Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Dimitrie Bolintineanu

Conrad - Cântul al III-lea - Egiptul

Cunoașteți voi pământul ce Nilul a născut?
Ce crivățul cu coama de gheață n-a bătut;
În care sub cununa-i se-nalță palmierul
Și pare că sprijină cu mândra-i frunte cerul
Așa ca o columnă de marmur minunat
Ce sprijină un templu cu aur înstelat?
În care dulcea Ibis de zefiri legănată,
În silvele de cactus suspină amorată,
În care zea Isis c-un grațios surâs
În tristele deșerte crea un oasis;
Cunoașteți voi Egiptul ce n-are semănare
Cu nici o altă țară? Loc curios în care
Întunecoasa fiie a vechii Ethiopii
Contrastă cu evrea cu ochii azurii,
Și palida arabă, cu fruntea visătoare,
Cu copta cu păr negru și brațe de ninsoare?
Pământ ce fecondează în fiecare lună,
Și nici un timp n-abate splendida sa cunună!
În care frunza cade sub soarele de foc,
Și alta vine-ndată de ține al său loc.
Aice rar se-ntâmplă să fulgere, să plouă;
Un cer senin și splendid adapă cu-a sa rouă
Pământul ce rodește și apele din Nil
Îneacă în tot anul acest fecund argil.

Acolo noi vom merge... dar vasul fugător
Pe brazdele perfide alunecă ușor.
Conrad! veghezi tu oare, privești aceste maluri
Din care filistenii domneau aceste valuri?
Regina africană cu fața de eben,
Spre răsărit se duce purtând un diadem
De stele fără număr, când geme-n depărtate
O surdă vijelie... fluierături bizare,
Mugiri adânci, sălbateci, concert spăimântător!
Ai crede că toți monștrii marini s-adun în hor
Și țipă-n limbi diverse, pe tonul întristării,
Voind să ducă vasul în smârcurile mării.
Pilotu-abia mai șade la cârmă: e legat;
Pe pod s-aruncă valul, ce pare că-a turbat
Sub biciul unui demon ce de aproape-l strânge;
Lovirea cea de vânturi, catartul plecă, frânge.
Și vasul se rădică, se lasă în abim,
Și iară se înalță! Un strigăt, un suspin
S-aude-n întunerec! Ai crede că mormântul
Se crapă, te înghite. Se îndoiește vântul,
Și valul îi răspunde prin mugetu-i duios...
E cântecul funebru... Un strigăt fioros
Al celui ce comandă s-aude-n vijelie,
Spăimântător; e geniul uman ce tot învie,
Ce dă direcțiune, ce apără, prevede.
Speranța e busola, e harta; el o vede,
O cercetează, știe de este de temut.
Foc! foc în cală! strigă și totul s-a pierdut!
Atuncea comandantul răcnește cu tărie,
Și vocea-i se aude tunând în vijelie.
Toți câți mai au putere comanda lui urmez.
Conrad se află-n fruntea acelor ce lucrez.
Parvine să pătrunză el cel dintâi în cală
Prin flacări și prin fumul ce flacăra exală.
Vâslașii îl urmează; el tot a-mbărbătat,
Iar pompele jucară și vasul a scăpat.

Dar zorile se varsă. Conrad pe pod privește
Acest spectacol magic, strein, ce îl răpește;
Aceste mii de valuri, ca cete de geanți,
Ce joc cu vasul, și-unii îl trec la ceilalți,
Râzând de slăbiciunea acestui om pigmeu
Ce vrea pe eleminte să puie jugul său.
Pământ! pământ! strigară mai multe voci d-odată.
Și se zări o coastă: sprânceană depărtată.
................................
Vedeți acea câmpie ce moartea a coprins?
Aici a fost cetatea heroului ne-nvins,
Cu patru mii palate, o mie de grădine,
Trei sute teatre, circuri, de viață, oameni pline.
Și astăzi nici o urmă! Nimic nu mai e viu:
Abia în suvenire, de ele se mai știu.
Acolo fu necropol, morminte strălucite,
Palate elegante de preoți locuite,
Cu verzi grădini de arbori și cu parteri de flori,
Mărite monumente, de marmur cu colori.
Azi locul e ruină și malul cu-ntristare
Se-nclină și șoptește durerea sa la mare.
Lumina dimineții se varsă în eter.
Convoiu-aleargă încă pe calea sa de fier,
Traversă sânu-acestor sălbatice deșerte
Și fluieru-i exală fantastice concerte.
Ai fi crezut un șarpe, bălaur iritat,
Ce trece prin deșerte și șuieră turbat.
La Nil el se oprește și râu-aici apare
În toată maiestatea... Salut, o, fluviu mare!
Zeu adorat în templul de la Nilopolis.
Sub formă a două sexe, fiu zeului Cnufis,
Tu singur, Nil, dai viață deșertelor profunde:
În fiecare vară verși palidele-ți unde,
Pe-această vale lată dând apă și pământ,
Făcând un loc de viață dintr-un întins mormânt.
Cât de frumoasă-ai face, o, Nil, această vale,
Când civilizațiunea aici și-ar face cale,
Când oamenii-ar fi liberi, când jugu-apăsător
Nu ar sorbi și viața, și fructu muncii lor!

