Carnavalul

I

Începe carnavalul! şi-n salele bogate
Se cerc artişti şi muzici plăceri mai noi s-arate,
În nouă veselii!
O! ce de griji acuma la nouă toalete!
Ce visuri dulci, frumoase, în junele cochete!
Ce mii de bucurii!

Fetiţa tot visează la flori, l-a ei ghirlantă,
La gaza cea subţire, la rochia-i elegantă
Şi la ai ei cercei;
Gândeşte la răspunsuri, la graţii, la cuvinte;
Îşi râde în oglindă de loc ce-şi pune-n minte
Ceva ce-i place ei.

Corsetul aci-şi pune; îşi cearcă iar rochiţa,
Pandlica care-o prinde, - săracă copiliţa!
Viaţa-i e romanţ!
O! cât a să mai joace! Ce bine a să-i vie
Şi păr şi rochi, pandlice, buchet de iasomie
La sol în contra-danţ!

Mulţime de machine prin case de neveste!
Fămei şi croitorii abia le prinzi de veste
Când vin, când se strecor!
Părinţii schimbă cifre în foile de zestre;
Galanţii-n neastâmpăr citesc pe sub ferestre
Bileturi dulci d-amor.

O! câte case nouă şi câte case sparte!
Ce visuri îşi mai face bătrâni şi juni în parte
În lungul carnaval!
Tot fierbe-n capitală! şi lumea îşi propune
Un lanţ de fericire, un şir de lucruri bune
De la întâiul bal!

Voi, câţi vă râde soarta! gândiţi că-n aste zile
Stau sub pământuri, ocne, prin temniţi şi exile
Atâţi nevinovaţi,
Pe care pizma, ura şi neagra calomnie
I-au părăsit cruzimei, şi oarba tiranie
Îi ia necercetaţi!

II

Când armăsarii voştri, cu coama lor pletoasă,
Alerg şi scapăr iute p-o gheaţă-alunecoasă,
Ca fulger, ca năluc;
Şi lângă drumul vostru, - o! tremură în cale
Un biet bătrân ca iarna, cu piept, picioare goale,
Flămând şi fără suc;

S-opreşte, -şi ia căciula, spre voi mâna întinde,
Şi trista lui cătare în rugă se aprinde
Văzând că nu-l vedeţi;
Şi tremurându-i barba, spre ceruri mormăieşte;
Când sania din urmă de ziduri îl striveşte;
Voi treceţi şi râdeţi!

Nebunilor ce sunteţi! Vă pare că e o glumă
Un cap strivit de ziduri, un om ce se consumă
De foame şi de frig!
Vă pare că e glumă când cruntă disperarea
Şi ţintă către ceruri; - vă râdeţi voi de starea
Victimelor ce strig:
.....................................
.....................................

III

Când o căldură dulce, samururi, catifele,
Sub draperii bogate de stofe, de dantele,
V-adoarme p-un divan;
Când mii lumini ascunse în lampe colorate
Resfrâng şi vă-nmulţeşte-n oglinzile-ardicate
De jos până-n tavan;

Ş-o copiliţă dulce, râzândă, graţioasă,
În reverenţe intră uşoară şi frumoasă
Ca şi un îngeraş, -
Şi după ea un june măreţ, voios şi tare,
Cu faţa vie, plină, cu fruntea-ntinsă, mare,
Şi şed p-un scăunaş;

Când vă vedeţi într-înşii pre voi miniatură,
Şi gest, organ, accente, oricare a lor trăsură
E-a voastră, - îi iubiţi!
Îşi vede muma soţul, şi tata iar soţia;
Şi ştiţi c-aveţi mijloace, vă iartă avuţia
Să-i faceţi fericiţi;

Oare gândiţi atuncea că poate-n altă casă
Au doi bătrâni o fată, tot astfel de frumoasă,
Dar e trăită rău;
Şi plâng, căci mâine poate copila o s-apuce
O cale... n-au de hrană; şi viaţa este dulce,
C-aşa va Dumnezeu.

