Monumentul Marinei civile din Battery Park

PRIVIŢI!
Un monument interesant.
Despre ce-o fi vorba oare?

Well!
Un om a căzut în apă
Şi-alţi oameni îl scot din mare.

OH!
Hai, grăbiţi-vă, domnişoară,
Mai sunt atâtea de văzut până diseară.

STOP!
Nu-i doar un monument şi-i mai mult de o erată.
E un omagiu adus eroilor necunoscuţi,
Ale căror bărci de salvare la mal n-au ajuns niciodată.

AŞTEPTAŢI!
Mai priviţi o dată şi-o să-i puteţi vedea
Pe eroii îndrăzneţi ai celor şapte mări,
Cei care după ce-au îndeplinit mari fapte, trecând prin grele încercări,
Rămân uitaţi, pe-aleile celebrităţii, fără nici o stea.

SALUTAŢI-I pe navigatorii marinei civile,
Marinari adevăraţi şi iscusiţi pe marea furtunoasă.
Ei sunt cei care, pe vreme de Pace sau de Război,
Ne-au adus bunurile trebuitoare vieţii-acasă.

ONORAŢI-I pe navigatorii marinei civile,
Mereu desconsiderati şi umiliţi, ţinuţi dincolo de uşă la banchete.
A sosit timpul să ne plătim datoriile
Către cei omişi mereu la ora când se-împart medalii şi plachete.

RECUNOAŞTERE, ADUCERE-AMINTE ŞI RESPECT!

poezie de Gloria Flora Nicolich, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marina Civilă

În ciuda a tot ce-au făcut pentru noi,
Rareori le cunoaştem numele. N-au statui.
Presa-i menţionează doar ca pe nişte
"Membri-ai echipajului".
Şi, totuşi, curajul lor înarmează, îmbracă,
Echipează şi hrăneşte-n vremuri de lipsuri şi nevoi.
Ei sunt băieţii noştri care săvârşesc fapte glorioase
În orele-amare de restrişte sau de război –
Sunt oamenii Marinei Civile,-atât se ştie despre ei;
De-îndată ce simt în plămâni pulberea mărilor saline,
Indiferent de cursul navei,
Lacomă, moartea-n preajma lor se-aţine.

Moartea-i urmăreşte de la un port la altul
Din clipa-n care ridică ancora,-n bleu-marin îmbrăcaţi,
De sus, din cabina căpitanului, până jos, la cel mai tânăr mus.
Sunt marinarii care de pe navele lor, neînfricaţi,
Văd cum, de nicăieri şi nefiresc, se ivesc vârtejuri albe
Şi ştiu că-n jur pândesc hulpave submarine.

Deşi n-au arme şi nu pot riposta,
Sfidează soarta potrivnică şi şansele puţine;
Loviţi în toiul nopţii de catran,
Se-aruncă-n apă,-înoată spre plutele de salvare –
Plutesc în derivă pe vastitatea mării, rugându-se de Domnul
Să-i ocrotească,-n El fiind singura lor nădejde de scăpare.

Ne gândim la ei ca la oamenii Marinei Civile.
În ziua victoriei, când se-împart medalii, jerbe şi cununi,
Să nu-i uităm, să nu uităm meritele lor
În îndeplinirea unei nobile şi-anevoioase misiuni.
Când în lume-i din nou belşug, linişte şi pace,
Iar tinerii se-întorc acasă de pe mare,
Când din negre găuri, de vulpi, ies la lumină
Prietenii care ne-au rămas – mai puţini ca la plecare,
Când de pe cer flăcăii coboară pe pământ,
Să ne-amintim de ei. În asemenea zile
Să-i pomenim cu recunoştinţă pe tinerii
Îndrăzneţi care-au navigat sub drapelul Marinei Civile.

poezie de Edgar A. Guest, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă mulţumim

Omagiu pentru miile de navigatori ai marinei civile din toate ţările care şi-au pierdut vieţile în timpul celui de-al II lea război mondial

Pe toate-oceanele lumii
Plutesc mii de berete albe –
Nu se văd nicăieri, rânduri lângă rânduri, cruci
Şi nici flori împletite-n salbe.

