Roata vieţii

I. Când se-nvârteşte Roata Vieţii
urcăm sau coborâm mereu;
când suntem Sus avem pretenţii
şi ne croim un nou traseu.
Când coborâm, c-aşa e rostul,
nedreptăţiţi, ne pare rău,
ne-nspăimântăm, exact ca prostul
ce râde de norocul său.
"Trecem" deştepţi şi cu pretenţii
Că locul ni-e acolo, Sus,
deasupra apei plutesc tonţii
cu capul sec şi gândul dus.
Când ajung jos văd adevărul
pe care-l ignorau de Sus,
imploră ajutor la... vărul,
dar... şansa vieţii lor s-a dus
şi nu-şi dau seama c-au... apus!

II. Aruncă-mă-n vâltoarea vieţii, nu te sfii şi nu mă proteja,
vreau să cunosc valoarea pieţii în care precupeţ mă simt deja!
Eu am intrat fără de vrere şi m-am trezit, fără să vreau, pizmaş
şi-am devenit, parcă, părere şi-n ochii lor un cinic pătimaş.
S-au cocoţat în fruntea trebii tot felul de canalii şi sperjuri;
aleşi de noi, naiv, imberbii, ne-au pricopsit lichele, secături!
Să tac când alţii mă înjură şi fac din mine preş sub talpa lor?
Să mă prefac, când văd că fură, batjocorind acest umil popor?
Când mie, pentru muncă dreaptă, mi-aruncă o ciosvârtă ca să tac,
să-i laud, să-i slăvesc se-aşteaptă sau, recunoscător, le fac colac?
Le fac colac de şase zile, de nouă, de sărindar, de-un... hău,
le duc şi apă, zece chile, dar să îi ştiu pe toţi duşi la bulău!
Mari la hoţii, mărunţi la minte, la zdup cu ei, ca neam de năpârstoci!
Ne-au păcălit cu jurăminte şi-aş vrea să scăpăm ţara de escroci.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * * (Dedicată muzei inspiratoare Dudu Kalinderu)

Ochii tăi vioi de drac capul sec şi prost mi-l fac;
când nu-i văd, le-aş spune multe, când îi văd mă uit şi tac.
I-am văzut privind spre mine, m-am făcut roş ca un rac
când am privit spre altul, am fost trist şi-am fost posac.
Sunt bogat, ştiu carte multă, dar, cu banii, ce-o să fac?
Fără ochii tăi, măi Dudu, sunt şi prost, sunt şi sărac!

madrigal de Tudor Muşatescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă uit după tine în toamna vieţii

Acum îmi dau seama că ai plecat,
ca un copac ce e tăiat din viaţa lui
şi plâng că tu înapoi nu poţi să mai vii,
la locul nostru de amintiri,
sau să vii la mine să-mi dăruieşti un strop de soare,
cu o crizantemă în mână aducând un iz de toamnă,
să-mi umple inima de romanţe romantice,
cu care m-am obişnuit să trăiesc,
dar nu mai pot, te-ai dus acolo sus,
la judecata Domnului Isus,
ş-acum privesc la apus să văd unde te-ai dus.
Păşesc singură-n toamna vieţii,
p-alei înmiresmate cu parfumul tău
şi vreau să fii din nou lângă mine...

poezie de Eugenia Calancea (13 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar amintiri ne-au mai rămas

Doar amintiri ne-au mai rămas din tot ce-a fost frumos cândva
Şi din priviri, când ne-ntâlneam, la amintiri făceam popas
Că le-am trăit cât ne-am iubit şi-am suferit la bun rămas.
A fost un vis, un vis frumos, trăit de noi cândva
Şi ne simţeam ca-n Paradis, pierdut de noi cumva...
Nu ştiu acum ce pot să fac, sunt trist, posac şi de dor zac
Că te-am pierdut şi-mi pare rău, singur mă simt, parcă-s în hău,
Eu simt că-mbătrânesc şi-mi pare rău
Că mă usuc de dorul tău.

A trăi şi-a iubi nu-i păcat,
Dumnezeu acest dar ne-a lăsat,
Am luptat şi-am uitat tot ce-am pătimit,
Nu regret viaţa ce am trăit.

