Tatăl și fiica
Cei doi stăteau în mijlocul apei,
Curentul aluneca spre larg, iute și rece.
Soarele, la zenit, topea aur fierbinte
În vara morocănoasă-a tatălui și-a fiicei.
Poate regreta că a luat-o cu el
Din privirea ei se vedea că ar fi dorit să fie-n altă parte.
Asta era în urmă cu un an, dar acum el e prea bătrân.
Își amintește încă sfaturile primite de la el,
Să arunce firul către locurile umbrite, unde lumina e puțină,
Că peștii se adăpostesc sub frunzele lăstărișurilor
Și cum, atunci când nevăzutul lovește, toate celelalte pălesc.
Dincolo de lupta lumină-penumbră, toanele curcubeului,
Viața și moartea cântărite-n balanțe scânteietoare,
Este firul invizibil, întins, care-i ține strâns împreună.
poezie de Alexis Dietz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre viață
- poezii despre sfaturi
- poezii despre pești
- poezii despre moarte
- poezii despre frunze
- poezii despre dorințe
- poezii despre curcubeu
- poezii despre capricii
Citate similare
Mare, Nisip
Mare, Nisip, Mare
toate legate prin fulgul auriu
al vieții!
Nisipul legat de mare
prin firul nevăzut al algei
Marea legată de Nisip
prin șnurul de aur al iubirii
pentru Ninfă,
Soarele legat de Nisip
prin firul puterii energiilor
Soarele legat de Mare
prin firul puterii vieții,
toate legate de-un fir invizibil
ce plutește-n pântecul Universului!
totul se repetă oriunde în lume
totul este legat de apă și Soare, de viață.
omul alege Marea, Apa, Soarele
sau alege moartea, sau a ales moartea?
unii așteaptă răsăritul
cu speranța vie a destinului!
curg apele, nisipurile și Soarele
peste noaptea tristă în infinit
și peste viața omului
Constructorul, Universurilor a modelat Terra
după dorința sa
Respect și prețuire Constructorului-Arhitect
poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre nisip
- poezii despre apă
- poezii despre Soare
- poezii despre tristețe
- poezii despre respect
- poezii despre noapte
- poezii despre iubire
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Lia își îndreptă privirea în aceeași direcție; Don Juan încă părea nervos, nu se calmase. O clipă doar îl fixă necruțător pe "bătrân", spre care se uită "urât", dar își îndreptă brusc atenția în altă parte, fără a spune nimic, însă privirea lui cea expresivă spunea destule, toate reproșurile îndreptându-se în mod vizibil spre vechiul său prieten, geneticianul echipajului, care-i refuzase oferta de a-l ajuta. Dar comandantul se retrase tăcut spre bucătăria navei, singur.
citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi citate despre tăcere, citate despre prietenie, citate despre bătrânețe, citate despre ajutor sau citate despre Don Juan
Căderea ciorii
Când Cioara era albă, a decis că soarele era prea alb.
A decis că lumina lui lucea prea argintiu.
A hotărât să-l atace și să-l înfrângă.
Și-a strâns toată puterea în fulgerul unui ghem fierbinte.
Și-a încleștat ghearele și și-a eliberat întreaga furie.
A țintit cu ciocul drept spre inima soarelui.
A râs în sinea-i până și-a atins vortexul cel mai adânc
Și a atacat.
La strigătul ei de luptă, subit, copacii au îmbătrânit,
Umbrele s-au lățit peste tot.
Dar soarele a devenit încă mai strălucitor
Iar cioara s-a prăbușit, înnegrindu-se, în flăcări.
A deschis pliscul dar nu s-a auzit decât un cărâit întunecat.
"Acolo sus", a concluzionat ea,
"Albul este negru, iar negrul este alb. Am învins".
poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre alb, poezii despre negru, poezii despre ciori, poezii despre întuneric, poezii despre înfrângere, poezii despre superlative sau poezii despre râs
Nu veni, încă, primăvară
NU VENI, ÎNCĂ, PRIMĂVARĂ
Daniel Voica
Nu veni, încă, Primăvară,
Mai zăbovește până trece,
Jalea din lume și țară,
Moartea cu fioru-i rece.
