Fereşte-mă, Doamne, de găini...

(1 Tesaloniceni 5,22)

Pe orişicine ai fi întrebat în sat, ar fi ştiut să-ţi spună cine-i domnul Stan,
Căci flori frumoase, specii nemaiîntâlnite găseai la el în orişicare timp din an.
Era ştiut şi-apreciat de toată lumea ca om deştept, cuminte, priceput.
Era grozav pasionat după noi plante, din cele care încă nu s-au mai văzut.

Şi tot umblând, dădu-ntr-o zi de-o floare, de-un geniu parcă supranatural.
Auzi aici! O floare carnivoră! Dar asta este extraordinar!
Plăti-ntr-o grabă tremurândă preţul mare şi înspre casă se-ndreptă cu pas zorit,
Fără să bănuie că-acel firav plăpând de iarbă îi va grăbi pretimpuriul vieţii lui sfârşit.

Ajunse-acasă. Şi în sera lui cea mai de seamă, în locul ce-l mai preţios şi mai păzit,
Punându-şi în valoare toată măiestria, minune-aceea a lui de floare şi-a sădit.
"Iubitul meu - neliniştita lui soţie îi zise într-o zi plângând cu-amar -
Nu vezi cum iarba asta te robeşte de nu mai ai de absolut nimic pe lume nici habar?"

Dar omul nostru nu mai auzea nicicum, căci floarea care la-nceput mânca
Furnici, ţânţari şi cărăbuşi şi muşte, acuma nici chiar cu găini n-o sătura.
Plângea nevasta lui, plângeau copiii, dar omul surd şi mut căra întruna
De-acuma câini şi oi şi-apoi viţei şi chiar şi vaci, le duse plantei carnivore una, câte una.

Era slăbit şi nedormit şi nemâncat. Şi într-o zi urcând înalta scară
Să îşi hrănească planta care fu un fir plăpând de scai cândva, odinioară,
Privind în jos cum planta înghiţea nesăţioasă un picior de vacă mare,
Nefericitul om se prăbuşi şi el, hrănind cu însăşi viaţa lui nefasta floare.

Dacă încerc cumva să-ţi spun acuma că domnul Stan e poza dumitale,
Mă tem că ai să faci atac de cord, fiind jignit de o atare-asemănare.
Dar până să te-nfurii, stai o clipă şi-ascultă-mă, te rog, cu luare-aminte:
Este Isus, în taina vieţii tale, pe locu-ntâi, de tot şi de-orice mai-nainte?

Gândeşte-te adânc şi serios, creştine, căci planta asta foarte inocentă la-nceput,
Nu este-n viaţa ta de credincios decât aceea ce te-a făcut din dragostea întâi să fii căzut.
Nu trebuie să crezi neapărat acuma că e vreun lucru rău sau tare păcătos,
Căci tocmai asta-i culmea înşelării: eşti dus la rău prin ce e aparent nevinovat şi chiar frumos.

N-am văzut noi pe dl. Stan din poezie? Făcea păcat iubind o plantă rară?
Desigur nu. Dar în momentu-n care iubirea asta face pe toate celelalte să dispară,
Atunci să ştii, oricât de inocentă-i floarea, devine pentru ţine-o blestemată poartă,
Care-ţi deschide cărarea spre pieire şi înspre-o veşnică, nefericită soartă.

Deci poate fi un obicei sau căutare, ce n-are-n el nimica păcătos, nimica rău;
Sau pasiune pentru vreo plăcere mică, sau banul cheltuit pentru vreun gust al tău;
Sau poate-un timp, pe care-n loc a ţi-l petrece în a-L cunoaşte pe Isus prin Duhul Sfânt,
Ţi-l iroseşti cu buletin de ştiri, cu peisaje şi alte cele care ţin de-un blestemat pământ.

Orişice lucru, obiect, plăceri sau sentimente care te stăpânesc mai mult decât Isus;
Orişice practici care nu-L slăvesc pe Domnul, să nu te-nşeli: acelea nu-s de sus.
Şi-orişicât de multă-ndreptăţire ţi-ai aduce, oricât de mult ai vrea să demonstrezi că nu-i păcat
Iubind ce este-n lume, Domnu-ţi zice: "Suflete preacurvar şi necurat!"

Acuma-n încheiere, ţine minte: o floare! Ce poate fi mai nepătat?
Ce rău făcut-a bietul dl. Stan - săracul -, iubind firavul firicel imaculat?
Ce a iubit însă mai mult, până la urmă, aceea a fost ce viaţa i-a-nghiţit.
Tu ce iubeşti mai mult ca orişice în viată? Să ştii: de-aceea fi-vei şi tu mistuit!

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu trebuie să fie Dumnezeul tuturor religiilor şi a tuturor oamenilor, El nu poate fi un "Dumnezeu" al separării, al raiului şi iadului. Însăşi UBICUITATEA LUI contrazice existenţa iadului. Fiind Totul Din Întreg, deci fiind pretutindeni EL nu poate fi mai mult într-o floare şi mai puţin într-un vierme, nu poate fi mai mult în credincios şi mai puţin în păcătos, nu poate fi mai mult în Hristos şi mai puţin în tine. TOT CEEA CE CREZI CĂ ŞTII DESPRE DUMBEZEU, ştii de la separare sau gând/minte, dar Dumnezeu nu se poate lepăda/desprinde de tine după cum tu nu te poţi lepăda/desprinde de EL. Dumnezeu, Viaţa sau faptul tău de "A-Fi" sunt una şi orice ar fi, chiar şi moartea de ar veni tu trebuie să Fii, nu-i aşa? Chiar şi când crezi că nu eşti tu tot eşti - noaptea în somnul profund, leşin, moarte - faptul tău de "A-Fi" se topeşte natural în Dumnezeu cel veşnic, dincolo de manifestare şi nemanifestare. Contemplă asta!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii lui Dumnezeu (1 Ioan 3)

Ce dragoste ne-a arătat
Ce dragoste Tatăl ne-a dat
Copii Lui să ne numim
Şi suntem după câte ştim.
Lumea nu ne ştie cum nu L-a ştiut
Cum şi pe Isus nu L-a cunoscut
Preaiubiţi suntem copii
Al Celui din veşnicii.
Ce vom fi nu ni s-a dat
Încă nu s-a arătat
Dar când se va arăta
Toate atuncea vom vedea.
Vom fi ca El, vom fi aşa
Cum este noi Îl vom vedea
Nădejdea asta dacă o ai
Te pregăteşti şi nu mai stai.
Cel care păcatul face
În fărădelege zace
Isus, El s-a arătat
Pentru ca să fii salvat.
În El nu este păcat
Jertfă ştiţi că El s-a dat
Cine-n Domnul se opreşte
El nu mai păcătuieşte.
Păcătosul nu L-a ştiut
Nici văzut, nici cunoscut
Copilaşi, nu vă-nşelaţi
Mintea voi vă luminaţi.
Cine stă-n neprihănire
Nu trăieşte după fire
Ci ca Isus ce-a venit
Adecă neprihănit.
Cel care păcătuieşte
Pentru diavolul munceşte
Este pentru el venit
Şi îl are la sfârşit.
Hristos, care ni s-a dat
Cel care s-a arătat
A venit ca să-l oprească
Lucrarea să-I nimicească.
Cel din Dumnezeu născut
Omul care a crezut
Sămânţă din Domnul are
Nu mai poate face greşale.
Şi-i a Lui şi pe pământ
Fără de păcat şi sfânt
Deci vedeţi deosebirea
Unii seamănă cu firea.
Ai diavolului se numesc
Căci pentru el, ei muncesc
Alţii au altă trăire
Nu în pofte şi în fire.
Vi s-a arătat mai sus
Ei trăiesc pentru Isus
Sunt ai Domnului copii
Trăiesc pentru veşnicii.
Cine pe pământ trăieşte
Şi pe frate nu iubeşte
Nu este neprihănit
Ce atâta de vorbit.
Vestea de la început
Ea făcut-a cunoscut
Fraţilor, să vă iubiţi
Pentru Domnul să trăiţi.
Nu fi Cain la gândire
Fă la fapte cântărire
A lui Cain sunt pieire
La Abel – neprihănire.
Şi mai spun nu te mira
Dacă lumea nu te vrea
Şi că lumea te urăşte
Ci pe Domnul îl slăveşte.
Noi fraţi trebuie ştiut
Că din moarte am trecut
Da, din moarte la viaţă
Am primit o nouă faţă.
Cine fratele-şi urăşte
Din moarte nu se trezeşte
Este rău, pierdut şi laş
Biblia-i spune ucigaş.
Noi ce dragoste avem
Şi în Domnul noi suntem
Care ştim că S-a jertfit
Fiinţa ce şi-a pocăit.
Trebuie a-L imita
Pentru fraţi viaţa a-şi da
Fraţi, să nu iubiţi cu limbă
Şi cu vorbe ce se schimbă.
Ci cu fapta, adevărat
Cu sufletul transformat
Astfel ştim la ce suntem
Şi că adevăr avem.
Inima ne-om linişti
Înaintea Lui de-om fi
Inima ne osândeşte
În ea Domnul de nu este.
Dacă inima nu-nşală
Ai la Domnul îndrăzneală
Ceri s-atunci vei căpăta
Dacă frate faci aşa.
Dacă porunca-I păzim
Atunci ai Domnului fim
Şi porunca aşa spune
Să credem în Sfântu-I nume.
S-aşa cum ne-a poruncit
Frate să facem iubit
Cine porunca păzeşte
Crede-n Isus nu greşeşte.
Isus ştim că-n noi a stat
Prin Duhul ce ni s-a dat