IV

Când cina vă aşteaptă în sala de mâncare,
Şi-n giurul vostru vase cu flori mirositoare
Vă-mbată de miros;
Când ochii vi se pierde pe mese încărcate
D-argint, de porţelane, cristale tot-săpate,
C-un viu foc luminos;

Şi când pe masa voastră cea plină de legume
Ce globu-ntreg produce, d-esenţe şi de spume,
De vinuri spumegând,
Vedeţi îndestularea ce cară, grămădeşte,
Ş-un şir de servi în prajmă ce-alerg, vă ocoleşte
Punând şi ardicând;

Atunci, atunci gândit-aţi că lângă casa voastră
Este-o căsuţă veche şi spartă, mică, proastă;
Şi crivăţu luând
Hârtia din ferestre, un viscol o petrece,
Bagă în ea zăpada; e frig într-însa, rece,
Căci toată e în vânt!

Gândit-aţi vre o dată c-aci-n astă cocioabă,
O văduvă săracă, bolnavă, goală, slabă,
Cu şase copilaşi,
Stau în ocol pre vatra abia cu un tăciune!
L-e frig, l-e somn, l-e foame şi pic de slăbiciune,
O, mult sunt drăgălaşi!

Când unul dintre dânşii ardic-o mânuşiţă
Scuţ roşie ca racu, şi-i zice: "Măiculiţă,
Te scoal', nu mai dormi!
N-e frig şi ne e foame; te scoal'! fă focu mare!
Dă-mi pâine! Pune masa!' şi ea,-n delir, tresare!
Nu poate a-i mai minţi.

Se scoală,-şi smulge părul şi iese pe zăpadă,
Şi vede casa voastră în veci tot în paradă,
În veci în veselii:
Ferestrile-ndoite ce crapă de lumină
Şi vesela-vă umbră râzândă, dulce, lină,
Săltând în bucurii...

Curând! Daţi în genunche! Uitaţi! O! piară slava!
Blăstemele s-azvârlă, precum s-azvârlă lava
Ce-o varsă un vulcan!
O! Tremuraţi! căci glasu-i în ceruri e puternic!
Mai greu decât sentinţa cu care un nemernic
Striveşte un sărman!

poezie clasică de Cezar Bolliac
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruinurile Târgoviştii

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

poezie de Vasile Cârlova
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru bărbaţii carii să însoară bătrâni şi vor să ia mueri tinere

Nu vedeţi voi ticăloşi
Că sânteţi neputincioşi,
La ce focul mai umblaţi
Tinere ca să vă luaţi?
Luaţi mai bine mătuşi
Ce umblaţi după păpuşi?
Vreţi să le purtaţi în cap
Sau să le aveţi în dulap?
Tinerele pentru voi
Vă sânt grijă şi nevoi.
Nu vedeţi că mârâiţi,
La ce tinere voiţi?
Sau în loc de cadre vreţi
Să le puneţi în păreţi?
Mai întâi vă socotiţi
Ca să nu vă amăgiţi.
Tinere luaţi belea
Grijă şi inimă rea.
Că cum le vedeţi şăzând
Lâng-un tânăr şi râzând,
Rămâneţi la îndoieli
La grijă şi bănueli
Tremuraţi, ohtaţi amar,
Vă pedepsiţi în zădar,
Voi pe mâni să le purtaţi,
Tot rămâneţi înşălaţi.
Că-n săptămâna dintâiu
Vă pune supt căpătâiu.
Ele vor tineri frumoşi,
Nu caut la voi, la moşi.
Voi cu cât le dezmierdaţi,
Cu atât le-ntărâtaţi,
Şi mai rău le nebuniţi,
La gust mai rău le porniţi,
Când mergeţi la adunări,
Ele privesc desfătări,
Cu cei tineri frumuşăi
Întinde glume râs cu ei.
Şi voi atunci necăjiţi
Staţi d'oparte şi priviţi.
Staţi d'oparte ruşinaţi,
Ca când nu le-aţi fi bărbaţi.
Lor l-e gândul la amor,
Casă cu bătrâni nu vor,
De casă nici nu-ngrijesc,
Nici pân minte socotesc
Pe voi v-au în loc d-argaţi,
Nu vă socotesc bărbaţi."

poezie de Paris Mumuleanu din Rost de poezii adecă stihuri (1820)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când aşteptarea-i lungă...

