Nu "Ce?", ci "De ce?"

(Romani 13,14)

Ne spune apostolul Pavel că tot ce citim în Scriptură
Din ce-a pătimit Israel ni-e scris nouă spre-nvăţătură.
Deci, haideţi acuma prin Duhul, spărgând barierele vremii,
Să facem un salt în Egiptul ce zace-ngropat sub milenii.
Nu vrem să vorbim despre glie - un petic de ţarină-ngropat
Sub lespezi de veacuri şi oameni, de intemperii frământat,
Ci vrem să vorbim despre Iosif a cărui viaţă de sfânt
Rămâne-va pururi exemplu a tot ce e om pe pământ.

Scriptura arată pe Iosif, vândut sclav la un demnitar
Al ţării Egiptului antic, pe numele de Potifar.
Acesta se pare-a fi fost cu grad de ministru-n armată,
Un om ce iubea să mănânce, să bea şi să tot chefuiască.
Cu vremea văzând el că Iosif era priceput şi cinstit,
Îi dete în grija lui totul, iar el sta tot pe chefuit.
Şi dacă era după dânsul, atât cât gândea Potifar,
Nu mai pleca Iosif de-acolo, căci era un bun gospodar.

Dar vezi, în culise din umbră, Satan spumega ca turbat,
Că-n loc să distrugă pe Iosif, îl vede în rang elevat.
Văzându-se-nfrânt iar mişelul, îşi scoate acum la atac
O armă prin care e sigur lui Iosif că-i vine de hac.
Avea mari speranţe-n femeie, căci n-a fost o Evă de fapt
Prin care-a târât el tot neamul de oameni în greul păcat?
Şi astfel la sfatul de taină se duce mişelul să ceară
Asupra lui Iosif să facă acuma o altă-nvoială.
Căci mare şi tare cât e, s-o ştie azi bine tot omul:
Îi e interzis lui Satan s-atingă-n creştin chiar şi-atomul.
Cu oricâte planuri ar face, el merge la Domnul întâi,
Căci nu mişcă-un deget când nu e întâi cunoscut Domnului.
Se duce în audienţă şi-l zice: "Înalte Stăpân,
Şi eu Te-aş sluji de-aş fi Iosif, când Tu Te arăţi aşa bun!
În loc de mizeria sclaviei, îl porţi prin trăiri ca de vis.
Păi cum ar putea să mai aibă ceva împotriva-Ţi de zis?
Dar ia dă-mi-l mie pe mână, şi-atunci ai să vezi imediat
Cum pentru un ceas de plăcere, el uită de tot ce i-ai dat".

Se-aşterne o clipă tăcerea. Stăpânul Preabun şi-ndurat
Marchează o limită fixă şi-apoi, după ce a semnat,
Atrage atenţia Satanei la semnul acesta al Său,
Să nu îndrăznească să treacă de limita lui Dumnezeu.
Satana se-nclină şi pleacă. Avea de-acum ce şi-a dorit,
Să-l tragă pe Iosif în cursa păcatului cărnii, curvit.
Avea şanse bune vicleanul şi n-ar fi crezut niciodată
Să scape pe Iosif din mână atât de uşor şi-astă dată.
Nici nu-şi dorea el mai multe: un Iosif frumos şi distins;
Madam Potifar, o femeie cu dor de curvie nestins.
Cât despre a lor întâlnire, nici umbră de îngrijorare,
Era Iosif zilnic prin casă, căci slujba-i da însărcinare.
Madam Potifar nu-i da grijuri, căci ea se-aprindea imediat,
De cum presimţea că prin juru-i foşnea pantalon de bărbat.
Doar Iosif îi dete o umbră cam slabă de îngrijorare...
Dar oricum, îşi zise Satana, ispita e mult, mult prea mare.
Doar şi el era tot din carne şi-oricât se ferea de păcat,
O damă ca doamna ministru era greu să fi refuzat.
Ba încă, îşi zise Satana, când însăşi madoana propune,
Nu poate să fie vreo forţă să îi mai reziste în lume.

Aşa se gândea şi cucoana, cea foarte obişnuită
De oameni cu ranguri şi nume să fie ades curtenită.
Şi vai, ce-o să zică acuma un sclav către care se pleacă
O doamnă ministru de ţară, să-i spună că vrea să îl placă?
De altfel, îşi zise cucoana, el tot o să-mi cadă-ntr-un fel,
Căci chiar de n-o face din poftă, mai este atunci un alt ţel.
Nu-i el prostănac într-atâta încât să-şi dorească mai bine
Să fie-alungat între sclavi, decât să trăiască cu mine.
Aici nu-i lipseşte nimic, nu dă nimănui socoteală.
Ca sclav ar răbda chin, bătăi, arşiţă şi frig, oboseală...
Era bucuros foc Satana şi-aşa sigur de reuşită,
Încât nici nu-i da lui prin minte ruşinea ce-i sta pregătită.

Şi-acum să-l privim iar pe Iosif. Ca tânăr frumos, ca bărbat,
El n-avea nevoie să caute femei să trăiască-n păcat,
Căci ele-l rugau cu tot focul, el doar trebuia să primească.
N-avea de ce-a se mai teme, de casa lui părintească;
Şi nici fraţi, surori, adunare, nimic din acestea n-avea.
Chiar Domnul din cer amuţise, nici El parcă nu mai era.
Cu toate acestea, priviţi-l, în mod uimitor biruind
Pe leul curviei ce-n spasme îi dă rotocoale răcnind.

Lăsându-l acuma pe Iosif, zburăm peste ani vreo cinci sute
Tocmai în palatul lui David. Şi-acolo, tiptil, pe tăcute,
Pândim suveranul ne'nvins de zeci de armate vrăjmaşe,
Cum cade răpus de-o privire, din cele fireşti pătimaşe.
E foarte ciudată-ntâmplarea, căci David, fiind împărat
Nu era un simplu burlac, el avea ţiitoare-n iatac.
Cu-atât e mai mare mirarea, cu cât constatăm că, de fapt,

Aici nu păgâna, ci David e cel ce instigă păcat.
Şi dacă de Iosif se roagă madam Potifar vreme lungă
Şi-ajunge să cadă învinsă tot ea până-n cele din urmă,
În cazul lui David se vede că n-a fost nevoie deloc
Din partea Bat-Şebei să-l roage, ci el o doreşte cu foc.
Aici socotesc că e locul, când pot să enunţ răspicat
Un mare principiu de viaţă, în cazul de faţă probat.
E mare Satan şi puternic, nu-i altul ca el pe pământ;
Nu-i forţă s-o ştie de frică, afară de Domnul Cel Sfânt.
Şi Domnul Cel Sfânt sus din ceruri, Acela ce doar porunceşte
Şi totul se schimbă în clipa în care porunca-Şi rosteşte,
Sunt forţele care-şi dispută al inimii omului tron:
Satana prin forţă şi silă; Isus, gentlemen, ca un domn.
Şi iată-le cum operează: Satana oricât e de tare,
Nu poate să mişte un deget în inima omului care
Nu vrea să-i primească momeala. Iar Domnul Cel Sfânt, Dumnezeu,
El poate ce vrea, cu-o excepţie: El nu vrea să vrea-n locul meu.
Reiese de-aici, aşadar, că nu poţi să învinuieşti
Pe nimeni, zicând că ai vrea, dar nu poţi altfel să trăieşti.
Nu poţi să îţi scuzi nici un fel trăirea ta în vreun păcat,
Şi nu poţi nici să te mândreşti, atunci când eşti sfânt şi curat.
Păcatul care te robeşte nu poate nimic fără tine.
Puterea prin care te-apasă din faptul că vrei tu îi vine.

Acum, ascultând încheierea, vrem taina să o dezlegăm,
Căci neapărat trebuieşte o lecţie să învăţăm.
Să afli secretul acesta, nu-ţi trebuie şcoli, seminare,
Ci doar să petreci multă vreme în rugă şi în meditare.
Iosif îşi făcea datoria, atunci când în casă-a intrat,
Aflându-se astfel sub paza de îngeri, din cer apărat.
David nu se-afla-n loc păzit, căci îngerii lui îl păzeau
Pe câmpul de luptă, nu-n pat, când alţii luptau şi mureau.
Dacă ar fi fost el la Raba, putea şi-Afrodita să vină,
El n-ar fi căzut c-ar fi fost protejat de o strajă divină.