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ce se hrăneşte omul cel nou

(După câteva gânduri de T.C. Upham)

Să nu aştepţi să vezi putere sfântă în viaţa-n care "eu" şi "mine" mai trăiesc,
Unde-i iubire numai pentru sine, dar ca să sufere sau ca să moară se feresc.
Aşa după cum nu aştepţi să vezi rodire de la un grâu ce nu l-ai semănat,
Să nu aştepţi nici roadă vieţii de sfinţire, unde viaţa veche nu ai îngropat.

Zoreşte deci şi dă-o-n grabă morţii, prin pironirea eului pe cruce
Şi vei găsi comori nebănuite, numai atunci când tu le-ai socotit pierdute.
Căci viaţa-n care eul şi firea lui cea veche n-au fost înjunghiate şi puse în mormânt,
Sămânţa învierii nu va avea de unde să încolţească, dacă nu-i mortul în pământ.

Să ştii: orice durere şi-amaruri înghiţite nu sunt decât putoarea fiinţei tale vechi,
E mortu-mbălsămat ce-l strângi cu drag la piept, în loc să-l laşi acolo, în groapa lui de veci.
Căci firea ta cea veche şi eul tău cel vechi sunt cuiul lui Pepelea, pe care vechiul şarpe,
Când ţi-e mai dragă lumea, atunci el îşi atârnă produsul lui ce-mparte miros şi iz de moarte.

Şi vrei să ştii concret ce-i "eu" şi "fire veche"? E timpul tău cel liber pe care-i cheltuieşti
Cu lucruri nelegate de cer şi de Isus; sunt banii tăi ce-i dai pentru plăceri lumeşti.
Şi este de asemeni şi ceea ce nu faci pentru nevoia celor din juru-ţi şi din lume,
E tot ce faci sau nu faci, pe care Dumnezeu ştii bine că n-ar pune însemn cu sfântu-I Nume.

Să nu uiţi deci că vine în inocente haine, ba chiar îţi va apare că e binevenit.
Dar întrebarea nu e cum este-n aparenţă, ci: care-i obârşia? De unde a sosit?
Iată deci cheia vieţii şi-a fericirii tale: viaţa nouă creşte din moartea celeilalte.
Grăbeşte deci de-ngraşă pământul vieţii noi, dând voia ta cea dârză, mereu, mereu la moarte.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Laleaua cu spini

Deşi în aparenţă nu se apropia niciun eveniment
Ai primit o floare de la cineva care ţi-a spus:
Ridică-te şi fii!
Cred că era un trandafir, căci tu i-ai rupt mai întâi
Spinii
Spunându-i că nu ştii ce vrei, ce vrea
Că toată viaţa ai visat o floare, dar lalea
Apoi ai vrut să-i schimbi culoarea şi mirosul.
Parfum, vopsea
Nu te-ai oprit
L-ai tuns ca pe lalea, l-ai ciumpăvit
Şi l-ai certat că n-a venit la timp, şi l-ai hulit
Că nu se poate, că floarea ta şi-a revenit
Şi asta datorită ţie
Că vei rămâne pân'la moarte fidelă mamă şi soţie...
Trandafirul ajuns lalea
Tăcea
Până când i-ai spus, într-o zi
Că ţie nu ţi-a plăcut la el
Cel mai mult şi mai mult
Că n-are spini.
E vina sa. Crezând că se apropie un eveniment extraordinar
S-a dat în dar
Cuiva care-şi dorea
Să aibă o lalea
Chiar dacă mai primise
O floare tot ca ea
Dar îi murise
Când o primea
Căci n-o iubise
Cum o iubea.

poezie de Marius Robu din Pacoste de dragoste
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începutul celor neprihăniţi

Psalmul unu ne arată
Omul cel neprihănit
Are inima curată
Şi lucrează fără pată
Domnul cum dar i-a vorbit

Ce începe-n viaţa lui
El duce la bun sfârşit
În suflarea harului
Se dăruie Domnului
Duhul Sfânt cum i-a vorbit

Bun e a lui început
Şi viaţa lui la fel
Căci al Domnului sfânt scut
Îi e pavăză şi avut
În Hristos — Emanuel

Omul cel neprihănit
Pe Hristos stăpân îl are
Căci el doar s-a dăruit
Mielului cel răstignit
Ce îi dă pe veci salvare

Începutu-i e o floare
Căci se-mbracă în lumină
În viaţa trecătoare
Vede a Domnului lucrare
Mâna care o să-l ţină

Oamenii neprihăniţi
Meşter îl au pe Hristos
Şi pe calea celor sfinţi
Înfloresc a lor dorinţi
În Mielul cel glorios

De aceea începutul
Lor e-o stea pe acest pământ
Căci îl au mereu pe Domnul
Cel ce a creat şi omul
Şi i-a dat a Lui Cuvânt

În viaţa de credinţă
Începutu-i diferit
Şi prin har şi-n biruinţă
Pentru a omului fiinţă
Domnul a fost răstignit

Cartea Sfântă ne arată
Că sunt începuturi bune
Şi atâtea-s fără pată
În viaţa ce-a fost dată
Prin sfinţenie şi rugăciune

Astfel împăratul Saul
Început bun a avut
Când el l-a văzut pe Domnul
Mai presus de cum e omul
Şi el iată s-a smerit

Aşa mic el s-a văzut
Şi pe Domnu aşa mare
Şi era necunoscut
Deşi Domnul l-a văzut
Că trăia în ascultare

Însă iată că sfârşitul
I-a fost rău şi nedorit
Căci n-a ascultat Cuvântul
Parc-a lui era pământul
Şi Saul s-a prăpădit

Să privim spre Petru dar
Ucenicul Lui Hristos
El a fost mărgăritar
În al Domnului sfânt har
Căci din lume a fost scos

Petru dar cel credincios
A căzut şi el amar
Dar pe Domnul lui Hristos
L-a iubit — şi serios
Suferit-a pe Calvar

Şi el Petru s-a întors
La credinţa sa dintâi
Că-l iubea mult pe Hristos
Domnul lui cel glorios
Ce i-a spus Petru rămâi

Rămâi Petru-n faţa turmei
Tu dar să o păstoreşti
Implicat în greul gijei
Să-ntăreşti darul credinţei
Căci apostol Petru eşti

Şi sfârşitul i-a fost bun
Pe braţele Lui Hristos
Al vieţii sfinte drum
I-a fost soare şi parfum
Pentru Mielul glorios

Fie-i slavă Lui Mesia
Pentru orice început
Căci El este veşnicia
Ce-şi păstrează armonia
Uniform pân" la sfârşit
01 sept. 2019 Betania

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât timp dai pentru Isus?

În viaţa-aceasta trecătoare  î
C-un ne-aşteptat şi brusc apus
Tu eşti chemat, ca fiecare,
Să dai răspuns la o-ntrebare
De-o importanţă foarte mare
"Cât timp dai tu pentru Isus?"

Ai timp de prieteni, şi e bine
Dacă-i ajuţi şi-i fericeşti;
Dar, mai presus de-orice şi-oricine,
Petrece-ţi timp cu El, creştine,
Şi în relaţia cu Sine
Cu totul să te dăruieşti.

