Puiul

Trist
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu ştiu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gândi.
"Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?...
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost...
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.
Mi-ai ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte ghiare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
Simt că toate-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?..."

Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară...

*

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine...
oare cine bate?...

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc...
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino...
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!...
Ce frumoasă e lumina!...
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...
Iar acolo?
E grădina...
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e...
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui...

*

Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră...

Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;

da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină crucea
şi s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?

*

Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă...
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
ISUS!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puiul de lebădă

Se revărsa în crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veşnic zâmbitoare
bătea la uşa lumii cu degete subţiri.
Şi iată gospodina s-a înălţat pe scară
să pună sus, în coşuri, un aşternut bălan.
Şi păsările mame pe cuiburi adăstară
să scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.
Iar după legea vieţii şi-a morţii, la soroace,
din fiecare coajă ieşi un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat să iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloşcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de puf de aur şi aripi smălţuite,
avea un strai ca fumul şi ochii mari şi trişti.
Iar păsările toate priveau spre el uimite.
Şi-l ciocăneau toţii puii pe câmp şi-n porumbişti.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
şi nu-şi găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde şi blânde mângâieri,
venea şi el sfielnic, cu ceilalţi să se culce,
ca să-şi aline trupul şi sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
Atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de poveşti.
Şi aţipea pe scară, cu teama de jivine,
şoptind încet: Mămico, de ce nu mă iubeşti?...
Însă pe lac când puii cu ghiare răsfirate,
priveau uimiţi spre apă, din umbra de răchiţi,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu ghiare se minunau smeriţi.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
din papura foşnită de vânt legănător,
să-şi vindece în larguri a sufletului rană,
în freamătul de unde şi de ceresc fior.
Iar seara, câteodată... întârziind pe ape,
acolo printre stele... parcă pluteau lumini...
Atunci, un zvon de glasuri venea tot mai aproape...
şi dispărea deodată, în zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...
cu se-auzeau de dulce! Şi-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, striga deodată: Mamă!...
Şi rămânea cu ochii căutări spre cer...
Aşa trecură zile şi nopţi de-nsingurare,
şi puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colţuri lupte şi fâlfâind în soare
şiraguri de mărgele şi sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă şi fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt şi mai stingher crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
şi gâtul ca o harfă tăiată din omăt.
Păreau că-i stau pe umeri toţi nuferii în salbe.
Iar el, porni pe ape, fără-a privi-ndărăt,
porni pe lac departe, în pacea legănată
şi toată vremea nopţii pluti în depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul, sfărmând un strop în pleoape,
aripile de nuferi le desfăcu uşor,
şi, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.
Şi nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă şi fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
şi-a dispărut în zare eternei primăveri...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un bulgăr de nimic

Sunt un bulgăr de nimic,
sunt un strop de rouă-n soare;
dar cu cât mă foc mai mic,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu te vezi mai mare.
Dacă-n lume m-ai făcut
o fereastră către Tine,
cu cât sunt mai nevăzut,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu te vezi mai bine.

Doamne, când suntem noi doi,
n-are cel viclean ce-mi face.
Şi cu cât îi duc război,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu mă-mbraci cu pace.

Vin din cer mi-ai dat să sorb
şi pe ochi m-ai uns cu tină.
Dar cu cât eram mai orb,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu mi-ai dat lumină.

Iar de toate câte-n Rai
le păstrezi Tu pentru mine,
nu mi-e dor de tot ce-mi dai,
cât mi-e dor,
Doamne, cât mi-e dor de Tine.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioc-cioc...

