* * *

Am mii de harfe, dar ca David nu-s
Şi nici ca fiii sinceri ai lui Core!
Psalmul ce-l scriu e-un răsărit apus,
Ochii mi-s două, plânse, mandragore.

Pe Cartea mea e sânge de Iisus,
Dar să îngenunchez nu am putere,
Chiar dacă ştiu că doar pe Cruce pus
Mai pot nădăjdui la Înviere!

Astfel se chinuie un brav intrus,
Din care viaţa a fugit, şi moartea,
Din care toate rănile s-au spus,
Dar Dumnezeu tot nu-i închide Cartea.

poezie de Traian Vasilcău (13 mai 2018)
Adăugat de Traian Vasilcău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui pseudoautor: cartea mea şi "cartea" ta

La patru ani o dată eu scriu o carte, una,
Nu cinci pe an, ca tine, ce plagiezi întruna,
Dar cartea mea e mândră că plagiată nu-i,
Nu e nici agramată, nici plină de prostii!...

epigramă de George Budoi din Plagiere şi plagiatori (2011)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa am păcălit moartea

în tot ceea ce am scris nu ştiu dacă
am scris cartea cărţilor
ştiu doar că
am scris adevărata poezie a lumii
o lume fără pretenţii cu doar
câteva provizii
pentru atunci când moartea
mă va privi pe geam
în lumea aceasta
greu de definit
dimineaţa
la amiază şi seara
fără ca cineva să se aşeze
la masă cu mine
mă hrănesc cu aceleaşi cuvinte
cu firimiturile căzute
îmi hrănesc singurătăţile
timp în care
ai mei
mă privesc îmbătrâniţi din
fotografia uitată sub pioneza
prinsă pe grindă

nu
n-am scris cartea cărţilor dar
seară de seară
când Dumnezeu întoarce capul
crezând că voi termina
ultima carte
de morală
a lumii din mine
scriu pe timp cu sânge de înger

aşa îmi păcălesc moartea

stau pieziş şi împletesc şuviţe
din timpul rămas doar
doar îmi voi putea vindeca
muşcătura de pe suflet...

poezie de Teodor Dume (6 octombrie 2016)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

În cartea Ta

În cartea Ta, ai scris şi despre mine
Cu slove mari sau mici, ori de tipar—
Eu nu ştiu, Doamne, însă ştiu prea bine
Că tot ce-ai scris, e drept şi se cuvine
Să-mi pui în faţă-al vieţii calendar.

În cartea Ta, sunt fapte cât şi vorbe,
Şi lucruri ce-am lăsat, şi ce-am iubit,
Ce-am dat uitării, ce-am ţinut ca normă—
În cartea Ta, stau toate tipărit.

Acolo-n carte-i poate-un rând neterminat...
Adesea-ncep dar, nu duc pân' la capăt,
Sau poate unul gol... Aş fi putut să fac
Dar n-am făcut, sau am făcut din treacăt.

Tu bine ştii ce-i Doamne-n cartea Ta,
Tot ce-am făcut şi spus ai scris îndată
Şi dacă e vreun rând neterminat—
Acoperă cu dragoste şi iartă.

poezie de Mihai Ghidora (3 ianuarie 2014)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunătatea Lui

Dumnezeu ne-a vindecat
Toate rănile făcute
În inimă de păcat,
Multe chiar necunoscute
Şi-ochii Lui nu vor să vadă
Pe acei ce-L tot rănesc
Dar privesc mereu să şteargă
Ochii răniţi ce-L privesc
Vrând în urma Lui să meargă.

poligramă de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Marin Oprescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din clipa în care s-au pus în mişcare, nimeni nu le mai poate stăvili de la nimic. O singură lege au: trecerea, vertiginoasa trecere a unui chip în altul. Astfel se desfăşoară pe cer, în mai puţin de o zi, chiar în mai puţin de o oră, dacă ritmul povestirii se precipită, evenimente care, pe pămînt, s-au desfăşurat în mii şi sute de mii de ani. Norii pot tot. Absolut tot.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremea rătăcirilor