Îţi faci timp pentru relaxare
Vizionând/citind ceva...
Dar nu-i mai câştigată oare
Clipa cea tainică în care
Isus, în slava Lui cea mare,
Vorbeşte cu fiinţa ta?

O, da, cu mult mai preţioasă
E părtăşia cu Hristos;
Ce stare 'naltă, glorioasă
Când uiţi de tot şi nu-ţi mai pasă
Păşind cu-avânt şi dor spre Casă,
Plin de nădejde, bucuros!

Dai timp şi vlagă – pentru gură –
Muncind aproape-o 'ntreagă zi;
Însă Cuvântul din Scriptură
E hrana unică şi pură
Ce-ntinereşte-a ta făptură
Dacă-ţi faci timp pentru-al citi.

Din viaţa ta aglomerată
Îi dai lui Isus doar un pic
Sau, mai grav, poate niciodată...
Dar ce-o să faci la judecată,
Când vei vedea că-n truda-ţi toată
Făcut-ai totul şi nimic?!

Ia bine seama azi, creştine,
Ce faci cu timpu-ţi preţios;
Să nu te pierzi pe veci pe tine,
Alege de acum mai bine,
C-aici şi-n viaţa care vine
Să dai TOT timpul lui Hristos!
Amin.

poezie de Paula Diţă (27 martie 2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât timp dai pentru Isus?

În viaţa-aceasta trecătoare
C-un ne-aşteptat şi brusc apus
Tu eşti chemat, ca fiecare,
Să dai răspuns la o-ntrebare
De-o importanţă foarte mare
"Cât timp dai tu pentru Isus?"

Ai timp de prieteni, şi e bine
Dacă-i ajuţi şi-i fericeşti;
Dar, mai presus de-orice şi-oricine,
Petrece-ţi timp cu El, creştine,
Şi în relaţia cu Sine
Cu totul să te dăruieşti.

Îţi faci timp pentru relaxare
Vizionând/citind ceva...
Dar nu-i mai câştigată oare
Clipa cea tainică în care
Isus, în slava Lui cea mare,
Vorbeşte cu fiinţa ta?

O, da, cu mult mai preţioasă
E părtăşia cu Hristos;
Ce stare 'naltă, glorioasă
Când uiţi de tot şi nu-ţi mai pasă
Păşind cu-avânt şi dor spre Casă,
Plin de nădejde, bucuros!

Dai timp şi vlagă – pentru gură –
Muncind aproape-o 'ntreagă zi;
Însă Cuvântul din Scriptură
E hrana unică şi pură
Ce-ntinereşte-a ta făptură
Dacă-ţi faci timp pentru-al citi.

Din viaţa ta aglomerată
Îi dai lui Isus doar un pic
Sau, mai grav, poate niciodată...
Dar ce-o să faci la judecată,
Când vei vedea că-n truda-ţi toată
Făcut-ai totul şi nimic?!

Ia bine seama azi, creştine,
Ce faci cu timpu-ţi preţios;
Să nu te pierzi pe veci pe tine,
Alege de acum mai bine,
C-aici şi-n viaţa care vine
Să dai TOT timpul lui Hristos!

Amin.

poezie de Paula Diţă (27 martie 2013)
Adăugat de Anton
Comentează! | Votează! | Copiază!

Găleata... părăsită

(Ioan 4,28)

Pe când mă hrăneam odată cu Cuvântul din Scriptură,
M-am ales - cum e normalul - cu bogată-nvăţătură.
Şi pentru că nu se cade să ţin numai pentru mine,
Am păstrat, iubite suflet, din belşug şi pentru tine.
Aşadar, citeam cum Domnul, fiind în călătorie,
Ostenit de-atâta soare şi nisipul din pustie,
S-a oprit lângă-o fântână, ca să Se mai odihnească,
Şi găsind puţină umbră dorea să Se răcorească.
Dar să nu uităm un lucru când citim Sfânta Scriptură:
Nu e scris nimic într-însa ca vorbe de umplutură.
Şi de-asemeni să se ştie că în viaţa lui Hristos,
Când trăia şi El în carne la un fel cu noi de jos,
Chiar foamea şi oboseala îi erau subordonate
Tatălui slăvit din ceruri, care-i dirija pe toate.
Iată-L deci acum pe Domnul, obosit lângă fântână,
Cum priveşte o femeie venind cu-o găleată-n mână.
Oare-I este şi Lui sete şi-o aşteaptă pe femeie,
Ca să scoată cu găleata şi să-i dea şi Lui să beie?
El, prin care-au fost făcute cer, pământ şi mări şi ape,
Aşteaptă la o femeie? El singur să bea nu poate?
Nu, aşa ceva nici vorbă. Ci-n această-mprejurare
Ni se dă o-nvăţătură şi o mare-ncurajare.

Iată care este taina: ori de câte ori ne cere
Vreun serviciu sau vreun lucru, Domnul are în vedere
Să ne binecuvânteze cu un dar din cele care
Nu sunt cunoscute-n lumea celor ce trăiesc sub soare.
Aşadar, femeia vine cu găleata ei în mână,
Pregătindu-se să scoată apă rece din fântână.
Domnu-i zise-atunci: "Femeie, dă-Mi, te rog, să beau şi Eu!"
Femeia-L privi mirată şi-i zise: "Cum, Tu, iudeu,
Ceri unei samaritence să-Ţi dea apă de băut?"
"O femeie, zise Domnul, dacă ai fi cunoscut
Pe Cel care-ţi cere-acuma, ai fi vrut să-ţi dea El ţie,
Căci El e izvorul apei celei vii din veşnicie."
În sfârşit, când mai la urmă Domnu-o-ntreabă de bărbat,
Ea mărturiseşte sincer, că trăia destrăbălat.
Aici Domnul îi răspunse: "Ai vorbit adevărat,
Că din şase, nici acesta nu ţi-e legitim bărbat".
Când şi-a dat seama femeia că Acel iudeu cunoaşte
Taina vieţii ei trecute, imediat în ea se naşte
Gândul că Acesta este Mesia, Cel aşteptat
Să elibereze lumea din pierzare şi păcat.

Acum să luăm aminte, că aici e punctul care
M-a stârnit la poezie şi adâncă cercetare.
Femeia, în clipa-n care a-nţeles că-acel iudeu
E Hristosul sfânt din ceruri, e Fiul lui Dumnezeu,
A uitat de tot şi toate, şi de apă şi găleată,
Şi s-a dus în sat să spună la toţi vestea minunată.
Ce dovadă grăitoare ne aduce acest act,
A ce-nseamnă o-ntâlnire cu Isus adevărat!
Nu veniseşi tu femeie, cu găleata ta în mână,
Toată calea ceea lungă să scoţi apă din fântână?
Unde-i setea şi nevoia care te-au făcut să ieşi
Pe-o arşiţă aşa mare, de să crezi că te topeşti?
N-ai vrea să ne spui şi nouă marea ta descoperire
Prin care devii stăpână chiar pe legile din fire?

Cu-astfel de-ntrebări în minte, cercetând Sfânta Scriptură,
Am găsit înscris acolo următoarea-nvăţătură:
Cine s-a-ntâlnit cu Domnul, nu doar simplu cu un nume,
Trăieşte din clipa-aceea după legi din altă lume.
Cine L-a-ntâlnit pe Domnul, care nu S-a dat-napoi
Să îşi părăsească cerul din dragoste pentru noi,
Îşi uită ca şi femeia chiar setea chinuitoare,
Căci îl arde-acuma setea ca să ducă vestea mare
Celor din cetatea lumii, care, ca şi el cândva,
Ar pieri în iad de n-ar fi să-i prevină cineva.

O, ce trist să vezi atâţia care spun că L-au găsit
Pe Mesia, Cel de veacuri prin Scripturi prorocit,
Care însă-n loc să ardă de dorinţa de-a împarte
Vestea mântuirii-n lume, şi-n aproape, şi-n departe,
Dimpotrivă, umblă-n lume nu să-i dea, ci să-i apuce
Bogăţie cât mai multă, un trai bun şi viaţă dulce.
Femeia samariteancă avea o găleată-n mână
Înainte să-i vorbească Domnul Isus la fântână.
Însă după întâlnirea cu Hristos nu doar cu-n nume,
Şi-a uitat şi de găleată, şi de setea ei de lume;
Căci Hristos este izvorul apei vii, iar cine-L are
În veci nu mai însetează după cele pieritoare.
Cine scormoneşte-n lume: bani şi pofte trecătoare,
În timp ce totuşi vorbeşte despre viaţa viitoare,
E un ipocrit făţarnic şi un mare mincinos,
Care s-a-ntâlnit cu-n nume, dar nu cu Domnul Hristos.
Ăştia-s fariseii care şi-azi dau pe Isus la moarte,
Căci Îl pomenesc pe nume, dar tăgăduiesc prin fapte.

