Monumentul Marinei civile din Battery Park

PRIVIŢI!
Un monument interesant.
Despre ce-o fi vorba oare?

Well!
Un om a căzut în apă
Şi-alţi oameni îl scot din mare.

OH!
Hai, grăbiţi-vă, domnişoară,
Mai sunt atâtea de văzut până diseară.

STOP!
Nu-i doar un monument şi-i mai mult de o erată.
E un omagiu adus eroilor necunoscuţi,
Ale căror bărci de salvare la mal n-au ajuns niciodată.

AŞTEPTAŢI!
Mai priviţi o dată şi-o să-i puteţi vedea
Pe eroii îndrăzneţi ai celor şapte mări,
Cei care după ce-au îndeplinit mari fapte, trecând prin grele încercări,
Rămân uitaţi, pe-aleile celebrităţii, fără nici o stea.

SALUTAŢI-I pe navigatorii marinei civile,
Marinari adevăraţi şi iscusiţi pe marea furtunoasă.
Ei sunt cei care, pe vreme de Pace sau de Război,
Ne-au adus bunurile trebuitoare vieţii-acasă.

ONORAŢI-I pe navigatorii marinei civile,
Mereu desconsiderati şi umiliţi, ţinuţi dincolo de uşă la banchete.
A sosit timpul să ne plătim datoriile
Către cei omişi mereu la ora când se-împart medalii şi plachete.

RECUNOAŞTERE, ADUCERE-AMINTE ŞI RESPECT!

poezie de Gloria Flora Nicolich, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marina Civilă

În ciuda a tot ce-au făcut pentru noi,
Rareori le cunoaştem numele. N-au statui.
Presa-i menţionează doar ca pe nişte
"Membri-ai echipajului".
Şi, totuşi, curajul lor înarmează, îmbracă,
Echipează şi hrăneşte-n vremuri de lipsuri şi nevoi.
Ei sunt băieţii noştri care săvârşesc fapte glorioase
În orele-amare de restrişte sau de război –
Sunt oamenii Marinei Civile,-atât se ştie despre ei;
De-îndată ce simt în plămâni pulberea mărilor saline,
Indiferent de cursul navei,
Lacomă, moartea-n preajma lor se-aţine.

Moartea-i urmăreşte de la un port la altul
Din clipa-n care ridică ancora,-n bleu-marin îmbrăcaţi,
De sus, din cabina căpitanului, până jos, la cel mai tânăr mus.
Sunt marinarii care de pe navele lor, neînfricaţi,
Văd cum, de nicăieri şi nefiresc, se ivesc vârtejuri albe
Şi ştiu că-n jur pândesc hulpave submarine.

Deşi n-au arme şi nu pot riposta,
Sfidează soarta potrivnică şi şansele puţine;
Loviţi în toiul nopţii de catran,
Se-aruncă-n apă,-înoată spre plutele de salvare –
Plutesc în derivă pe vastitatea mării, rugându-se de Domnul
Să-i ocrotească,-n El fiind singura lor nădejde de scăpare.

Ne gândim la ei ca la oamenii Marinei Civile.
În ziua victoriei, când se-împart medalii, jerbe şi cununi,
Să nu-i uităm, să nu uităm meritele lor
În îndeplinirea unei nobile şi-anevoioase misiuni.
Când în lume-i din nou belşug, linişte şi pace,
Iar tinerii se-întorc acasă de pe mare,
Când din negre găuri, de vulpi, ies la lumină
Prietenii care ne-au rămas – mai puţini ca la plecare,
Când de pe cer flăcăii coboară pe pământ,
Să ne-amintim de ei. În asemenea zile
Să-i pomenim cu recunoştinţă pe tinerii
Îndrăzneţi care-au navigat sub drapelul Marinei Civile.

poezie de Edgar A. Guest, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă mulţumim

Omagiu pentru miile de navigatori ai marinei civile din toate ţările care şi-au pierdut vieţile în timpul celui de-al II lea război mondial

Pe toate-oceanele lumii
Plutesc mii de berete albe –
Nu se văd nicăieri, rânduri lângă rânduri, cruci
Şi nici flori împletite-n salbe.