Doar amintiri ne-au mai rămas din tot ce-a fost în viaţa mea,
Nu vreau să-ţi zic, mă simt prea mic, durerii iar să-i fac popas
Căci vreau să-ţi spun un lucru bun ca bucuriei să-i dăm glas:
Hai să uităm că ne-a fost greu, să piară piaza rea,
Să mergem iar pe drumul clar, speranţa ne-ar reda!
Acuma ştiu cum să te-mpac şi toate voile să-ţi fac,
Să nu te pierd, să te dezmierd, să-mi fie dor de chipul tău,
Să simt că-ntineresc, destinul meu,
Să te iubesc mereu, mereu.

A trăi şi-a iubi nu-i păcat,
Dumnezeu acest dar ne-a lăsat,
Am luptat şi-am uitat tot ce-am pătimit,
Nu regret viaţa ce am trăit.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu când o să mă fac mare o să fiu om

eu când mă fac mare vreau să fiu aom
sau aşa se spune

oricum în golurile alea au fost ochi
da
au fost ochi şi au fost frumoşi
care mă trezeau dimineaţa doar ca să văd printre gene
chipul tău
o umbră netedă
îmi răsuceam în somn golurile
le întorceam către mine
ca pe un ornament de brad prea folosit

şi când mă fac mare vreau să fiu aom
să agăţ două trenuri şi să le înnod
aşa
ca să nu mai plece aiurea din gară cu tine
sau să desprind şinele şi să le mănânc

dimineaţa golurile se umplu de ceva vâscos şi greu
dar frumos
şi încep să nu mai văd
oricum
când vine seara vor fi din nou la locul lor
şi eu o să mă fac mare şi om

poezie de Dana Muşat
Adăugat de Dana Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet isteţ

Am altoit un trandafir
Cu borangic şi busuioc
Şi CERUL, tot atunci, pe loc,
S-a scurs, ca duhul, în clondir.

De bunăseamă, nu mă mir
Că-n mine prunele se coc,
Străine-n totul de noroc
Şi făr' să dau la alţii bir.

Despriponit de orice zeu,
Hatârul meu, mi-l fac chiar eu!
Nicicând, la nimeni nu am spus,

Deşi e falnic de frumos:
Eu vreau, când vreau, de sus în jos
Şi pot, când pot, de jos în sus!

sonet epigramatic de Janet Nică din Ocolul cuvântului în 80 de sonete plus încă 10 piruete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă cheamă Sfântul Petre...

Mergeam spre ziua de apoi când de-aripioare m-au prins doi,
m-au întrebat drept cine sunt, de ce-mi fac veacul pe pământ,
că Sfântul Petre, acolo-n cer, e fără mine cam stingher,
să merg să stau de-a dreapta lui paznic la Poarta Raiului,
să-l însoţesc, barem de formă, măcar cu jumătate normă.
Am încercat să scap de ei, dar mă ţineau cu mult temei,
să mă opun n-am cutezat că mă simţeam epuizat,
m-am dus, fără să vreau, în zbor şi m-am lăsat în voia lor.
Când am ajuns, parcă visam, la sfat cu Sfântul Petre stam,
m-a luat de braţ, m-a mângâiat pe creştet, m-a îmbărbătat.
Zicea că de mult timp veghează şi mintea mi-o păstrează trează,
să n-o mai stric cu poezii, că nu sunt decât fantezii,
că viaţa oamenilor stric şi nu mai sunt buni de nimic.
De-aceea m-a chemat la el, i s-a părut că sunt rebel,
că oamenii-n loc să muncească fac cozi pe Facebook să citească
şi-n loc de slăvi şi-nchinăciune dovadă dau de-nţelepciune,
pe preoţi parcă îi urăsc, năravurile lor pârăsc,
nu-s credincioşi, dar nici supuşi, sunt rătăciţi, de gânduri duşi
şi-ar vrea, cu mintea prea isteaţă, în gura lor de nătăfleaţă,
daruri pretinse de la viaţă: să pice pară mălăiaţă!
Nu mai sunt oamenii sfioşi, dar nici smeriţi ori credincioşi
şi-n căpăţânile lor seci plesnesc seminţe de dovleci,
că sunt deştepţi şi ştiu ce fac până-s bolnavi şi la pat zac,
abia atunci şi-aduc aminte că eu exist, că le dau minte,
se roagă să-i blagoslovesc, să îi păzesc, să-i ocrotesc,
să pot să-i însănătoşesc, iar mintea să le-o limpezesc.
Iar mie-mi pare rău de toţi, că-mi sunt copii, că-mi sunt nepoţi,
li s-a dat liber la gândire, s-au făcut înţelepţi din fire,
ei soarta singuri să-şi croiască şi un destin să-şi făurească.
La fel Le-a dat-o tuturor, dar ce-au făcut cu viaţa lor?
Crime, violuri, furăciuni, încât cei răi sunt cei mai buni,
de parc-ar fi la ochi legaţi devin cu toţii-mpricinaţi,
iar lipsa lor de judecată mă înspăimântă, câteodată.
De ce-or greşi, nu mai pricep, să-i corectez, cu cin' să-ncep?
Sunt toţi o apă şi-un pământ, se jură strâmb, nici n-au cuvânt,
în faţa mea n-au crezământ şi, parcă, nu au nimic sfânt.
Pe cel ce lesne jură strâmb a doua zi îl văd scălâmb,
niciunul nu se-nvaţă minte, să creadă şi să ia aminte
că Cel de Sus din cer veghează, prin rugă mintea luminează,
le dă speranţă la cei buni, pe răi îi prinde cu minciuni,
pe primii Domnu-i răsplăteşte, pe ceilalţi îi pedepseşte.
S-au întâmplat atâtea cazuri, cu toţii au dat de necazuri,
dar nici atunci nu se căiesc, ei cred că de se spovedesc
îi iartă popa de păcate, dar nici nu ştiu ce duc în spate:
poveri ce nu pot fi iertate cu fapte neîncuviinţate!
Eu te-am chemat doar pentru sfat, mergi înapoi la tine-n sat
pe oameni să îi sfătuieşti, Cuvânt să propovăduieşti:
umili, docili şi credincioşi, să nu mai fie păcătoşi,
să uite minciuna şi ura, invidia, înjurătura,
că răul se face uşor, dar se răsfrânge-asupra lor.
Eu... am încălecat pe şa, v-am spus pe larg isprava mea
şi am încălecat pe roată, dar nu v-am spus povestea toată!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea scribului începător