De cum te trezeşti în zori
Ai în prag ciocănitori,
Un vecin, ba o vecină
La împrumutat făină,
După un şurub sau cleşte,
Să te-anunţe c-adus peşte
Ieftin, proaspăt, pus în stoc
La marketul de după bloc,
De te-apuci să faci o ciorbă
Cioc la uşa după vorbă,
Când iei un relax pe budă
Ţup un cioc de la o rudă
Şi când crezi că stai şi hopa
Cioc din nou că vine popa,
Poftă bună când îţi spui
Cioc! mai puneţi-o în cui,
Săru'mâna pentru masă
Împărţită cu grimasă,
Când să pleci şi tu-ncotrova
Te opresc de-ai lui Iehova
Dar tu nu le oferi timp
Basmelor de pe Olimp...
Şi-ute-aşa juma de ziuă
Altora le baţi în piuă
Că-n loc să-ţi cauţi de treabă
Le deschizi uşa în grabă
Ia stai tu mai liniştit
Ciocăne? Dă-le cu flit!
Pentru-acei vecini de seamă,
Ce găsesc la tine cramă
Spune-le cu-n iz acruţ
Mai răruţ că-i mai drăguţ!
Acum cred c-o iau din loc
Mă primiţi cu cioc-cioc-cioc?...

poezie de Vasile Zamolxeanu (12 februarie 2017)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Careeu cu un Exactce

Cioc, cioc!
Cine-i acolo?
Eu!
Care eu?

In regulă!
Ce-i în regulă?
Careeu!
Ce-i asta vreau să ştiu!

Care-i asta vrei să ştii?
CINE, eu?
Da, exact!
Exact ce?
Da, am un Exactce pe lănţişor!

Exact ce pe lănţişor?
Da!
Da care?
Nu, Exactce!

Care vreau să ştiu!
Ţi-am mai spus - Exactce!
Exact CE?
Da!
Da care?

Da, e cu mine!
Ce-i cu tine?
Exactce – asta-i cu mine.
Cine, eu?
Da!

TAIE-O DE AICI!

Cioc, cioc...

?

poezie de Shel Silverstein, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Careeu cu un Exactce

Cioc, cioc!
Cine-i acolo?
Eu!
Care eu?

In regulă!
Ce-i în regulă?
Careeu!
Ce-i asta vreau să ştiu!

Care-i asta vrei să ştii?
CINE, eu?
Da, exact!
Exact ce?
Da, am un Exactce pe lănţişor!

Exact ce pe lănţişor?
Da!
Da care?
Nu, Exactce!

Care vreau să ştiu!
Ţi-am mai spus - Exactce!
Exact CE?
Da!
Da care?

Da, e cu mine!
Ce-i cu tine?
Exactce – asta-i cu mine.
Cine, eu?
Da!

TAIE-O DE AICI!

Cioc, cioc...

?

poezie de Shel Silverstein, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii?

viaţa parcă ar fi o parcare cu plată
ce-i pasă ei că uneori nu am bani să plătesc
deşi pentru fiecare greşeală scot din buzunar un bănuţ

atunci când te-am cunoscut era soare şi bine
şi ce prost eram, dar un prost fericit
cardul era pe zero
dar eu continuam să înot, să alerg în picioarele goale pe nisipul ăla fierbinte

evident aici nu-i vorba de tine
privită printr-un obiectiv imaginea este cât se poate de clară
viaţa în esenţa ei pare un colac de salvare. eu unul
asta ştiu cel mai bine.
am învăţat de mic cum stă treaba încât
orice ar fi nu mi-e frică
de ce să vrei să ieşi din mulţime dacă nu te priveşti în oglindă

şi încă ceva, aici e vorba de mine
despre nopţile care curg
despre zilele fără de număr care se tot pierd fără niciun răspuns
dar ce răspuns să aştepţi atunci când frunzele copacilor se topesc pe asfalt

hai, spune
cât ai vrea să ţină ecoul într-un deşert? tu ştii până unde poate să te ducă un vis?
mă trezesc dimineaţa şi îmi vine să îmi bag
picioarele în tot şi în toate
de ce?
uite, de asta

da, prietene! aici e vorba de mine
despre ratările mele
despre femeile pe care le-am avut
şi care după un timp mi-au întors spatele
ce contează că am trecut printr-o o vară fierbinte
după o noapte de pomină petrecută cu prietenii într-un club, vine greaţa

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Papuşa automată

Doamne!
Ce-am păţit aseară!...
De-a fost fapta de ocară,
Să mă ierţi, că-i vina Ta,
Fiindcă Tu ai vrut-o aşa?...