Acum vom extrage de-aici şi pentru noi o-nvăţătură:
Atunci când ne-aflăm în vreun loc ce-l ştim apărat de Scriptură,
Să stăm liniştiţi lângă Domnul, că El ne va da biruinţa,
Aşa după cum ne-a lăsat în Biblie făgăduinţa.
Iar alta, apoi, e aceasta: dacă David cel supranumit
După inima lui Dumnezeu şi totuşi s-a prăbuşit,
Ce nădejde putem s-avem noi ca umblând după gustul firesc,
Să mai fim protejaţi de Isus, să avem ajutorul ceresc?
Căci dacă umblarea lui Iosif, plăcută lui Dumnezeu,
L-a păzit chiar şi atunci când femeia îl trăgea după sine mereu,
Umblarea după pofte-a lui David l-a târât într-atâta de jos,
Că văzând de departe-o femeie, a căzut într-un mod ruşinos.

Când Domnul te mână pe-un drum pe care-ntâlneşti paşii Săi,
Nu te va-nvinge Satana cu toţi aliaţii lui răi.
Când însă vreo poftă de-a ta te mână pe-un drum unde nu-s
Deloc urme sfinte de paşi lăsate de Domnul Isus,
Să nu îţi îndrepţi nici o clipă nici gându-n direcţia lui,
Chiar dacă pe drumul acela e chemat Numele Domnului.

Ne-alegem deci cu-nvăţătura: în mersul vieţii de-acum
Să nu ne-ntrebăm dacă-un lucru ce-l facem e rău sau e bun,
Ci grija de căpetenie să fie nu "Ce?", ci "De ce?"
De ce fac un lucru sau altul? îl vrea Domnul, sau că îmi place?
De rămânem acasă ca David, adică-n plăcerile noastre
În loc să ne-aflăm împreună, cu Duhul - căpitanul de oaste,
Vom culege aceeaşi ruşine şi durere cu care-a plătit.
Facă Domnul Isus Cel din ceruri ca de azi, după ce-am auzit,
Să-nvăţăm ca în orişice facem, oriunde ne ducem sau stăm,
Să fim în voia deplină a Domnului pe care-L urmăm.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să se fi "stricat" Busola?

Cuvântul scris e-a Tatălui din cer scrisoare, trimisă nouă celor jos de pe pământ,
Busola pelerinilor care-au pornit pe drumul ce duce-n patria de sus, în cerul sfânt.
Dar cât de curioasă e de-atâtea ori busola, că-ţi vine tot să crezi că-i eronată,
Căci tocmai când te-aştepţi cel mai puţin, atunci primeşti un fel de pedepsire drept răsplată.
Păi să vedeţi: din doisprezece fii ai lui Israel, Iosif a fost şi fiu, şi frate cel mai bun din toţi.
Ceilalţi ai lui s-au dovedit a fi până la urmă răi şi ca fii, răi şi ca fraţi - şi pe deasupra hoţi şi mincinoşi.
Şi într-o zi, îl cheamă Israel pe Iosif şi îl roagă: "Te du în câmp la fraţii tăi şi-mi adu veşti;
Ei sunt plecaţi cu turma la păscut de multă vreme; mergi dar, te rog, şi vezi cum îi găseşti".
Iosif n-a stat la gânduri, nici să-şi facă socoteala la drumul lung şi soarele fierbinte din pustie.
Căci el iubindu-şi deopotrivă tatăl lui şi fraţii, tot ce făcea legat de ei făcea cu bucurie.
Şi-acum priviţi: răsplata Domnului pentru-altruismul lui e-o groapă cu noroi. Apoi, urgie,
Vândut ca sclav la nişte trecători călări pe drum, o ceată de ismaeliţi, de negustori.
Dar bine, Doamne, nu Te supăra că-Ţi facem întrebare: aşa cinsteşti Tu pe copiii Tăi ascultători?
Şi în sfârşit, ajunge sclav la domnul Potifar. Aici din nou, se dovedeşte credincios în ascultare.
Anii-au trecut şi Iosif e de-acum un tânăr chipeş, căruia doamna Potifar îi da mereu târcoale.
A încercat tot ce i-a stat ei şi în gând, şi-n minte, dar nu i-a reuşit deloc să-l tragă la curvie,
Căci chiar de nu erau evrei să-l urmărească-acolo, sfinţenia-i era lui Iosif totuşi vie.
Şi într-o zi, cucoana Potifar, pândind prilejul, îl prinde pe evreu să-l tragă iară;
Dar ce credeţi că face-atunci tânărul Iosif? Îşi lasă haina-n mâna ei şi fuge-afară
Plin de nădejdea sfântă şi îndreptăţită a unei răsplătiri, dar mai ales o-ncurajare.
Ştiţi ce-i trimite Dumnezeul lui din cer şi-acum? Ruşine, suferinţă pe nedrept şi închisoare.
Acum, uitaţi-vă voi singuri şi gândiţi: ce-ar fi putut să facă Iosif mai frumos şi mai dumnezeiesc
Şi cum altfel ar fi putut mai bine să cinstească Cuvântul Sfânt al Tatălui de sus, ceresc?
Desigur, nici chiar Tatăl cel ceresc veghind din ceruri n-ar fi pretins o biruinţă mai încununată.
Şi totuşi, pentru ce atuncea, Doamne, Tu-i dai ruşine, durere şi închisoare drept răsplată?
Cu întrebare-aceasta şi nedumerirea-n gând, să-l urmărim pe Iosif şi o să vedem că nu Scriptura
E eronată şi ne-apare-atât de curioasă, ci noi, că nu-i citim până la capăt toată-nvăţătura.
În închisoare, Iosif şi aici o duce bine, căci Domnul poate să îţi facă prieteni chiar şi pe vrăjmaşi
Dacă atunci când orişicât de curios S-ar comporta cu tine, nu te revolţi, ci tot ce vrea, aceea tu îl laşi.
Şi iată, o speranţă de eliberare se iveşte, dar vai, ce trist! Şi-aceasta, ca şi celelalte, l-a-nşelat.
Paharnicul, când s-a văzut din nou afară-n libertate, de Iosif şi de rugămintea lui fierbinte a uitat.
Acum, vă rog, să fiţi cu multă luare-aminte, căci cele ce urmează s-auzim pe mai departe,
Va fi lumina care unora din cititorii-acestor versuri de-un mare ajutor şi har le face parte.
Vedeţi? De-a lungul celor treisprezece ani de nedreptăţi, tânărul Iosif le-a-ndurat pe toate
fără-mpotrivire. Dar în străfund, acolo unde numai Domnul vede şi cunoaşte, ca o speranţă, ca un fel de licărire
Mocnea nestins, dar totdeauna gata să învie, nu răzbunare, ci să-şi scape viaţa căuta,
Necunoscând secretul tainic al păstrării vieţii, că numai cei ce ştiu s-o dea o pot păstra.
Şi-acum, când experimentează ultimul eşec în închisoare, întâia oară în cei treisprezece ani de încercare
Dă Domnului nu doar voinţa vieţii, ci însăşi viaţa, lăsând ca Domnul să-i aducă El când vrea eliberare.
Abandonându-şi Iosif planuri, acţiuni şi scheme de-ale sale, iată că intervine Domnul cu-ale Lui,
Şi ce n-a putut Iosif demonstra în treisprezece ani, arată Domnul într-o clipă prin lumina cerului.
Iar Domnul face mult mai mult, nespus mai mult acuma, căci El nu-l dovedeşte numai că-i curat,
Şi-apoi nici nu Se-opreşte după-aceea numai la simplul fapt că de-nchisoare şi sclavie l-a scăpat,
Ci-l face domn, stăpânilor peste imperiul mondial, salvând prin el pe lumea de atunci de la pieire.
Iar toţi ce care până-atuncea l-au nedreptăţit, şi dâra carului care-i purta i-o sărutau cu umilire.
Dar toate-acestea, orişicât de minunate ni s-ar prezenta, când ne gândim la ce-a putut să-l folosească Dumnezeu apoi,
Muţi de uimire, vom striga şi noi cuprinşi de adorare: "O Doamne, ia-ne-n şcoala asta şi pe noi, da, şi pe noi!"
Iosif ajunge să salveze viaţa-ntregului Israel din foametea ce bântuia atuncea pe pământ cumplit,
Simbolizând pe-Acela care-aduce lumii viaţa, din sfânta viaţă care la Golgota S-a jertfit.
Ajuns ca cel mai mare demnitar în fruntea ţării, după cei treisprezece ani de încercări,
Se dumireşte că răbdarea nedreptăţilor e calea a tot ce este har divin şi binecuvântări.
Abia acum, făcând retrospectiv o analiză, el vede cât de înţelept Domnu-a lucrat,
Când îl trimite rob la Faraonul care, altfel, evrei la curte n-ar fi acceptat.
Şi-apoi, când vede că nu fraţii lui, ci Domnul, i-a rânduit tot drumul ne'nţeles la început şi greu,
Le spune: "Domnul m-a trimis ca să vă scap de moarte. El m-a făcut să fiu aici ca Dumnezeu".
O, Doamne! Vrem să învăţăm şi noi de astăzi să pierdem propria noastră viaţă, ca apoi,
Reînviind-o Tu, s-o reproduci prin înmulţire-n alţii, făcându-ne un Iosif pentru cei de lângă noi.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosif, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: Iată, "Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui: Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu". Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.

