Tatăl şi fiica

Cei doi stăteau în mijlocul apei,
Curentul aluneca spre larg, iute şi rece.
Soarele, la zenit, topea aur fierbinte
În vara morocănoasă-a tatălui şi-a fiicei.

Poate regreta că a luat-o cu el –
Din privirea ei se vedea că ar fi dorit să fie-n altă parte.
Asta era în urmă cu un an, dar acum el e prea bătrân.

Îşi aminteşte încă sfaturile primite de la el,
Să arunce firul către locurile umbrite, unde lumina e puţină,
Că peştii se adăpostesc sub frunzele lăstărişurilor
Şi cum, atunci când nevăzutul loveşte, toate celelalte pălesc.

Dincolo de lupta lumină-penumbră, toanele curcubeului,
Viaţa şi moartea cântărite-n balanţe scânteietoare,
Este firul invizibil, întins, care-i ţine strâns împreună.

poezie de Alexis Dietz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mare, Nisip

Mare, Nisip, Mare
toate legate prin fulgul auriu
al vieţii!
Nisipul legat de mare
prin firul nevăzut al algei
Marea legată de Nisip
prin şnurul de aur al iubirii
pentru Ninfă,
Soarele legat de Nisip
prin firul puterii energiilor
Soarele legat de Mare
prin firul puterii vieţii,
toate legate de-un fir invizibil
ce pluteşte-n pântecul Universului!
totul se repetă oriunde în lume
totul este legat de apă şi Soare, de viaţă.
omul alege Marea, Apa, Soarele
sau alege moartea, sau a ales moartea?
unii aşteaptă răsăritul
cu speranţa vie a destinului!
curg apele, nisipurile şi Soarele
peste noaptea tristă în infinit
şi peste viaţa omului
Constructorul, Universurilor a modelat Terra
după dorinţa sa
Respect şi preţuire Constructorului-Arhitect

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia îşi îndreptă privirea în aceeaşi direcţie; Don Juan încă părea nervos, nu se calmase. O clipă doar îl fixă necruţător pe "bătrân", spre care se uită "urât", dar îşi îndreptă brusc atenţia în altă parte, fără a spune nimic, însă privirea lui cea expresivă spunea destule, toate reproşurile îndreptându-se în mod vizibil spre vechiul său prieten, geneticianul echipajului, care-i refuzase oferta de a-l ajuta. Dar comandantul se retrase tăcut spre bucătăria navei, singur.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căderea ciorii

Când Cioara era albă, a decis că soarele era prea alb.
A decis că lumina lui lucea prea argintiu.
A hotărât să-l atace şi să-l înfrângă.

Şi-a strâns toată puterea în fulgerul unui ghem fierbinte.
Şi-a încleştat ghearele şi şi-a eliberat întreaga furie.
A ţintit cu ciocul drept spre inima soarelui.

A râs în sinea-i până şi-a atins vortexul cel mai adânc

Şi a atacat.

La strigătul ei de luptă, subit, copacii au îmbătrânit,
Umbrele s-au lăţit peste tot.

Dar soarele a devenit încă mai strălucitor –
Iar cioara s-a prăbuşit, înnegrindu-se, în flăcări.

A deschis pliscul dar nu s-a auzit decât un cărâit întunecat.

"Acolo sus", a concluzionat ea,
"Albul este negru, iar negrul este alb. Am învins".

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu veni, încă, primăvară

NU VENI, ÎNCĂ, PRIMĂVARĂ
Daniel Voica

Nu veni, încă, Primăvară,
Mai zăboveşte până trece,
Jalea din lume şi ţară,
Moartea cu fioru-i rece.

Nu veni, încă, Primăvară,
Mai zăboveşte până când,
Vom putea ieşi afară,
Firul ierbii căutând.

Să simţim parfum de tei,
De liliac abia-nflorit,
Îmbrăţisând-ui pe acei,
Ce, cu ardoare, i-am dorit.

Nu veni, încă, Primăvară,
Ţine doliu ca şi noi,
Şi plângi şi tu seară de seară,
Când ne listăm morţii, pe foi.