Voi, cei care dormiţi sub apa mării
Acoperiţi de translucida-i carapace,
Să-aveţi somn lin şi împăcat,
În ţara voastră-acum e linişte şi pace.

poezie din England Magazine (2000), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitatele nave

Uitaţi sunt cei care-au servit pe nave anonime,
Ai căror tovarăşi zac în albastra tăcere-înfrigurată.

Pentru valoarea, onoarea şi gloria lor patria-ar trebui să plângă,
Altminteri sufletele lor nu-şi vor afla pacea niciodată.

Iar faptele de vitejie ale multora uitaţi printre puţinii
Amintiţi de ziua eroilor nu-s cântate-n nici o poezie.

Când ţara-i fericită, navele anonime-şi reiau locul în flota tăcută
Şi despre ele nimic nu se mai ştie.

Ele-au instaurat pacea printre spinii
Multor ţărmuri străine şi, da, au transportat războinici la luptă.

Astăzi istorii despre vitejie si patriotism
Se mai aud doar în poveştile marinarilor.

Cântaţi un cântec pentru cei bravi, puternici şi frumoşi,
Care-au arat toate oceanele şi fluviile cu navele lor;

Cântecul să fie-un tribut adus fostei noastre flote,-acum în declin,
Navigatorilor cu care ţara-a trecut prin războaie, răstrişte şi chin.

Din depărtări, prin neguri reci şi ceaţă, suspine vin spre noi
De la echipajele plecate-n lumea de apoi –

Pe catarge drapelul nostru nu se mai înalţă-n soare,
Iar fără respect pentru gloria trecută, n-are şansă marina viitoare.

poezie de Daniel Kozak, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când nu voi mai fi

Mă gândesc şi la acea zi
Când nu voi mai fi şi nici alţii
Din cei ce-au supravieţuit morţii
De la Auschwitz
Atunci cine va mai povesti
Cine va mai auzi şi se va îngrozi?
Desigur copiii, nepoţii, urmaşii
Celor ce s-au dus în lumea neluminii
Poate ar trebui să scriu un testament
Ca un document, ca o rugăciune sfântă
Pentru a săpa în inima fiecăruia un monument
În memoria celor pieriţi
Şi un cuvânt în memoria celor
Ce născuţi după noi
Să nu uite, să repovestească celor
Ce n-au ştiut, n-au văzut
Ori n-au cunoscut genocidul
Că el a existat, ca un rug uriaş
Pe care au ars părinţii şi strămoşii lor
Şi să nu admită nimănui de a ne mai scuipa,
A ne denigra
A spune orice cuvânt nesfânt
Despre cei pieriţi fără mormânt
Să fie cinstită în veci
Memoria acelor milioane
Exterminate cu nemilă şi cruzime
Pentru singura lor vină:
Erau evrei.

poezie de Harry Ross din Auschwitz, ţara morţii: eu nu pot să uit şi nu pot să iert (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeşti cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteşti cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: "Când mai poftiţi pe la noi?" Abia târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.

Ion Minulescu în Corigent la limba română (1929)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Războaiele celor mari sunt duse de către cei mici. Cei din urmă vor crede în principiile celor mari, mai mult decât aceştia o vor face vreodată. Cei mari se vor considera învingători indiferent de situaţie, celor mici rămânându-le doar mult "râvnitul" statut de victime colaterale.

Zeno Sustac
Adăugat de Zeno Sustac
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea este o virtute divină! Dar Dragostea! Nici cel mai imaculat dintre îngeri nu trebuie să roşească din pricina dragostei! Şi când văd sau aud vreun bărbat sau vreo femeie alăturând dragostea de ruşine, atunci ştiu că au minţi grosolane şi gânduri josnice. Mulţi dintre cei care se socotesc rafinaţi, fie doamne, fie domni, şi pe ale căror buze cuvântul "vulgaritate" flutură permanent, nu pot pomeni de "dragoste" fără a-şi trăda depravarea înăscută şi imbecilă; sunt nesimţitori – sunt laşi – sunt proşti! N-au iubit niciodată – n-au fost iubiţi niciodată! Şi în întunecata lor ignoranţă hulesc focul viu al vieţii adus de un serafim de la un preasfânt altar...

