, le-am spălat;
o, cum stăteau în părul meu supuse:
un alb vânat în ierburi tupilat.

Trupul pe care nimeni nu l-a iubit vreodată
îl văd abia în noaptea aceasta de iubire.
N-am stat culcaţi alături niciodată,
şi-acum găsesc în juru-ţi doar veghe şi slăvire.

Şi, iată, mâinile îţi sunt zdrobite,
dar nu de muşcătura mea, iubite!
Inima ta-i deschisă şi intră-n ea oricine,
şi-aş vrea să fie numai pentru mine.

Eşti ostenit acuma şi gura-ţi ostenită
nu îndrăgeşte gura mea mâhnită...
A fost cândva, Isuse, vreo clipă pentru noi?
Cât de ciudat ne stingem deodată amândoi!

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de cometă

S-a mai sfârşit ceva
înspre inevitabil
din crezul că există infinit...
a mai murit
încă o stea
aşa,
cum credem că-s mereu toate pe cer
la fel de mari şi împânzindu-şi strălucirea...
deci e-un sfârşit etern, indiferent de nu se vrea,
e infailibil
ca şi orice asfinţit;
de unul singur, la fel de stingher
la fiecare, în orice ochi închişi... şi-ntr-una, într-una
căci se ştie, e scrisă calea...

S-a topit Elenin, o cometă
s-a şters, o dâră-n van-speranţă
şi-a mai rămas, se poate
un pic de gheaţă,
aproape fără importanţă,
ce şi-a propus o vizită
aparte,
cum a fost odată
şi care-mi lasă un sentiment de greaţă;
că nu ştiu unde voi fi la întâlnire...
o altă stea mai putrezită
după ce voi fi eu însumi răstignire...
deci nu va mai fi iar Nubiru
ce-o credeam planetă...

Unde-oi fi pus clondiru
ăl' de casă, fără etichetă???...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Pietà

Nenorocirea s-a-mplinit, şi fără nume
mă umple. Încremenesc ca-ncermenitul
Adâncului de piatră.
Tare cum sunt ştiu doar atât:
Tu mare ai devenit -
... şi mare,
ca o durere mult prea mare
ce inima întreagă mi-o cuprinde
înverşunată.
Acuma stai de-a curmezuşu-n poală-mi,
acuma nu mai pot să te mai
nasc.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor (1926), traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A opta elegie

Dedicată lui Rudolf Kassner

Vieţuitoarele – ochi, numai ochi –
văd ceea ce-i deschis. Doar ochii noştri
sunt ca întorşi şi astfel aşezaţi
parcă-s capcane-n jurul marii porţi.
Ce-i în afară ştim doar din privirea
jivinelor; căci până şi pe prunc
noi îl întoarcem şi-l silim, în urma-i,
să vadă-alcătuiri, nu ce-i deschis
şi-adânc în animal. De moarte slobod.
Noi o vedem, doar noi. Căci, liber, animalul
are mereu sfârşitu-n urma lui,
şi-n faţă Domnul, şi când trece, trece
în veşnicii, cum trece o fântână.
Noi nu avem nicicând, nici chiar o zi,
în faţă, spaţiul pur, unde răsar
la nesfârşire flori. Mereu e lume
şi niciodată-un nicăieri fără nimic,
cast, nepăzit, ce îl respiri şi ştii
că-i nesfârşit şi nu-l râvneşti. Copil,
te pierzi, tăcut, în el iar ei
te zgâlţâie. Sau cel ce moare e.
Căci lângă moarte, moartea n-o mai vezi,
cu ochii mari, de animal, priveşti afară.
Îndrăgostiţii – celălalt de n-ar fi,
să le astupe văzul – aproape sunt de asta şi uimiţi.
Pe negândite li s-a revelat
de după celălalt... Dar peste el
nu trece nimeni, şi e iarăşi lume.
Întorşi către făpturi mereu, vedem
în ele doar, reflexu-a ce e liber,
de noi întunecat. Sau poate-un animal
calm ne străbate-n linişte, cu ochii.
Asta se cheamă soartă: a sta în faţă,
ş-atâta tot, a sta mereu în faţă.