Rod sectanţii dintr-o vreme
Cum roade cariul dintr-un lemn
Şi lasă ca satana semn
Măcar acesta tot se teme:

De Dumnezeu, de Judecată
Şi de pedeapsa ce-o să vină
Ci ei se cred fără de vină
Şi-ntru osârdie curată

Despart cuvinte şi le-aleg
Din Biblia ce-o-nalţă-n sus
Şi tot proclamă un Iisus
Pe care nu-L mai înţeleg

Şi-aleg versetele din care
Ei scot atât: ce le convine
Şi se înalţă doar pe sine,
Că ei n-au sfinţi în calendare

Dar Cartea Sfântă nu e plină
De recompense pe ales
Şi tot strecoară un eres
Frământăturii de făină

Ci pentru călcători: osândă
Mustrări, pedepse la tot pasul
Aicea li se-nmoaie glasul
Şi stau cu ochii-nchişi la pândă

Garvriil trimis de Dumnezeu
Pe Maica Domnului cinsteşte
Cu ce atunci vă osebeşte
Purtarea voastră de-un ateu?

Ar scoate-un demon printr-o slugă
Din Cartea Sfântă ce nu-i place
Dar fuge când a prins să toace
La mănăstire pentru rugă

Căci mântuirea e-n biserici
În care nu vă văd intrând
E plină lumea de sechele,
Că nu mai au loc în americi!

Fugiţi de cruce, de tămâie
De ce-aţi pierdut sfintele taine?
De ce purtaţi străine haine
Şi care umple-vă de râie?

Ce libertăţi în plus mai vreţi
Când voi aduceţi doar sminteli
Şi prinşi de alţii cu momeli,
Purtaţi otrava în peceţi?

Biserica e-a lui Iisus
În care nu vă văd intrând
Ci în afara porţii stând
Cu vorbe care le-aţi mai spus

Mai multă zarvă decât zestre
Mereu tot mai săraci în rod
Că simbriaşii lui Irod
Dansează pururi în căpestre

Despre voi Apostolul a zis:
Cine nu-i de-al nostru, pleacă
La curţi străine să petreacă
Fiecare-n spate c-un abis

Decât să fiţi ai nimănui,
Vă-ntoarceţi. Dumnezeu primeşte
Pe-acela care se căieşte
Şi-i ştie bine care sunt ai Lui!

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce scriu poeme?

scriu pentru că visez,
scriu pentru că, dacă n-aş face-o,
aş muri chiar astăzi,
scriu pentru prieteni şi duşmani,
scriu pentru iubitele mele
a căror imagine o port pe retină,
scriu pentru mine
să-mi împrospătez memoria
cu fumul şi cenuşa
prin care am trecut,
închin un imn soarelui
şi mă rog să rămână acolo
aşa rotund şi frumos
pentru că el îmi dă viaţă,
închin un imn lunii şi mă rog
să rămână pe bolta nopţii
atâta timp cât va exista iubire,
scriu să încălzesc lumea cu cuvintele mele,
scriu să mă audă mama
de acolo din ceruri
că fiul ei visează frumos
şi are trupul din ramuri de frunze,
care foşnesc în razele primăverii,
mă rog să nu mă lovească
fulgerul zigurat al lui dumnezeu
care m-ar mumifica într-o cruce
la răspântii
cu mâinile întinse între răsărit şi apus,
scriu să-mi acopăr toate rănile
cu făşii de cuvinte,
să-mi acopăr inima
care sare din ţâţâni la fiecare emoţie,
să-mi astupe urechile,
să nu mai aud toate neroziile timpului,
să-mi adoarmă ochii pe visele copilăriei,
care încă nu mi s-au împlinit,
mă rog pentru toţi nenăscuţii lumii,
pentru aura şi nimbul lor,
mă rog ca locurile să nu devină pustii,
să triumfe iubirea
ca aripa pasării albastre
care se-mpreună cu azurul cerului
şi mă mai rog
ca somnul să-mi fie lin
sub umbra de cetini.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (23 noiembrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa mării

Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniştit,
Închis din patru părţi de timpul,
Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.