Aceste unde-eterne cât sânge nu sorbiră,
O, martor al durerii acelor ce pieriră,
Ca să păstreze lanțul ce de atâția ani
Le dete moștenire un crud zeu la tirani?
Dar unde sunt tiranii și sclavii? Au murit!
Da; au murit aceia, dar alții au răsărit,
Ce vor pieri ca dânșii, lăsând pe alții-n urmă
Să facă, unii domnii, și alții marea turmă
Precum ursita-i naște, făcând misterios,
Spre a plana în aer, sau a rampa pe jos.
................................
Pe muntele Libii răsare plina lună
Și varsă-un râu de raze pe valea lată, brună.
Un ocean de glorii plutește pe ruini.
Prin umbre și prin raze, răpește pe streini.
Oh! câte suvenire nu se deștept aice!
Acolo e statua lui Sesostris ferice.
Mai dincolo e templul superbii zei Hathor.
Mai colo sunt coloșii, cu marea formă-a lor.
Colo se văd pilonii, columne, obelisci
Parcă se mișcă, umblă, sau se adun aici.
Șoptesc, suspin; în sânul palatelor umbroase,
Parcă s-aud acorduri de harpe-armonioase.
Mărețile tablouri parcă se animez,
Se mișcă; regi, regine pe vale însmăltez.

Maiestuoase umbre! Voi viețuiți în lume,
Vă răsfrângeți pe secoli cu ale voastre nume,
Cu ale voastre fapte; dar în închipuiri,
În umbra ce-nvelește atâtea suveniri.
Mișcarea se produce de umbrele respinse
De raze; șoapta naște din vânturile stinse
Ce-adorm în aste locuri, din gemetul duios
Ce Nilul varsă-n noapte sub malul furtunos.
Suspinul unei paseri ce-adoarme în ruine.
Ce-o supără, în noapte, voioasele lumine.

Ce s-a făcut poporul ce-aicea a trăit?
Cu vechea-i strălucire el însuși a pierit.
Dispare-o națiune ca orice viețuiește.
Tot are-un timp, tot naște, produce,-mbătrânește,
Și apoi vine moarte, și totul e pierdut!
Tot? Nu! Nimic nu moare, odată am născut,
Deci mai putem a naște: am fost, putem fi încă.