Voi, cei care dormiţi sub apa mării
Acoperiţi de translucida-i carapace,
Să-aveţi somn lin şi împăcat,
În ţara voastră-acum e linişte şi pace.

poezie din England Magazine (2000), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitatele nave

Uitaţi sunt cei care-au servit pe nave anonime,
Ai căror tovarăşi zac în albastra tăcere-înfrigurată.

Pentru valoarea, onoarea şi gloria lor patria-ar trebui să plângă,
Altminteri sufletele lor nu-şi vor afla pacea niciodată.

Iar faptele de vitejie ale multora uitaţi printre puţinii
Amintiţi de ziua eroilor nu-s cântate-n nici o poezie.

Când ţara-i fericită, navele anonime-şi reiau locul în flota tăcută
Şi despre ele nimic nu se mai ştie.

Ele-au instaurat pacea printre spinii
Multor ţărmuri străine şi, da, au transportat războinici la luptă.

Astăzi istorii despre vitejie si patriotism
Se mai aud doar în poveştile marinarilor.

Cântaţi un cântec pentru cei bravi, puternici şi frumoşi,
Care-au arat toate oceanele şi fluviile cu navele lor;

Cântecul să fie-un tribut adus fostei noastre flote,-acum în declin,
Navigatorilor cu care ţara-a trecut prin războaie, răstrişte şi chin.

Din depărtări, prin neguri reci şi ceaţă, suspine vin spre noi
De la echipajele plecate-n lumea de apoi –

Pe catarge drapelul nostru nu se mai înalţă-n soare,
Iar fără respect pentru gloria trecută, n-are şansă marina viitoare.

poezie de Daniel Kozak, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revistă de front

motto:
Peste tot miroase a război,
Strănutăm de-atâta praf de puşcă,
Dormitează conştiinţa într-o cuşcă
Şi pe umeri o purtăm tot noi.

Ziua bună, veri soldaţi,
Cum o să ajungeţi voi
În postura de eroi,
Fără taţi adevăraţi?!

Nu curajul vă lipseşte
Şi nici solda după grad,
Când scad apele la vad,
Nu te duci să mai prinzi peşte;

În zadar priviţi cu teamă
La revistele de front,
Că virtutea-i un afront
Ca Hamlet, orfan de mamă!

Suntem zilnic în război,
Dar strigăm întruna pace,
Nimeni n-are ce ne face
Până-n lumea de apoi!

Pace şi război. Totem.
Voi sunteţi mereu în urmă,
Iar istoria nu scurmă
Decât până unde vrem.

Voi, civili, civilizaţi,
Ne-aţi dat un harpon cu care
V-am ucis pe fiecare
Şi-acum ne priviţi miraţi.

Veţi fi scris voi în statut:
Noi vrem binele cu sila
Dar vedeţi că Pancea Şila
Se conjugă la trecut.

Demolăm pe rând muzee,
Nimeni nu ne-a întrecut,
Cine n-are loc sub scut,
Sapă noaptea la tranşee.

Avem spada şi balanţa,
Legea poartă uniformă,
Ce-a rămas, e doar o formă
Ce-o dictează circumstanţa.

poezie de Ion Untaru din Locuiesc într-o lacrimă suspendată (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monument

Adorm şi mă trezesc peste ceaslov,
Fug de ispite grele ca de-un câine,
Dar, Doamne, nu-s defel ca dreptul Iov,
Ce nu cârtea în faţa Ta, Stăpâne!