Nu veni, încă, Primăvară,
Mai zăbovește până când,
Vom putea ieși afară,
Firul ierbii căutând.
Să simțim parfum de tei,
De liliac abia-nflorit,
Îmbrățisând-ui pe acei,
Ce, cu ardoare, i-am dorit.
Nu veni, încă, Primăvară,
Ține doliu ca și noi,
Și plângi și tu seară de seară,
Când ne listăm morții, pe foi.
Nu veni, încă, Primăvară,
Cât te privim doar din balcon,
Cât viața ne este amară,
Și respirăm printr-un tifon.
Nu veni, încă, Primăvară,
Cât parcurile sunt închise,
Și drepturile noastre, toate,
În Ordonanțe sunt cuprinse!
poezie de Daniel Voica
Adăugat de Voica Daniel
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre seară, poezii despre primăvară, poezii despre plâns, poezii despre parcuri sau poezii despre doliu
Viața noastră curge într-o direcție așa cum o apă curgătoare își face loc săpând adânc până ajunge la destinație, dar niciodată nu moare. Noi asemenea apei curgătoare acumulăm, mai dăm uneori și pe afară, dar într-un final apele tulburi se limpezesc, iar noi alunecăm lin pe firul destinului. Așa cum firul apei născut din pântecul pământului nu încetează să curgă așa cred că și viața noastră odată ce ne-a fost dată curge-n eter pentru eternitate.
Georgeta Ganea (26 ianuarie 2023)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre apă, citate despre viață, citate despre sfârșit, citate despre naștere sau citate despre moarte
Pescari
În primele zile-ale verii
trei ulmi, din cei cu frunze tremurătoare,
își aruncă umbrele peste fluviu.
Doi câini, cu limbile atârnând,
ajung obosiți și se tolănesc lângă
borcanele cu momeală pentru pești.
Aruncând firul spre mijlocul apei,
pescarii de duminică urmăresc
siluete subțiri pe malul dimpotrivă.
Soțiile lor curăță ceapă,
deschid sticle de vin, își fac unghiile.
Cei mai mulți oameni se gândesc
puțin la accelerația gravitațională,
ca, de altfel, la războaie sau
la imponderabilitatea timpului.
Cum ar putea ei ști că,
singur, doar gândul lor comun
la trecuta copilărie
ține lumea în viață?
Maurya Simon, USA,( 1950 - )
poezie de Maurya Simon, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre pescuit, poezii despre viteză, poezii despre vin, poezii despre vară, poezii despre timp, poezii despre soție sau poezii despre război
Viața ca firul de iarbă
Viața trece ca firul de iarbă prin ac.
După ce trece, pune în ștreang
Propria moarte.
Moartea vrea să scape oricum
Din fluierul sângelui.
Nu se mai poate rotunji.
Îngenunchează,
Duhnește a umbră.
Viața trece firul de iarbă
Mai departe
Numărând ștreangurile crude!
poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sânge
Soarele este o stea aflată la mijlocul vieții, moment în care temperatura la suprafață este de 5500° C. Până acum Soarele a trăit 4,5 miliarde de ani și mai are de trăit încă de două ori pe atât. Toate aceste caracteristici ale Soarelui pălesc când este comparat cu alte stele.
citat din Adrian Șonka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre Soare, citate despre timp sau citate despre temperatură
Creația
Și Dumnezeu a apărut în spațiu,
A privit în jur și a spus:
Sunt singur
Îmi voi face o lume.
Și până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopți
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Și, de nicăieri, a apărut lumina,
Și bezna s-a rostogolit într-o parte,
Și lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Și Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!
Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Și-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălțuind noaptea cu luna și cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric și lumină,
A potrivit lumea;
Și Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!
Apoi Dumnezeu s-a retras
Și soarele era în mâna lui dreapă,
Și luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Și Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Și se înălțau de nicăieri munți.
Apoi s-a oprit și a privit, și a văzut
Că pământul era fierbinte și sterp.