Om laș, îmi spune mie, p-a vieții crudă stâncă,
Ce farmec, ce plăcere, ce bine tu găsești,
Încât să n-ai putere, curagi să părăsești
O vale de durere, de lacrimi, de-ntristare
Pe care rătăcirea-ți le face mai amare,
Pe care dulci iluzii cu raze le-nvelesc
Cum p-un deșert de moarte miragele plutesc
Și fac mai crudă setea ce sânul tău încinge
Când mincinoasa rază din ochii tăi se stinge.
Regreți aici în viață plăpândele cununi
De glorii, câștigate prin prostituțiuni,
Prin sânge, prin trădare? Regreți tu calomnia
Ce lângă poarta vieții, a-ți vesteji junia,
Credința și onoarea, te-așteaptă să sosești?
Regreți să lași o lume în care pătimești?
Ce te desprețuiește, ce-ți farămă junia,
Și inima, onoarea, amorul, poezia?
Ce-ți schimbă ziua-n noapte și dulcele-n venin?
Ce-ți fură partea vieții la soarele divin?
Merită plâns această amară comedie
Ce se numește viață? Vis, fantasmagorie,
În care se succedă atâtea ficțiuni,
Fantasme, spectruri, umbre, numite națiuni,
În care ele luptă s-apuce-un loc la soare,
S-apuce-un loc la viață, și-abia venite, moare!
În care adevărul, dreptatea, nu au loc
Decât pe cei fățarnici să serve ca mijloc,
În care interesul împarte pe dreptate
Și meritul se-nclină la mediocritate.
Născut aici în lume, o, zeu dezmoștenit,
Ursita-ți e-mplinită de cum ai suferit.
Ce îți rămâne încă să faci aici în lume?
Să lași mărețe urme? Să lași un mândru nume?
Să fie! Dar atuncea de ce tu întârzii
Să faci o faptă mare, printr-însa să re-nvii?
Și apoi, în grămada de nații ce compune
Al lor mormânt de doliu și de destrucțiune,
Ruină infinită, spăimântător mormânt,
Să mergi s-arunci îndată al tău mizer pământ!
O, suflet mare, mobil, o, spirit, cugetare,
Nu ești sătul tu încă d-a ta prostituare
În lutul ce te leagă și-oprește al tău zbor?
Ast lut supus la patimi, pământ degrădător,
Ce poftele usucă, ce uzul ofilește,
Ce dorul îl consumă, tiranul îl robește?

Văzut-ați voi deșertul părând, când luna plină
Revarsă valuri d-aur în umbra serii lină?
Colo se-ntinde valea lui Biban el Maluk.
Flori, arbori nu răsare și toate se usuc.
Ea este încadrată de stânci cu crești bizare
Și munți cu scorbori triste în plină dărâmare.
Pe vale și pe măguri plutește-un văl de dor.
Nu mișcă, nu șoptește nimica trăitor.
Când blonda dimineață revarsă dulci lumini
Din genele-i de aur pe vechile ruini,
Conrad lasă mormântul în care el dormise
Și la Karnak se duce, făcând frumoase vise.

Dar colo este sala cea mare din palat.
Amantul lunii pare pe caru-i aurat
Și varsă oceane de raze pe ruină.
O sută de columne gigantici o sprijină.
Să stăm puțin aicea! O, mare Sesostris,
Aici din belle-arte făcuși un paradis,
Aici ți-a fost palatul. Dar cine poate spune
Tot ce aici încântă, răpește și supune?
Ce a putut să fie acest locaș divin,
În timpul tinereții când orice-aici privim,
Acuma, în ruine, acum în întristare,
Atâta farmec încă și frumusețe are?
El ne vorbește încă de strălucirea ta;
Dar popolul acela ce fruntea prosterna
La templul tău cel splendid, de mult timp a pierit,
Să plângă pe mormântu-i destinul ne-mblânzit!
Alți popoli, vai! urmară acelor mari popoare
De uriași! Șiroaie de barbari trecătoare,
Ce pier pe toată ziua și nu produc nimic.
Ei nu v-admiră, ziduri; pe sufletul lor mic
Aceste monuminte prea mari descuragează,
Prin comparațiune, pe ei îi micșorează.

Vedeți această sală ce timpul a lovit?
Aicea fuse centru de tot ce-a strălucit.
Locașu-ambițiunii, palatul cugetării,
Al patimii, puterii și-adesea al trădării;
Aici se prosternară atâtea frunți regești,
Aici se umiliră puterile lumești,
În cruda așteptare ca să se umilească,
La rândul ei, în urmă, mândria ta regească!

De te plângi tu, oare, sărmane muritor,
Când jugu umilește în lume p-un popor?
Ursita ta în lume, formând a ta ființă,
Lăsat-a pentru tine decât, vai umilință!