Izbesc mereu, mereu mai aprig
Şi fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea
În care-ncep să-nnegurez.

Mi-e dorul inima şi gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În ţărmurile mele-nchis.

Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot să mai ies din el...

poezie celebră de Virgil Carianopol din Inedite (1978)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea vine de la Dumnezeu şi se întoarce tot la Dumnezeu. În rest, când vreau să zbor, mă apuc şi scriu. Nu ştiu dacă scriu bine, dar, în general, textele mi le scriu singură. Nu ştiu dacă sunt poezii, dar puţin fior poetic, acolo, tot au! Îmi place şi fac asta cu toată fiinţa mea. De fapt, în momentul în care nu voi mai putea face asta, înseamnă că voi muri.

citat din Dida Drăgan
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanul târziu

Povestea n-am putut să-ţi fiu
Din zori de zi, la răsărit,
Dar poate c-aş putea să-ţi scriu
Romanul de la asfinţit.

Poate c-a fost să ne-ntâlnim
Cumva, aşa, mai spre apus,
Să avem timp să ne iubim
Când toate grijile s-au dus.

Şi-atunci mi-am cumpărat cerneală
Şi-s dornică să scriu din nou,
Tu dă-mi o pagină, dar goală,
Eu scriu romanul cu stilou.

Chiar de-i apus, e minunat!
E cerul nostru sângeriu,
Şi tu, şi el m-aţi inspirat
Ca să încep, din nou, să scriu.

Cât eu pun suflet şi candenţă
Pe coala ce mi-o dăruieşti,
Ai grijă, tu, din neglijenţă
Să nu cumva s-o murdăreşti!

poezie de Florentina Mitrică (4 iunie 2020)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Ah, dom' director... Dumneavoastră cum aţi vrea să fiu?
Traian: Aşa cum te ştiu: vesel, simpatic, plin de viaţă!
Lucian: Momentan nu pot fi aşa...
Traian: Dar când vei putea fi din nou astfel?
Traian: Nu ştiu.
Traian: Luci, cum complici tu totul!
Lucian: Dom' director, nu complic nimic; doar ştiţi ce i-am spus...
Traian: Mamei tale?! Ştiu. Dar asta nu schimbă situaţia; ar trebui să iei măsuri, altfel nu ajungem nicăieri. Nu vezi care-i rezutatul? Tu suferi, ea suferă, ba chiar şi eu; cum crezi că mă simt văzând-o tristă şi înlăcrimată? Iar mai târziu pe tine; şi tu, tot trist... Ar trebui să punem capăt acestor suferinţe; soluţia ne e la îndemână.
Lucian: Mai bine să vorbim despre altceva.
Traian: Nu-i bine, Luci; fugi de problemele cu care te confrunţi, în loc să le înfrunţi!
Lucian: Să le înfrunt?! Nu acum, dom' director; poate altădată...
Traian: Bine. Să fie ca de obicei, cum vrei tu.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt în vânt

Plopul de la fereastra mea
N-are pe ceruri nici o stea
Cu toate că se uită-n sus
A răsărit sau a fost pus?

Nu ştiu, dar cred c-a răsărit
Chiar de la minus infinit
Şi-acuma tinde către plus
L-ai întrebat sau el ţi-a spus?

Nu ştie încă de cuvânt
Sau ştie, dar e prea grăbit,
Că dacă tinzi la infinit
N-ai timp de vorbe spuse-n vânt.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt poetul abisal

Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua,
Nici noaptea, dar eu scriu pe cer
şi pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian,
nu-s fascinat de-un fond obscur,
nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez,
nici moartea nu-mi este iubită,
nici nu urăsc cum trebuie, cu migală,
dar eşti poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit,
un semen de al meu, nu fac infarct,
scriu cum respir, când nu mai scriu,
duceţi-mă la Morgă pe ascuns,
sunt Hyde şi Jeckill, scriu, nu scriu,
astfel eu supravieţuiesc, nebun sau limpede
ca apa de izvor.
Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru,
Viaţa, ca florile-n crâng, se duse ca Orbul,
Ce să-nţelegem şi cum? Duminică a împăcării,
Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării.
Operă-bufă trăim, plângem zadarnic,
În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic,
Mările, drogul, poem, visul Nirvanei,
bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei.
Se făcea că mările au secat,
Umblam în gigantice cratere,
Mă priveai cu alţi ochi,
Eu mă scufundam în nisipul marin,
Un picior, un braţ, un obraz,
jumătate eram afară,
tu străluceai nemiloasă,
apoi apele s-au aşezat.
Părintele meu, eşti de mult în pământ,
Eu mă mai caut în scris şi în gând,
Eu te aud, noaptea, în vis,
Iar prin uitare nu te-am ucis.
Nu ştiu pe unde ne-om întâlni,
Nu cred în rai sau în iad, suntem vii,
Oamenii urcă, urcă mereu,
O înălţare spre Dumnezeu.
Tot ce-ai greşit, greşit-am şi eu,
Dar mă înalţ la Dumnezeu,
Vin generaţii, mă-ngroapă încet,
Ei vor greşi, cum şi eu mai greşesc.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cartea

ştiu c-odată şi odată
am să scriu şi eu o carte
despre mamă despre tată
despre vitregia soartei

şi mai ştiu că-n cartea ceia
te voi pomeni de bine
am să scriu c-ai fost scânteia
soarelui aprins în mine

ş-oi mai scrie că eşti mamă
fiului - mă umple plânsul -
cum nici nu bagă-i în seamă
şi era să-l pierd pe dânsul

am să scriu că am nepoată
şi că de acuma-i mare
şi că-i seamănă lui tata
- ruptă ca şi el din soare

şi-ncă am să mai scriu că-n lume
toate-s vechi şi noi sunt toate
- pe copertă -al tău nume
al meu nume- nu se poate...

poezie de Iurie Osoianu (24 octombrie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugen: Vai, doamnă, dar nu-i puteţi impune punctul dumneavoastră de vedere; băiatul e destul de mare pentru a lua singur decizii în ceea ce-l priveşte. În plus, trăim într-o ţară liberă, iar el, ca orice alt cetăţean al acestei ţări, are dreptul să...
Diana: Vă rog, domnule profesor! Nu trebuie să-mi amintiţi dumneavoastră care sunt drepturile omului; le cunosc şi eu destul de bine! De asemenea, ştiu şi ce prevede Constituţia acestei ţări libere în care trăim acum, dar nu-i vorba despre legi aici; poate mai mult despre sentimente, iar în privinţa asta, nici mie nu-mi poate impune nimeni nimic; nici chiar legislaţia ţării, pentru că nu încalc nici o lege împotrivindu-mă. Aş încălca însă legea firii dacă aş fi de acord.
Eugen: Aveţi dreptate, dar nu în totalitate. Ştiţi ce vă sugerez eu? Tot ce vă pot spune e să vorbiţi cu Luci şi să vă înţelegeţi cu el, să lămuriţi problema împreună.
Diana: Tocmai asta e; eu aş vrea să vorbesc cu el, dar el mă evită intenţionat. Se ascunde... Nu pot să dau de el; nu vrea să mă asculte...
Eugen: Poate ar trebui să-l ascultaţi şi dumneavoastră pe el, să auziţi ce are de spus...
Diana: Sunt dispusă să-l ascult; să vină acasă, să-mi explice... Vă rog să-i transmiteţi acest lucru din partea mea.
Eugen: Cu siguranţă, am să-i transmit. Sper însă să vă daţi seama că nu-l pot obliga să procedeze astfel, împotriva dorinţei lui. Ca profesor, nu mă pot amesteca în viaţa lui particulară; n-am nici o autoritate asupra lui în acest sens. Deci, nu vă pot ajuta mai mult de atât.
Diana: Desigur, vă înţeleg, domnule profesor.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt incapabil de-a gândi ceva, incapabil de-a lucra şi mii de idei care de care mai curioase şi mai nerealizabile îmi străbat capul întunecându-mi hotărârea. Un lucru ştiu şi voi hotărât: să fii a mea şi pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viaţă decât în apropierea ta şi numai sub condiţia aceasta voi în genere să trăiesc. Altfel la ce-aş mai târâi o existenţă de care mi-a fost silă, de la care n-am avut nimic decât dureri şi în cazul cel mai bun urât. Ştiu că-ţi scriu lucruri fără nici o legătură şi c-aş vrea mai bine să te ţin de mână decât să-ţi scriu şi... Dar tu ştii toate, ce să-ţi mai spun ceea ce ştim de mult amândoi, ceea ce pururea vom şti, ceea ce spus şi nespus între noi are cu toate acestea totdeauna un farmec renăscând. De mii, de mii de ori! Te rog mult nu mai uita.