Cineva -
Dar nu ştiu cine,
O papuşă automată -
A intrat fără să bată
În odaia mea...
A intrat fără ruşine -
Goală toată,
Indecentă
Ca Ofelia dementă,
Şi râzând
Ha, ha, ha, ha!...
S-a trântit pe canapea
Lângă mine,
Ca o viespe-ntărâtată
Pe un tort de ciocolată!...

Doamne, Doamne!...
Ce ruşine!...
Dar eu ce puteam să-i fac?...
Să-i dau brânci?
S-o strâng de gât?
S-o omor?
Sau să-i dau pace?
Nu puteam să fac decât
Să-nchid ochii
Şi să tac...
Că păpuşii n-ai ce-i face,
Şi păpuşa dacă vrea,
Mori cu zile după ea!...

Cine eşti, păpuşă mică,
Cu ochi verzi de levănţică
Şi cu unghii de urzică?...
Cine eşti, păpuşă blondă,
Cu prezenţa vagabondă
Când p-aici...
Când pe colea -
Până şi-n odaia mea?...
Cine eşti
Şi ce pofteşti?
Vrei odaie cu chirie,
Sau un loc pentru vecie?...

Papuşică prost crescută -
Ochi căscaţi
Şi gură mută -
De ce taci şi nu vorbeşti?...
Sau, ca zâna din poveşti,
Nici tu nu ştii cine eşti?...

Fii cuminte...
Şi-nţelege
Că papuşa, când se strică,
S-a sfârşit,
Nu se mai drege
Chiar când este-o păpuşică
Cum eşti tu -
Păpuşă mică,
Cu prezenţa indecentă,
Ca Ofelia dementă...

Fii cuminte...
Şi-astă-seară,
Nu mai hoinări pe-afară
Ca o biată "pierde-vară".
Fii cuminte
Şi, mai bine,
Stai pe loc, nu mai pleca!...
Stai colea,
Pe canapea -
Lângă mine...
Uite-aşa!...
Ca papuşile-n vitrine
Sau ca sfintele creştine
Când Cristos le convertea!...

Şi de milă - că era,
Biata fată,
Goală toată...
Şi n-avea nimic pe ea,
Nici măcar o pijama... -
I-am împrumutat pe-a mea!...

Iată vina mea de-aseară -
Mai mult vină... literară!...

Dar de-aseară, Doamne sfinte,
Păpuşica e cuminte!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ferestrelor

I
(Rătăcit)

M-am pierdut!
Hei... unde sunt?
Oare o-i fi murit,
Sau abia m-am nascut?

Ce ciudat mă simt,
E întuneric şi totuşi,
Nu văd stele....
E... probabil sunt ielele,
Acele ce,
Au întarziat cu surcelele.

Oare s-au terminat modelele
Şi-au dispărut mărgelele?
Sau oare sunt primul ce,
S-a rătăcit în linişte?
Habar nu am,
Dar...
Nici nu mă grăbesc
Să revin pe lume,
Că...
Sunt sătul de necazuri,
De minciuni şi de glume.
Sunt sătul să trăiesc
Fără tot ce-mi doresc,
Fără pace şi calm,
Fără tot ce iubesc.

Aici cel puţin
Nu tre` să mă hrănesc,
Cu iubire, mâncare
Şi tot ce-i firesc.
Aici...
E totul calm
Şi în perfectă linişte.
Nu e cine ştie ce,
Dar mă mulţumeşte!

II
(Nemărginit)

În timp ce mă plimbam
Prin negrul spaţiu,
Vast şi calm,
Văd ceva departe.
Ce-o fi aia frate?

Fără să mă agit,
Mă-ndrept spre-acel ceva –
Oare n-o fi ea,
Sau mintea-mi joacă feste
Şi-i doar imaginaţia?
Cu cât mă apropiam mai mult,
Pas cu pas şi fără glas,
Cu-atât mai tare îmi batea
Inima ce-mi dispărea,
În zona cea de noapte.

Într-o secundă, două, trei,
Ajung destul de-aproape,
Încât să vad şi cine-i, ce-i,
Ca o reflexie a apei.

Era un şir nemărginit
Şi plin doar cu ferestre,
Ce luminau independent
Şi-aveau câte-o poveste.
Aveau şi dimensiuni enorme,
Cu multe-aspecte, multe forme,
Ba vechi, ba noi, ba incolore,
Ce doar vroiau să le adore,
Persoana din poveste.