Mă întreb în sinea mea de ce poeţii tac
De ce a fost
Să vin
Să scriu
Chiar nevoind în sinea mea s-o fac
Dar undeva acolo sus s-a hotărât
Să fiu poet
Şi nu doar surd, şi nu doar bâlbâit
Şi restul zilelor lăsate pentru-acest pământ
Să fie chin
Să fie vers
Să fie cânt
Să fie numai adevărul pur
Şoptit în albăstrimea cerului de guri

Mă întreb în sinea mea de ce poeţii tac
Când ţara este scoasă la mezat
De ce citesc în ochii lor -
În loc de adevăr
Ceva ce strigă numai pentru cer
Când eu aş vrea ca ei să strige pentru noi
În ochii lor citesc
Că sunt flămânzi
Că sunt desculţi
Şi goi
Pentru tăcerea lor ei stiu că vor primi
Arginţi strălucitori
Arginţi furaţi
Arginţi din pătimiri

Mă întreb în sinea mea de ce poeţii tac
Şi nicidecu nu-i pot
Veni răspunsului de hac
Răspunsului scuipat
De guri de scriitori
În ochii trişti
A celor din popor-
-Sperăm oricum, că va veni o zi
Când treizeci trei de-arginţi tăcuţi
Spălaţi
Îi vom primi
Fiind un scrib incepător
Şi nu judecător
Închei aici povestea mea -
Povestea lor

poezie de Iurie Osoianu (22 mai 2012)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Care e rostul vieţii mele?

Mă duc cu copiii în centru, unde sunt toţi adunaţi
Şi cu mine vine Paul şi cu încă vreo doi fraţi.
Primarul vrea să ne dea de-ale gurii... cum zic unii...
Şi se-ngrămădesc cu toţii, mai ceva decât fac hunii.

Multă lume-i adunată şi-ndată apare-un zvon
Ca primarul vrea s-anunţe o ştire de la balcon:
,, Pachetele sunt puţine!" – spune primarul – mulţimii.
Oamenii se-mping, se calcă, de parcă-i sfârşitul lumii.

Mă uit cu compătimire, când la unul când la altul,
Nu-mi explic, decât că-n spate, toţi îl au pe necuratul.
Asta este viaţa noastră, ăştia sunt ai mei români,
Hoţii ne furară pâinea, ne trateaza ca pe câini,

Am ajuns azi, plini de ură şi suntem foarte săraci
La timona ţării noastre, n-avem cel mai bun cârmaci.
Cei ce ne conduc azi, ţara, sufletul ni l-au ucis,
Ne-au furat identitatea, nu mai avem nici un vis.