Şi acum, în încheiere, o-ntrebare mi se pune:
Mi-am lăsat şi eu găleata care-adună ce e-n lume?
Dacă nu, acum degrabă să mă-ndrept către Hristos,
Până când, ca şi femeia, uit plăcerile de jos.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Totuşi aş vrea să-ţi cer un mic sfat prietenesc, pentru că-mi place modul în care gândeşti.
Lucian: Un sfat? Te ascult! Chiar mă bucur că-mi ceri mie părerea.
Maria: Păi... Tu ce-ai face în locul meu?
Lucian: În locul tău? În legătură cu ce?
Maria: Ştii tu... cu Nick. E atât de insistent şi vrea totul atât de repede...
Lucian: Deci asta ai vrea să ştii? Asta te preocupă atât de mult? Păi... În locul tău, nu mi-aş face atâtea probleme. Aş avea încredere în Nick şi aş face cum îmi cere, oricât de greu mi s-ar părea la început, sau oricât de greu ar fi. M-aş duce să rămân împreună cu el chiar şi acum, în momentul ăsta, în locul tău, căci sunt sigur că el e pe aici, pe afară, prin jurul navei noastre, aşteptându-te. Doar nu crezi cumva că s-ar fi dus în oraş... Nu, în nici un caz! Sunt sigur că e aici, te aşteaptă, ca şi noaptea trecută, sperând că vei sosi... Asta aş face eu în locul tău. Dar asta-i numai părerea mea. Tu trebuie să decizi şi să faci aşa cum crezi de cuviinţă. Deşi, dacă tot mi-ai cerut părerea, să ştii de la mine că n-ai avea nimic de pierdut rămânând împreună cu Nick, ci dimpotrivă, ai avea numai de câştigat, pentru că el e un tip grozav, minunat. Şi sincer să fiu, zău că-mi pare tare rău de el, văzându-l cât de mult suferă. Dar tu decizi, nu eu, pentru că tu eşti Maria, nu eu...
Maria: Mulţumesc mult pentru sfat, Luci. Am să ţin cont de el în hotărârea pe care o voi lua.
Lucian: Rămâne între noi. Nu mă spui lui Nick, în ordine?
Maria: Desigur. De ce te-aş spune?

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar Hristos este Viaţa

Domnul când îmi e scăparea
Nu mă tem de niciun rău
Căci mă-mbracă-n îndurarea
Şi-mi oferă El salvarea
Căci Isus mi-e Dumnezeu
Paza sufletului meu

Când Hristos îmi e lumina
El mă-mbracă în Cuvânt
Ca să-i cânt întodeauna
Că-mi e viaţa şi cununa
Până voi intra-n mormânt
Să fiu plin de Duhul Sfânt

Doar Isus îmi e menirea
Tot ce am aici mai sfânt
El îmi dă neprihănirea
Şi mi-arată doar iubirea
Ca Fiinţa Lui să-i cânt
Cât voi fi pe acest pământ

Cât de scump este azi drumul
Chiar la umbra Lui Hristos
Cum nu este chiar niciunul
Căci toate se sting ca fumul
Dar rămâne aici jos
Cel creat doar — de Hristos

Numai El e mângăiere
Numai El e bogăţia
Căci ne are în vedere
În lumea care azi piere
El ne ţine azi fiinţa
Şi ne dăruie credinţa

Prin Hristos şi doar prin El
La Tatăl avem intrare
Al vieţii sfinte Miel
Ne e scop şi ne e ţel
El ne e înviorare
Şi în veci de veci salvare

Nimeni altul nu mai poate
Să ne dea neprihănirea
Să ne scape de la moarte
În Rai să ne facă parte
Să ne ofere dar iubirea
Şi de asemeni izbăvirea

Nimeni mâna nu ne-a-ntins
Să ne ofere veşnicia
Viaţa noastră ca un vis
Să fie un drum deschis
Căci Isus e bucuria
Şi e raiul— armonia

Numai El azi ne oferă
A vieţii cale sfântă
Tot ce inima ne speră
Chiar a fericirii eră
De-n noi inima azi cântă
Şi spre El duhu se avântă

Căci trăim doar prin Isus
În lumina Lui curată
Cum nici stele aici nu-s
Dar sângele Lui i-a curs
Şi viaţa ne e dată
Doar prin jertfa-i fără pată

De aici nimeni n-a-ndrăznit
De aici de pe pământ
Să fi dar mărturisit
C-aici jos el a venit
Trimis chiar de Tatăl Sfânt
Pentru omu-n moarte frânt

El să fie o lumină
Omenirea s-o salveze
Pe-a lui braţe să o ţină
Fiind dar fără de vină
Tatăşlui s-o-ncredinţeze
Şi-n ceruri să o aşeze

Nimeni altul n-a-ndrăznit
Despre sine să susţină
Că-i lumină-n răsărit
Că este neprihănit
Şi că el e o lumină
Că nu are nicio vină

Eu sunt Viaţa şi-Nvierea
Nimenea nu a mai spus
Căci nimeni n-are-nfierea
Tatălui făcând plăcerea
Ca şi Fiul Lui Isus
Ce i-a fost în veci supus

Noi venim să-ţi mulţumim
Pentru tot ce Tu ne-ai dat
Azi copii Tăi să fim
Inima să-ţi dăruim
Mire scump şi minunat
Să-ţi dăm sufletul curat
Betania 15 dec. 2019

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Deci, un singur lucru este foarte clar pentru mine acum, în acest moment. Anume, atunci erai îndrăgostită de mine, chiar dacă nu mă cunoşteai personal, nu mă întâlnisei încă. Sunt cuvintele tale, nerostite, însă scrise clar aici, de mâna ta, în aceste foi, fără să te fi obligat cineva... În plus, se pare că nu ţi-ai schimbat părerea nici după ce m-ai întâlnit prima oară. Nu te-am dezamăgit... Întrebarea este dacă încă mă mai iubeşti, chiar şi acum, după atâta timp?! Pentru că eu, da, te iubesc, chiar foarte mult, doar ţi-am spus, de atâtea ori... Şi dacă aş fi ştiut că şi tu... Uff... Totul este atât de greu şi nu ştiu de ce... Spune-mi, Lia, sincer... Mă iubeşti sau nu?!
Lia: Luci, te rog... E atât de jenant...
Lucian: Jenant?! Ce-ar putea fi jenant?! Mie nu mi se pare.
Lia: Situaţia asta... Mă simt penibil! Te rog...
Lucian: De ce? Pentru că am aflat astfel că erai îndrăgostită de mine? Nu mi se pare deloc jenant. Nu-i nimic rău în asta.
Lia: Poate că nu, dar... De moment ce ai aflat despre modul în care... M-am îndrăgostit de tine, fără a te cunoaşte personal măcar... Ce crezi oare acum despre mine?
Lucian: Ce cred despre tine...?! Cred că eşti minunată. Şi te iubesc! Tot mai mult. Din ce în ce mai mult. Ar trebui să ştii că, odată formate, eu nu-mi schimb deloc părerile. Şi mă abţin să-ţi fac complimente, pentru că ştiu că nu le apreciezi, le consideri doar vorbe goale, nedemne de luat în seamă. Însă dacă ar fi după mine, n-aş înceta cu complimente la adresa ta. Pentru că eşti... Absolut fascinantă! Ai un efect asupra mea aşa cum nimeni nu l-a avut vreodată. Şi nici n-aş fi crezut că vreo persoană ar putea deţine controlul asupra mea. Însă s-a întâmplat... Eu m-am îndrăgostit de tine din prima clipă în care te-am zărit, pentru că, din nefericire, n-am avut nişte colegi care să te fi cunoscut din timp şi să mi te fi descris amănunţit, altminteri aş fi păţit acelaşi lucru ca şi tine. Adică, m-aş fi îndrăgostit fără a te fi cunoscut pe tine personal înainte... Însă, cum, ne-cum, eu te iubesc! Din tot sufletul meu! Mult de tot... Dar tu... Mă mai iubeşti? Încă?! Şi acum? Da, sau nu?!
Lia: Da, Luci, te iubesc... Dar...