Multe poteci şi luminişuri
Aveau o parte dintre ele,
Încât credeam că-i paradisul
Cu mii de sori şi mii de stele.
Dar multe mai erau
Şi pline doar cu rele,
Cu amăgiri, minciuni şi foc,
Ce provocau durere.

III
(Spre...?)
La un moment dat
Observ într-una din ferestre
Că mă aflam şi eu.
Oare ce Dumnezeu
Mă regăsesc în ele?
Căci nu îmi amintesc
Nimic din toate cele,
Ce-mi arătau ferestrele.

Oare de ce sunt îmbrăcat în negru;
Şi-acolo de ce-s vesel?
Ce-s cu femeile-alea toate,
De ce îmi sunt mirese?

Cred că ceva din spaţiu,
O forţă foarte mare,
Vrea să-mi arate tot
Ce pot găsi în cale
Şi dac-o să mă-ntorc
Prin una din ferestrele,
Ce le privesc în zare.

Doamne, zi...
Ce aş putea să fac,
Să mă îndrept spre o fereastră
Unde e totul ciudat,
Sau spre una în care
Totu-i calm şi curat.

IV
(Sihastră)

Cum stăteam eu pe gânduri
Ca ciobanii pe crânguri,
Am văzut o fereastră
Destul de sihastră.
Şi mi-am zis:
I-a să vad ce poa` să-mi arate,
Ce persoane ciudate,
Cu imense palate,
Cu comori şi de toate,
Pot să văd eu prin geam?
Însă cum mă apropiam,
Tot mai mult o pierdeam
Din rază...
Cu calm.
Ca printr-o minune,
M-am revăzut în spate.
Eram o fereastră,
Eram tot şi toate.

poezie de Dan Dumitraşc (14 ianuarie 2011)
Adăugat de Dan Dumitraşc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara

Necazul stă lipit de om
cum stă pe lângă cal huluba.
Şi omul ca să-şi uite buba,
aleargă...
Însă, paralel,
necazu-i veşnic lângă el.
Aşa
o cioară,
prinsă-n laţ
într-o ogradă,
scăpă numai cu-un ciomp de coadă.
Vai ce necaz!
Să fii schiloadă!
Să fii de râsul tuturor!
Să vezi cum stolu-ntreg, din zbor,
se lasă lin pe vreo livadă,
şi tu să vii în cioc
grămadă!

Şi-atunci
văzând ce foc o-ncearcă,
s-a dus printre străini şi ea,
să mai vorbească, să asculte,
să râdă cu vreo rândunea,
să mai uite de-o putea
de coada ei cu pene rupte.
S-a dus.
Dar dup-o scurtă vreme
s-a-ntors tot ruptă de juvăţ.

Iar gloata i-a şi pus probleme:
— Pe unde-ai fost?
— La ce ospăţ?
— Am fost şi eu peste coline...
— Dar cu ce gând?
— După ce pradă?
— Aşa... ca mă mai uit de coadă...
— Ei, şi-ai uitat?
— Şi-a fost mai bine?
— Aş! cum să uit?
Nu mă vedeţi?
A fost şi coada după mine...

MORALA
n-are mult de spus.
Nu mai purta necazu-n lume
că vii ´napoi tot cum te-ai dus.

Eu unul
când mă simt răpus,
nu caut oameni buni de glume,
ci vin degrabă la Isus!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, eşti numai un lucrător al gospodăriei lui Dumnezeu şi ştii negreşit doar că ai fost trimis aici ca să faci munca pe care El ţi-a hărăzit-o. N-are rost să ne gândim dacă e bună sau rea condiţia asta, aşa este şi nu se va schimba. La un singur lucru putem şi trebuie să ne gândim: cum să trăim mai bine. Putem trăi mai bine, evident, numai dacă vom face acea munca ce ni s-a încredinţat. Vei afla că faci munca ce ţi s-a încredinţat dacă o faci cu cea mai mare uşurinţă, dar şi cu bucurie. De când cercetăm viaţa oamenilor, cei mai înţelepţi au căutat să definească această muncă şi au indicat-o. Toate adevăratele religii şi învăţături morale au indicat-o, iar ea este mereu aceeiaşi: unirea cu toţi şi toate şi participarea la unirea cu toţi şi toate, dragostea. Însă, dacă stăpânul ne va răsplăti după moarte pentru buna îndeplinire a muncii, putem doar ghici şi crede. Dar e cu atât mai puţin necesar să ghicim cu cât ne îndeplinim munca mai bine şi mai mult. Îndeplinirea dăruieşte binele, bine în prezent, care exclude orice interes faţă de viitor.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul copil