Nu ne-aude nimeni plânsul, suntem săraci şi bolnavi
Pentru cei ce ne conduc, noi suntem doar nişte sclavi.
Vreau să dăm mână cu mână şi să dăm afară hoţii,
Să fim unul lângă unul şi să ne unim cu toţii.

Să stârpim răufăcătorii, cei ce ne iau biruri grele,
Vreau să ştiu cât mai degrabă, care-i rostul vieţii mele?
Nu mai suport umilinţa, vreau să trăiesc şi eu bine,
Vreau măcar un an de zile, să fie şi ei ca mine,
Să vadă cât e de greu să nu ai bani pentru pâine
Şi să te gândeşti cu groază, iar la ziua care vine.

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (7 august 1999)
Adăugat de georgeta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eternitate

Eternitatea ne-a găsit
Pe bancă pe amândoi
Iubirea nu ne-a părăsit
Acea statuie printre eroi

Si oboseala m-a cuprins
Sprijin capul usor răvăşit
Vânjos tu esti acelasi ins
Acel caracter nestingerit

Avem timp dar n-avem glas
Si ochii ne privesc in gol
Am sta o vesnicie la taifas
Am bea cafea de-ar fi un hol

Voi ne-aţi uitat dar vă iubim
Când treceţi pe la noi veniti
Noi suntem goi dar tot trăim
Si fără suflete tot vă iubim

Suflete noastre au plecat
Si ne privesc acolo sus
Când pe bancă ne-am azezat
Ne-au îmbrăţişat s-au dus

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când...

Când soarele se-ascunde
şi nu vrea să se-arate,
tu te întreabă: Unde?
Când? Cum? Ce nu se poate?
Când soarele pătrunde
în suflet şi în casă,
nu întreba de unde
norocul te apasă!
Când soarele revine
în inima-ţi pustie,
socoate că destin e
ca rostul să ţi-l ştie!
Când rânduiala vieţii
te duce prea departe,
sfinţire dă bineţii;
aşa ţi-e scris în carte!
Când rostu-n astă lume
doar Cel de Sus îl ştie,
te bucuri că ai nume,
destin şi fantezie!

poezie de Petre Prioteasa din Poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii ăştia

Copiii ăştia ce mai cresc
Cu harul lor ceresc!
Privim la ei când azi, când înapoi,
Şi ne-nfruptăm cu nostalgii;
Ei pleacă, şi rămânem doi,
Să plângem pe fotografii.

Copiii ăştia ne-au îndulcit iubirea
Şi-au prelungit din nou simţirea,
Ne-au îmbunat şi ne-au secat,
Ne-au stors şi ne-au catifelat;
Ce le-am făcut, fu cu temei;
Ce suntem, suntem pentru ei.

Ne mângiie a lor privire
Şi al lor har cu implinire.

poezie de Laurian Taler din So many words (1 august 2010)
Adăugat de Laurian Taler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă tem

Mă tem că nici popor n-ajunge
Să învingă şleahta de tâlhari
Precum haiducii, pe cai mari...
Şi care pot pe neam înfrânge!

Mă tem c-am pe-undeva, înăuntru
-În ce-i istoria trecută-
O rădăcină înfipt-neruptă...
Într-un vampir, la neam, lăuntru.......

Mă tem şi de-alde ce-s pe stradă,
Că nu le ştiu hidosul gând,
Nu-i ştiu pe ce orgii îs stând
Şi când pot răbufni-n paradă!?

Mă tem, de ce-am ales, sau nu,
Că n-am ce face, e totuna!
Oricum se schimbă-ntr-un, într-una,
La fel... Cum n-ai mai ştii de "TU"!

Mă tem al dracului, de tot,
De ce mi s-a promis degeaba!
Mă tem, că încet devine graba
Şi, zâmbet poate fi netot!

Mă tem că drept, se minte strâmb
Şi, prostul trece de deştept...
Şi-s aşa mulţi, să-i iau în piept...
Şi ei în piept mi-nfig carâmb!

Mă tem că tot ce-am câştigat
Din toţi de-ai mei, ce au pierit,
Parcă n-a fost, s-a risipit...
Şi sânge n-am, l-am tot vărsat!

Mă tem pentru că eu n-am gură,
Şansa să ţipe, ce-au tot hoţii...
Şi mi-au luat vis şi, eu, nepoţii
N-o s-avem nici de bătătură!