Dac-animalul hotărât venind
spre noi, pe alte căi, ar fi la fel
de conştient, din drum
el ne-ar întoarce. Fiinţa-i
e infinită, necuprinsă, fără perspectivă
asupra stării sale, pură ca privirea-i.
Şi unde noi viitor vedem, el vede
totul şi-n tot pe sine, pururi mântuit.

Şi totuşi animalul ager, cald,
duce povara unei mari tristeţi.
Căci amintirea ce ne covârşeşte
ades, îl ţine pururi şi pe el,
parcă ne-a fost cândva, ce năzuim,
mai intim, mai fidel, mai gingaş la atins.
Distanţa-aici e totul, iar acolo
e suflu. După patria dintâi,
a doua este tulbure, vântoasă.
O, fericire-a micilor făpturi
care rămân mereu în sânul matcă;
noroc al gâzei ce lăuntric saltă
şi-atuncea când nunteşte: matcă-i totul.
Uite, şi pasărea, cu semisiguranţa-i
ce-aproape ştie una şi cealaltă
din vremuri, ca un suflet de etrusc
pe care – mort – un spaţiu l-a primit,
dar, pe sicriu, e statuia culcată.
Şi ce uimit – cel ce trebuind să zboare,
de-un sân e zămislit. Parcă de sine
speriat, văzduhul taie, cum ar trece
fisura printr-o ceaşcă. Astfel
liliacul taie porţelanul serii.

Noi: privitori, mereu şi pretutindeni,
plecaţi spre tot, nicicând înspre afară!
E un preaplin. Îi rânduim. Se sfarmă.
Iar rânduim. Ne sfărâmăm chiar noi.

Cine ne-a pus la cale-aşa, că orice
am face suntem în postura celui
ce pleacă. Şi pe-un ultim deal,
ce-i mai arată-o dată-ntreaga vale,
el se întoarce, stă, mai zăboveşte –
aşa trăim, în despărţiri, mereu.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinos

O, cum înfior şuvoaiele-mi de sânge
mai parfumat, de când te-am cunoscut;
uite, păşesc mai drept şi-s tot mai zvelt –
tu doar aştepţi –; cine eşti, neştiut?

Mă-ndepărtez, eu simt, cu fiecare clipă,
şi cele vechi, petală de petală, în urmă-mi le presar
numai surâsul tău; stele în'nalt risipă,
ne licăre deasupră-mi, deasupră-ţi, iar şi iar.

Tot ce-mi luceşte tainic, ca apa, din pruncie,
fără de nume drag, ca pleoapa de sfios,
l-oi cuvânta-ntr-o dulce şi caldă liturghie
lângă altaru-aprins de bucla-ţi ruginie
şi-mbălsămat de sânu-ţi – ducându-ţi-l
Prinos.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost...

Am fost şi somn, şi multe răsărituri
Şi-adeseori am fost chiar şi coşmar
În al meu vis şi-n alte nesfârşituri,
La fel de viu sau tot imaginar.

Am râs nebun şi-am izbucnit în lacrimi
De-atâtea ori, că nu mai are rost
Să-mi amintesc prin câte mii de inimi
Am fost un zeu sau poate doar un prost.

Am şi răbdat de foamea cea mai cruntă
Paradoxal, simţită doar în piept
Şi am servit belşugul ca la nuntă,
Deşi-n simţiri ades am fost nedrept.

Am cunoscut şi frigul îndoielii
Ce mi-a-ngheţat şi sufletul din mine,
Şi-arsura grea de sub nivelul pielii
De dor aprins, cu lava-i de suspine.

Am alergat de când mă ştiu pe lume
De omul rău şi de singurătate
Şi am ajuns statuie fără nume,
Când am rămas orfan de jumătate.