Sfântul Matei în Sfânta Evanghelie după Matei, 1:18-25
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea şi Viaţa veşnică

Domnul Isus ne-nvăţat cum viaţa s-o trăim
Fii ai Tatălui din ceruri noi astăzi cu toţi să fim
Şi ne-a dat ca Îndreptar Evanghelia cea Sfântă
Să putem intra o dată chiar în ceruri sus la nuntă
Prin Cuvântul Lui cel viu Domnul Isus ne-a-nvăţat
Să trăim neprihănirea să avem un duh curat
El ne-a spus că prin credinţă viaţa nouă o primim
Fii ai Tatălui din ceruri prin El doar aici să fim

Cine-n Mine se încrede Viaţa veşnică o are
Eu îi sunt dar pe vecie şi viaţă şi salvare
Prin credinţa în Hristos noi primim făgăduinţa
Nu prin Legea din Sinai avem aici biruinţa
Nu prin Legea ce s-a dat lui Israel în pustie
Ci prin harul vieţii noi vom intra în veşnicie
Căci Pavel aşa ne spune eu sunt mort faţă de Lege
Şi trăiesc pentru Hristos viaţa sfântă se-nţelege
Căci porunca din Sinai până la Ioan a fost

De atunci credinţa sfântă pentru noi dar are rost
Nici Avraam n-a avut Lege ci-a trăit doar prin credinţă
Şi-a fost gata să ucidă a fiului lui fiinţă
Dar Dumnezeu l-a oprit şi i-a spus că a văzut
Cât de tare dar în Sine Avraam s-a încrezut
Credinţa neprihănire Dumnezeu i-a scocotit
Şi Avraam în sfinţenie a fost iată mântuit
Nu prin Legea din Sinai ce-a fost dată mai târziu
Ci doar prin credinţa sfântă în Dumnezeu Sfânt şi viu
Tot aşa şi noi acum prin credinţă avem viaţă
Prin credinţa în Hristos Duhul Sfânt azi ne înalţă
Legea şi porunca a fost până a venit credinţa
Iar de atunci încoace pentru noi doar Hristos e biruinţa

Prin credinţa în Hristos primim dar neprihănirea
Nu prin Lege nu prin fapte ni se dă dar mântuirea
Însă după ce-am primit viaţa de Hristos toţi ascultăm
Şi fiinţa noastră-ntreagă pe vecie Lui i-o dăm
Trăind dar viaţa sfântă fără umbră de păcat
Evanghelia cea Sfântă cum pe noi ne-a învăţat
Iar când totuşi se întâmplă în greşeli să mai cădem
Domnului Isus chiar totul în rugă noi îi spunem
Şi îi cerem dar iertare fiinţa noastră să o spele
Căci avem viaţa sfântă cu toţi astăzi în vedere
În lumina mântuirii pentru veci noi vrem să fim
Dându-i cinste şi oanoare Mirelui ce îl iubim
11-02-2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Istoria lui Iosif

Cunoaşteţi voi, copii, povestea
Cu băieţelul cel cuminte,
Cu fraţii lui mânjiţi de sânge,
Invidioşi şi fără minte?
Aţi auzit cumva de-un tată
Albit de griji în cortul său?
Un tată bun cu toţi copiii
Ce seamănă cu Dumnezeu?

Aţi învăţat despre vânzare
Despre cămile şi arginţi?
De Ruben, Simeon şi Iuda
De Iosif, floare între sfinnţi?

Icoană vie a fost Iosif,
A lui Isus, smeritul Miel.
Acestea s-au numit, în Carte,
Istoria lui Israel.

Iosif, favoritul tatei,
Nu era, vai, şi al gloatei
,, Fraţii" l-au privit ciudos,
Pentru că era frumos.

Ei n-au înţeles decât
Că el trebuie-omorât,
Pentru că, din cer, un vis,
Măreţie i-a promis.

Providenţa l-a salvat
Şi pe aripi l-a purtat
Spre-mplinirea visului,
Căci nimic în lume nu-i

Să oprească un plan divin.
Lanţuri, umilinţă, chin
Toate-acestea l-au condus
Către patria de sus!
............
Plecând, supus, din cortul părintesc,
Pe câmpul plin de ierburi şi primejdii,
Ajuns apoi la groapa de gunoi,
Îngenunchiat, în umbra deznădejdii.

Apoi, cu nepăsaare aruncat
În groapa mai adâncă a sclaviei,
De-acolo şi mai jos a fost împins,
În ghierlă, şi mânjit de calomnie.

Dar să nu crezi că Domnul l-a uitat,
Căci toate au fost doar trepte către tron.
Cu darul său de prinţ şi de profet,
Ajunse Iosif domn, ca Faraon.

După mulţi ani de griji şi de uitări,
Mânaţi de lipsă mare şi de foame,
Cei zece fraţi pornesc către Egipt
S-aducă pâine la copii şi mame.

Ajunşi la domnitor i se închină
Ca stelele din visul dus cu anii,
Iar el cu gânduri bune îi încearcă
Le dă merinde dar le dă şi banii.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnia Lui Hristos

Când în slava Lui cerească Domnul Isus va veni
El îşi va întinde mâna şi totul va înnoi
curăţa-va tot pământul de păcat nelegiuire
şi toţi oamenii cei răi vor fi daţi doar la pieire
Domnul va-nnoi pământul şi faţa-i va transforma
căci doar El crease totul şi a Lui este puterea
şi toţi oamenii-or să fie de Hristos dar îmbrăcaţi
prin a Lui lumină sfântă o să fie transformaţi
vor trăi aici viaţa cum copacii din pădure
căci nu va fi aici nimeni mintea lor ca să o fure
doar Satan va fi legat şi în temniţă închis
astfel că pământu-ntreg va fi atunci un Paradis

nici un rău nu se va face pe tot muntele cel sfânt
căci Isus îşi va impune omenirii al Lui Cuvânt
şi va fi o nouă eră omul cum n-a mai văzut
căci viaţa va fi-ntreagă sub al Domnului Sfânt scut
împreună atunci cu mielul lupul blând va locui
şi cu vitele-ngrăşate leul se va zbengui
cu ursoaica la păşune vaca se va desfăta
pe pământ chiar nici un rău loc aici nu va avea
o pace fără hotar va fi iarăşi peste tot
împlinindu-se Cuvântul Celui Sfânt şi Savaot

copilaşul cel micuţ cu năpârci se va juca
nici un rău nu se va face şi nimic nu va avea
tot pământul va fi plin de lumina Lui Hristos
şi rău nu va exista pe pământ aicea jos
iată Domnul dar ce zice al vieţii Creator
Eu fac ceruri noi pentru omul muritor
şi-atunci vă veţi bucura tresăltând de bucurie
căci trăi-veţi dar viaţa iată până-n veşnicie
şi întreg Ierusalimul piatră scumpă atunci va fi
căci peste întreg pământul Hristos doar va stăpâni

oamenii vor înflori ca şi cedrii din Liban
îndreptându-şi dar viaţa înspre-al fericirii lan
a lor muncă pe pământ în zadar nu va mai fi
vor avea atunci de toate sute de ani vor trăi
iată Domnul ce vorbeşte şi El Însuşi azi ne spune
atunci va fi o nouă viaţă şi va fi o nouă lume
oamenii nu vor avea copii ca să îi înmormânteze
ci ca plini de bucurie pe braţe să îi aşeze
Hristos le va fi lumina şi de toate le va da
să trăiască-n bună stare fericită având viaţa
iată dar ce se va face oamenii cum vor trăi
când peste întreg pământul Hristos Însuşi va domni
îmbrăcată-n fericire planeta va fi lumină
omenirea atunci întreagă va trăi fără de vină