Nu veni, încă, Primăvară,
Cât te privim doar din balcon,
Cât viaţa ne este amară,
Şi respirăm printr-un tifon.

Nu veni, încă, Primăvară,
Cât parcurile sunt închise,
Şi drepturile noastre, toate,
În Ordonanţe sunt cuprinse!

poezie de Daniel Voica
Adăugat de Voica Daniel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa noastră curge într-o direcţie aşa cum o apă curgătoare îşi face loc săpând adânc până ajunge la destinaţie, dar niciodată nu moare. Noi asemenea apei curgătoare acumulăm, mai dăm uneori şi pe afară, dar într-un final apele tulburi se limpezesc, iar noi alunecăm lin pe firul destinului. Aşa cum firul apei născut din pântecul pământului nu încetează să curgă aşa cred că şi viaţa noastră odată ce ne-a fost dată curge-n eter pentru eternitate.

Georgeta Ganea (26 ianuarie 2023)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescari

În primele zile-ale verii
trei ulmi, din cei cu frunze tremurătoare,
îşi aruncă umbrele peste fluviu.
Doi câini, cu limbile atârnând,
ajung obosiţi şi se tolănesc lângă
borcanele cu momeală pentru peşti.
Aruncând firul spre mijlocul apei,
pescarii de duminică urmăresc
siluete subţiri pe malul dimpotrivă.
Soţiile lor curăţă ceapă,
deschid sticle de vin, îşi fac unghiile.
Cei mai mulţi oameni se gândesc
puţin la acceleraţia gravitaţională,
ca, de altfel, la războaie sau
la imponderabilitatea timpului.
Cum ar putea ei şti că,
singur, doar gândul lor comun
la trecuta copilărie
ţine lumea în viaţă?

Maurya Simon, USA,( 1950 - )

poezie de Maurya Simon, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa ca firul de iarbă

Viaţa trece ca firul de iarbă prin ac.
După ce trece, pune în ştreang
Propria moarte.
Moartea vrea să scape oricum
Din fluierul sângelui.

Nu se mai poate rotunji.
Îngenunchează,
Duhneşte a umbră.

Viaţa trece firul de iarbă
Mai departe
Numărând ştreangurile crude!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele este o stea aflată la mijlocul vieţii, moment în care temperatura la suprafaţă este de 5500° C. Până acum Soarele a trăit 4,5 miliarde de ani şi mai are de trăit încă de două ori pe atât. Toate aceste caracteristici ale Soarelui pălesc când este comparat cu alte stele.

citat din Adrian Şonka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La pescuit, iarna...

Privind lacul, un om îşi vede
Tatăl aruncând firul uşor de nailon
Pe lângă sălcii. El a uitat că-acesta
Este mort de mai bine de doi ani,
Iar lacul se află acolo unde se rostogoleşte
O ceaţă albăstruie şi unde cerul ar putea fi
Negru, albastru sau alb –
Un fundal pentru toate preocupările.

Calcă prin apă să-şi întâlnească părintele,
Urmându-l acolo unde peştele
Muşcă cel mai bine. E frig. Într-o zi rece
Forma pe care o ia respiraţia poate
Închipui orice – o coamă pe suprafaţa lacului,
Dealurile Oklahomei, tufe cu porumbele albastre –
O formă închisă deja într-o altă formă,
Două cântece, două respiraţii deasupra apei.

poezie de Ralph Burns, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara a uitat să plece...

Este vară-n ruginia toamnă ce-şi aşteaptă rândul,
Pe-un fotoliu ars de soare, printre frunze-şi cată gândul.
Ploile-au rămas în urmă, vântul şi-a scrântit o gleznă,
Calendaru-a luat-o razna, dorm clepsidrele în beznă.

Stau copacii în dilemă şi nu ştiu ce să mai facă,
Să se bucure de verde, sau, goliţi de strai, să tacă?
Verde crud pulsează-n seve, firul ierbii dă să iasă,
Iasomia se îmbracă-n albă rochie de mireasă.