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai strigat... şi Ţi-a răspuns

Ai strigat în toiul nopţii
Când inima-ţi era plină
De adânca beznă-a morţii
Şi-ai primit pe loc lumină;
Domnul ţi-a îndreptat iar sorţii
Pe cărarea Sa divină...

De vrăjmaş întemniţat
Şi legat în întuneric,
Ai văzut când ai strigat
La Domnul Atotputernic,
Cum ţi-a fost iluminat
Iar sufletul cadaveric...

Ai fost groaznic înrobit,
Prins în cursă, la răscruce,
Cu tot sufletul zdrobit...
Dar când te-ai plecat la cruce
Dumnezeu te-a izbăvit
Şi ţi-a dat o pace dulce...

Ai strigat în viaţa ta
De nenumărate ori
La Domnul cu inima,
Strâns de-ale vieţii vâltori
Şi-ai văzut tăria Sa
Chiar cu ochii-ţi muritori!

Ai strigat la Cel ce-aude
Şoapta din inima ta
Şi suspinul ce se-ascunde
De atâtea ori în ea
Şi-ai văzut cum îţi răspunde
Domnul în dragostea Sa...

Ai strigat din strâmtorare
Şi întorsuri fără ieşire
Către Cel plin de îndurare,
Bunătate şi iubire
Şi-ai văzut ce Mână tare
Ţi-a dat grabnic izbăvire!

Ai strigat când lupta vieţii
Era aşa de înverşunată
Încât "Zorii Dimineţii"
Nu părea să-i vezi vreo dată,
Dar lumina libertăţii
Ţi-a fost grabnic arătată!

Ai strigat învins de lipsuri
Către Cel ce totul poate
Şi-ai văzut frumoase visuri
Împlinindu-ţi-se toate
Căci din orişice abisuri
Domnul pe ai Lui îi scoate!

Ai strigat când Mărturia
Se izbea de ziduri reci
Şi tu nu găseai tăria
Peste-acestea să mai treci,
Dar Domnul ţi-a dat bucuria
Să-aduci roadă pentru veci!

Ai strigat când disperarea
Sfredelea-n sufletul tău
Şi din umbră încercarea
Te îmbrâncea din rău în rău
Şi atunci ţi-a schimbat starea
Dumnezeu cu braţul Său!

Ai strigat când neputinţa
Ţi-a îngenuncheat din plin
Perspectiva şi fiinţa
Şi-ai văzut Harul divin;
Ţi-a dat Domnul biruinţa
Izbăvindu-te deplin!

Aminteşte-ţi şi răspunde
Înaintea Celui care
Vede totul şi aude,
Şi în bunătatea-I mare
Niciodată nu Se-ascunde
Refuzându-ţi vreo chemare;

Ai strigat la El mereu
Şi-ai primit întotdeauna
Ajutor când ţi-a fost greu
Ori te sugruma furtuna...
Dar faţă de Dumnezeu,
Tu te-ai răzvrătit întruna.

Ai strigat când ţi-a fost greu
Şi-ai primit răspuns de sus
Însă, ai uitat mereu
Să-I dai slavă lui Isus!
L-ai păstrat cumva pe - eu
Totdeauna mai presus!"

Ai strigat din groapa morţii
Şi-ai privit la Cel ce aude
Şi cu drag îndreaptă sorţii
Celor morţi pe căi zălude...
Ţi-A răspuns şi-n miezul nopţii
Dar tu tot nu-I vrei răspunde...

Ai strigat din încercare
Surprins de boli fără leac
Şi-izbăvirea ţi-a fost mare
Căci din veac şi până-n veac
Domnu-I plin de îndurare,
Dar tu-L tot respingi buiac...

Ai strigat când te îngrozea
Valul morţii, furios
Şi-ai putut mereu vedea
Slava lui Isus Hristos,
Dar te complaci în a cădea
Iar în spaţiu întunecos...

Dus de marea înfuriată
Ai strigat întotdeauna
Din bărcuţa inundată;
Domnu-A potolit furtuna,
Nu te-a lăsat niciodată
Dar Tu L-ai rănit întruna...

Ai strigat... căci deznădejdea
Te-a înfrânt şi umilit
Dar când în Hristos nădejdea
Ţi-ai pus, ai fost izbăvit,
Dar n-ai fugit de primejdea
De-a fi iarăşi înrobit....

Ai strigat... şi Ţi-a răspuns
Totdeauna Dumnezeu,
Dar lăsatu-te-ai pătruns
De răspunsul Lui, mereu,
Sau încă nu ţi-a ajuns
Bunătatea Lui la – eu?!

O, părăsit şi uitat de lume
În necazuri şi la greu...
Domnul te-a strigat pe nume
Şi te-a căutat mereu,
Să înţelegi un lucru anume:
- Eşti iubit de Dumnezeu!

Eşti iubit de El şi-aşteaptă
Să iei azi o hotărâre
De-apuca pe calea dreaptă
Fără nici o şovăire...
Şi cu inimă înţeleaptă
Să răspunzi la Mântuire!

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Vasile Brendea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preţul nesocotirii (Ioan 12,48)

(Întâmplarea s-a consumat în Ohio, SUA, sub guvernatorul George Nash, între anii 1900-l904. Numele personajelor şi unele aspecte ale întâmplării sunt împrumutate.)

Se spune că domnul Popa, dintr-un oarecare sat,
Ar fi zis ceva-mpotriva, la organele de stat.
Cei cu legea îl luară şi, în tribunal băgat,
I s-a dat sentinţa morţii: să fie decapitat!
Însă nu-şi făcea el grijuri, căci un neam de-al lui sus-pus,
Avea pile chiar la şeful statului cel mai de sus.
Şi într-adevăr, acela a ajuns până la rege,
Singurul ce-avea putinţa o sentinţă să dezlege.
Regele, un om cu suflet, ascultă şi-i zise: "Bine.
Scriu cum m-ai rugat decretul şi-i va fi dus chiar de mine".
Iar a doua zi apare regele-mbrăcat normal
La-nchisoarea cu pricina. Mergând el pe culoar,
A ajuns lângă celula celui ce fu condamnat.
Însă ce să vezi, acesta, era foarte ocupat.
Regele-l chemă pe nume şi ţinând în mâini hârtia,
Îi spunea că îi aduce vestea bună, amnistia.
Condamnatul, aruncându-i o privire-n vânt fugară,
Şi zărind îmbrăcămintea-i cea de rând aşa normală,
Zise: "Du-te, mă, de-aicea, coate goale, pierde-vară!"
Regele, respins tot timpul, fu silit să iasă-afară.
După ce primi onorul, se-mbarcă şi-o luă din loc.
Rudele lui domnul Popa însă au rămas pe loc.
De îndată ce convoiul se pierdu în depărtare,
Rudele dădură buzna, cu o bucurie mare,
Să vadă pe domnul Popa a cărui eliberare
Fu adusă de instanţa ţării cea mai de onoare.
Dar... şi ochii le-ngheţară, căci în lanţuri închingat
Domnul Popa nu-i nici vorbă să fie eliberat,
Îl priveau toţi muţi de groază. Dar el, neînţelegând,
Începu să povestească, mai în glumă, mai râzând,
De un paznic de-nchisoare, ce-i aduse o hârtie
Pretinzând că aia este pentru dânsul amnistie.
"Şi - continuă el mândru - eu i-am spus să iasă-afară,
N-am nevoie de ajutorul unui simplu pierde-vară.
Căci ştiam că o să-mi vină de la voi un ajutor.
Dar... ia staţi! Ce se întâmplă? Arătaţi îngrozitor!"
"Da, răspunse-atunci unul, zguduit de-un plâns cumplit,
Însă ajutorul nostru tu ţi l-ai nesocotit.
Căci acela pierde-vară şi, cum zici tu, coate goale,
Era regele-aducându-ţi vestea liberării tale."
"Vai, urlă întemniţatul, mergeţi fuga la el voi,
Şi scuzându-mi nebunia, să-l chemaţi aici-napoi!"
"Nu - îi fu atunci răspunsul - el nu-i la cheremul tău;
El dă ordine şi cheamă; tu eşti doar biet servul său.
Ba de-acuma vina-ţi este incredibil mult mai mare,
Căci i-ai zis la rege-n faţă vorbe batjocoritoare.
Cine crezi că de mânia-i să te scape azi mai poate?
O, nenorocit de tine! Vina ta iniţială
Îţi fusese ridicată chiar de curtea marţială.
Astăzi nu mai mori de-aceea, ci pentru că din mândrie
Ţi-ai respins singur iertarea, ba încă prin băşcălie.
Orice-n lume se mai iartă; dar după ce-nfrunţi pe rege,
Nu mai sunt sub soare pravili care să te libereze."
Şi-a murit nefericitul, din utopică mândrie,
Ignorând liberatorul şi a lui scumpă solie.