Poţi să îmi iei oricât de multe,
Oricum de sus eu le-am primit,
Şi nu ţi le-am cerut pe toate
Dar Tu mereu mi-ai dăruit

Din prima clipă am lumină,
La primul scâncet mi-ai dat glas,
M-ai învăţat şi despre vină,
Mi-ai arătat şi primul pas

Apoi am căpătat auzul
Şi vise pline de culori,
Când să spun da, ce e refuzul,
Cum să văd raze printre nori

Cadou mi-ai dat, din ceruri, milă
Pentru momentele când n-am,
Apoi am învăţat şi silă,
Deşi eu poate n-o doream

Cu timpul, am plecat privirea,
Ruşinea m-a făcut s-o fac,
Am înţeles ce e iubirea,
Când să o spun... când să o tac

Am priceput că mi-ai dat voie
Să aflu tot, să ştiu de ce,
Iar câteodată, de nevoie,
Am acceptat şi că nu e

Mi-ai modelat şi optimismul,
Să nu cumva să mă rănesc,
Mi-ai dat respectul, altruismul,
Să ştiu să cer, să dăruiesc

Dar mai presus de tot şi toate,
M-ai învăţat să fiu umil,
Am înţeles că omul poate
Să stea în suflet, un copil.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea helicopter

"Întreabă dobitoacele, şi te vor
învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune..
Cine nu vede că mâna Domnului
a făcut asemenea lucruri."
Iov 12:7-9

Pasărea cât un bondar
Are zbor staţionar
Da, colibri mulţi nu ştiţi
Cum zboară mulţi nu gândiţi.
În zborul făcut pe loc
Lâng-o floare sau boboc
Bate-n aripi pe clipită
Cam optzeci, aşa-i grăbită
Şi ea stă având ca har
Să consume pe nectar
Cea mai mică păsărică
Nu face rău şi nu strică
După ce nectar a luat
Înapoi are plecat.
Da, înapoi aşa-i e zburat
Asta voi n-aţi observat
Are cioc lung să-l înfigă
Limba-n formă de siringă
Plănuită anumit
La nectar de absorbit
Când îşi face înălţat
Şi de la pământ plecat
Zboară repede-n şedere
Vertical spre ceruri piere
Leonardo stând gândit
Planul ei a întocmit
Colibri-n scară mărită
Ştiţi voi cum este numită?
Uite ce vă sugerai
Evoluţia are grai?
Plan şi scop ea le-o fi dat?
Ea distinctul ei zburat?
Ea făcut-a cioc, siringă
Cu ea nectarul să lingă?
Păsărica întreabă, e bine
Te va învăţa pe tine
Dovadă cum e depune
Păsărica îţi va spune
Evoluţia zbor i-a dat
Nu vă sună cam ciudat?