Charlotte Bronte în Shirley, traducere de D. Mazilu
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imn către necunoscuţi

Am trăit întotdeuna printre oameni umili,
Necunoscuţi şi mereu contopiţi în mulţime,
Mari şi mici, veseli şi trişti, urâţi şi frumoşi,
Cutezători şi veşnic neliniştiţi ca plopii,
Cu pieptul larg întâmpinând furtunile,
Sau melancolici visând la pierdutele umbre,
Dormitând între vaga părere de rău
Pentru cele ce n-au fost să fie
Şi calmele speranţe viitoare.
Lor le-am fost flaut deznădăjduit,
Tulnic de seară lină şi fluieră nebună;
Râzând şi plângând, aşteptând primăvara,
Ghicind ziua după formele norilor,
Întorcându-mă în amurg pe străduţe obscure,
Din anii mei o parte i-am petrecut cântând.

Am trăit întotdeuna printre oameni umili,
Cei care-nalţă oraşe şi schimbă temeliile lumii –
După ei veşnic umblă vântul şi ploaia
Sărutându-le urmele. Cu funtea înclinată,
În faţa lor mărturisindu-mi darul,
Nu strig cuvinte goale, ci-aş vrea să-i simt trecând
Prin visul meu ca printr-un câmp deschis
Cu neînşelătoare orizonturi,
Să treacă mereu chiar dacă nu-şi vor da seama
Că merg printr-un ţinut ce le aparţine.
Numele meu să treacă întreg asupra lor,
Să rămân ca fântâna pierdută în şes,
Pe care niciodată nu ştii cine-a zidit-o,
Singură între câţiva ulmi ori salcâmi,
La răscrucile vremii.
Temei de plâns să nu-i fiu nimănui,
Decât dacă prin lacrimi s-ar risipi durerea -
Ci pururi să fiu unde sunt – unde-am fost totdeuna,
Prin lume cântăreţ rătăcitor.

Înainte de vreme cărunt ca o salcie,
Stau în amiaza zilei uimit de-atâta soare,
Şi mă întorc mereu pe unde-am fost,
Printre cei fără nume,
Şi singur mă confund cu fiecare.

poezie clasică de A.E. Baconsky din Fluxul memoriei (1967)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ocean de oameni

Braconieri în marea de sentimente,
Cu harpoane lungi, ce trag fără regrete,
Dar tu înoţi, căci ai curaj şi-n oase,
Ai grijă căci în larg te aşteaptă plase.

Luptăm să fim ce vrem şi e de apreciat,
Un acvariu pe fundul mării scufundat,
În asta înotăm, plini de false concluzii,
Strigăm că suntem liberi şi respirăm iluzii.

În bărci ne plângem că nu se mişcă,
De parcă vâslele-s din urzică şi ne pişcă,
Ne uităm cu invidie la cei la mal aflaţi,
Măcar în palmele lor încercaţi să vă uitaţi.

Credeţi că au avut bărci cu motor?
Au vâslitul pân' la sânge fără vreun ajutor,
Amuzant este să-i vezi pe cei,
Care cred că din două vâsle ajung la mal şi ei.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (21 octombrie 2019)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privighetorile

Privighetorile sunt cele care ne-au scos ochii,
nu lupii, nu răufăcătorii.
Ne-au scos ochii cei care ne-au iubit mai mult,
cei care ştiu să cânte, să ne cânte,
să ne descânte,
ne-au scos ochii, crezând că sunt seminţe,
prietenele noastre, strălucitoarele noastre prietene,
cele care ne-au iubit mai mult,
stelele cu pliscuri de lumină,
şi au făcut-o totdeauna ciripind
că ne fac bine.
Erau de-ale noastre.
Cu ele puteam discuta despre treptele culorilor,
despre piscurile sunetelor,
despre vaidenoi şi despre Ossana eternităţii.
Ne-au iubit şi sărutându-ne
ne-au scos ochii.