De toate părăsit---toate răbda!
De toţi uitat---spre toţi privea cu milă,
Ştiind că ce-a luat Domnul---iar va da
Şi-i mulţumea cu lacrimi pe-a lui filă,

Şi-altar de Slavă-i înălţa mereu,
El, Iov, îmbrăţişat de chin şi rană,
Care murea, crezând în Dumnezeu
Şi răsplătit a fost cu neprihană!

O, Sfânt Părinte-al meu, sunt corigent
La Seminarul Dragostei divine.
Te rog, fă din Răbdare monument
Şi că eşti bun, chilie dă-mi în Tine!

Strivit fiind pe roată---să Te cânt!
De oameni răstignit---să le spun: Pace!
Şi să-i iubesc, plecând cu trupul frânt
La Cel ce trup nepământesc mi-o face!

poezie de Traian Vasilcău (19 mai 2018)
Adăugat de Traian Vasilcău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către cititori

Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
şi aşteptaţi să vorbesc. - De unde să-ncep?
Credeţi-mă, credeţi-mă,
despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:
despre soartă şi despre şarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creştem,
despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
şi înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plângă şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea - lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1924)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când nu voi mai fi

Mă gândesc şi la acea zi
Când nu voi mai fi şi nici alţii
Din cei ce-au supravieţuit morţii
De la Auschwitz
Atunci cine va mai povesti
Cine va mai auzi şi se va îngrozi?
Desigur copiii, nepoţii, urmaşii
Celor ce s-au dus în lumea neluminii
Poate ar trebui să scriu un testament
Ca un document, ca o rugăciune sfântă
Pentru a săpa în inima fiecăruia un monument
În memoria celor pieriţi
Şi un cuvânt în memoria celor
Ce născuţi după noi
Să nu uite, să repovestească celor
Ce n-au ştiut, n-au văzut
Ori n-au cunoscut genocidul
Că el a existat, ca un rug uriaş
Pe care au ars părinţii şi strămoşii lor
Şi să nu admită nimănui de a ne mai scuipa,
A ne denigra
A spune orice cuvânt nesfânt
Despre cei pieriţi fără mormânt
Să fie cinstită în veci
Memoria acelor milioane
Exterminate cu nemilă şi cruzime
Pentru singura lor vină:
Erau evrei.

poezie de Harry Ross din Auschwitz, ţara morţii: eu nu pot să uit şi nu pot să iert (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul eroilor

Le-au ridicat un monument
Cu flori şi lumânări aprinse,
Ce luminează vieţile lor stinse,
Rugi înalţă-n orşice moment.

N-a fost un singur contingent
Jertfit pe câmpurile-ntinse...
Le-au ridicat un monument
Cu flori şi lumânări aprinse.

Soţii şi mame sunt cuprinse
În profundul sentiment
De doruri grele şi tristeţe,
Ce le stă săpat adânc pe feţe...
Le-au ridicat un monument.

rondel de Ioan Friciu (22 iunie 2015)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imn către necunoscuţi

Am trăit întotdeuna printre oameni umili,
Necunoscuţi şi mereu contopiţi în mulţime,
Mari şi mici, veseli şi trişti, urâţi şi frumoşi,
Cutezători şi veşnic neliniştiţi ca plopii,
Cu pieptul larg întâmpinând furtunile,
Sau melancolici visând la pierdutele umbre,
Dormitând între vaga părere de rău
Pentru cele ce n-au fost să fie
Şi calmele speranţe viitoare.
Lor le-am fost flaut deznădăjduit,
Tulnic de seară lină şi fluieră nebună;
Râzând şi plângând, aşteptând primăvara,
Ghicind ziua după formele norilor,
Întorcându-mă în amurg pe străduţe obscure,
Din anii mei o parte i-am petrecut cântând.