Mai însemnați buchetul măreț, desfătător
De templuri și palate rămase la Luksor!
O, mare Amenofis! Aici trăiești tu încă.
Dar să pătrundem umbra, tăcerea cea adâncă!
Acolo un pilone gigantic întâlnești
Pe două mari masife, prin care-apoi zărești
O poartă c-o cornișă, ce artele amintă;
Tablouri hieroglifici pe Ramses îl prezintă.
Mulțime de tablouri fațada-mpodobesc.
Înuntru pe o sută columne strălucesc
Mulțime de legende cu simțuri grațioase.
Conrad admiră aceste lucrări maiestuoase.
El intră într-o sală, p-o stană de granit
Văzu un cuplu splendid, imagin înflorit:
Julia și Claricia în admirațiune,
Tablou divin ce limba refuză de a spune.
Ai fi crezut atuncea că-n lume sunt doi sori
Că frumusețea dulce e două dulci surori!
Că dulcea fericire, c-un spirit și c-un nume,
Își are-n cer o formă și ceilaltă-n lume.
Pe domele mărețe ațintă ochii lor
În admirațiune, extaz desfătător,
Și razele de soare, răsfrânte de ruine,
Formează p-a lor frunte un cadru de lumine.
................................
Te-a inspirat Egiptul? Julia întreba,
În vasul ce acuma cu râul cobora,
Pe Conrad ce se luptă cu cruda nostalgie.
El prezintă Julii atunci o poezie,
În care al său suflet trecuse cu-al său dor,
O plângere amară, un cânt sfâșiitor,
Unit cu-o melodie suavă, prefumată,
D-amor și de speranță, de grație curată.
El exprima aspectul acestui vast mormânt
Cum, soare, ceruri, aer, acest steril pământ,
Se răsfrângeau în sânu-i făcând ca să tresară
A suferinții coardă, vibrare crudă, -amară,
Și toate-aceste umbre, ce inima-i zdrobeau,
La razele Julii ferice dispăreau.

A ei figură dulce plutea ca o minune
Pe toate-aceste locuri de dezolațiune;
Ea le făcea frumoase, eden încântător,
Le-mprumut junețe, surâderi, vise, amor,
Prefume, frăgezime, magie și răcoare,
Și le făcea dorite, frumoase, răpitoare.
Julia se ghicește în aste dulci cântări,
Aici ea se prevede ca cerul peste mări.
Ea vede aicea toate aceste flori divine,
Născute, înflorite sub razele-i senine
Din grațiile sale, cerești și dulci plăceri,
Surâde ca o roză în vânt de primăveri.
................................
Zefiru-ntinde aripa ce umectă de rouă.
El împletește perla înbălsămării nopți
Cu florile dorminde sub turburile șopți.
În vale cură Nilul: gemândele lui valuri
Primesc o umbră dulce de arbori dupe maluri,
Ce-ngână raza lunii în cursul ei plăcut,
Lumină ce denunță misterul neștiut
Al apelor în noapte. Acele două june
Femei se plimb răpite și par prin umbre brune:
Ca niște raze d-aur, suave-iluziuni,
Ce tot răpesc, încântă ca niște dulci minciuni.

Dar zorile desfășur ghirlanda de purpură,
A undii suprafață ferice ele-aură;
Și raze rătăcite pe Nilul lat plutesc
Prin umbrele tăcute ce ici, colo pălesc.
Pământul se-ncunună d-o față mai senină,
Precum o diademă de diamant lumină
Pe fruntea frumuseții, pe câmpul înflorit,
O pulbere de rouă pe flori a strălucit.
Și purpura corolii din roza prefumată
Prin plânsul dimineții apare mai curată,
Și cerul se-nlumină și stelele albesc;
Julia și Claricia cu flori se-mpodobesc,
La raze și la zefiri lăsând să le răsfețe
Plutindele cosițe ce-neacă ale lor fețe.
Conrad le urmărește în fantazia lor.
Admiră acele jocuri; se-mbată de amor.
Iar ele fac ghirlande de flori și încunună
Ca nimfele antice cosița lor cea jună
Cum perla își răsfrânge pe cadru-i aurit
Frumoasele ei ape, al ei chip fericit,
Răsfrânge-a sa albețe ce-ngână-un trandafir,
D-o frumusețe rară, spre coama sa de fir.
Această frumusețe, icoană credincioasă
A inimii, denunță o inimă frumoasă
Ce se varsă ca roua arzândii primăveri.
Credeai că-aspiri un aer de fragede plăceri,
Acel prefum de câmpuri; că simți o răsfățare
De raze de la soare ce-aduce desfătare,
Că vezi o ploaie dulce de flori cu rar miros,
Pe fața întristată a vieții-aicea jos;
Că-auzi concerte mistici, cerești, îmbătătoare,
De paseri amoroase, sub flori desfătătoare.
Și sufletul atuncea părând întinerit,
Sub farmecul de viață ce tot a înverzit,
Se-mbată și deliră d-amoare fără nume,
Delicioasă, pură, necunoscută-n lume.