Dar povestea asta tristă nu se termină la el,
Căci se află azi sub soare milioane, mulţi la fel.
Hai să ne gândim. De pildă, care dintre noi ar spune:
"Eu n-am supărat pe Domnul, de când mă cunosc pe lume!"?

Toată rasa omenească, din Adam scoborâtoare,
Toţi care populăm pământul ne naştem în închisoare.
Atunci, Dumnezeul slavei, împăratul Cel ceresc,
Dezbrăcându-Se de slavă şi luând chip omenesc,
A venit El în persoană şi decretul ne-a adus,
Prin Cuvântul din Scriptură spus de Fiul Său Isus.
Ai primit tu deci decretul? Sau, deşi în închisoare,
Ai rămas ca domnul Popa mai departe-n nepăsare?
Uite, vreau să ştii azi bine: fiecare om în viaţă,
Care în vreun fel sau altul spre Isus îţi dă povaţă,
El înseamnă pentru tine că-mpăratul, Sfântul Rege,
Te caută-n închisoare, ca să te elibereze.
Ce-ai făcut tu cu-mpăratul? Ce-ai avea de spus acum?
Faci şi tu ca domnul Popa? Râzi şi-apoi îţi vezi de drum?
Fii atent şi ia aminte: azi te roagă şi te-mbie,
Mâine însă, dai socoată ce-ai făcut cu-a Lui solie.
Astăzi ţi-a trimis pe însuşi Fiul Său să îl primeşti.
Dacă nu-L accepţi acuma, mâine geaba te căieşti.
Iară tu acela care I-ai luat numai iertarea,
Dar de pofta firii tale n-ai primit eliberarea,
Ce faci tu azi, când prin mine El ţi-aduce-acest decret?
Sau, de vrei ca întrebarea să îţi sune mai concret,
Te întreabă: faci tu oare toate pentru slava Lui,
Cum a dat Cel Sfânt porunca, prin Cuvântul Domnului?
Când ţi-ai cheltuit dolarul, pentru-a cui plăcere-ai dat?
Pentru gustul tău sau slava Lui ce te-a răscumpărat?
Ţi-a rămas o oră liber şi citeşti nu scrieri rele;
întrebarea-i însă: cine e satisfăcut prin ele?
Ţi-ai deschis televizorul - pofta cui o împlineşti?
Pe a Domnului din ceruri? Sau a firii pământeşti?
Aşa cum prea des se-ntâmplă, rău te-a supărat un frate;
Tu nu-i zici, nu-i faci nimica, dar îl ţii tare departe.
Faci aceasta din iubire, pentru slava lui Hristos?
Sau iubirea închisorii, eului tău arţăgos?

Lista ar cuprinde multe, dar eu mă opresc acum
Şi te rog ca şi tu, frate, să te-opreşti puţin din drum.
Vezi dacă-nchisoarea poftei firii tale rob te ţine,
Iute ia-ţi eliberarea anunţată azi prin mine.
Nu te-mpiedica de faptul că sunt om de rând şi eu,
Căci mesaju-acesta-ţi vine direct de la Dumnezeu.

Aşadar, în orişicare închisoare te găseşti,
Recunoaşte-ţi tot păcatul, iute-apoi să te grăbeşti,
Să primeşti şi mesagerul, adică pe Duhul Sfânt,
Căci El apoi te va face, dintr-un rob, un liber sfânt.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea nu-i doar floare

Iubirea nu-i doar floare de muşcată
Pe care-o pui la geam ca să se vadă,
Să ştie lumea cât de mândru eşti
Că ai ajuns şi tu ca să iubeşti.
Iubirea nu-i coroană, nici blazon,
Şi nici măcar un lucru de bonton,
Iubirea nu-i trofeul că iubeşti
Şi nici un film pe care-l tot priveşti,
Şi nu-i nici marfă generos dosită,
Ce duce omul sigur în ispită.
Dar, uneori, iubirea-i un secret,
Pe care-nveţi să îl trăieşti discret
Când este pasiune şi ocară,
Ce-ţi face viaţa aspră şi amară,
O iei aşa cum e şi cum ţi-apare,
Ca floarea care creşte prin ponoare.
Iubirea nu-i un antidot la ură,
Nici adorarea celui ce te fură,
De-ar fi aşa, am tot fura cu toţii
Şi-am pune-n poarta vieţii noastre hoţii.
Iubirea nu-i nici floare altruistă,
Pe care o ţii la altul în batistă,
Ca fericirea lui să fie soare,
Iar viaţa ta coşmarul care doare.
Iubirea nu-i nimic şi-i tot ce este,
Un mod de-a fi, o magică poveste,
Este-un copac ce creşte din pământ
Chiar dacă frunza lui se risipeşte-n vânt...
Dar asta o-înţelegi foarte târziu
Când viaţa ta a devenit pustiu,
Pustiu de gând, de şanse şi de lume,
Pe care-l iei ca drog de-nţelepciune.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mogâldeaţa (Ps. 115, 4-8)

Mai să vezi
şi să nu crezi,
o-ntâmplare
cu haz mare
şi umor folositor.
Într-o zi, pe negândit,
uite-aşa, m-am găsit
la nea Mitu, om din sat,
cu ceva de discutat.
Cât stăteam şi vorbeam,
pufăia Mitu-n ţigară
ca locomotiva-n gară.
La un moment dat,
când am observat
o icoană atârnată
galbenă de afumată,
iar pe sfânt tăcând molcum
învălătucit în fum,
(în timp ce eu îmi spărgeam
plămânii de cât tuşeam),
am strigat cu voce tare:
"Breeee,
asta-i minune mare!
Buruiana dracului
pe la nasul sfântului!
Ori că sfântul are mască,
ori că are nas de iască.
Cum e, bre? E răbdător
sau este nesimţitor?
Că de când l-ai afumat
nici măcar n-a strănutat!
Nu vorbeşte,
nu clipeşte,
stai bre: la ce-ţi foloseşte?"

Tot vorbind cu el,
bietul nea Mitel
a tăcut chitic,
n-a mai zis nimic,
că-asta-i tot ce l-a-nvăţat
sfântul lui cel atârnat.
Cum e turcu-i şi pistolul,
elevul ca-nvăţătorul.
Nea Mitel şi-a vrut
un sfânt mut, tăcut,
care să nu-1 certe
şi să nu-1 îndrepte,
când îşi împlinea
pofta lui cea rea.
O momâie-a căutat,
peste o momâie-a dat.
De-o scuipa,
de-o săruta,
de-o-njura
au lăuda,
momâia chitic tăcea:
nu plângea, nici nu râdea.
Sfânt ca ăsta, mogâldeaţă,
care nicicum nu te ceartă,
breeee, e bun să ai în viaţă!
Dar vai, sfântul mogâldeaţă,
nu e bun nici de povaţă.
Cum o să poată
s-ajute vreodată
o momâie desenată
şi în cuie spânzurată?

Am văzut deci cum arată
sfântul cela mogâldeaţă.
Acum vine-altă-ntrebare:
Cum arată Hristos oare?
Biblia ne spune
că Hristos în lume
Îl descoperi prin lucrare;
căci unde are intrare,
smulge tot din rădăcină
ce ţine de vechea tină
şi plantează-n loc apoi
sămânţă de oameni noi,
cu dorinţe-nălţătoare
de lucruri nepieritoare.
Iar prin Duhul ne fereşte
de tot ce ne murdăreşte,
umplându-ne cu dorinţi
să umblăm ca oameni sfinţi.
Hristos deci unde-a intrat,
izbăveşte de păcat;
Şi deloc nu-ţi mai găseşti
loc în cele ce-s lumeşti,
unde-au răstignit
pe Domnul iubit,
nici dorinţă, nici plăcere
în nimic din tot ce piere.