Mă tem până şi de ai mei,
Că-s creduli rău, n-au vigilenţă,
Sau gaură-i inteligenţă...
Ori, sunt şi ei, tot derbedei?!

Mă tem, mă tem chiar şi de mine,
C-am tot crezut în tot ce fac,
Dar am greşit şi eu şi, tac...
Că oricum n-am glas, nici sânge-n vine!

Mă tem că Dumnezeu mă lasă
Singur şi, sunt cu mâna goală!
Dar, o să mă fac iad, cu smoală...
Şi Drac, să-i pescuiesc în plasă!...

Pân' n-or mai şti de ei, de casă!
Că oricum sunt morţi şi, groapa-i rasă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 februarie 2017)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La margine de hău

Ne-au rămas satele pustii şi reci
Şi-n urma lor se stinge un popor...
Ne-au rămas sufletele fără viitor,
Iar capetele de pe umeri, seci.

Ne-au rămas numai amintiri,
Pe când credeam c-o să rămână
Tot neamul nostru prins de mână,
Într-o lume a fainelor trăiri.

Ne-a rămas numai să plecăm,
Către străini să ne luăm zborul...
Nu mai avem la ce da cu piciorul,
N-a mai rămas decât să ne cărăm...

Ne-a rămas numai ce-au vrut ei...
Aceste trupuri fără de conştiinţă!
Mai greu să scapi de neputinţă,
Când legile i-au transformat în zei...

Ne-au vrut exact cum am ajuns,
Cum nu s-ar fi putut mai rău...
Ne-au vrut la margine de hău,
Şi-au reuşit: le-a mers ca uns.

Ce "bravo" sunt aceşti mişei
Şi ce de plâns suntem noi, restul,
Dacă-am ajuns să picăm testul
De-a fi mai presus decât ei.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (27 august 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbătrânim...!?
Îmbătrânim stimată doamnă
Dusă-ia noastră tinereţe,
Cu paşi timizi, mergem prin toamnă
Ce crudă este roata vieţii...

Parcă mai ieri noi ne plimbam
Prin parc, de mână amândoi
Şi din nimic ne bucuram
Nu ne păsa de vânt, de ploi

Mă uit la tine, doamna mea
Şi te văd parcă mai frumoasă
Să te cuprind în braţe aş vrea
De gura lumii, zău nu-mi pasă.

Pe drumul vieţii am înfruntat
Şi rău şi bine, împrenă
Cu capul sus, şi nu plecat
Mereu ţinându-ne de mână.

"""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""
Îmbătrinim stimate domn
Şi ne uităm tăcuţi în urmă,
Pe umeri noi ani mulţi purtăm
Şi poate mulţi or să ne-o spună...

Dar ce contează a lor părere
Când inima tânără este?
Nu vrea, nu poate să renunţe
Chiar dacă lumea se sfârşeşte...

Şi ştii de ce, stimate domn?
E încă tânără... IUBEŞTE!

Elena Bulancea în Personală
Adăugat de Elena Bulancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Election day

Este ziua când speranţa
Prinde rădăcină iară,
Când norodul e instanţa
Iar dreptatea-i şi mai chioară,

Când tot natul, unanim,
Trece printr-o ipostază,
Renunţând la un regim
Că dieta nu lucrează,

Când dintre atâţia răi,
Hoţi, corupţi, la tot imuni,
Căcănari, nu zic, lingăi,
Punem deştu’ p’ăi mai buni,

Este ziua când în sat
După ani de tărăboi,
Pe cei de i-am înjurat
Îi schimbăm cu alţii noi,

Cei care de nas ne-au dus,
Urecheaţi ce ne-au minţit,
Îi dăm jos, şi-i punem sus
Pe cei care ne promit,

Căci în anii din-napoi,
Noi, cuminţi şi gospodari,
Am scăpat de nişte boi
Şi am ales nişte măgari,

Însă pân-aici le-a fost,
De regim ne-am săturat,
Chiar dacă suntem în post,
Azi e ziua de ignat,

Punem pe-alţii, cu onor,
Şi de s-or spurca la bani,
Democratic…. mama lor!
Văd ei peste patru ani!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sper în prezentul luminos