Așa că Dumnezeu a ieșit la marginea lumii
Și a scuipat cele șapte mări
A clipit și-au licărit fulgerele
A bătut din palme și s-au rostogolit tunetele,
Și-au început să curgă apele de deasupra pământului
Și apele răcoreau arșița.
Apoi s-a ivit, verde, iarba
Și-au îmbobocit, roșii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii și-au întins brațele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Și râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăși,
Și-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.
Atunci Dumnezeu a ridicat brațul și și-a fluturat mâna
Deasupra mării și a uscatului,
Și-a spus: Veniți! Veniți!
Și mai repede decât a putut Domnul să-și coboare mâna,
Pești și pescăruși,
Animale și păsări
Înotau pe râuri și pe mări,
Mișunau prin păduri și prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Și Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!
Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Și a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Și s-a uitat la steluțele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate viețuitoarele ei...
Și Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.
Și-atunci Dumnezeu s-a așezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în liniște,
Lângă un râu adânc și larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit și s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!
Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Și acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele și l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colțuri ale nopții,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale
Acest măreț Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boț de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.
Apoi i-a dat suflarea vieții,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.
poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre râuri, poezii despre văi, poezii despre mâini, poezii despre degete sau poezii despre animale
La pescuit, iarna...
Privind lacul, un om își vede
Tatăl aruncând firul ușor de nailon
Pe lângă sălcii. El a uitat că-acesta
Este mort de mai bine de doi ani,
Iar lacul se află acolo unde se rostogolește
O ceață albăstruie și unde cerul ar putea fi
Negru, albastru sau alb
Un fundal pentru toate preocupările.
Calcă prin apă să-și întâlnească părintele,
Urmându-l acolo unde peștele
Mușcă cel mai bine. E frig. Într-o zi rece
Forma pe care o ia respirația poate
Închipui orice o coamă pe suprafața lacului,
Dealurile Oklahomei, tufe cu porumbele albastre
O formă închisă deja într-o altă formă,
Două cântece, două respirații deasupra apei.
poezie de Ralph Burns, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre albastru, poezii despre uitare sau poezii despre porumbei
Vara a uitat să plece...
Este vară-n ruginia toamnă ce-și așteaptă rândul,
Pe-un fotoliu ars de soare, printre frunze-și cată gândul.
Ploile-au rămas în urmă, vântul și-a scrântit o gleznă,
Calendaru-a luat-o razna, dorm clepsidrele în beznă.
Stau copacii în dilemă și nu știu ce să mai facă,
Să se bucure de verde, sau, goliți de strai, să tacă?
Verde crud pulsează-n seve, firul ierbii dă să iasă,
Iasomia se îmbracă-n albă rochie de mireasă.
Flori de câmp își dau din coate, se trezesc din hibernare
Și privesc spre ceru-albastru-nmărmurite de mirare.
Un scaiete-și pune fracul violet și frații-și cheamă,
Macii vitregiți de floare, împletesc din zori năframă.
Vara a uitat să plece și aleargă prin poiene,
Eu opresc visele toate, să nu-mi fugă de sub gene...
sonet de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre flori, poezii despre vânt, poezii despre visare, poezii despre verde, poezii despre tăcere, poezii despre toamnă, poezii despre somn sau poezii despre rochii
Veri rubiconde
vara asta îmi este sete de lecturi paralele
de vremea când îți citeam din firul nopții și
îmi tăvăleam geloziile prin livezi tinere
nu îndrăzneam să am himere eram într-un du-te-vino continuu
cu dragostea pe accelerație la maximum
și ardeam calorii emigrând pe muntele
unde se ține târgul de fete
oricâte anotimpuri vor adormi în camera mea de oaspeți
vara va fi doar a ta
pentru că atunci am umflat globul pămîntesc
cu plămânii noștri firavi
și l-am atârnat de cureaua lui dumnezeu
ca pe un pliant spre o insulă exotică
tu stai lângă lacul de steril și protestezi
au ars copacii cărțile vrajitoarele
știi că nopțile în lunci înflorite se reduc
iar eu și vara am plecat într-o croazieră
unde voi găsi fluturi melci păianjeni cer
toate morțile posibile și mai ales dragosteadinpanteculmamei
poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tinerețe, poezii despre religie, poezii despre păianjeni, poezii despre proteste, poezii despre posibilitate sau poezii despre munți
Să iubim pământul
Să iubim pământul care ne mai ține
Că este sfânt
Și bucățica cea de pâine,
Lucrată cu trudă de către țărani pe câmp.