Dar cine să descrie trăsurile ce are
O inimă? Ea este întocmai ca o mare
Schimbându-și a sa față: seninul liniștit,
Și soarele, și luna, și vântu-mbălsămit,
Și cerul, norul, fundul și aspra vijelie
O schimbă-n tot minutul! Așa o bucurie
Precum și o durere pe inimi oglindind,
Le dau a lor coloare de fier sau de argint.

Cât a cătat să fie mari oamenii odată
A căror fapte-n lume atât de mari s-arată!
Ei, ce trăiau în lume chiar dupe ce mureau,
Ei, ce o nouă viață, murind, își mai creau?
Aceste mari palate abia mai las trăsură.
Momiile regale cu timpul dispărură.
În pulbere se schimbă tot ce a fost aici;
Tot ce-a produs știința și artele antici;
Dar cel puțin trăiră acele mândre nume
De fondatori și astăzi răsună încă-n lume.
Și vor trăi mult încă pe cât tot ce-au făcut
Va rechema mărirea anticului trecut.
Tu vei muri, o, popol, ce-orbia te supune.
Tu, ce n-ai conștiință de civilizațiune.
Tu, care n-ai în viață nimica de dorit,
Tu, ce-n nefericire te afli fericit!

Să zicem un adio orașului mai nou
Ce a lăsat în urmă-i cel mai splendid herou!
O tânără femeie, cea mai frumoasă-n lume,
Pe timpul său te pierde, și peste al tău nume
Aruncă umilința sub care te înclini.
Acolo fu mormântul acestii dulci regini,
Acestii mari cochete! Nimic nu mai rămâne
Din urmele acestii zburdalnice țărâne.
Era scris, Cleopatra, să piară, tu pierind,
Și statul și mormântul ce înălțai trăind?
Uiți că erai femeie și te-ntroduci în noapte
La Cezar ce-n palatu-i se leagănă de șoapte,
De valuri, și medită Egiptu-a subjuga.
Un om al tău atuncea la Cezar s-arată.
Depune la picioare-i pachet de stofe d-aur,
Zicând că el ascunde un prețios tezaur.
Pachetul se desface, Cezar la el cătând,
Văzu pe Cleopatra din stofe apărând.
Ce frumuseți, ce grații, ce voluptăți streine
Tu prezintași lui Cezar, ce se-nchină la tine,
Primind el, vingătorul superbului Pompeu,
El, vingătorul lumii, să fie-nvinsul tău!
................................

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 1 februarie 2020.
Distribuie
cumpărăturiCartea "Mama lui Stefan cel Mare" de Dimitrie Bolintineanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -12.00- 8.99 lei.

Citate similare

Tu n-ai nimic

Tu n-ai nimic în lume,
nimic din tot ce-i rău,
nici bogății, nici nume,
nici desfătări, nici glume,
dar ceru-ntreg e-al tău.
Tu n-ai nimic în viață,
nimic pe-acest pământ,
nici vinul ce răsfață,
nici haina cea măreață,
dar tot ce ai e sfânt!

Tu n-ai nimic ce leagă,
ca cei ce totul vor.
A lor e clipa dragă,
a lor e lumea-ntreagă,
dar cerul nu-i al lor.

Tu n-ai nimic sub soare
și toți te râd mereu.
A lor e-a vieții floare
și cupa-mbietoare.
Al lor e tot ce moare.
Al tău e Dumnezeu.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Grigore Alexandrescu

Așteptarea

Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește,
Dar ea unde să fie? De ce nu se ivește?
Minuturi fericite sânt oare de pierdut?
Foarte puține omul în viața lui are!
Se auzi un sunet... ascult... mi se pare...
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere;
Totul se mișcă, umblă, dar toate sânt părere;
Vântul, umbra mă-nșală, când crez a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Și norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că și ea are o tainică-ntâlnire,
Poate stăpânită d-asemenea simțire
Pășește-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domnește ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simțitor?

Nu știu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânei de mirare,
Prin care morții uită că-n lume au trăit.

Zile neprețuite ale copilăriei,
Tovarăși ai vieței și fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Și din toate o scurtă viață să-ntocmesc!