prea puţini înspre păcat ochii îşi vor îndrepta
şi vor fi toţi pedepsiţi doar stăpân va fi Mesia
astfel că-n neprihănire omu viaţa-şi va trăi
ce-a râvnit atâta vreme iată el va dobândi
Raiul Raiul cel pierdut îi va fi iar locuinţa
numai pentru că Hristos îi oferă biruinţa
glorie dar Lui Hristos slavă Celui Prea Înalt
Raiul cel plin de miresme iarăşi omului l-a dat
Tată scump şi Sfânt din cer noi o iată-ţi mulţumim
pentru Noul Paradis în care ne-ai dat să fim
slavă cinste şi onoare acum iată ţi-am adus
te slăvim o scumpe Tată şi-l cinstim azi pe Isus

poezie de Ioan Daniel Bălan (30 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea ne-a salvat

nu prin studii şi învăţătură
se nasc oameni pe pământ
ci se nasc după Scriptură
prin al Vieţii Sfânt Cuvânt

nu ştiinţa oameni face
nici măcar filozofia
ci Adevăru dacă-ţi place
îţi dă viaţa — veşnicia

a lumii învăţătură
uneori monştri crează
căutând altă alură
ea direcţia-şi gripează

nu ştiinţa e menirea
omului de pe pământ
ci sfinţenia — iubirea
voia sacră a Celui Sfânt

Evanghelia e drumul
şi astăzi spre fericire
de trăieşti aici Cuvântul
şi prin har şi prin iubire

omul doar este iubire
pentru bine şi frumos
şi nu pentru răzvlătire
împotriva Lui Hristos

căci Hristos e Creatorul
Meşterul Lui Dumnezeu
e Lumina — directorul
omului spre Tatăl Său

numai El ne dă viaţă
numai El ne dă lumină
El spre Tatăl ne înalţă
să trăim fără de vină

în Hristos şi pentru El
ferice cine trăieşte
căci al vieţii sfinte Miel
chiar pe braţe îl primeşte

doar Hristos astăzi ne cere
să fim toţi aici curaţi
nu numai doar la vedere
căci prin El am fost spălaţi

căutaţi înţelepciunea
care vine azi de sus
şi nu fiţi precum e lumea
trăiţi voia Lui Isus

nu vedeţi cum se-mplineşte
Cuvântul Acelui Sfânt
din rău lumea-n rău ţâşneşte
căci puterea i s-a frânt

puterea de curăţie
de-a trăi fără de vină
de Hristos nu vrea să ştie
nici nu vrea a Lui lumină

şi Hristos este izvorul
de lumină şi viaţă
numai El îţi prinde dorul
şi spre Tatăl te înalţă

voi încredeţi-vă-n El
în Isus Hristos Mesia
al iubirii sfinte Miel
ce dăruie veşnicia

căci numai Hristos a supus
Eu sunt Calea şi Viaţa
celui blând celui supus
Eu îi spăl de lacrimi faţa

nimeni altul n-a-ndrăznit
despre sine să susţină
căci din cer el a venit
şi-i viaţă — şi-i lumină

n-a fost nimeni pe pământ
să vorbească ca Hristos
despre Tatăl Lui Cel Sfânt
sau de oamenii de jos

El a fost în trup de om
însă ca oamenii n-a trăit
ci a fost aici erou
căci totul a biruit

întâi a fost Dumnezeu
fără pată fără vină
legat fiind — de Tatăl Său
căci Însuşi era Lumină

Dumnezeul Creator
coborât aicea jos
în toate învingător
a fost Domnul meu Hristos

la Caiafa când a fost
El ştia atât de bine
ce n-avea şi avea rost
să vorbească despre Sine

şi ce îi înfuria
dacă El mărturiseşte
Domnul toate le ştia
tăria — ce-o stăpâneşte

şi El a primit putere
chiar acolo-n Ghetsimani
căci se avea iată-n vedere
dat să fie la duşmani

nu ostaşii l-au ucis
pe Golgota răstignit
ci iubirea l-a împins
tot păcatul să fie plătit

a plătit nelegiuirea
omului de pe pământ
căci Isus era iubirea
şi Cuvântul Celui Sfânt

şi nu cuiele pe cruce
moartea iată i-au adus
ci iubirea Lui cea dulce
l-a dat morţii pe Isus

Cel ce soarele-a creat
şi atâtea mii de stele
Universu-n lung şi-n lat
şi planetele-ntre ele

nu putea doar un cuvânt
de pe cruce să rostească
şi ostaşii în mormânt
la picioare să-i trântească

ce uşor îns-ar fi fost
de pe cruce să dispară
părăsind pământul nost"
într-o clipă planetară

însă noi eram pierduţi
nu mai era mântuire
pentru oamenii cei mulţi
cu nădejde la răpire

asta l-a ţinut pe cruce
mântuirea omenirii
voia Tatălui ne aduce
pe cărările iubirii

Domnul nostru a pătit
plata pentru fiecare
şi omul e mântuit
e salvat de la pierzare

însă numai prin credinţă
dacă crede în Hristos
are-n sine biruinţă
din pierzare este scos

preţul este infinit
e viaţa Lui Isus
Mielul Sfânt şi răstignit
după cum Tatăl a spus

poezie de Ioan Daniel Bălan (10 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Familia lui Iacov se duce în Egipt

"Să cred, sau să nu cred?", gândea bătrânul.
Să mai trăiască Iosif cel pierdut?
E-adevărat, Neftali, Ruben, Iuda?
E-adevărat că voi mi l-aţi vândut?
Ce minunată dragoste divină
A transformat necazul în lumină
Şi-a pregătit o zi de revedere,
Care să şteargă doruri şi durere!

Ce veste pentru amărâtul Iacov!
Tot mai trăieşte Iosif, fiul meu?
Ba încă el a fost unealta sfântă
Prin care ne-a dat pâine Dumnezeu.

Înţelegând conducerea divină
Îşi strânge, patriarhul, tot poporul
Şi intră în Egipt, cu toată turma,
Privind trecutul său şi viitorul.

Bătrânul Iacov, şef de caravană,
Întinerea gândind la fiul său.
Atunci a cunoscut înţelepciunea
Şi planul tainic al lui Dumnezeu.

Priviţi apoi pe Iacov rezemat
Cu mâna pe toiag, şi-apoi pe moarte,
Culcat în pat, cu ultima suflare
Ce binecuvântări la fii împarte...

Şi cercetaţi în Biblie, la rând,
Căci profeţia lui s-a împlinit,
Şi încă mai rămâne să vedem
Cum ŞILO va veni, de toţi slăvit.

Apoi muri şi Iosif, ca tot omul.
La moarte, credincios, cu-acelaşi ţel,
Rugă pe-ai lui să-l ducă în pământul
Lui Avraam Isaac şi Israel.

Căci au voit, în toate, patriarhii,
Să împlinească-a cerului sentinţă:
Chiar ultimul lor drum să dea pe faţă
O ascultare plină de credinţă...

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Calvar a trebuit

Cât de scump este Isus
Şi cât e de minunat
Căci păcatul nost" a dus
Şi El s-a lăsat răpus
Plătind vai — greul păcat

A fost prins şi judecat
De preoţi şi farisei
Dat la moarte — a fost dat
Noi s-avem duhul curat
Şi în ochi — lumină-n ei

Şi Isus a fost bătut
Şi scuipat şi biciuit
Deşi-un greş El n-a făcut
El a fost necunoscut
Pe pământ când a trăit

Fără pată — fără vină
Domnul Isus a umblat
A trăit într-o lumină
Cum nu-i nimeni să o ţină
Fără urmă de păcat

Şi-a fost prins în Ghetsimani
Domnul după rugăciune
Căci preoţii a Lui duşmani
Iudei i-au dat însăşi bani
Taina Domnului a spune

Şi vândut a fost Isus
El păcatul să ni-l poarte
A fost ca un miel supus
De aprozi când fu adus
Vina noastră să o poarte

Pentru că a vindecat
Multora fiind salvare
Iată a fost condamnat
Socotit ca vinovat
Pentru a omului iertare

Trebuia în veşnicie
Noi ca să fim condamnaţi
Şi doar El putea să fie
Rob plătind pedeapsa vie
Ca noi toţi să fim iertaţi