Flori de câmp îşi dau din coate, se trezesc din hibernare
Şi privesc spre ceru-albastru-nmărmurite de mirare.
Un scaiete-şi pune fracul violet şi fraţii-şi cheamă,
Macii vitregiţi de floare, împletesc din zori năframă.

Vara a uitat să plece şi aleargă prin poiene,
Eu opresc visele toate, să nu-mi fugă de sub gene...

sonet de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veri rubiconde

vara asta îmi este sete de lecturi paralele
de vremea când îţi citeam din firul nopţii şi
îmi tăvăleam geloziile prin livezi tinere
nu îndrăzneam să am himere eram într-un du-te-vino continuu
cu dragostea pe acceleraţie la maximum
şi ardeam calorii emigrând pe muntele
unde se ţine târgul de fete

oricâte anotimpuri vor adormi în camera mea de oaspeţi
vara va fi doar a ta
pentru că atunci am umflat globul pămîntesc
cu plămânii noştri firavi
şi l-am atârnat de cureaua lui dumnezeu
ca pe un pliant spre o insulă exotică

tu stai lângă lacul de steril şi protestezi
au ars copacii cărţile vrajitoarele
ştii că nopţile în lunci înflorite se reduc
iar eu şi vara am plecat într-o croazieră
unde voi găsi fluturi melci păianjeni cer
toate morţile posibile şi mai ales dragosteadinpanteculmamei

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să iubim pământul

Să iubim pământul care ne mai ţine
Că este sfânt
Şi bucăţica cea de pâine,
Lucrată cu trudă de către ţărani pe câmp.

Să iubim valul de mare
Şi soarele care ne încălzeşte,
Să iubim şi firul de iarbă
Care sub picioare creşte.

Să iubim fiinţa dragă de lângă noi,
S-o iubim cu adevărat,
Căci atunci când eşti în doi,
Durerea sau necazul este mai uşor de suportat.

Să iubim binele ce ne înconjoară
Şi să nu iubim răul, care să naşte în noi,
Să ascultăm cum cântă o vioară,
Ca să uităm de greutăţi şi nevoi.

Să iubim, oameni buni, pământul
Şi viaţa care o trăim,
Căci este cu adevărat frumoasă
Numai atunci când o preţuim.

poezie de Vladimir Potlog (28 ianuarie 2018)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul nostru

nu ştiu unde a început
despărţirea noastră
ce vierme de mătase a ţesut
firul ei subţire
hrănindu-se din iubirea ta
şi din frica mea
că te-aş putea iubi.

aproape că s-a făcut iarăşi toamnă
şi uite cum firul ăsta răsucit de mii şi mii de ori
alcătuit din bucuriile şi suferinţele noastre
din tăcerile şi din cuvintele noastre
din exuberanţa şi din neputinţa noastră
din grija ta pentru mine şi din nepăsarea ta
din teama mea şi din indiferenţa mea
e tot ce ne mai leagă.
nu mai e timp acum
atât cât a fost l-am risipit amândoi
am hrănit cu el vieţile altor oameni
care am fi putut fi noi înşine
dacă eu m-aş fi aplecat să-ţi leg şireturile
atunci când aveai genunchiul zdrelit,
dacă te-aş fi luat în braţe atunci când mi-ai spus
vino,
dacă ţi-aş fi răspuns
bine,
atunci când mi-ai şoptit
rămâi.
acum despărţirea e tot ce ne-a mai rămas
singurul lucru care ne ţine împreună
hrănindu-se din apropierea noastră
numai pentru a o distruge
ca o vietate digerându-şi propriul trup
ca să rămână în viaţă.

nu mai e timp acum
decât să ne îmbrăcăm disperarea şi teama
şi tristeţea şi neputinţa
şi să le purtăm zâmbindu-ne
în vreme ce apele vieţilor noastre
se despart
după ce au curs atâta timp prin aceeaşi albie
îngânându-se încă,
jucându-se o ultimă oară
unele cu altele
ca nişte versuri sălbăticite
care nu mai rimează
dar care sînt încă legate
într-un poem.

nu ştiu unde a început
despărţirea noastră
ce vierme de mătase a ţesut
firul ei subţire
hrănindu-se din iubirea ta
şi din frica mea
că te-aş putea iubi.