M-aș duce unde zboară atâtea rândurele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur'le verdeței ca ele m-aș ivi.
Din loc în loctrece în climele streine,
Unde sunt alte stele, și ceruri mai senine,
Dar iarăși m-aș întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viață pacea, și-n pace mulțumirea,
Ca râul fără nume, aș trece neștiut.
Orcât de mic e templu, dar tot îl locuiește
Acela ce pământul și cerul stăpânește:
Numai pentru-a lui slavă și omul s-a născut!

Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse viclenești.
..............................
..............................
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nșelătoare, ș-acum mă amăgești?

Dar nu, văz o ființă... spre mine-naintează...
m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea pășește, ia seama... o auz că șoptește.
Negreșit e femeie... Ce zice? Mă numește!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Satire si fabule" de Grigore Alexandrescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.
Dimitrie Bolintineanu

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Și recheamă dulce tinerii săi ani.
Viața noastră trece ca suava rouă
Când speranța dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viața lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci și argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Și în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și luând paharul astfel le vorbește:
— "Nu vă urez viață, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată cecei!
Ce e viața noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ș-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre rușinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi și triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul și român sunt eu
Și sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dimitrie Bolintineanu

O fată tânără pe patul morții

Ca robul ce cântă amar în robie,
Cu lanțul de brațe, un aer duios,
Ca râul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros.

Un crin se usucă și-n laturi s-abate
Când ziua e rece și cerul în nori,
Când soarele-l arde, când vântul îl bate,
Când grindina cade torente pe flori;

Așa făr' de veste pe zilele mele
O soartă amară amar a bătut,
Și astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.

Abia-n primăvară cu zilele mele
Plăpândă ca roua abia am ajuns,
Atuncea când cântă prin flori filomele,
O crudă durere adânc m-a pătruns.

Amară e moartea când omul e june,
Și ziua-i frumoasă, și traiul e lin,
Când paserea cântă, când florile spune
Că viața e dulce și n-are suspin!

moară bătrânul ce fruntea înclină,
Ce plânge trecutul de ani obosit;
moară și robul ce-n lanțuri suspină,
moară tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce naște când plouă
Creșteam, pe cunună să am dezmierdări,
Și mie amorul cu buze de rouă
Cu inimă dulce îmi da sărutări.

Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge,
Suflată de vânturi aici pe pământ,
Ah! Juna mea viață acuma se stinge
Și anii mei tineri apun în mormânt!

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Ochii Domnului străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă Înaintea Lui

Privești? Cu toții Doamne în suflet avem pete
Dar Tatăl Nostru pare mereu să ne tot ierte,
Dacă avem credință ne sprijină. Tu cere
Putere-n trup și suflet, de vrei să ai putere.

Înțelepciune, milă, dreptate și tărie
Pe toate-n timp, în lume le vei avea cu tine
Și cupa vieții tale cu câte se va umple
De vei avea credință și nu avea răbdare.

Inima ta întreagă-i? Iertarea unde-i oare?
Domnul te are-npreajmă? Îl vezi în depărtare?
El nu-i decât un spirit urmat de noi... Cetate
În care stau ascunse inimi nevinovate...

Nici veșnicia nu va fi de-ajuns
Spre a cunoaște totul despre lume
Dar de acolo, din adânc, de sus,
Tot ce putem zări sau nu
Își are rostul lui și are-un nume
Sunt stele care au murit de mult
Dar existența lor rămâne trează
Căci ele-s rostul nostru pe pământ...
Când le privim, visăm la nemurire
Și inima de dorul lor vibrează

De m-aș ascunde-n mare, din nisipul
Atâtor zeci și mii de molecule
Ce nu pot fi de nimeni numărate
Dar au, acolo, sus, și ele-un nume
Eu mi-aș putea. răni... integritatea

Dar rostul nostru-aici e de-a muri
De-a nu purifica sufletul meu în două
Căci jumătate-i spre a suferi
Iar alta-i pentru-o lume pură nouă
Promisă..... într-o zi

Tatăl trimis-a Fiul ca dovadă...
Exemplul lui să fim și să luptăm,
De Duhul Sfânt fim tot mai aproape

Și tot ce-i rău în noi să aruncăm
Voință avem? E de ajuns... Privește...
Întinde-ți mâna către Tatăl Tău
Căci El te va susține în credință
Și-atunci nimic nu o să-ți pară greu.

poezie de din Lucirea tristeții
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Lamartine

Suvenirul

Ziua se duce ș-altele vin,
Și fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viața-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-și vede căzând
În preajma-și frunza cea veștezită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
Sângele-mi rece abia prin vine
Curge, ca unda ce-n loc o ține
Sufletul iernii cel amorțit.