Nimeni altul nu era
Aşa Sfânt ca să plătească
Vina omului cea grea
Doar în Isus se găsea
Natura Dumnezeiască

Şi astfel a trebuit
El să sufere amar
Ca păcatul nost" plătit
Să fie desăvârşit
Prin Isus chiar pe Calvar

Şi Hristos a suferit
Cea mai groaznică ocară
Pe Calvar când a păşit
Omul Cel neprihănit
Pentru noi dat ca să moară

Singurul ce-a fost în stare
Să ne poarte suferinţa
Prin El să primim iertare
Prin a Lui chinuri amare
În El de avem credinţa

Glorie dar Lui Hristos
Slavă cinste şi onoare
C-a venit aicea jos
Şi-a trăit aşa frumos
Nouă să ne dea iertare

Noi Isus îţi mulţumim
Pentru tot ce ai răbdat
Când dat morţii şi în chin
Ai sorbit al nost" venin
Fii în veci glorificat

Ţie dar ne închinăm
Şi-ţi slăvim Isus Fiinţa
Ne-ai dat ce nu merităm
De aceea te urmăm
Şi în Tine avem credinţa
16 aprilie 2020 mănăştur Cluj

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iosif devine sclav

Pentru vina de-a visa
Celor ce nu convenea,
Iosif sclav a fost făcut
Şi la Egipteni vândut.
Dar l-a ocrotit mereu
Bunul nostru Dumnezeu,
Astfel că stăpânul chiar,
Dregătorul Potifar,

L-a-nălţat peste averi
Şi i-a-ncredinţat puteri
Peste toată casa lui...
Fost-a voia Domnului,

Mai presus de gândul rău
Al oricărui frate-al său.
Tu, băiete, fii curat,
Şi vei fi, la fel, 'nălţat.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isus vindecă în Israel

Isus iar cu ucenicii înspre mare s-a-ndreptat
Şi atâţia din Israel acolo s-au adunat
Cuvântu să i-l asculte căci vorbea de Dumnezeu
Cum Tatăl purta de grijă atunci la poporul Său
S-a strâns o mare mulţime şi din Siria vecină
Căci Isus Domnul vieţii era soare şi lumină
Din Ierusalim Idumea şi dincolo de Iordan
Au venit atâţia oameni poposind în Canaan
Să asculte de Cuvântul Solului ce-a fost trimis
Să deschidă iarăşi calea pentru om în Paradis

La Isus veniră atâţia să le ofere vindecare
Să scape de atâtea chinuri să primescă dar salvare
Şi Isus a poruncit ucenicilor să-i ţină
La-ndemână o corabie până când El o să vină
Îmbulzit de atât norod Domnul Isus să nu fie
Să poată vorbi atuncia de veşnica-mpărăţie
Căci atâţi se-nghesuiau vindecare să primească
Doar Isus avea putere tuturor să dăruiască
Vindecare sănătate pentru orice boală grea
Înaintea Lui Isus nimic nu putea să stea

Duhurile necurate pe Isus când îl vedeau
La pământ în Faţa Lui cu toate ele cădeau
Cu putere dar strigau Tu eşti Fiul Lui Dumnezeu
Însă Domnu atunci degrabă poruncea cu glasul Său
Să păstreze dar tăcerea să nu-l facă cunoscut
Căci lucrarea Lui Divină iată abia a început

Glorie dar Lui Mesia căci bolnavii a vindecat
Chiar şi orbilor vedere — atâtora El le-a dat
Şi-a scos duhurile rele din atâţia pe pământ
Căci doar El era din ceruri Fiul Tatălui cel Sfânt

Pe leproşi i-a curăţat pe ologi El i-a făcut
Ca să umble să alerge — El fiindu-le doar scut
Orbii şi-au primit vederea muţii iarăşi au vorbit
Căci Isus avea putere pentru cel nenorocit
Chiar şi morţii au înviat la porunca Lui Isus
Căci Hristosul Sfânt în toate Tatălui era supus
Glorie dar Lui Mesia pentru marea Lui lucrare
Căci în toate omenirii a fost şi ne e salvare

poezie de Ioan Daniel Bălan (29 martie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Găleata... părăsită

(Ioan 4,28)

Pe când mă hrăneam odată cu Cuvântul din Scriptură,
M-am ales - cum e normalul - cu bogată-nvăţătură.
Şi pentru că nu se cade să ţin numai pentru mine,
Am păstrat, iubite suflet, din belşug şi pentru tine.
Aşadar, citeam cum Domnul, fiind în călătorie,
Ostenit de-atâta soare şi nisipul din pustie,
S-a oprit lângă-o fântână, ca să Se mai odihnească,
Şi găsind puţină umbră dorea să Se răcorească.
Dar să nu uităm un lucru când citim Sfânta Scriptură:
Nu e scris nimic într-însa ca vorbe de umplutură.
Şi de-asemeni să se ştie că în viaţa lui Hristos,
Când trăia şi El în carne la un fel cu noi de jos,
Chiar foamea şi oboseala îi erau subordonate
Tatălui slăvit din ceruri, care-i dirija pe toate.
Iată-L deci acum pe Domnul, obosit lângă fântână,
Cum priveşte o femeie venind cu-o găleată-n mână.
Oare-I este şi Lui sete şi-o aşteaptă pe femeie,
Ca să scoată cu găleata şi să-i dea şi Lui să beie?
El, prin care-au fost făcute cer, pământ şi mări şi ape,
Aşteaptă la o femeie? El singur să bea nu poate?
Nu, aşa ceva nici vorbă. Ci-n această-mprejurare
Ni se dă o-nvăţătură şi o mare-ncurajare.

Iată care este taina: ori de câte ori ne cere
Vreun serviciu sau vreun lucru, Domnul are în vedere
Să ne binecuvânteze cu un dar din cele care
Nu sunt cunoscute-n lumea celor ce trăiesc sub soare.
Aşadar, femeia vine cu găleata ei în mână,
Pregătindu-se să scoată apă rece din fântână.
Domnu-i zise-atunci: "Femeie, dă-Mi, te rog, să beau şi Eu!"
Femeia-L privi mirată şi-i zise: "Cum, Tu, iudeu,
Ceri unei samaritence să-Ţi dea apă de băut?"
"O femeie, zise Domnul, dacă ai fi cunoscut
Pe Cel care-ţi cere-acuma, ai fi vrut să-ţi dea El ţie,
Căci El e izvorul apei celei vii din veşnicie."
În sfârşit, când mai la urmă Domnu-o-ntreabă de bărbat,
Ea mărturiseşte sincer, că trăia destrăbălat.
Aici Domnul îi răspunse: "Ai vorbit adevărat,
Că din şase, nici acesta nu ţi-e legitim bărbat".
Când şi-a dat seama femeia că Acel iudeu cunoaşte
Taina vieţii ei trecute, imediat în ea se naşte
Gândul că Acesta este Mesia, Cel aşteptat
Să elibereze lumea din pierzare şi păcat.

Acum să luăm aminte, că aici e punctul care
M-a stârnit la poezie şi adâncă cercetare.
Femeia, în clipa-n care a-nţeles că-acel iudeu
E Hristosul sfânt din ceruri, e Fiul lui Dumnezeu,
A uitat de tot şi toate, şi de apă şi găleată,
Şi s-a dus în sat să spună la toţi vestea minunată.
Ce dovadă grăitoare ne aduce acest act,
A ce-nseamnă o-ntâlnire cu Isus adevărat!
Nu veniseşi tu femeie, cu găleata ta în mână,
Toată calea ceea lungă să scoţi apă din fântână?
Unde-i setea şi nevoia care te-au făcut să ieşi
Pe-o arşiţă aşa mare, de să crezi că te topeşti?
N-ai vrea să ne spui şi nouă marea ta descoperire
Prin care devii stăpână chiar pe legile din fire?

Cu-astfel de-ntrebări în minte, cercetând Sfânta Scriptură,
Am găsit înscris acolo următoarea-nvăţătură:
Cine s-a-ntâlnit cu Domnul, nu doar simplu cu un nume,
Trăieşte din clipa-aceea după legi din altă lume.
Cine L-a-ntâlnit pe Domnul, care nu S-a dat-napoi
Să îşi părăsească cerul din dragoste pentru noi,
Îşi uită ca şi femeia chiar setea chinuitoare,
Căci îl arde-acuma setea ca să ducă vestea mare
Celor din cetatea lumii, care, ca şi el cândva,
Ar pieri în iad de n-ar fi să-i prevină cineva.