Să iubim valul de mare
Și soarele care ne încălzește,
Să iubim și firul de iarbă
Care sub picioare crește.
Să iubim ființa dragă de lângă noi,
S-o iubim cu adevărat,
Căci atunci când ești în doi,
Durerea sau necazul este mai ușor de suportat.
Să iubim binele ce ne înconjoară
Și să nu iubim răul, care să naște în noi,
Să ascultăm cum cântă o vioară,
Ca să uităm de greutăți și nevoi.
Să iubim, oameni buni, pământul
Și viața care o trăim,
Căci este cu adevărat frumoasă
Numai atunci când o prețuim.
poezie de Vladimir Potlog (28 ianuarie 2018)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre țărani, poezii despre vioară, poezii despre sfinți, poezii despre sfințenie, poezii despre sat, poezii despre pâine, poezii despre picioare sau poezii despre oameni buni
Poemul nostru
nu știu unde a început
despărțirea noastră
ce vierme de mătase a țesut
firul ei subțire
hrănindu-se din iubirea ta
și din frica mea
că te-aș putea iubi.
aproape că s-a făcut iarăși toamnă
și uite cum firul ăsta răsucit de mii și mii de ori
alcătuit din bucuriile și suferințele noastre
din tăcerile și din cuvintele noastre
din exuberanța și din neputința noastră
din grija ta pentru mine și din nepăsarea ta
din teama mea și din indiferența mea
e tot ce ne mai leagă.
nu mai e timp acum
atât cât a fost l-am risipit amândoi
am hrănit cu el viețile altor oameni
care am fi putut fi noi înșine
dacă eu m-aș fi aplecat să-ți leg șireturile
atunci când aveai genunchiul zdrelit,
dacă te-aș fi luat în brațe atunci când mi-ai spus
vino,
dacă ți-aș fi răspuns
bine,
atunci când mi-ai șoptit
rămâi.
acum despărțirea e tot ce ne-a mai rămas
singurul lucru care ne ține împreună
hrănindu-se din apropierea noastră
numai pentru a o distruge
ca o vietate digerându-și propriul trup
ca să rămână în viață.
nu mai e timp acum
decât să ne îmbrăcăm disperarea și teama
și tristețea și neputința
și să le purtăm zâmbindu-ne
în vreme ce apele vieților noastre
se despart
după ce au curs atâta timp prin aceeași albie
îngânându-se încă,
jucându-se o ultimă oară
unele cu altele
ca niște versuri sălbăticite
care nu mai rimează
dar care sînt încă legate
într-un poem.
nu știu unde a început
despărțirea noastră
ce vierme de mătase a țesut
firul ei subțire
hrănindu-se din iubirea ta
și din frica mea
că te-aș putea iubi.
poezie de Paul Gabriel Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre poezie, poezii despre frică, poezii despre început, poezii despre viermi sau poezii despre versuri
Evoluții
Din materie pierit-am, să-ncolțesc în firul ierbii,
și-am pierit din firul ierbii, să răsar în erbivoră,
și-am pierit din erbivoră, să mă schimb în om anume.
Pot să spun că după moarte mă voi spulbera-n nimica?
Voi zbura și eu odată mai presus de lumea asta
și mă voi schimba în ceea ce mi-i teamă să-mi închipui.
*
Mai întâi și-ntâi descinse în materie, și apoi
din materie căzut-a într-o plantă. Ani de zile
în materie trăit-a și nu și-a adus aminte
nici de-o luptă cu uscatul. Când căzu din plantă-n vită,
nu și-a mai adus aminte de cum a trăit în plantă.