Poate gândiţi, atunci când aşteptarea-i lungă,
Că duşmanul poate veni să vă străpungă
Dar nu uitaţi că planul divin se împlineşte
Că-n ceasul hărăzit ajutorul potrivit soseşte.

Frământat e sufletul – se vede pe faţă
Iar înaintea voastră vedeţi numai ceaţă
Dar ştiţi ce urmează după ploaia cea densă:
Un soare ce-aduce o strălucire imensă.

Încrederea din voi n-o lăsaţi să se stingă
Atunci când întristarea vine să vă atingă
Răspuns favorabil, bine-nţeles, veţi primi
Puteţi liniştiţi umbla, puteţi liniştiţi dormi.

Nu daţi ocazie celui rău să celebreze,
Să vadă că nădejdea-n voi poate să-nceteze
Priviţi chiar acum la experienţe din trecut
Când dorul vostru-aprins a fost satisfăcut.

V-a dezamăgit Stăpânul vostru vreodată
Când problema a fost minoră sau complicată?
Aţi văzut intervenţia Lui miraculoasă
Şi-aţi constatat că El, niciodată, nu vă lasă.

Uneori aşteptarea pare că-i întârziere
Sau gândiţi că Cerul vrea să păstreze tăcere
O, înlăturaţi ezitarea din inima voastră
Căci veţi gusta minunea şi rezolvarea măiastră.

Când taina răbdării dispare şi nu mai e pace,
Cânt tot ce-aţi realizat parcă se desface
Vedea-veţi lumina ce la orizont apare
Şi-atunci veţi înţelege ce-nseamnă aşteptare.

Poate vă-ntrebaţi de ce nu răspunde Dumnezeu
Când aveţi atâta nevoie de El pe traseu
Dar El, chiar acum, lucrează să fie-mplinire
Să nu vă-ndoiţi, nicicând, de sfânta-i iubire.

Nu-n zadar înălţaţi mâini curate spre Paradis,
Nu-n zadar parcurgeţi, în Carte, tot ce e scris
Toate stările doar spre încredinţare converg:
Că binecuvântări de sus, nicicând, nu se şterg.

poezie de George Cornici din Nuanţe stelare (28 noiembrie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă condamaţi părinţii?!

Vă condamnaţi părinţii?! Ce păcat!
Cu moartea, ei, pe moarte au călcat.
Şi sânge de Iisus în ei se zbate
Şi s-ar întoarce repetat din moarte.

Trăind prin voi, grăbesc spre nemurire,
Ei sunt un strop din marea fericire
Şi între ei şi voi sunt ziduri stranii.
S-au dus în noaptea re-zidirii anii!

Voi sunteţi visul lor şi drum spre mâine,
O viaţă, cântul vieţii,-un colţ de pâine.
Îi condamnaţi tăcut la nepăsare?!
Aceasta e durerea cea mai mare!

Ei nu mai au puterea să zâmbească,
Sunt obosiţi de boală şi de timp,
Dar v-au lăsat cenuşa strămoşească
Şi obosiţi de chinuri, au plecat
Şi-n alte lumi grăbesc să strălucească,
Căci voi, copiii lor, i-aţi alungat.
Ei au zburat – o aripă, spre ceruri,
Adesea, de durere, sângerând.
Zădărnicie fi-va viaţa voastră
Când poposiţi, în lacrimi, la mormânt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mânie proletară

Epigramişti celebri, geniali,
Câţi vă aflaţi în zarea cea albastră,
Telectuali şi intelectuali,
Ţ-ai dracu voi, cu prozodia voastră!