O, ce trist să vezi atâţia care spun că L-au găsit
Pe Mesia, Cel de veacuri prin Scripturi prorocit,
Care însă-n loc să ardă de dorinţa de-a împarte
Vestea mântuirii-n lume, şi-n aproape, şi-n departe,
Dimpotrivă, umblă-n lume nu să-i dea, ci să-i apuce
Bogăţie cât mai multă, un trai bun şi viaţă dulce.
Femeia samariteancă avea o găleată-n mână
Înainte să-i vorbească Domnul Isus la fântână.
Însă după întâlnirea cu Hristos nu doar cu-n nume,
Şi-a uitat şi de găleată, şi de setea ei de lume;
Căci Hristos este izvorul apei vii, iar cine-L are
În veci nu mai însetează după cele pieritoare.
Cine scormoneşte-n lume: bani şi pofte trecătoare,
În timp ce totuşi vorbeşte despre viaţa viitoare,
E un ipocrit făţarnic şi un mare mincinos,
Care s-a-ntâlnit cu-n nume, dar nu cu Domnul Hristos.
Ăştia-s fariseii care şi-azi dau pe Isus la moarte,
Căci Îl pomenesc pe nume, dar tăgăduiesc prin fapte.

Şi acum, în încheiere, o-ntrebare mi se pune:
Mi-am lăsat şi eu găleata care-adună ce e-n lume?
Dacă nu, acum degrabă să mă-ndrept către Hristos,
Până când, ca şi femeia, uit plăcerile de jos.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din Infinit

cinste slavă şi mărire
Lui Isus Cel răstignit
care iată din iubire
pentru noi El a murit

pentru noi şi-a dat viaţa
sus pe cruce la Calvar
şi scuipată i-a fost faţa
să ne dea viaţa-n dar

cinste slavă şi onoare
îi aducem Lui Mesia
şi-i cântăm cu-nflăcărare
căci ne oferă veşnicia

pentru noi Isus şi-a dat
şi viaţa şi Fiinţa
când la moarte condamnat
i s-a dat atunci sentinţa

fără pată fără vină
El viaţa şi-a trăit
a fost unica Lumină
ce nouă s-a dăruit

doar Isus cel acuzat
de preoţi şi farisei
a trăit fără păcat
printre oamenii cei răi

căci doar El era iubirea
al vieţii Creator
ce-a trăit neprihănirea
chiar sub ochii tuturor

numai El a îndrăznit
să susţină că-i Viaţa
Lumina din Infinit
ce străluce dimineaţa

n-a fost nimeni pe pământ
ca şi El ca să susţină
că e Fiul Celui Sfânt
şi trăieşte fără vină

doar Isus Hristos Mesia
pe Tatăl ni l-a descris
căci El este bucuria
de-a intra în Paradis

Tatăl vrea ca omenirea
mântuirea s-o primească
şi să guste fericirea
sus în Slava Lui cerească

şi Hristos l-a înălţat
pe Tatăl dându-i onoare
Isus doar l-a lăudat
cinstind Numele Lui Mare

altul nimeni n-a vorbit
de Tatăl ca şi Isus
nimenea nu l-a slăvit
ca şi Fiul Lui supus

nici David nici Moise chiar
n-au vorbit de Dumnezeu
ca şi Mielul din Calvar
căci El este Tatăl Său

doar Isus în mod real
pe Tatăl l-a cunoscut
când pe-al vieţii veşnic val
ambii omul l-au făcut

din pământ şi din lumină
şi din apă şi din vis
să trăiască fără vină
omul chiar în Paradis

Isus doar ne e menirea
şi Iubirea din Cuvânt
prin El noi neprihănirea
o avem jos pe pământ

El pe braţe ne-a luat
când murise sus pe cruce
pentru al meu şi-al tău păcat
în rai să ne poată duce

El păcatu-a ispăşit
şi pedeapsa ne-a iertat
când pe Golgot-a murit
şi noi inima i-am dat

Tatăl Sfânt a hotărât
ispăşirea şi iertarea
omul iarăşi mântuit
să trăiască îndurarea

glorie Lui Dumnezeu
slavă-i fie Lui Mesia
căci acum prin planul Său
ni se oferă mântuirea

mulţumesc o Tată Sfânt
mulţumesc Isus iubit
căci eu astăzi prin Cuvânt
sunt pe veci dar mântuit

poezie de Ioan Daniel Bălan (4 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împletiţi doar în lumină

harul Sfânt al Lui Hristos
iată şi azi ne învaţă
să trăim aici frumos
chiar din zori de dimineaţă

curaţi sfinţi şi în lumină
viaţa nouă s-o trăim
cu toţi să fim fără vină
pe Tatăl să îl cinstim

asta-i noua-nvăţătură
omenirii ce s-a dat
prin lumina din Scriptură
omul să fie curat

nu păcat — nelegiuire
nu minciună — ci-Adevăr
străpunşi toţi azi de iubire
Hristos să ne fie ţel

în lumina mântuirii
toţi să fim astăzi zidiţi
nu în plasa rea a firii
ci fiind cu toţii sfinţi

harul Tău Isus îl vrem
şi lumina Ta cea Sfântă
pe veci doar să te urmăm
să intrăm în cer la nuntă

Evanghelia iubirii
noi o vrem ca îndreptar
pe cărarea mântuirii
cu Hristos Mire şi dar

îndurarea Lui Hristos
o vrem pârghie în veşnicie
ce-i curat şi e frumos
pururi ţintă să ne fie

nu ce nouă azi ne place
ci ce-i place Lui Hristos
căci El e doar viaţă — pace
Domnul vieţii — venit jos

nu păcat — nelegiuire
ci sfinţenie — lumină
şi nu vrem a nostră fire
ci Hristos ca să ne ţină

cum viaţa ne-a trasat
Creatorul nostru Sfânt
nu vrem fire şi păcat
ci Isus şi-al Lui Cuvânt

împletiţi doar în lumină
noi lumină doar să fim
o viaţa fără vină
ca noi toţi să ne sfinţim

cum Hristos a hotărât
noi să ne trăim viaţa
ca zăpada azi încât
să ne lumineze faţa

pe Hristos îl vrem drept lege
şi aici să-mpărăţească
de Adevăr ca să ne lege
până-n patria cerească

Lui ne vrem pe veci supuşi
să-mplinim tot ce ne spune
căci de El am fost aduşi
chiar şi în această lume

în Hristos şi pentru El
vrem viaţa s-o trăim
în al Domnului sfânt fel
ca pe veci ai Lui să fim

glorie dar Lui Mesia
slavă-i fie Lui Hristos
căci El este veşnicia
şi viaţa cu folos

poezie de Ioan Daniel Bălan (22 septembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Isus Hristos Mesia

În Isus Hristos Mesia noi de aici ne-am ancorat
Şi Lui i-am predat fiinţa căci viaţă El ne-a dat
Lui i-aducem osanale şi Numele-i preamărim
Căci ni-e Domn în veşnicie şi pe El noi îl iubim
De păcat nelegiuire numai Isus ne-a spălat
Şi în marea Lui iubire cu Duh Sfânt ne-a botezat
În Isus ni se oferă tot ce-i bun şi e frumos
El ne e pe veci salvarea — Mirele cel glorios
În lumina mântuirii prin credinţă ne-a zidit
Să-i cântăm dar azi Fiinţa căci Domnul ne-a mântuit
În Isus Hristos Mesia ni s-a dat aici menirea
El e viaţa nostră vie ne e stânca şi iubirea
Evanghelia Lui Sfântă ne e astăzi căpătâi
Şi noi ne luptăm aici s-avem dragostea dintâi
Domnul este Dumnezeu şi prin El noi biruim
Fii ai Tatălui cel Sfânt pentru veci de veci să fim
Îl rugăm dar pe Mesia să ne fie-n veci salvare
Vrem prin El în veşnicie s-avem parte de-ndurare
În lumina mântuirii Isus dar să ne zidească
Şi pe toţi ce îl iubim Domnul să ne mântuiască
Glorie dar Lui Hristos slavă cinste şi onoare
Căci doar El ne este stânca prin care avem salvare
29 octombrie 2021 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cultele păgâne

La templu un fariseu
Şi un vameş au sosit
Se rugau Lui Dumnezeu
Cum de bine-au socotit

Fariseul ce ştia
Legea care i-a fost dată
Lui Dumnezeu îi mulţumea
Căci e singurul lui Tată