Am tot strigat pân-am pierdut şi glasul,
Fără urechi ori fiinţe să m-audă,
Însă oricât de drag mi-a fost taifasul,
Am şi tăcut când soarta a fost crudă.

...

Am să mai fiu măcar o bună vreme
Şi câtva timp, să nu vă fie dor;
Mă rog la voi – păstraţi-mă devreme,
Să nu vă fiu târziu când am să mor...

poezie de Vali Iuraşcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajuta - ne Doamne

Mai spală Doamne drumurile vieţii
Să nu mai rătăcim aşa de greu
Şi lasă - ne doar anii tinereţii
Să fim frumoşi şi inimoşi mereu!

Mai lasă - ne iubirea pentru-o viaţă
Iubirea pentru tot ce e frumos
Mai spală - ne cu rouă iar pe faţă
Ca să ne fie chipul luminos.

Întoarce-ţi fiii iarăşi către casă
Destul prin lume ei au rătăcit
Să fie adunaţi din nou la masă
Să fie cu ai lor pan la sfârşit....

Mai ia - ne Doamne greul ce ne-apasă
Mai şterge - ne şi lacrima în zori
Ajută - ne să fim din nou acasă
Să nu mai rătăcim printre ninsori.

Gimbte Germania

poezie de Felicia Felidiorean (3 noiembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost

A fost să fie-aşa, ca niciodată,
făr' de sfârşit, poveste-ntr-o poveste,
doi ochi în ochi şi orice parte peste
o altă parte ne împreunată.

O regăsire-a porţilor celeste
într-un târziu de casă-ntunecată,
un alungat din rai şi-o alungată,
în raiul lor aşa cum nu mai este.

Ar fi putut mai mult de-atât să fie?
Mai multă nepostire-n nopţi de post?
O călcătură-n doi prin apa vie

mai liniştită-a traiului anost?
O şi mai potrivire, sine die?
Ce-ar fi putut să fie... cred c-a fost...

sonet de Daniel Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea de după

Eram doi îngeri ce cântam din surle,
De mult povestea noastră s-a sfârşit,
A mai rămas doar visul ca să-şi urle
Neîmplinitul rost în infinit.

De-atunci am mai îmbătrânit în vreme,
Ne ducem pasul parcă tot mai greu,
Căci n-are cine-n dragoste să cheme
Pe celălalt, şi-i linişte mereu...

Şi trec zăpezi şi ploi şi-un chin de soare,
Şi cad mai mult imperii decât cresc;
Noi tot purtăm în piept un glonţ ce doare,
Cu care ne-a-mpuşcat Tatăl Ceresc.

E inutil să căutăm făptaşul –
Vulgarizăm ce-a fost să fie dat,
Destul că-n veci ne va lipsi nuntaşul
Şi-un scâncet de copil nou şi curat.

Îţi aminteşti cum sufletul ca floarea
Brusc ne plesnise în petale mii
Şi fiecare frunză şi răcoarea
În toamnă ne-aşeza pe rug de vii?

Poate-ai venit la geam simţind cum scrie
Fiinţa mea acum urme din noi
Şi că priveşti pe cer o stea pustie
Ce n-a fost să ne-ncapă pe-amândoi.

Acolo însă e învăţătura
Care-ţi va sta ca plumb răcit în cânt,
Pe lung şi scurtul drum ce viitura
Acestei vieţi îl culcă sub pământ.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte: o, tu, chip în adânc

Noapte: o, tu, chip în adânc
destrămat într-al meu.
Tu, căutării mele înmărmurite, adânc
covârşitoare, mereu.

Noapte, în privirea mea fremătând,
în tine însă – trăinicie;
creaţie fără sfârşit, dăinuind
pământul când n-o să mai fie.

Plină de noi constelaţii
lepădând din goană nebună
pojar aventuros în interspaţii
tăcut ce se-nstrună.