Când pandemia vine valuri, valuri,
Făcându-ne tristeţea mai sihastră,
Inconştienţi, voi faceţi festivaluri,
Ţ-ai dracu voi, cu prozodia voastră!

De vise rele omenirea geme,
De secetă, mor florile în glastră
Şi nu e zi să nu avem probleme,
Ţ-ai dracu voi, cu prozodia voastră!

Voi jubilaţi cu iambi şi amfibrahe
Şi ciripiţi ca pasărea măiastră,
Înghesuiţi în cărţi şi almanahe,
Ţ-ai dracu voi, cu prozodia voastră!

Partidele se-agaţă de fotolii
Şi luptă pentru bunăstarea noastră,
Iar voi, naivi, vă lustruiţi orgolii,
Ţ-ai dracu voi, cu prozodia voastră!

Guvernul mulge ţara după vrere,
Poporul are parte de colastră,
Voi nu vedeţi că-n lume e durere?
Ţ-ai dracu voi, cu prozodia voastră!

Ne adormiţi cu gluma, cu gargara
Şi lumea o vedeţi de la fereastră,
Vă pieptănaţi, în timp ce arde ţara!
Ţ-ai dracu voi, cu prozodia voastră!

poezie de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni buni, încetaţi să vă mai întristaţi. Oare nu ştiţi voi că tristeţea vine din evenimente trecute ce se petrec în mintea voastră exact ca şi când s-ar petrece acum? Oare nu ştiţi că puteţi să vă alegeţi gândurile? Oare nu ştiţi că puterea de a decide ce e bine şi ce e rău stă tot în mâinile voastre? Nu-i vedeţi pe cei mai potrivnici decât voi, cu mai puţine decât voi care zâmbesc şi se bucură de ceea ce au? Nu v-aţi dat seama până acum că ceea ce acumulaţi nu vă face mai fericiţi? N-aţi observat că şi un zâmbet pus pe buzele încrâncenate ale unui om vă face să vă simţiţi mai bine? Chiar trebuie să fiţi egoişti înainte de a oferi? Dacă nu daţi acum din leul vostru 10 bani, când veţi avea 10 milioane, credeţi că veţi oferi unul?! Fiţi recunoscători pentru ceea ce vă oferă viaţa, căci este exact ceea ce aveţi nevoie, chiar dacă nu e întotdeauna ceea ce vreţi!

citat din Valentin Bărbulescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribegie ,,săracă copilărie"

Şi-au plecat români de-ai noştri
De voie şi de nevoie,
Prin străini în lumea mare,
Pentru un bani, mai de valoare,
Pentru ce-au uitat legiştii.

Zările îndepărtate crunt onoarea le-a lovit,
Căci român eşti doar în ţară,
La străini, slugă vândut.
Plâng copiii, plânge neamul,
Când familii se dezbină,
Dorurile îi sugrumă
Şi în lacrimi le înghit,
Numai banii îi mai alină,
Preţul lor e scump plătit.

Haideţi fraţilor acasă!
Că şi aici este de lucru,
Faţa ţării să înflorim,
Drept că bani sunt mai puţini,
Dar sunteţi lângă copii,
Ocrotiţi de-al vostru spirit
Şi de bunul Dumnezeu.

De puneţi umăr la umăr
Avântul în voi să crească,
Ca şi pâinea cea domnească,
Traiul vostru îşi schimbă faţa,
În familia românească,
Libertatea ei cea sfântă,
Nimeni să n-o umilească!
Greu vin banii, uşor pleacă,
Voi pribegi din poartă în poartă,
Munca greatrupul vă-apleacă,
Iar timpul nimic nu iartă.
Când vă deşteptaţi mai bine,
Aveţi doar pe Dumnezeu
Şi-o fărâmă de lumină
În înţelepciune voastră,
Înţeleasă prea târziu.
Niciunde nu-i ca acasă,
Adunaţi cu toţi la masă.