Mihai Eminescu în Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle (29 august 1879)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

LA MOARTEA FRATELUI MEU, IULIAN

Din lut făcuţi suntem şi-n lut plecăm,
Dar tot din lut, mereu la Cer visăm;
De ce suntem de Cer mereu străini,
De ce, de-aici, noi nu plecăm divini?

S-a spus că noi de Cer suntem iertaţi,
Că-n cruce-i suntem lui Iisus toţi fraţi;
S-a spus că Înviere-i într-o zi,
Dar când va fi-nviere, când va fi?

Azi sufletul îmi este sfâşiat,
Că azi un frate-i este morţii dat,
De vechiul Iuda-atât de nemilos
Ce l-a vândut şi pe Iisus Hristos!

Tu, frate-al meu, plecat de pe pământ,
Vei fi în ceruri, cu Iisus, un sfânt,
Că-i eşti prin Cruce, frate viu, mereu,
Soldat al ţării şi-al lui Dumnezeu!

poezie de Pavel Lică din Rătăcitor prin cer
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eleonora: I l-ai lăsat pe Rikky; papagalul tău preferat... Deci, ţii chiar atât de mult la băiatul ăsta, draga mea?
Maria: E un băiat bun, mamă.
Eleonora: Ştiu, am remarcat; bun şi frumos în acelaşi timp. Pe deasupra, chiar inteligent şi manierat; până şi tatălui tău i-a plăcut de el. Dar mult mai important e, scumpa mea, ce simţi tu pentru el?
Maria: Ah, mamă, te-aş minţi dacă aş spune că nimic, dar nu-mi fac iluzii în ceea ce-l priveşte.
Eleonora: De ce, draga mea? De ce vorbeşti astfel?
Maria: Pentru că el e îndrăgostit, mamă; evident însă, nu de mine, ci de alta... Tot o colegă.
Eleonora: De unde ştii? Ţi-a spus el?
Maria: Nu, nici gând! Nici nu l-aş fi întrebat aşa ceva. Intuiţie, mamă... În plus, se observă clar din modul în care o priveşte, din felul în care-i vorbeşte, din atenţia cu care o înconjoară mereu; n-are ochi decât pentru ea, deşi ea e mai rece faţă de el, mai distantă...
Eleonora: S-ar putea să te înşeli, scumpa mea.
Maria: Nu, sunt sigură că nu!
Eleonora: Şi atunci, ce-i de făcut?
Maria: Am să mă resemnez, mami. Pot înţelege că nu-i de mine; nu vreau să ţintesc prea sus.
Eleonora: Ce tot spui prostii? Cum să nu fie de tine? Şi tu meriţi tot ce-i mai bun. Eşti potrivită pentru el sau oricare altul. Meriţi...
Maria: Dar nu pe el, mamă! E clar că inima lui îi aparţine ei, celeilalte... Şi nu vreau să mă amestec între ei doi.
Eleonora: Şi atunci, tu... Cum rămâne cu tine? 13 ani sau mai mulţi chiar, îl vei avea în preajmă... Cum ai să rezişti?
Maria: O să reuşesc, mamă.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!