Iar aceste contradicții, pe care le știi prea bine,
l-au atras, ca dintr-o vită către om să năzuiască.
Apoi omul pribegit-a din meleaguri în meleaguri,
până-a căpătat în capu-i minte și înțelepciune,
dar din mințile-i trecute nu și-a mai adus aminte,
și din mințile-i de astăzi încă va sui pe trepte.
poezie celebră de Rumi, traducere de George Dan
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre schimbare, poezii despre înțelepciune, poezii despre zile, poezii despre zbor, poezii despre prezent sau poezii despre plante
Sunt o dimineață
într-o toamnă friguroasă și mă caut
printre ramuri desfrunzite cu privirea
sticloasă mă prind de cioturi
în drumul spre nirvana
într-un trandafir din grădina adevărată
unde se scriu zeci de foi cu poezii
picurate din sufletul unde umbra
este umbrită de geniul pustiu
dintr-o poezie care se scrie pe trup
de fecioare cu gura fierbinte
sub un paltin întins languros
dincolo de timp toarnă un fir de nisip
lângă surâsul ce încă tace dincolo
de buzele ceva suav sorbind
poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre virginitate, poezii despre trup și suflet, poezii despre trandafiri sau poezii despre suflet
Poezia mea tinde spre 0
aspiră dementă cu o constanță demnă
spre nimic și neantizare
dar o face cumva tridimensional
cum își caută firul de grâu spicul
ca și cum l-ar căuta pe dumnezeu
chircit în momentul facerii
când articula particulele de infinit
la început ca pe o joacă de-a fluturii
apoi desăvârșind căderile de rouă
prin exercițiul lacrimii
eu sunt poetul de nota zero
unde iubesc așa mult cercul
locul acela din care se pot așeza
toate cifrele ascuțite
născătoare de întrebări
dar și toate cuvintele nerostite încă
poate de aceea mă tot mă străduiesc
să învăț tăcerea
precum învață munții să se ploconească
la întâlnirea cu cerul
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre învățătură, poezii despre rouă, poezii despre particule sau poezii despre naștere
Poezia mea tinde spre 0
aspiră dementă cu o constanță demnă
spre nimic și neantizare
dar o face cumva tridimensional
cum își caută firul de grâu spicul
ca și cum l-ar căuta pe dumnezeu
chircit în momentul facerii
când articula particulele de infinit
la început ca pe o joacă de-a fluturii
apoi desăvârșind căderile de rouă
prin exercițiul lacrimii
.................................................
eu sunt poetul de nota zero
unde iubesc așa mult cercul
locul acela din care se pot așeza
toate cifrele ascuțite
născătoare de întrebări
dar și toate cuvintele nerostite încă
..................................................
poate de aceea mă tot mă străduiesc
să învăț tăcerea
precum învață munții să se ploconească
la întâlnirea cu cerul
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ultima zi
Se'nalță, născute din liniștea nopții,
în valuri de vise, în pace deplină,
ca fulgi de speranță în zbor spre lumină,
balanțe de gânduri ce par echinocții.
Se 'nalță spre ceruri în rugă lăptoasă,
amestec de cețuri și nori cenușii,
de doruri pierdute pe țărmuri pustii,
umbrite de aripi ce-n urmă le lasă.
Sunt clipele zilei când anul se curmă,
iar linii de ceață apar din decoruri
pierdute-n siajele zilelor-stoluri,
dar toate o-așteaptă pe cea de pe urmă.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre pace, poezii despre nori sau poezii despre gânduri
Un lung ianuarie neprihănit
În trupul meu, lutul se ivește mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o față ce și-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poți cunoaște atât de mult pe cât sufletul tău și-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniți,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.
Și noi ne adunăm și ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieții. Pe unde am umblat
ca niște roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viața așezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci ești prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce țărâna în groapă și să-și despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna și păpădiile coapte
rămân dezgolite.
Și-mi simt sufletul cum se răspândește
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.
poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre singurătate