poezie de Valeria Mahok (19 ianuarie 2020)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb e totu-n Mănăştur

iarna blândă a cuprins
în Cluj iată Mănăşturul
şi zăpada s-a întins
de acoperă acum totul

căci pe străzi şi pe alei
un strat alb se odihneşte
de-ţi tresaltă ochii tăi
prelung când iată-l priveşte

peste tot e alb frumos
şi pe stradă — printre blocuri
un strat alb fără miros
pretutindeni — nu pe alocuri

nu e frig ca altădată
ger aprig şi nepătruns
apa când era-ngheţată
pe vale şi-n jos şi-n sus

la Bogata când eram
în a mea copilărie
şi pe gheaţă mă dădeam
amintire încă-i vie

acum iarna e-o pictură
pe lângă ce-a fost atunci
nu mai are acea alură
nici pe dumuri nici pe lunci

căci acum prin Mănăştur
zăpada parcă-ţi surâde
cu-al ei chip curat şi pur
în palme când te cuprinde

nu mai e un frig cumplit
mâinile să ţi le-ngheţe
şi cu chipul năucit
să umbli pe la ferestre

e plăcut acum afară
cu alb totul e-mbrăcat
pe când mâinile îţi cară
tot ce azi ai cumpărat

poezie de Ioan Daniel Bălan (24 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apel (un strigăt, o durere)

Eu, ştiu că sunteţi prea departe
Şi mă gândesc mereu la voi
Obstacolele şi vremurile toate
N-au fost impedimente pentru noi.

Anii petrecuţi împreună
Rămân o mărturie vie
Un vis, o amintire bună
Şi-n inimi numai bucurie.

De la noi, plecat-au oameni şi bunicii
S-a stins şi buna voastră mamă
Mă duc şi eu când rându-mi vine
Dar, asta oare ce înseamnă?

Aici au trăit bunii şi străbunii noştri
În vremuri bune ori supăraţi
De ce acuma voi şi cu copiii voştri
Să fiţi din ţară desrădăcinaţi.

Luaţi bine seama dragi intelectuali
Voi lucrători ori căpşunari
Că viaţa voastră acolo nu-i mai bună
Decât în vatra noastră cea stăbună.

Nu mai gândiţi la sărăcie
Ea va dispare dacă-i hărnicie
Uitaţi cu toţii visele şi filosofia
Veniţi acasă, mama noastră este România!

poezie clasică de Dumitru Matei din Gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în piele îşi ridică glasul său. Ea propovăduieşte la răspântiile zgomotoase; înaintea porţilor cetăţii îşi spune cuvântul: "Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa? Întoarceţi-vă iarăşi la mustrarea mea şi iată eu voi turna peste voi duhul meu şi vă voi vesti cuvintele mele. Chematu-v-am, dar voi n-aţi luat aminte! Întinsu-mi-am mâna şi n-a fost cine să ia seama! Ci aţi lepădat toate sfaturile mele şi mustrările mele nu le-aţi primit. De aceea şi eu voi râde de pieirea voastră şi mă voi bucura când va veni groaza peste voi, când va veni peste voi necazul ca furtuna şi când nenorocirea ca vijelia vă va cuprinde. Atunci mă vor chema, dar eu nu voi răspunde; din zori mă vor căuta şi nu mă vor afla, pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu n-au ales-o, fiindcă n-au luat aminte la sfaturile mele şi cercetarea mea au dispreţuit-o. Mânca-vor din rodul căii lor şi de sfaturile lor sătura-se-vor, căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără minte; iar cel ce mă ascultă va trăi în pace şi linişte şi de rele nu se va teme".

Solomon în Pildele lui Solomon, Cum se dobândeşte şi se pierde înţelepciunea - 1:20-33
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă plângeţi

Nu mă plângeţi voi pe mine,
Plângeţi-vă voi, pe voi!
Căci nu voi aveţi nevoie de mine,
Ci eu am nevoie de voi.