Şi acum, să vedem:
Noi pe cine-avem?
Eu creştin drept ortodox,
tu urmaş al lui Hristos,
suntem
ce zicem?
Care-i sfântul nostru-n viaţă?
Hristos? Sau o mogâldeaţă?

Eu ca ortodox sadea
ţin religiunea mea.
Nu mănânc, Doamne fereşte,
carne-n zi de post, nici peşte.
Dar înjur şi drăcuiesc,
fur, mă-mbăt, mint şi curvesc;
că icoana mea de-acasă
nu mă vede şi nu-i pasă,
căci e numai... mogâldeaţă.

Iată-un credincios,
zis al lui Hristos.
Biblia îi spune
că tot ce e-n lume,
tot ce îti excită firea
şi-ţi coboară-n jos privirea,
nu e de la Dumnezeu,
ci vine de la cel rău.
Dar cum şi-a închis Scriptura,
i-a uitat învăţătura.
Şi-atras de televizor,
hrănind pofta ochilor,
stă în părtăşie frate
tot cu lucrurile moarte;
căci Hristosul lui din viaţă,
nu-i decât o... mogâldeaţă.

Altul, pocăit,
după ce-a citit
de Isus Mijlocitorul,
şi-a deschis televizorul.
Hristos în cer mediază,
iar el jos vizionează
meciul cupei mondiale
şi filme documentare.
Asta-i când Hristos din viaţă
nu-i decât o... mogâldeaţă.

Când ajungi acasă
ai pâine pe masă;
căci Isus, Cel de sus,
ţi-a trimis
ce-a promis.
Dar tu-n loc să vizitezi fraţii,
să-i îmbărbătezi,
lipsa să le completezi,
pleci să găseşti
iarăşi să munceşti,
căci Hristosul tău de-acasă
nu te mustră,
nu te ceartă,
că e numai... mogâldeaţă.

Ei, dar vezi, cine nu ceartă
nu poate da nici povaţă.
Şi-aşa cum te lasă-n pace
să faci tot ce vrei şi-ţi place,
nu se va clinti din loc
nici când ai s-o rogi cu foc.

Asta e
pentru ce
tu nu ai
stări de rai.
Zvârle mogâldeaţa-n drum
şi ia-L pe Isus acum!
Da, El te mustră,
dar şi-ascultă;
te ceartă,
dar te şi-ndreaptă;
te bate,
dar te şi scoate
când ajungi în lume
prin amărăciune
şi-ţi dă pacea Lui deplină,
bucurie şi lumină,
cu dulci simţăminte,
curate şi sfinte,
Făcând din orice-ncercare
râu de binecuvântare.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnia Lui Hristos

Când în slava Lui cerească Domnul Isus va veni
El îşi va întinde mâna şi totul va înnoi
curăţa-va tot pământul de păcat nelegiuire
şi toţi oamenii cei răi vor fi daţi doar la pieire
Domnul va-nnoi pământul şi faţa-i va transforma
căci doar El crease totul şi a Lui este puterea
şi toţi oamenii-or să fie de Hristos dar îmbrăcaţi
prin a Lui lumină sfântă o să fie transformaţi
vor trăi aici viaţa cum copacii din pădure
căci nu va fi aici nimeni mintea lor ca să o fure
doar Satan va fi legat şi în temniţă închis
astfel că pământu-ntreg va fi atunci un Paradis

nici un rău nu se va face pe tot muntele cel sfânt
căci Isus îşi va impune omenirii al Lui Cuvânt
şi va fi o nouă eră omul cum n-a mai văzut
căci viaţa va fi-ntreagă sub al Domnului Sfânt scut
împreună atunci cu mielul lupul blând va locui
şi cu vitele-ngrăşate leul se va zbengui
cu ursoaica la păşune vaca se va desfăta
pe pământ chiar nici un rău loc aici nu va avea
o pace fără hotar va fi iarăşi peste tot
împlinindu-se Cuvântul Celui Sfânt şi Savaot

copilaşul cel micuţ cu năpârci se va juca
nici un rău nu se va face şi nimic nu va avea
tot pământul va fi plin de lumina Lui Hristos
şi rău nu va exista pe pământ aicea jos
iată Domnul dar ce zice al vieţii Creator
Eu fac ceruri noi pentru omul muritor
şi-atunci vă veţi bucura tresăltând de bucurie
căci trăi-veţi dar viaţa iată până-n veşnicie
şi întreg Ierusalimul piatră scumpă atunci va fi
căci peste întreg pământul Hristos doar va stăpâni

oamenii vor înflori ca şi cedrii din Liban
îndreptându-şi dar viaţa înspre-al fericirii lan
a lor muncă pe pământ în zadar nu va mai fi
vor avea atunci de toate sute de ani vor trăi
iată Domnul ce vorbeşte şi El Însuşi azi ne spune
atunci va fi o nouă viaţă şi va fi o nouă lume
oamenii nu vor avea copii ca să îi înmormânteze
ci ca plini de bucurie pe braţe să îi aşeze
Hristos le va fi lumina şi de toate le va da
să trăiască-n bună stare fericită având viaţa
iată dar ce se va face oamenii cum vor trăi
când peste întreg pământul Hristos Însuşi va domni
îmbrăcată-n fericire planeta va fi lumină
omenirea atunci întreagă va trăi fără de vină

prea puţini înspre păcat ochii îşi vor îndrepta
şi vor fi toţi pedepsiţi doar stăpân va fi Mesia
astfel că-n neprihănire omu viaţa-şi va trăi
ce-a râvnit atâta vreme iată el va dobândi
Raiul Raiul cel pierdut îi va fi iar locuinţa
numai pentru că Hristos îi oferă biruinţa
glorie dar Lui Hristos slavă Celui Prea Înalt
Raiul cel plin de miresme iarăşi omului l-a dat
Tată scump şi Sfânt din cer noi o iată-ţi mulţumim
pentru Noul Paradis în care ne-ai dat să fim
slavă cinste şi onoare acum iată ţi-am adus
te slăvim o scumpe Tată şi-l cinstim azi pe Isus

poezie de Ioan Daniel Bălan (30 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Off, dragul meu... Deci, asta era! I-ai găsit îmbrăţişaţi. Şi ce-i cu asta?
Nick: Poftim?! Cum adică, tată?!
To Kuny: Dragul meu, nu trebuie să interpretezi greşit ceea ce vezi. Există o multitudine de motive pentru care două persoane se pot îmbrăţişa. O îmbrăţişare nevinovată nu înseamnă nimic rău. Ei sunt de mult timp colegi, prieteni chiar, destul de apropiaţi şi îşi pot permite asemenea manifestări din când în când, dar atâta tot. Deci, chiar ar putea fi doar o neînţelegere.
Nick: Dar, tată...
To Kuny: Ascultă ce-ţi spun, băiatul meu! Ar fi trebuit să-i laşi să-ţi explice, să le dai şansa să-şi justifice comportamentul, nu să te grăbeşti să tragi tu concluziile. S-ar putea să te înşeli în privinţa lor.
Nick: Dar, nu era nevoie de explicaţii. Totul era destul de evident.
To Kuny: Nu, dragul meu! Nimic nu era chiar atât de evident cum ţi s-a părut ţie în acel moment. Ar trebui să ai mai multă încredere în minunata ta soţioară. Eu cred că te iubeşte cu adevărat, mult de tot, deci, în nici un caz nu ar vrea să-ţi facă aşa ceva! Iar în privinţa comandantului, nu ştiu de ce, dar îmi inspiră foarte multă încredere. Nici el nu ţi-ar vrea răul, ţie sau colegei lui. În plus, el e îndrăgostit până peste cap de sora ta, deci, în nici un caz nu s-ar uita la scumpa ta soţie.
Nick: De sora mea?!
To Kuny: Da, bineînţeles. Aaa, nu de Ly, se înţelege, ci de Lia. Şi ea e sora ta.
Nick: Ea e, însă el nu ştie.
To Kuny: S-ar putea să nu ştie acest lucru, însă asta nu-l împiedică să fie îndrăgostit de ea. Şi nu are ochi pentru altcineva, decât pentru ea, deci, nici pentru iubita ta cea blondă. Aşa că n-ai motive să te comporţi astfel, să te simţi jignit de atitudinea lui.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Idee abstractă - sau Adevărul

adevărul
unde-i oare
şi ce este pe pământ
e-o idee
un cuvânt
ce e adevărul oare
e-o privire mai abstractă
sau
ce este adevărul

mulţi
au căutat să-l prindă
în imagini şi-n idei
mâna
însăşi să-i întindă
încrezându-se în ei

adevăru însă
nu-i o umbră
nu-i un mit
o idee ce perturbă
tot ce-n suflet
s-a trezit

nu-i o floare
adevăru
s-o iei tu oricum voieşti
fermecat de gingăşia-i
s-o expui
azi în fereşti

dacă vrei
în adevăr
adevăru să-l pătrunzi
să ştii dar
că
adevărul
e-o Fiinţă
e un Duh
numai El are putere infinitu să-l supună
să-mpletească cu idei tot ce are aici suflare
El Cuvântul ce adună
tot
căci tot ce este
e a Lui lucrare