Frica îmi vine când se lasă seara,
Când stau afară amintirile curg ca ceara,
Iar întunericul infernal
Mă face să tremur ca în final,
Amintirile frumoase a clopotelor trecute,
Le văd în zare şi sunt tăcute,
Dar timpul nu are dus şi întors,
Ca şi parfumul fără de miros.
Văd chipul tău când zorii se ivesc
Şi-aud din nou glasul tău firesc,
Simt inima ta parcă în mâna mea,
Aş vrea să strig, dar nu m-aude nimenea.
Cred că durerea mă străpunge
Şi-n gândul meu îmi zic, ajunge.
Revin din nou la realitate
Şi văd în jur multă răutate,
Dar eu repet o bună rugăciune,
Că să mai scap de astă amărăciune.
Prezentul vreau să fie luminos,
Că vreau să am un vis mult mai frumos.
Trecutul să rămână spălăcit
Şi totul să-mi pară învechit.
Toate visele sunt de la Dumnezeu
Şi noi visăm din timp mereu.

poezie de Eugenia Calancea (20 iunie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea

În pârâul de la munte
Merg ca să mă spăl pe frunte,
Apa-i lină, răcoroasă,
Face să mă simt acasă.

Nu e dor să-l simt ca şoapte
Să nu mă trezesc denoapte
O să am de plătit vamă,
Iar pârâul mă tot cheamă.

Malu-i lin, iarba mănoasă,
Gură de Rai norocoasă,
Vreme pentru cugetare,
Să am linişte şi stare.

Deasupra zboară lăstunii,
Eu vin să-mi cinstesc străbunii;
Au trăit, au dus credinţa,
N-au părăsit locuinţa.

Vatra ne-au păstrat-o vatră,
La hotare au pus piatră,
Ne-au lăsat ca temelie
Un izvor de apă vie.

Acolo vin să se-adape,
De corvoadă să ne scape;
Suntem surzi, n-auzim bine
Graiul lor de unde vine.

Aşteptăm din cer să cadă
Un noroc sau vreo bravadă:
"Pică pară mălăiaţă
În gura lui nătăfleaţă!"

"Sus, Români!" – asta-i chemarea –
"Să păstrăm vatra şi starea,
Să scăpăm de venetici,
Să fim noi stăpâni aici!"

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doină

Vai de ea, săraca ţară!
Tinerii-au plecat afară.
S-a desfiinţat armata,
Cu patriotismu-i gata.
Nu mai sunt azi patrioţi,
Ţara-i plină doar de hoţi.

Amară străinătate
Cu familii destrămate
Şi copiii fără de carte.

Vin străini din multe părţi,
Să ne-ajute - ne spun toţi.
Toţi ne zic – binele-ţi vor!

Vor să-l ia să fie a lor.
Toţi ne împrumută bani,
Ne fac slugă pe mulţi ani.
Un leu îţi dau pe datorie,
Tu le dai înapoi o mie.
Ne fac drumuri asfaltate
Care duc în altă parte.
Ele pleacă de la noi
Şi ne lasă în nevoi.
Au mai fost, demult, romanii,
Hunii, chiar şi otomanii.
Apoi ruşii au venit
Şi în două ne-a-mpărţit.
A făcut hotar din apă,
Prutul, ca să ne despartă.
Pe români i-a dus..., i-a dus...
În Siberia, în sus.
Înapoi, ruşi a adus.
Vrut-au ca neamul să piară
Din frumoasa noastră ţară.
Aşteptam americanii
Dar au revenit germanii.
Iar când timpul va veni
Alţi stăpâni ne vom găsi.

Vai de ea săraca ţară
Şi de viaţa noastr-amară.

Ei ne pun conducătorul,
Nu pe cel ce-l vrea poporul.
Toţi votează cu folos,
Dar din urnă, altu-i scos.
Ajunge conducător
Numai coada de topor.
Căci pădure de români
E temută de stăpâni.
Cu conducători aşa
Ajungi slugă-n ţara ta.
Nu gândesc ei la popor.
Ei gândesc la banii lor.

poezie de Adrian Timofte din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire cu haiduci

În codrul verde nu se mai pierde
Nu se mai vede urma de cal
Pe la izvoare nu mai apare
Umbra călare-a vreunui haiduc

Unde s-au dus, când au apus
Anii de sus ai gloriei lor?
Unde-s pistoalele? Unde-s pumnalele?
Caii şi flintele haiducilor?

La drumul mare nu mai apare
Să mai omoare câte-un ciocoi
Să ia toţi banii pentru ţăranii,
Pentru sărmanii plini de nevoi

Unde s-au dus, când au apus
Anii de sus ai gloriei lor?
Unde-s pistoalele? Unde-s pumnalele?
Caii şi flintele haiducilor?

poezie clasică de Valeriu Sterian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!