Nu râdeţi voi de mine,
Râdeţi–vă voi, de voi!
Câci nu sunt eu slab de înger,
Slabi de înger sunteţi voi.

Nu fiţi cu două feţe
Şi strigaţi că-l iubiţi pe Dumnezeu,
Dar îl huliţi când vreţi,
La bine şi la rău.

Căci este o vorbă,
Spusă de Domnul Sfânt,
Să-l iubim pe Tatăl lui cu adevărat
De când ne naştem şi pănă la mormânt.

poezie de Vladimir Potlog (18 noiembrie 2009)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamnă

Ce frumoasă sunteţi, doamnă,
Chiar şi-aşa, puţin mai tristă
Când păşiţi uşor spre toamnă,
Vara voastră mai există.

Când păşiţi pe drum pierdută
Undeva într-o visare,
Soarele parcă sărută
Umbra voastră pe cărare.

Şi aşa frumos vă şade
Cănd vreţi să puneţi la loc
O şuviţă ce tot cade
Şi alunecă din coc.

Chiar dacă vă enervaţi
Când vă credeţi furioasă
Poate nu ştiţi, dar aflaţi
Doamna mea, sunteţi frumoasă!

Ştiţi voi doamnă ce minune,
Ce miracol v-a-ntrupat
Dar pe drum, câte un june
Vă priveşte încântat.

Fiindcă-n trupul de fecioară
Simt că se adăposteşte
Încă multă primăvară
Care vă întinereşte.

Iar de cumva se întâmpă
Un fir alb să strălucească
Ici şi colo, pe la tâmplă,
Iarna n-o să poposească.

Până fulgii or să cearnă
Fluturi albi într-o ninsoare,
Bucuraţi-vă azi, doamnă
De căldură şi de soare!

E ceva ce mă îndeamnă
Să vă-ntreb ce v-a-ntristat
Iar de nu-mi răspundeţi, doamnă,
Răspund eu: n-a meritat!

Doamna mea fără de nume
Ştiu că nu vă regăsiţi
Căci veniţi din altă lume,
Dar vă rog eu să zâmbiţi!

poezie de Florentina Mitrică (5 mai 2018)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?!

De ce să-i lăsăm pe părinţi să ne moară?!
Cu ce drept să ucidem?! Căci odată cu ei
Vom muri jumătate, vom muri-ntâia oară
Vom simţi paşii lor ca pe-o dulce povară -
Paşi pierduţi în neant, lacrimi grele sub geană.
Vânt de vieţi răvăşite, paşii singuri şi grei.
Ei vor fi doar o umbră, noi o stea căzătoare,
Noi vom fi doar iluzii, tot iluzii şi ei.

Cu ce drept să lăsăm noi părinţii să plângă?!
Ei au plâns viaţa toată şi-n genunchi au luptat,
La copii, tot ce au, înc-o zi să le-ajungă,
Dintr-un prunc să se facă puiul mamei bărbat.
Cu ce drept judecata?! Ce-a greşit un părinte?
Ce-a greşit mama, tata? Vă aduceţi aminte?!
Cu ce drept, pentr-o palmă, doar durere să laşi
Şi să pleci la cafea şi ţigări în oraş?!

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la tristeţe?
Au făcut sacrificii şi de ei au uitat...
Cu ce drept le semnaţi condamnarea la moarte?
Ei de mult dintre voi, ca un vis au plecat.
Că sunt trişti sau sunt singuri, nici chiar lor nu le pasă,
Nu le pasă că n-au ce să pună la masă...
Luminează, căci au drumul vieţii-nainte
Şi durere şi plâns, dar şi griji de părinte.

Nu le pasă de ei, pe ce drumuri apucă,
Nici nu ştiu ce poveri au sau pot să mai ducă,
Doar de voi le mai pasă, cât rămâneţi copii,
Cât aveţi un părinte, până-n ultima zi.
Cât e Soare pe cer şi în ei Dumnezeu,
Vor lupta pentru voi şi vor plânge mereu,
Vor trudi în genunchi, vor muri repetat,
Vor muri zi de zi, că aşa le e dat.