Tată scump îţi mulţumesc
De-a Ta Sfântă îndurare
Căci viaţa mi-o trăiesc
Şi umblu pe-a Ta cărare

Eu dau din izmă şi din toate
Cele ce Tu mi le dai
Cuvintele-ţi toate adevărate
La mine-n inimă — le ai

Eu postesc de două ori
Chiar Doamne pe săptămână
Şi îţi dărui multe flori
Căci viaţa-mi e lumină

Nu-s ca alţii pe pământ
Hărăpăreţi nedrepţi şi preacurvari
Căci eu ţin al Tău Cuvânt
Nu-s ca cei răi şi avari

Nu-s din cultele păgâne
Evanghelia ce n-o trăiesc
Ci eu Doamne penru Tine
Cultele azi le urăsc

Doamne eu trăiesc Cuvântul
Şi Scriptura o-mplinesc
Cultele fac doar pe sfântul
Eu o Doamne azi trăiesc

Iată fug de sărbători
Şi de atâtea lucruri rele
Eu Cuvântul Tău din zori
Îl înalţ azi printre stele

Toate cultele-s pierdute
Noi o Doamne împlinim
Ale Tale vii cuvinte
Şi mereu iată postim

Ei o Doamne s-au vândut
Noi suntem acuma sfinţi
Căci nu ţinem nici un cult
Cum ne-au spus vechii părinţi

Dar Scriptura ce vorbeşte
Să fii mândru şi-ngâmfat
Unde Domnul azi priveşte
La cel trufaş şi curat

Fariseul a trăit
Mult Cuvântul Celui Sfânt
Însă el nu s-a smerit
Trăind tot al Domnului Cuvânt

Vameşul însă stătea
Plin de groază şi de frică
Şi Domnului îi spunea
De-a lui viaţă rătăcită

De mine o Doamne ai
Milă azi şi mă ridică
Numai Tu viaţă dai
Inimii mele rănită

Fie-ţi milă dar de mine
Iartă-mi groaznicul păcat
Căci privesc acum la Tine
Doamne greu sunt vinovat

Iartă-mi vina şi păcatul
Căci Doamne sunt rătăcit
O ascultă-mă ca altul
Să nu fac Isus iubit

Cine dar a fost iertat
Vameşul sau fariseul
Ce era mult mai curat
Însă el îşi văzu eul

Toţi ceilaţi erau pierduţi
Numai el era curat
Unde vrei dar să te uiţi
Tot la alţii — nencetat

Să trăieşti ca fariseul
Tot pe alţii tu să-i vezi
Că-s pierduţi doar tu cu eul
De Domnul dar mai asculţi

Vameşul n-a mai văzut
Nici un om de pe pământ
Căci desigur el pierdut
N-avea al Domnului Cuvânt

Însă iată s-a smerit
Pe Domnul l-a implorat
Să-l ierte căci n-a trăit
Cuvântul ce ni s-a dat

Vameşul a fost iertat
Fariseul însă nu
Deşi el mult mai curat
Al lui suflet îl avu

Fariseul s-a mândrit
Cu viaţa lui curată
Însă vameşul smerit
L-a văzut pe Cel ce iartă

Domnul ne vrea azi smeriţi
Păcatul să ne vedem
Nu a altora c-atâţi
Cuvântu să n-ascultăm

Judecată ce o foloseşti
Cu ea vei fi judecat
Însă dacă te smereşti
Tu vei fi acel iertat

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnul meu!

(Ioan 20,13)

De câte ori citesc la rând Scriptura şi-ajung la misterul cel sfânt al învierii,
Un licăr tainic de sclipiri mă-nvăluieşte, ca adierea-nmiresmată-a primăverii.
Citeam deunăzi despre Maria, întâmpinată de Isus după-nviere,
Şi mi-a sărit în ochi, ca o străfulgerare, un cuvinţel micuţ, dar unul dintre-acele
Fără de care ai atât folos citind Scriptura, cât are-un peşte căruia i-ai dat
Mâncărurile lui cele mai bune, dar nu în apă, ci afară pe uscat.
Spune Ioan că-n zorii neuitaţi ai învierii, când întunericul îşi disputa supremaţia,
Grăbea cu paşi precipitaţi de spaima nopţii, dinspre cetate spre mormânt, sfânta Maria.
Colţoase pietre, mici bucăţi de stâncă, se-ngrămădeau izbind-o pe cărare;
Iar zgomote sinistre clocoteau văzduhul, ca lava din vulcan în revărsare.
Dar cum nu-i cine-mpiedica lumina zilei să spulbere ai beznei reci fiori,
Nici cine să oprească alergarea vreunuia din miliardele de sori,
Nu s-a găsit nici cin' să stânjenească nestăvilita-naintare a Mariei,
Căci sursa ce-o purta era o rază a dragostei din înălţimile veciei.
Ajunge în sfârşit până la grotă. Dar ce-i văd ochii? Piatra nu mai este!
Şi-n spaima disperării-acum aleargă la ucenici ca să le dea şi lor de veste.
Şi după cum în cursa nopţii înspre grotă n-a fost nimic care să-i poată sta-n cărare,
N-a fost obstacol nici de astă dată care s-o poată-mpiedica din alergare.
Cu ochii plânşi, cu vorbe-ntretăiate de-adânci sughiţuri care-i zguduiau tot corpul,
Le strigă: "Petre, Ioane, L-au luat, pe-Acela care şi mort îmi este mie TOTUL!"
Ca trăznetul din nori loveşte-această veste pe ucenicii care, fără vreun cuvânt,
Aleargă ca taifunul, căci vrea fiecare să fie cel dintâi ce-ajunge la mormânt.
Ajunşi, se pleacă, intră în mormânt şi văd. Ce-a spus Maria, da, era adevărat.
Iată fâşiile de pânză şi ştergarul. Dar El? Să fie oare-aşa că grădinarul L-a luat?
Şi-apoi cu o nedumerire şi mai mare-n ei decât aceea care pân-aici pe drum i-a ros,
Cei doi, miraţi de-atâtea taine ne' nţelese, spre casa lor acuma iau agale drum întors.

Maria însă stă şi plânge-afară, lângă mormântul Prinţului vieţii,
Până când noaptea se topi ca ceara-n soare şi-o-nvălui aureola dimineţii.
Ştia, era adevărat tot ce văzuse, şi-n mintea ei Isus rămâne încă mort.
Dar vezi, în tainiţa sfântă a iubirii se află un magnet acolo ca şi un resort....
Trec clipele. Şi-n jalea ei crescândă priveşte iar prin gura de mormânt,
Căci pe Isus, chiar mort ea-L preţuieşte mai mult ca pe toţi viii pe pământ.

La provocarea-aceasta de acuma, Isus nu poate să reziste mai departe,
Ci îi trimite soli ce-i spun că Prinţul vieţii nu se putea să fie înghiţit de moarte.
Aici urmează testul cel mai mare, prin care dragostea cea sfântă a Mariei
Recucereşte, după actul învierii, pe scumpul ei, Hristosul, pe Prinţul veşniciei.
Priviţi acum cât de feeric străluceşte această dragoste-a Mariei Magdalina,
Căci nu-L dă pe Isus cel mort nici pe toţi viii, nici chiar pe îngerii care-i aduc din cer lumina.
Această dragoste atât de neînduplecată, ce nu admite nici un fel de surogat,
L-a copleşit şi pe Isus până-ntr-atâta că, biruit, până la urmă şi El a cedat.
Când a văzut Isus că nici pe îngeri ea nu-i preferă-n locul Lui, chiar dacă-L ştie mort,
I Se-arătă şi-i zise: "O, Marie! M-ai biruit! Mă las acuma cunoscut, căci nu mai pot!"

*

Când am citit împrejurare-aceasta în Scriptură, m-am minunat şi am rămas pe gânduri dus...
Cum de-i posibil oare ca un om să poată să-L copleşească, biruindu-L, pe Isus?
Dar când privirea mi-a căzut din nou pe Cartea Sfântă, şi-am întâlnit cuvântul "meu" din "Domnul meu";
Am prins atunci adâncul înţeles cum poate omul să-L biruie până chiar şi pe Dumnezeu.

Interesant aici e că Maria nu plânge că-i luat Domnul Hristos;
Nu-I spune nici Domnul Isus - deşi El este, ci-I spune-n chipul cel mai personal şi mai frumos:
"E Domnul meu! E şi Hristos, şi Isus, dar dacă fără El, nici când Îl ştiu chiar mort, nu pot,
E pentru că, fiind şi Domnul vieţii me1e, EI mi-este suflul vieţii, El mi-este pulsul inimii în tot."