Orbi acum, – să ne dăm mâinile,
trecând clătinându-ne podul tenebrelor

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rose (amintindu-şi de trecut): O mie cinci sute de oameni au ajuns în ocean când Titanicul s-a scufundat cu noi. Erau douăzeci de bărci care pluteau alături şi doar una s-a întors. Una. Şase persoane au fost salvate din apă, printre care şi eu. Şase... din o mie cinci sute. Până la urmă, cei şapte sute de oameni aflaţi în bărci nu aveau decât să aştepte. Să aştepte să moară, să aştepte să trăiască, să aştepte iertarea care nu mai avea să vină.

replică din filmul artistic Titanic
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?
Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

poezie celebră de Nichifor Crainic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul e deşertăciune (după Ecclesiastul)

Am adunat înţelepciune,
Dar totul e deşertăciune:
Am înţeles, într-un cuvânt,
Că totu-i vânare de vânt,
Că cel ce-şi înmulţeşte şti'nţa,
El îşi sporeşte suferinţa,
Că unde-i multă-nţelepciune,
E multă, multă-amărăciune.

Azi păcătoşii sunt cinstiţi,
Iar cei cinstiţi sunt prigoniţi,
Cei idioţi sunt lăudaţi,
Iar înţelepţii sunt uitaţi;
Sunt drepţi ce sunt trataţi, cum ştiţi,
De parc-ar fi nelegiuiţi
Şi păcătoşi ce-s răsplătiţi
Ca şi cei drepţi, ca cei cinstiţi;
Dar eu vă spun cu-amărăciune,
Că totul e deşertăciune.

Şi gândul trist iarăşi mă poartă,
Că toţi au, vai, aceeaşi soartă:
Cel drept ca şi cel păcătos,
Cel bun ca şi cel rău, hidos,
Acel ce-i numai bunătate
Şi cel ce-i plin de răutate,
Şi darnici şi-acaparatori,
Şi generoşi şi profitori,
Cinstitul ca şi viciatul,
Onestul ca şi depravatul,
Şi oameni drepţi şi bârfitori,
Şi credincioşi şi-abjuratori,
Cel ce-şi cinsteşte jurământul
Şi cel ce-ncalcă legământul,
Cei ce-s de pace făcători
Şi cei ce sunt distrugători,
Acel ce este iertător
Şi cel ce e ne-ndurător,
Cei puri şi cei ucigători,
Cu-o moarte sunt cu toţi datori;
Dar eu vă spun cu-amărăciune,
Că totul e deşertăciune.

Şi iarăşi am văzut sub soare
Lucrúri ce-s înfricoşătoare:
Că faima nu-i pentru-nvăţaţi,
Că impostorii sunt stimaţi,
Succesul nu-i pentru cei buni,
Ci e mereu pentru nebuni,
Izbânda nu-i în alergare
A celui iute de picioare,
Triumful nu-i pentru viteaz,
Ci pentru cel fără obraz,
Că pâine nu-i pentru-nţelepţi,
Da-i din belşug pentru inepţi,
Că-n funcţii mari sunt cocoţaţi
Neisprăviţii răsfăţaţi,
Iar pricepuţii de folos,
Ţinuţi sunt astăzi cât mai jos;
Dar eu vă spun cu-amărăciune,
Că totul e deşertăciune.

poezie de George Budoi (10 martie 2012)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zadar străluce luna

În zadar străluce luna pentru cine doarme dus
În zadar te duci să sameni dacă soarele-a apus
Şi-n zadar se află omul când e timpul prea târziu
Şi-n zadar cânţi pocăinţă la un capăt da sicriu.
În zadar îţi sună glasul către surdul înrăit
În zadar araţi lumina către orbul cel voit
În zadar spui de iertare celor care n-o doresc
Şi-n zadar arunci iubirea celor ce-o dispreţuiesc.