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la uitare?!
Da, ne sunt o povară, paranoici sau răi,
Ei au râs când pe voi a uitat să vă doară
Şi-au vegheat zi şi noapte printre sute de ploi.
Cu speranţe şi rugă s-au lăsat în uitare,
Dar pe voi nici acum de părinţi nu vă doare.
Un blestem repetabil cu părinţi şi copii,
Lacrimi, suflete goale, până-n ultima zi...

P. S.
Deci cu ce drept vă condamnaţi părinţii,
Când chiar şi ei, pe ei s-au condamnat?!
Rugaţi mai bine îngerii şi sfinţii
Să le lumine drumul întinat!
Întindeţi-le mâna cu iubire
Şi daţi putere! Paşii obosiţi,
Să îşi găsească forţă-n paşii voştri.
Doar asta îi va face fericiţi.
Părinţii-s doar o lacrimă de-a voastră
În care ca-n oglindă se privesc,
Ei vor rămâne veşnic pronie cerească...
Şi dincolo de moarte vă iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profetul (fragment)

Iar o femeie care purta un prunc în braţe
spuse: "Vorbeşte-ne despre Copii".
Şi el glăsui.
"Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea
însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu sunt şi gân-
durile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei
de mâine, pe care voi n-o puteţi vizita nici
chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi
să-i faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici ză-
boveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca
nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta
şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca
săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului,
să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare,
tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic."

poezie celebră de Khalil Gibran din Profetul (1923), traducere de Radu Cârneci
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se va sfârşi?

Sunt vile înălţindu-se spre soare,
Şi câte altele nu vor mai fi...
Iar alţii mor de foame prin canale...
Acest dezastru, când se va sfârşi?

Ai "pile"? E ok în lumea noastră
Ai bani? O loterie ţi-e destinul
Însă te fură setea de putere
Şi îţi îmbată sufletul ca vinul...

De ce să laşi sărmanul să se mişte?
De ce nu ai şi tu ce are el?
De ce necazul nu se mai opreşte
Sub ale voastre feţe, măşti de fior.

Când dinastia voastră, răzbunarea
O va sfârşi, voi unde o să fiţi?
Lacrimi pe faţa voastră remuşcarea
Va pune şi cu lacrimile noastre,
Veţi fi atunci în suflet biciuţi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos (ridicându-Şi ochii spre ucenicii Săi): Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde. Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer; pentru că tot aşa făceau proorocilor părinţii lor.

replică din Sfânta Evanghelie după Luca, Ucenicii smulg spice sâmbăta. Vindecarea unui om cu mâna uscată, sâmbăta. Alegerea celor doisprezece apostoli. Predica de pe munte. - 6:20-23 de Sfântul Luca
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu nu lucrează singur. El are nevoie de cooperarea voastră. Nici voi nu ar trebui să lucraţi singuri. Atunci când încercaţi sa trăiţi bazându-vă pe voi înşivă, vă împiedicaţi şi cădeţi. Numai atunci când gândiţi şi acţionaţi dincolo de nevoile imediate ale ego-ului, viaţa voastră începe să se afle sub influenţa legilor divine.

Paul Ferrini în Liniştea inimii
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

8 Martie

De ziua ta femeie, de eşti mamă sau fică,
Ori metamorfozată în soacră mare, mică,
Doresc la fiecare un cer fără de nori,
Lângă acela care v-aduce astăzi flori,

Şi mulţi ani, fericire, căci fără voi n-am şti
Ce-i patima-n iubire, sau ce-i a pătimi,
Ce simte un bărbat, călcându-i neuronii
În fiecare zi, mai des ca pantalonii,

Cum flacăra-i dogoare, şi cât de exaltată
E inima ce-i sare când soacra se arată,
Şi sângele-i cum fierbe, şi tot e numai ape
De-a voastră gură dulce când caută să scape ;

Că, cine-n lume oare, când nu face prezenţă,
Îl cată-n disperare la morgă sau urgenţă (?!)
Ca-n zori, fără de ghete, palton sau fără bască,
S-apară cu buchete de Panciu sau Fetească (!)