poezie de Paul Gabriel Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evoluţii

Din materie pierit-am, să-ncolţesc în firul ierbii,
şi-am pierit din firul ierbii, să răsar în erbivoră,
şi-am pierit din erbivoră, să mă schimb în om anume.
Pot să spun că după moarte mă voi spulbera-n nimica?
Voi zbura şi eu odată mai presus de lumea asta
şi mă voi schimba în ceea ce mi-i teamă să-mi închipui.
*
Mai întâi şi-ntâi descinse în materie, şi apoi
din materie căzut-a într-o plantă. Ani de zile
în materie trăit-a şi nu şi-a adus aminte
nici de-o luptă cu uscatul. Când căzu din plantă-n vită,
nu şi-a mai adus aminte de cum a trăit în plantă.
Iar aceste contradicţii, pe care le ştii prea bine,
l-au atras, ca dintr-o vită către om să năzuiască.
Apoi omul pribegit-a din meleaguri în meleaguri,
până-a căpătat în capu-i minte şi înţelepciune,
dar din minţile-i trecute nu şi-a mai adus aminte,
şi din minţile-i de astăzi încă va sui pe trepte.

poezie celebră de Rumi, traducere de George Dan
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt o dimineaţă

într-o toamnă friguroasă şi mă caut
printre ramuri desfrunzite cu privirea
sticloasă mă prind de cioturi
în drumul spre nirvana

într-un trandafir din grădina adevărată
unde se scriu zeci de foi cu poezii
picurate din sufletul unde umbra
este umbrită de geniul pustiu

dintr-o poezie care se scrie pe trup
de fecioare cu gura fierbinte
sub un paltin întins languros

dincolo de timp toarnă un fir de nisip
lângă surâsul ce încă tace dincolo
de buzele ceva suav sorbind

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia mea tinde spre 0

aspiră dementă cu o constanţă demnă
spre nimic şi neantizare
dar o face cumva tridimensional
cum îşi caută firul de grâu spicul
ca şi cum l-ar căuta pe dumnezeu
chircit în momentul facerii
când articula particulele de infinit
la început ca pe o joacă de-a fluturii
apoi desăvârşind căderile de rouă
prin exerciţiul lacrimii

eu sunt poetul de nota zero
unde iubesc aşa mult cercul
locul acela din care se pot aşeza
toate cifrele ascuţite
născătoare de întrebări
dar şi toate cuvintele nerostite încă

poate de aceea mă tot mă străduiesc
să învăţ tăcerea
precum învaţă munţii să se ploconească
la întâlnirea cu cerul

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia mea tinde spre 0

aspiră dementă cu o constanţă demnă
spre nimic şi neantizare
dar o face cumva tridimensional
cum îşi caută firul de grâu spicul
ca şi cum l-ar căuta pe dumnezeu
chircit în momentul facerii
când articula particulele de infinit
la început ca pe o joacă de-a fluturii
apoi desăvârşind căderile de rouă
prin exerciţiul lacrimii
.................................................
eu sunt poetul de nota zero
unde iubesc aşa mult cercul
locul acela din care se pot aşeza
toate cifrele ascuţite
născătoare de întrebări
dar şi toate cuvintele nerostite încă
..................................................
poate de aceea mă tot mă străduiesc
să învăţ tăcerea
precum învaţă munţii să se ploconească
la întâlnirea cu cerul

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima zi

Se'nalţă, născute din liniştea nopţii,
în valuri de vise, în pace deplină,
ca fulgi de speranţă în zbor spre lumină,
balanţe de gânduri ce par echinocţii.

Se 'nalţă spre ceruri în rugă lăptoasă,
amestec de ceţuri şi nori cenuşii,
de doruri pierdute pe ţărmuri pustii,
umbrite de aripi ce-n urmă le lasă.

Sunt clipele zilei când anul se curmă,
iar linii de ceaţă apar din decoruri
pierdute-n siajele zilelor-stoluri,
dar toate o-aşteaptă pe cea de pe urmă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!