O, binecuvântată fii şi astăzi tu, Marie, căci focul dragostei venit din cer, prin care
L-ai preţuit pe Domnul tău atunci cu-atâta foc, are-nceput, dar n-are terminare.
Iubirea ta, necunoscută pân-atunci pe Terra, a scânteiat întâia oară din Hristos,
Căci El prin cruce a născut iubirea ce poate-mbrăţişa pe cel mai păcătos.
Isuse scump, focar etern al veşnicei iubiri, aprinde-ne şi pe noi azi ca pe Maria,
Să stăm lângă Cuvânt chiar când se pare sec şi mort, iar Tu ne-apari departe cât e veşnicia.
Noi azi avem un har mai mare ca Maria, care Te căuta mort în mormânt,
Că-n timp ce ea nu Te mai socotea printre cei vii, noi Te ştim viu, însoţitor al nostru pe pământ.
O, lasă-ne, Isuse, să-nvăţăm şi noi că dacă vrem să Te cunoaştem înviat şi bine,
Nu vom putea decât dacă atunci când Te ascunzi, chiar când pari mort, noi sta-vom totuşi lângă Tine.
Şi după cum Tu ne-ai iubit când eram morţi, ca să ne poţi avea în veşnică-nviere,
Noi iubim chipul Tău azi fără să-L vedem, ca să-L putem avea aievea-n veşnicia ce nu piere.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începutul celor neprihăniţi

Psalmul unu ne arată
Omul cel neprihănit
Are inima curată
Şi lucrează fără pată
Domnul cum dar i-a vorbit

Ce începe-n viaţa lui
El duce la bun sfârşit
În suflarea harului
Se dăruie Domnului
Duhul Sfânt cum i-a vorbit

Bun e a lui început
Şi viaţa lui la fel
Căci al Domnului sfânt scut
Îi e pavăză şi avut
În Hristos — Emanuel

Omul cel neprihănit
Pe Hristos stăpân îl are
Căci el doar s-a dăruit
Mielului cel răstignit
Ce îi dă pe veci salvare

Începutu-i e o floare
Căci se-mbracă în lumină
În viaţa trecătoare
Vede a Domnului lucrare
Mâna care o să-l ţină

Oamenii neprihăniţi
Meşter îl au pe Hristos
Şi pe calea celor sfinţi
Înfloresc a lor dorinţi
În Mielul cel glorios

De aceea începutul
Lor e-o stea pe acest pământ
Căci îl au mereu pe Domnul
Cel ce a creat şi omul
Şi i-a dat a Lui Cuvânt

În viaţa de credinţă
Începutu-i diferit
Şi prin har şi-n biruinţă
Pentru a omului fiinţă
Domnul a fost răstignit

Cartea Sfântă ne arată
Că sunt începuturi bune
Şi atâtea-s fără pată
În viaţa ce-a fost dată
Prin sfinţenie şi rugăciune

Astfel împăratul Saul
Început bun a avut
Când el l-a văzut pe Domnul
Mai presus de cum e omul
Şi el iată s-a smerit

Aşa mic el s-a văzut
Şi pe Domnu aşa mare
Şi era necunoscut
Deşi Domnul l-a văzut
Că trăia în ascultare

Însă iată că sfârşitul
I-a fost rău şi nedorit
Căci n-a ascultat Cuvântul
Parc-a lui era pământul
Şi Saul s-a prăpădit

Să privim spre Petru dar
Ucenicul Lui Hristos
El a fost mărgăritar
În al Domnului sfânt har
Căci din lume a fost scos

Petru dar cel credincios
A căzut şi el amar
Dar pe Domnul lui Hristos
L-a iubit — şi serios
Suferit-a pe Calvar

Şi el Petru s-a întors
La credinţa sa dintâi
Că-l iubea mult pe Hristos
Domnul lui cel glorios
Ce i-a spus Petru rămâi

Rămâi Petru-n faţa turmei
Tu dar să o păstoreşti
Implicat în greul gijei
Să-ntăreşti darul credinţei
Căci apostol Petru eşti

Şi sfârşitul i-a fost bun
Pe braţele Lui Hristos
Al vieţii sfinte drum
I-a fost soare şi parfum
Pentru Mielul glorios

Fie-i slavă Lui Mesia
Pentru orice început
Căci El este veşnicia
Ce-şi păstrează armonia
Uniform pân" la sfârşit
01 sept. 2019 Betania

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit; nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i deloc supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.

replică din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii lui Dumnezeu (1 Ioan 3)

Ce dragoste ne-a arătat
Ce dragoste Tatăl ne-a dat
Copii Lui să ne numim
Şi suntem după câte ştim.
Lumea nu ne ştie cum nu L-a ştiut
Cum şi pe Isus nu L-a cunoscut
Preaiubiţi suntem copii
Al Celui din veşnicii.
Ce vom fi nu ni s-a dat
Încă nu s-a arătat
Dar când se va arăta
Toate atuncea vom vedea.
Vom fi ca El, vom fi aşa
Cum este noi Îl vom vedea
Nădejdea asta dacă o ai
Te pregăteşti şi nu mai stai.
Cel care păcatul face
În fărădelege zace
Isus, El s-a arătat
Pentru ca să fii salvat.
În El nu este păcat
Jertfă ştiţi că El s-a dat
Cine-n Domnul se opreşte
El nu mai păcătuieşte.
Păcătosul nu L-a ştiut
Nici văzut, nici cunoscut
Copilaşi, nu vă-nşelaţi
Mintea voi vă luminaţi.
Cine stă-n neprihănire
Nu trăieşte după fire
Ci ca Isus ce-a venit
Adecă neprihănit.
Cel care păcătuieşte
Pentru diavolul munceşte
Este pentru el venit
Şi îl are la sfârşit.
Hristos, care ni s-a dat
Cel care s-a arătat
A venit ca să-l oprească
Lucrarea să-I nimicească.
Cel din Dumnezeu născut
Omul care a crezut
Sămânţă din Domnul are
Nu mai poate face greşale.
Şi-i a Lui şi pe pământ
Fără de păcat şi sfânt
Deci vedeţi deosebirea
Unii seamănă cu firea.
Ai diavolului se numesc
Căci pentru el, ei muncesc
Alţii au altă trăire
Nu în pofte şi în fire.
Vi s-a arătat mai sus
Ei trăiesc pentru Isus
Sunt ai Domnului copii
Trăiesc pentru veşnicii.
Cine pe pământ trăieşte
Şi pe frate nu iubeşte
Nu este neprihănit
Ce atâta de vorbit.
Vestea de la început
Ea făcut-a cunoscut
Fraţilor, să vă iubiţi
Pentru Domnul să trăiţi.
Nu fi Cain la gândire
Fă la fapte cântărire
A lui Cain sunt pieire
La Abel – neprihănire.
Şi mai spun nu te mira
Dacă lumea nu te vrea
Şi că lumea te urăşte
Ci pe Domnul îl slăveşte.
Noi fraţi trebuie ştiut
Că din moarte am trecut
Da, din moarte la viaţă
Am primit o nouă faţă.
Cine fratele-şi urăşte
Din moarte nu se trezeşte
Este rău, pierdut şi laş
Biblia-i spune ucigaş.
Noi ce dragoste avem
Şi în Domnul noi suntem
Care ştim că S-a jertfit
Fiinţa ce şi-a pocăit.
Trebuie a-L imita
Pentru fraţi viaţa a-şi da
Fraţi, să nu iubiţi cu limbă
Şi cu vorbe ce se schimbă.
Ci cu fapta, adevărat
Cu sufletul transformat
Astfel ştim la ce suntem
Şi că adevăr avem.
Inima ne-om linişti
Înaintea Lui de-om fi
Inima ne osândeşte
În ea Domnul de nu este.
Dacă inima nu-nşală
Ai la Domnul îndrăzneală
Ceri s-atunci vei căpăta
Dacă frate faci aşa.
Dacă porunca-I păzim
Atunci ai Domnului fim
Şi porunca aşa spune
Să credem în Sfântu-I nume.
S-aşa cum ne-a poruncit
Frate să facem iubit
Cine porunca păzeşte
Crede-n Isus nu greşeşte.
Isus ştim că-n noi a stat
Prin Duhul ce ni s-a dat

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!