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La rang de artă

Te-ai născut pentru-a fi muză, pentru-a da lumii culoare şi-a o face să vibreze ca un copil ce se-amuză că-şi permite să sfideze culmile nemărginirii.
Mă jur pe toţi trandafirii c-aş muri oricând cu drag, doar să-i fac în ciudă firii că n-am pus picioru'-n prag, contra fiind iubirii, când e nebunească.
M-ai făcut să atrag ura fiecărui gură cască ce visează să trăiască, având al meu loc...
Mă faci să cred în noroc, fiind a mea şi, totodată, să dau cu bâta în baltă, fiindcă mi-ai dat foc.
Zău c-aş vrea s-o iau din loc, când te simt cât eşti de coaptă... – tocmai bună de cules! Şi, tot aceasta m-ar face, să mă-ntorc din mers.
Eşti blestem pentru raţiune, când îi pui în braţe raiul, arătându-i altă lume, astfel luându-i graiul.
Nimic nu e imposibil când eşti tu la cârmă. Când te simte se îndreaptă, chiar şi gura ce se strâmbă fără încetare.
Parcă ai fi un mic soare, astfel laşi impresii. Doar priveşte-n jurul tău, cum clădeşti expresii, care, până s-apari tu, exprimau doar moarte, le lipseau de tot lumina, transmiteau doar noapte.
Oricine-ar putea să jure că le ştii pe toate! Numai să nu fie orb, sau făcut din piatră, altfel n-ar putea nega că nu eşti o artă.
Nu ştiu ce vrajă ciudată ai făcut asupra lumii, dacă-au început să creadă în tine pân' şi păgânii.
Iar, dacă privesc la mine... M-ai pus în rând cu nebunii, de când m-ai făcut să-ţi pun la picioare ce-am mai bun, inclusiv raţiunea...
Tocmai aici e minunea, căci nu m-aşteptam vreodată să pot fi, la rândul meu, transformat în artă.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (1 august 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paso Doble

Eu – poet, tu – soprană!
şi-un birou mult prea mic pentru noi;
tu, mai degrabă – fecioară; eu – bătrână cătană,
iar jur-împrejur doar strigoi...

Tu – cântăreaţă, eu – bard izgonit din cetate;
cine, oare, şi-o fi bătut joc?
eram pregătit absolut pentru toate,
mai puţin pentru tine, iubito, ca să-ţi fac în inimă loc...

Cu toate acestea, cărţile sunt atât de bine tăiate
încât, chiar că nu mai merge nimic;
ah, clipe cernute, clipe absurde, drogate,
ce vreţi voi e prea mult, ce vreau eu e ca la lozul în plic,

Unde numai trădaţii de soartă mai câştigă, din când în când
şi, de regulă, din doi în doi – ca noi acum, de pildă –,
câte-un strop, câte-un pic...

Tu, mai ales, ai câştigat un lup de stepă flămând,
iar eu, ce să zic, o floare cu mireasmă de cer,
cerul nostru deschis, uneori crud, ticălos, inamic...

Şi totuşi cineva ţine cu noi!
Dar cine?
De ce?
Până când?

poezie de Dan Gîju din Jurământ şi rugă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a soarele răsare

Cioc, cioc, cioc,
bate soarele într-o uşă
a norilor bosumflaţi,
te aşteptăm,
spun margaretele
primenite de stropi,
veniţi primăveri,
haideţi
la Căldura cea Mare!

poezie de Ion Ţoanţă din Rapsodie în mov
Adăugat de Lucia mandache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta-i dragostea

Când treci pe lângă mine şi nu mă bagi în seamă,
Iar eu mă uit la tine fără nici o teamă,
Şi simt că-nebunesc, dar ştiu că este bine,
Că atunci îmi fac curaj ca să vorbesc cu tine.

Învaţ mereu mai mult, mai mult ca un străbun,
Doar ca tu să vezi că eu sunt cel mai bun,
Şi-mi strâng toate puterile, şi mă-mbrac frumos,
Doar ca tu să vezi că nu-s cu capu-n jos.

Şi mă întreb mereu, acolo-n mintea mea:
"De ce fac toate astea numai pentru ea?"
Când răspunsul îl cunosc, cine n-ar putea?
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Deci ca să-ţi demonstrez că sunt un cineva
Care ţine mult la tine şi doar cu tine-ar sta,
Îţi ofer un trandafir, ca să-ţi dovedesc
Că sunt îndrăgostit, tre' s-o spun: te iubesc!

Iar când toţi îmi sar în cap şi mă-ntreabă-asa:
"De ce faci toate astea numai pentru ea?"
Nici n-apuc să spun că le spune inima:
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Dar dragostea se-mparte, se-mparte doar în doi.
Ce părere ai? Nu vrei să fim noi?

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unuia care şi-a lăsat cioc

Văzând ciocul care-l are
Aş avea ceva de spus:
(E de fapt o întrebare)
O fi cioc crescut sau pus?

epigramă de Florea Ştefănescu din Lumea haimanalelor (2002)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!