Şi cin' l-ar mai păzi, de n-aţi fi voi de strajă,
Să cadă,-n noapte, zi, la altele în mreajă,
Sau cin' l-ar îmbrăca, frumos, la patru ace,
Când el e programat doar ca să se dezbrace (?!)

Căci de-aia lui, săracul, scurtat şi de o coastă,
I-a dat Domnul, cu sacul, noroc de o nevastă
Făcută să apară, în prag, de soare plină,
Chiar şi când plouă-afară, în ziua de chenzină,

Iar seara, la culcare, ca-n clipa cea dintâi,
Să-l scoată, iubitoare, un ceas de sub călcâi,
Şi-n gingaşe cuvinte, în toi când e amorul,
Să dea, i-aduce-aminte, în zori cu-aspiratorul,

Prin piaţă-apoi o tură, că lista-i pe hârtie,
Şi-n drum, pe scurtătură, şi pe la florărie....
Da' nu cumva să uite, să ia nişte Cotnar'
Să-nchine, cu băieţii, la cină un pahar,

Fi'nd ziua când femeia, cât viaţa e de grea,
I-aduce lui aminte, că are-o zi şi ea,
Căci altfel, el confuz, cum e de obicei,
Ar crede, cum se vede, că toate-s ale ei!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu morţii

Cu viii nu mai am de-a face
Demult,
Şi foarte des, când totul tace,
Chemând pe morţi, ce dorm în pace,
I-ascult.

Din gropi ei vin şi mă-nconjoară,
Ei vin.
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfăsoară
Deplin.

Din lumea lor necunoscută,
Răsar,
Şi când şoptesc cu voce mută
Poema cea nepricepută
Tresar.

Îi simt pe loc ce au să vie,
Căci sunt
Ca un parfum de vecinicie
Sau ca o flacăre-albăstrie
În vânt.

Pe zidul alb de la odaie,
Urcând,
Zăresc uşoara lor văpaie
Verzuie, oacheşă, bălaie,
Pe rând.

Cu totul osebiţi de lume,
Uşori,
Dorinţi, nici griji, n-au să-i consume,
Suavi ca nişte dulci parfume
De flori.

Sunt din atome nevăzute
Þesuţi,
Ş-amestecaţi pe întrecute,
Resimt plăceri necunoscute,
Tăcuţi.

Iubind simţirea ce mă poartă
Spre ei,
Sunt însetat de-aceeaşi soartă,
Căci nu se află-n lumea moartă
Mişei.

O! morţi frumoşi, veniţi într-una...
Cu voi
Nu vine ura, nici minciuna
Să răscolească iar furtuna
Din noi.

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimile mamei

Mai plânge-mă, în umbra crucii, mamă,
Să-ncep să cred că n-am murit de tot,
Că mă mai luaţi şi voi, cumva, în seamă,
Chiar dacă eu nici să-nfloresc nu pot.

Nici nu mai ţin prea bine minte dacă
Sunt mort de glonţ, de foame sau cuţit,
Mai plânge-mă, că, astfel, o să-ţi treacă
Şi-ai să-nţelegi că nu v-am părăsit.

Mai vin şi eu, din când în când, pe-acasă
În forma unui zgâlţâit de geam,
Şi e ceva ce parcă nu mă lasă
Să intru printre voi, precum intram.

Mă uit la toţi şi-adesea mi se pare
Că mă simţiţi, dar că vă speriaţi
Şi-aprindeţi, fără rost, lumina mare
Şi radioul foarte tare-l daţi.

Îmbrăţişează-mi, mamă, crucea, bine,
Să nu rămân aici, să-mi pară rău,
Şi să mă-ntorc, din când în când, la tine
Şi să mă strângi, prin somn, la pieptul tău.

(...)

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!