Prin simpla-ţi prezenţă, cât de mărunt,
covârşitoareo, mă ştiu –
totuşi, uns cu-ntunecatul pământ
îndrăznesc în tine să fiu.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trupuri până la nori

stai lângă mine tolănită în aşternutul
acesta alb al anilor
probabil mi-am pierdut definitiv
arealul propriu
într-o încleştare a orgoliilor
dar tu mă vezi mereu ca pe un joc de linii şi nuanţe
ca pe o artă a ta
personală,
o arhitectură a închipuirilor tale

pesemne te-ai obişnuit prea mult
cu rutina
trupurilor noastre până la nori

cum ar fi de pildă
dragostea fără uşi trântite
setea fără buzele arse
picioarele tale nemăsurate
fără privirea mea de expectativă?

în definitiv,
cum ai putea să le spui
apelor să nu mai fie râuri
timpului să nu mai fie nisip
iubirii să nu mai fie rană?

cum ai putea să-i spui ecoului meu
să nu te mai strige
pe nume?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea care orbeşte

La ceai, la fel cu ceilalţi, şedea.
C-apucă altfel ceaşca, la-nceput,
– puţin altfel ca alţii – mi-a părut.
Şi brusc zâmbi. Aproape că durea.

Când în sfârşit ei s-au sculat vorbind
şi la-ntâmplare şi încet treceau
prin multe încăperi (vorbeau, râdeau),
eu am văzut-o. Celorlalţi urmând,

Închisă-n ea ca cea ce va să-nceapă
să cânte, în curând, pentru mulţime;
pe ochii bucuroşi, în limpezime,
lumina se-ntindea ca peste-o apă.

Urma încet şi-un timp îi trebuia,
parc-ar fi fost ceva de depăşit,
şi parcă, după ce va fi suit,
ea nu va mai umbla, ci va zbura.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ortensia albastră

Precum un rest de verde! Par vopsele;
sunt aspre, ciunte, frunzele-i uscate;
albastrul înfloritelor umbele
nu-l poartă, ci-l răsfrâng, decolorate.

Spălat de lacrimi, pare scurs în glastre
tot mai pierdut, de parcă nu e viu,
întocmai ca străvechi scrisori albastre
ce-n galben-violet se sting, şi-n cenuşiu.

Cum nici un fir într-un şorţ mic şi şters,
uitat, nemaipurtat, nu mai tresaltă –
mărunta-i viaţă s-a-ntrerupt din mers.

Deodat' albastrul pare lângă verde nou,
sub umbela nouă mai învoaltă:
mişcat, albastrul prinde să-l dezmierde.

sonet de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altfel de mamă

Noi cu toţii avem 3 mame:
una-i mamă pe Pământ,
una este Mamă-n Ceruri,
iar a treia e Natura,
ce ne-nvaţă ce-i frumosul
prin miros de albi nuferi
şi-n dulce zbor de fluturi..

Dar, noi fii nerecunoscători
uităm că ochii noştri
se vor oglindi mereu
în văi, munţi şi ape limpezi,
căci, Natura este mama...
Mama noastră... a tuturor.

Azi distrugem tot ce este mai frumos...
Florile şi iarba verde
se vor stinge fără rost,
căci, noi oameni
fără suflet
otrăvim natura vie,
negândindu-ne vreodată
cât de greu o să ne fie...

Fără roua dimineţii,
fără roze cu parfum îmbietor...
Doar izvoarele secate
şi copacii fără frunze,
ne vor aminti mereu
că natura a fost prezentă
şi a fost Mamă peste tot...
Tot ce-a fost viu şi frumos!

Lacrimi reci, de sânge, parcă
se preling acum din ramuri
şi Natura ne şopteşte,
printr-un suspin dureros..
Să o lăsăm să trăiască,
căci, de n-am mai avea Mamă....
Vom fi simpli muritori
într-un haos monoton..
Fără dulce aer proaspăt,
fără iarbă de mătase..
Şi cât vei vedea cu ochii
câmpiile vor fi pustii,
doar cu pâclă peste vii...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!