Am trăit întotdeuna printre oameni umili,
Cei care-nalţă oraşe şi schimbă temeliile lumii –
După ei veşnic umblă vântul şi ploaia
Sărutându-le urmele. Cu funtea înclinată,
În faţa lor mărturisindu-mi darul,
Nu strig cuvinte goale, ci-aş vrea să-i simt trecând
Prin visul meu ca printr-un câmp deschis
Cu neînşelătoare orizonturi,
Să treacă mereu chiar dacă nu-şi vor da seama
Că merg printr-un ţinut ce le aparţine.
Numele meu să treacă întreg asupra lor,
Să rămân ca fântâna pierdută în şes,
Pe care niciodată nu ştii cine-a zidit-o,
Singură între câţiva ulmi ori salcâmi,
La răscrucile vremii.
Temei de plâns să nu-i fiu nimănui,
Decât dacă prin lacrimi s-ar risipi durerea -
Ci pururi să fiu unde sunt – unde-am fost totdeuna,
Prin lume cântăreţ rătăcitor.

Înainte de vreme cărunt ca o salcie,
Stau în amiaza zilei uimit de-atâta soare,
Şi mă întorc mereu pe unde-am fost,
Printre cei fără nume,
Şi singur mă confund cu fiecare.

poezie clasică de A.E. Baconsky din Fluxul memoriei (1967)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verbae

despre suferinţa în inimă
se vorbeşte şi se cântă mii de vorbe
în roz şi gri
împrăştiindu-se precum cenuşa de trandafiri
o dată cu seceta lacrimei

despre durerea inocenţei
fără copilărie
se scrie doct ori interesant
speculând morbidul din ego
şi interesele de moment
în trecere prin acordul strunelor
care privesc mut
către seninătatea celor vinovaţi

despre ideile înjunghiate în zbor
se vorbeşte cu remuşcarea
născută din scepticismul firii
iar despre puterea obişnuinţei
se scrie în lehamite de bonton
cu aerul că tinereţea este bătrâneţe perpetuă
cu drept de zâmbet
monoton şi amar

despre noi
se vorbeşte ca de o vioară
dezarticulată de atâtea concerte
sub clar de suflet
la spectacolul societăţii civile

despre sine
se vorbeşte cu sine
la o masă cu douăsprezece gânduri
surâzând în tăcerea reveriei

poezie de Dara Blu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea femeiască

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, nici un drept.

Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.

Stăm în picioare, încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?

Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,
Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând,

Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.

Eroic v-am iubit nelegitim,
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.

Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.

Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.

Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Şi-acum, ne omorâm sârguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.

Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.

Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.

Şi, totuşi, e vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.

Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Aşa că vă rugăm numai atât:
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Negoţ pe mare

În locul unor nume obişnuite poartă
Litere şi numere pe pielea tatuată bleumarin.
Îşi joacă rolurile oribile cu rafinată artă
În cutii mici de tablă cu forme de rechin;
Uneori vânează-un Zeppelin,
Alteori află unde-s mine-n aşteptare,
Unde-i subţire gheaţa Balticii şi-i curentul lin.
Asta-i rânduiala "Negoţului" pe mare.

Tribunalul nu le ţine partea niciodată.
Arar şi-ajută victimele, şi-atunci foarte puţin.
Au mereu un scop secret şi-o destinaţie ciudată,
Departe de zgomote şi conflicte,-n abisul cel salin.
Când sunt gata să-nceapă gâlceava c-un vecin
Nu flutură steaguri, nu fac semne provocatoare,
Ci lansează ac după ac din ţinutul submarin.
Asta-i rânduiala "Negoţului" pe mare.

Fumegă cvadruplul coş al Cercetaşului, marea-i arată,
Brazde-brazde, din Suedia şi până dincolo de Swin;
Tunând, elicea Crucişătorului marchează-n apa-nvolburată
Toate sosirile şi plecările războinicului pelerin;
Dar numai un iz de parafină foarte fin
Sau spirala bulelor – care urcă, sfârâie şi-apoi dispare –
Dezvăluie drumul pe care s-a strecurat tăcutul Asasin.
Asta-i rânduiala "Negoţului" pe mare.