Creatorul
doar a spus
Eu sunt Calea şi-Adevărul
şi El este
chiar Isus
multora fiind El ţelul

doar Isus a îndrăznit
să susţină sus şi tare
pe pământ jos am venit
pentru om
să fiu salvare

doar Isus a susţinut
că El
este Adevărul
altul nimeni n-a-ndrăznit
căci Isus
rămâne ţelul

ca Isus nimeni n-a fost
să ajute omenirea
să-i ofere
aici rost
susţinând
că
e iubirea

adevărul
şi iubirea
se interpătrund
şi ne cer
neprihănirea
căci
cu toate se ascund
în Isus Hristos Mesia

El
e Adevărul Sfânt
e-a Lui
Dumnezeu Cuvânt
căci Lumina şi Adevărul

ni s-au dat
doar în Hristos
El e Viaţa şi Adevărul

acest lucru
Evanghelia-l susţine
cea mai scumpă carte ce s-a scris
vreodată pe pământ
căci a ei învăţătură
şi azi este în vigoare
inserată în Scriptură
şi-a ei
tainică valoare
nu e
de pe acest pământ
ci-i venită
din Cuvânt
Fiul Celui Prea Înalt
El
Salvarea omenirii
şi azi
încă prin credinţă

poezie de Ioan Daniel Bălan (27 februarie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către cel ce aşteaptă, păcatul moştenit, iubirea

Diseară aşteaptă-mă!
E tot ce mi-am dorit...
Căci o să vin cu flori şi şampanie...
Mă voi aduce şi pe mine.
Vom fi doar noi.
Dar dacă nu eşti de acord, să mă suni.
Anunţă-mă negreşit!
Voi trimite doar gândul să te însoţească.
Aştept să-mi scrii...
Şi de vei vrea, doar pregăteşte-te pe tine!
Nu vreau să te rujezi, sau să pomadezi exagerat faţa
Căci nu vreau să ieşim undeva.
Nu in seara asta!
În seara asta eu te vreau aşa cum eşti,
Aşa cum noi ne-am cunoscut odată
Nu vreau să mături casa, nici să pregăteşti mâncăruri.....
Căci eu, în astă seară mă voi hrăni cu tine noaptea toată.
Dar hai să nu fiu rău
Şi să-ţi dau voie şi ţie să faci ceva ce-ţi place.
Mă poţi privi cum te sărut şi te desmierd,
Înainte de a mă înfrupta din tine...
Vei fi deliciul casei.
De nu mă-nşel,
(Parcă ţi-am mai spus, de atâtea ori, nu?!)
Ţi-aŞ mai aduce flori să fiu galant,
Dar nu le-am cumpărat,
Nici nu le rup din cuibul lor, iubind natura...
Ţi-aş aduce, de-ai dori, flori ce-au încolţi la mine-n suflet,
Crescând doar din iubire
Şi înrădăcinându-se pentru o veşnicie în noi.
De aceea te-am primit pe tine, în casa sufletului meu,
Călcând pe petale de roze...
Sunt flori ce chiar prin viaţa lor ar fi putut da nastere sau moarte primaverii...
Aşteaptă-mă, aşteaptă-mă,
Căci voi veni purtând iubirea-n suflet!
Sau aş putea să înot prin lumea mea de basm,
Călărind pe-un nor din dragoste făcut
S-ajung mai repede la tine.
Dar până atunci,
Deschide doar fereastra să intre dorul meu
De-acuma transformat în strofe de iubire...
Doar pentru tine, femeie!
Aşteaptă-mă căci voi purta
Chiar şi păcatul moştenit de noi - "iubirea",
Păcatul dragostei
Şi sentimentul de tată
Pe care pruncii mi l-au tatuat
În sufletul rănit de aşteptări.

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cultele păgâne

La templu un fariseu
Şi un vameş au sosit
Se rugau Lui Dumnezeu
Cum de bine-au socotit

Fariseul ce ştia
Legea care i-a fost dată
Lui Dumnezeu îi mulţumea
Căci e singurul lui Tată

Tată scump îţi mulţumesc
De-a Ta Sfântă îndurare
Căci viaţa mi-o trăiesc
Şi umblu pe-a Ta cărare

Eu dau din izmă şi din toate
Cele ce Tu mi le dai
Cuvintele-ţi toate adevărate
La mine-n inimă — le ai

Eu postesc de două ori
Chiar Doamne pe săptămână
Şi îţi dărui multe flori
Căci viaţa-mi e lumină

Nu-s ca alţii pe pământ
Hărăpăreţi nedrepţi şi preacurvari
Căci eu ţin al Tău Cuvânt
Nu-s ca cei răi şi avari

Nu-s din cultele păgâne
Evanghelia ce n-o trăiesc
Ci eu Doamne penru Tine
Cultele azi le urăsc

Doamne eu trăiesc Cuvântul
Şi Scriptura o-mplinesc
Cultele fac doar pe sfântul
Eu o Doamne azi trăiesc

Iată fug de sărbători
Şi de atâtea lucruri rele
Eu Cuvântul Tău din zori
Îl înalţ azi printre stele

Toate cultele-s pierdute
Noi o Doamne împlinim
Ale Tale vii cuvinte
Şi mereu iată postim

Ei o Doamne s-au vândut
Noi suntem acuma sfinţi
Căci nu ţinem nici un cult
Cum ne-au spus vechii părinţi

Dar Scriptura ce vorbeşte
Să fii mândru şi-ngâmfat
Unde Domnul azi priveşte
La cel trufaş şi curat

Fariseul a trăit
Mult Cuvântul Celui Sfânt
Însă el nu s-a smerit
Trăind tot al Domnului Cuvânt

Vameşul însă stătea
Plin de groază şi de frică
Şi Domnului îi spunea
De-a lui viaţă rătăcită

De mine o Doamne ai
Milă azi şi mă ridică
Numai Tu viaţă dai
Inimii mele rănită

Fie-ţi milă dar de mine
Iartă-mi groaznicul păcat
Căci privesc acum la Tine
Doamne greu sunt vinovat

Iartă-mi vina şi păcatul
Căci Doamne sunt rătăcit
O ascultă-mă ca altul
Să nu fac Isus iubit

Cine dar a fost iertat
Vameşul sau fariseul
Ce era mult mai curat
Însă el îşi văzu eul

Toţi ceilaţi erau pierduţi
Numai el era curat
Unde vrei dar să te uiţi
Tot la alţii — nencetat

Să trăieşti ca fariseul
Tot pe alţii tu să-i vezi
Că-s pierduţi doar tu cu eul
De Domnul dar mai asculţi

Vameşul n-a mai văzut
Nici un om de pe pământ
Căci desigur el pierdut
N-avea al Domnului Cuvânt

Însă iată s-a smerit
Pe Domnul l-a implorat
Să-l ierte căci n-a trăit
Cuvântul ce ni s-a dat

Vameşul a fost iertat
Fariseul însă nu
Deşi el mult mai curat
Al lui suflet îl avu

Fariseul s-a mândrit
Cu viaţa lui curată
Însă vameşul smerit
L-a văzut pe Cel ce iartă

Domnul ne vrea azi smeriţi
Păcatul să ne vedem
Nu a altora c-atâţi
Cuvântu să n-ascultăm

Judecată ce o foloseşti
Cu ea vei fi judecat
Însă dacă te smereşti
Tu vei fi acel iertat

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!