În zadar te crezi mai mare când zideşti pe cei nedrepţi
Vine repede şi pumnul ce ţi se va pune-n piept
Şi-n zadar te crezi puternic împotriva lui Hristos
Chiar 'napoia ta-i acela ce-o să te trântească jos.

În zadar s-a dat pe cruce preţul sângelui divin
Pentru cei ce ce-L tot alungă, pentru cei ce tot nu vin
Şi-n zadar vor plânge veşnic în adânc cei ce-au ajuns
Cui nu i-a răspuns la Domnul, nici El nu-i va da răspuns.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La geografie n-am ştiut să spun flora versantului nord-estic al Munţilor Apuseni. N-am ştiut nici afluenţii Crişului Alb. Am luat patru. Vecinii mei ştiau atâtea numiri de râuri şi munţi... Scriu toate astea în caiet ca să nu uit toată absurditatea Bacalaureatului. Voi dovedi cu atâtea pilde că trec cei norocoşi, cei favorizaţi, cei tâmpi. Eu n-am văzut selecţia despre care ni se vorbeşte. Dacă mă întreba la naturale, insectele, la franceză romantismul, iar la geografie originile geologice ale munţilor, luam cea mai mare notă.

Mircea Eliade în Romanul adolescentului miop (1924)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradisul

Poeţii când există e-o minune
poeţii nu se nasc ei sunt născuţi
poeţii nici nu dorm numai visează
poeţii niciodată nu-s prea mulţi

poeţii n-au religii şi nici zei
poeţii nu aşteaptă pe la uşi
poeţii libertatea nu o sapă
şi-s cei mai îngeri dintre nesupuşi

poeţii n-au familii au iubite
poeţii bunăoară sunt cu toţii
cei care lasă lumea pentru alţii
poeţii curg mereu de-a lungul nopţii

poeţii au un fel de n-ar mai fi
poeţii niciodată nimic nu înconjoară
e o ruşine să învingi poeţii
şi sacrilegiu e să-i naşti a doua oară

poeţii nici nu ştiu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
-cât o cămaşă viaţa lor durează-
poeţii au un paradis al lor

poezie celebră de Ioanid Romanescu din Demonul (1982)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regele Mihai I al României, victoria supremă, victoria finală: până şi cei mai mari duşmani ai lui, comuniştii, neocomuniştii şi securiştii, până şi cei mai mari detractori ai lui (Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Năstase, Sergiu Andon, Olguţa Vasilescu ş. a.), până şi cei mai mari prigonitori ai lui (Ion Iliescu, Petre Roman ş. a.), la moartea lui i-au adus elogii, i-au adus coroane de flori şi şi-au înclinat şira spinării.

aforism de George Budoi din România şi Românii (10 decembrie 2017)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Taine necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

poezie celebră de Nichifor Crainic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu, nu trebuie iubiţi cei sănătoşi, cei siguri de sine, cei mândri, cei mulţumiţi, cei bucuroşi – ei n-au nevoie! Ei primesc dragostea cu îngâmfare şi indiferenţă, doar ca pe un omagiu care li se aduce, ca pe o obligaţie ce li se cuvine de drept. Un dar care se adaugă altora, o podoabă în păr, o brăţară la încheietura mâinii, aşa socotesc ei dăruirea totală a altuia, iar nu drept raţiunea şi esenţa întregii lor vieţi. Numai celor pe care soarta i-a persecutat, numai celor tulburaţi, celor năpăstuiţi, celor nesiguri, celor lipsiţi de frumuseţe, celor umiliţi, numai lor le poţi într-adevăr ajuta prin iubire. Cine le dăruieşte viaţa lui, acela le oferă compensaţie pentru ceea ce viaţa le-a luat. Numai ei ştiu să iubească şi să fie iubiţi aşa cum trebuie să iubim – cu recunoştinţă şi modestie.

Henry Jaeger în Disperatii
Adăugat de Bernadeta
Comentează! | Votează! | Copiază!