Numele, isprăvile şi naraţiunea lor adevărată
Rămân taine chiar şi pentru familiile de care ţin;
N-au parte de sprijin sau de oprobriu public niciodată,
La ştiri, presa nu le prezintă faptele-n niciun buletin
(Cenzorul verifică fiecare ziar, fiecare radiomagazin!)
Când se-ntorc dintr-un raid sau dintr-o patrulare.
Neauziţi trudesc, nevăzuţi înving, într-un secret deplin.
Asta-i rânduiala "Negoţului" pe mare.

* Pe scurt, în poezia "Negoţ pe mare" Kipling prezintă lumea ascunsă a
celor care în Primul Război Mondial lucrau sub acoperire în operaţiunile
marinei militare britanice. În pofida rolului esenţial al acestora în războiul
naval, lupta, sacrificiile sau succesele lor erau total necunoscute publicului.

poezie celebră de Rudyard Kipling din Război pe mare, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de adio pentru Regina Cerurilor, după o călătorie in vis către ea

Navigatorii povestesc despre Insulele Zânelor
Ascunse în pulberea salină a mărilor celor mari, ascunse vederii;
Poporul Yue spune că Regina Cerurilor
Poate fi zărită câteva clipe în lumina curcubeului.

poezie de Li Bo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gustul zorilor mult aşteptaţi

se confundă mereu
cu o dorinţă sălbatică
de a mă avea ca rezervă
pentru zilele când nici o femeie
nu doarme în mintea ta
am greşit
oh
cât am greşit amândoi
până la nebunie
ne-am aruncat în braţele străinilor
crezând că fericirea e în pământul cleios al timpului
ce săbii ascuţite ne-au intrat în carne
ce sinucideri ne-au traversat
nu-i nimic îţi spun
ne vom aduna încet
bucată cu bucată
până când pereţii din camera noastră
vor înverzi

gustul zorilor mult aşteptaţi
se confundă mereu cu nebunia noastră comună
cu tranşeele de care nu ne mai săturăm
cu obiceiul de a ne striga în gând
cu viaţa asta subterană ce ne consumă
până la sinucidere
nu-i nimic îţi spun
ne vom aduna încet
strigăt cu strigăt
în camera noastră
acolo unde amintirile se leagă

povestea începe cu tine
începe-o

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universul constituie un organism aflat într-un echilibru perfect, alcătuit din fenomene a căror natură se bazează pe un sistem de şapte: şapte note muzicale, şapte culori în spectrul luminii albe, şapte mari grupe atomice. Al şaptelea val este cel mai puternic, întrucât adună în contracurent toată apa primelor şase. Există şapte vârste ale omului, şapte ceruri şi şapte etape ale progresiei mentale; şapte continente, şapte mări, şapte păcate capitale, şapte mari înţelepţi ai lumii, şapte zile ale săptămânii, şapte arte, şapte paragrafe în rugăciunea Tatăl Nostru, şapte vaci slabe şi şapte vaci grase, şapte preoţi cu şapte trâmbiţe înconjurând zidurile Ierihonului timp de şapte zile, iar în a şaptea zi, de şapte ori suflând în trâmbiţe de câte şapte ori. În Apocalipsă, găsim şapte biserici ale Asiei, şapte peceţi şi şapte molime. Înţelepciunea orientală ne-a adus învăţătura deja larg acceptată a celor şapte chakre ale omului.

Colin Turner în Născut pentru succes
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu este bine să tindem cu nerăbdare spre cele care nu sunt făcute şi nici nu este bine să ne dezgustăm prosteşte de care sunt făcute. Cel care doreşte mereu ceea ce nu face şi dispreţuieşte ceea ce face, nici nu se bucură de cele prezente, nici nu se mulţumeşte cu viitorul. Căci el abandonează înainte de a desăvârşi ceea ce începe şi înfăptuieşte înainte de vreme ceea ce trebuie început. Aşadar, este bine să fii mulţumit de binele propriu şi să sporeşti bunurile prezente cu cele ce vor urma, iar nu să le îndepărtezi în vederea celor viitoare. Căci schimbarea bunurilor este uşurătate, dar practicarea lor este virtute, şi căile celor care resping bunurile cele vechi în vederea celor noi şi ale celor care urcă de la bunurile inferioare la cele superioare sunt foarte diferite. Căci cine caută schimbarea este greu de mulţumit, aşa cum cine vrea să înainteze este plin de zel. Astfel, avansează în chipul cel mai drept cel plin de zel în vederea a ceea ce este optim, fără a fi dezgustat de ceea ce este doar bine, şi cine îndură mai întâi ca să ajungă apoi unde vrea la timpul său.

Hugo de Saint-Victor în Meditaţii spirituale
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sans souci

Nu ştiu ce-ar putea iubirea fi, nu deţin acest atu,
Ea vine pentru toţi, dar pentru mine nu.
Cum poate fi blândă şi tandră, cum cei mai mulţi susţin,
De vreme ce aceste doamne scot suspin după suspin?

Cum poate fi izvor de bucurie şi-adâncă desfătare,
De vreme ce-aceste delicate doamne plâng fără-încetare?
Cum poate fi o binecuvântare, aşa cum tot insistă vanitoşii,
De vreme ce ochii doamnelor sunt mai mereu de roşii?

Dacă iubirea-i un ghimpe, n-au pic de chibzuinţă-acei
Care prosteşte se-agaţă şi se ţin de poala ei.
Dacă iubirea-i pir, o buruiană rea, cât e de-înţelept
Cel care o culege şi-o strânge zi de zi la piept!?

Dacă iubirea urzică şi-i bine de ea să stai departe,
De ce o iei în braţe şi-i faci din inima ta parte?
Iar dacă nu-i nici una dintre-acestea, întreb eu,
De ce-oftezi şi-ţi curge-n suflet tristeţea ca un seu?

poezie de William Schwenck Gilbert, 1836 – 1911, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

În liniştea nopţii,
În timp ce dincolo de draperii omul doarme,
Pădurea proclamă:
"Eu sunt puterea
Extrasă de soare
Din inima pământului."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Eu sunt puterea."

Stânca spune:
"Veacurile m-au ridicat ca pe un monument
Durabil până-n Ziua Judecăţii de Apoi."

Marea rămâne tăcută spunându-şi:
"Eu sunt monumentul."

Vântul urlă:
"Eu sunt puternic,
Eu despart cerurile de pământ."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Vântul e al meu."

Fluviul spune:
"Eu sunt apa cea curată
Care stinge setea pământului."

Marea rămâne tăcută spunându-şi:
"Râul e al meu."

Piscul spune:
"Stau sus cum stă o stea
În mijlocul cerului."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Piscul e al meu."

Creierul spune:
"Eu sunt conducătorul,
Lumea e în interiorul celor care conduc."

Marea rămâne-adormită, spunând în somnul ei:
"Toate-s ale mele."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

nimicule ce eşti!?

Multe nimicuri – mari rotunde
mă uit la voi privind în gol
aş ciopli o piatră monument să’nalţ
vouă nimicurilor ce mereu
mereu
îmi umpleţi tot ce am
şi suflete şi foi
şi cum voi teamă nu aveţi de nesfârşit
oricâte iau, mereu la loc
mai multe vă găsesc
un muşuroi – da, asta sunteţi
un muşuroi
a crescut iarba drept
şi a străpuns în coaste stele
fire în fire omoară
nimicul ce le leagă între ele
de sus din vÂrful lor
de jos din rădăcini
crescute până în nimicul de sub glob
mereu nu eşti
şi nu pot să te prind
umblând paşi goi rămân
sunt paşii tăi nimicule
ce eşti!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de r b
Comentează! | Votează! | Copiază!