Dar chipu-ți tânăr, tot într-o stare,
În veci tot tânăr îl voi privi,
În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
Și când privirea-mi cea neclintită
De tine-aicea fu părăsită,
Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ș-acum frumoasă
Te văz ca-n ziua ce mă lăsași
Și la cerescu-ți locaș zburași
Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumusețea-ți, chipu-ngeresc
Și-n ceruri încă tot te urmară:
Din viață ochii-ți ce încetară
De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare
Încă îți suflă păru-undoios,
Ce-n trăsuri negre de ebanos
Recade-n sânu-ți fără-ncetare.

Umbra acestui văl mincinos
Și mai mult chipul ți-l îndulcește,
Ca dimineața ce se ivește
Din vălul nopții întunecos.

Cerescul soare vine, sfințește
Cu ale noastre zile ce zbor;
Și-ntr-al meu suflet al meu amor
Nu are noapte, în veci lucește.

Minut nu este, nu fac un pas
Și-mi ești aievea înfățișată:
De mă uit, unda chipu-ți mi-arată;
D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează,
D-auz prin frunze vântul șoptind,
Parcă din buze-ți auz ieșind
Sfintele-ți vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii și-n sus privesc
Aceste stele învăpăiate,
P-a nopții pânză împrăștiate,
În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mișcare,
Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
Atuncea pieptu-mi neputincios
Răsuflă însăși a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg
rog Ființa mângâietoare,
Atuncea lacrimile-arzătoare
Mâinile tale simt că le șterg!

Când dorm, tu-n umbră ești cu-ngrijire
Ș-asupră-mi aripile-ți alin;
Visele toate din tine-mi vin,
Încât viața simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta
-mi taie firul zilelor mele!
Ș-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!... în sânu-ți m-aș deștepta!

Ca două raze strălucitoare
Și ca suspinuri ce se unesc,
A noastre suflete unu-mplinesc.
Și eu... sunt încă cu răsuflare!

poezie clasică de (1829), traducere de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Despărțire

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării dai.
La ce simțirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiași pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre și umbra unui vis?
La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porți?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morți?

Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voi să uiți norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca și când niciodată noi nu ne-am fi găsit,

Ca și când anii mândri de dor ar fi deșerți -
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierți?
Cu fața spre perete, mă lasă prin străini,
-nghețe sub pleoape a ochilor lumini,
Și când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să știe de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerși-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aș vrea ca unul, venind de mine-aproape,
-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,
Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,
-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar-o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi țărânii și inima-mi la vânt...

Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,
Cu ochii mari și umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât ești de copilă -ntinerești mereu,
Și nu mai ști de mine, că nu m-oi ști nici eu.

poezie celebră de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 30 iunie 2017.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Survolare

sunt eu acela care sunt mereu
în orice ipostază survolată
și timpul din sejur e tot al meu
și lumea, când mai lungă, când mai lată

am rătăcit aici nici nu știu când
am rătăcit aici nici nu știu cum
când căutăm o boaghe de cuvânt
și regăseam doar pasăre în scrum

și dac-a fi cumva să nu mai fiu
același chip de lut din traectorii
din umbre rătăcite prin pustiu
face sensuri noi, aleatorii

și bradul de Crăciun, împodobit
cu stele din Pleiadele polare
l-aș arbora la margine de schit
le-ași savura în lentă survolare

și inc-un an ași scrigeli, latent
pe tristul meu răboj intercalat
într-un sistem senil și coerent
cu disonanțe scoase la mezat

în rest... sunt eu acela care-am fost
și- acel care va fi, încă mai sunt
când vagabond, când om cu adăpost
când păcătosul naibii și când sfânt

oricum n-ași da- lovesc în relativ
și toate sunt acolo unde sunt
și tot efectul lor cumulativ
oricum mă va reduce la mormânt

și liniștea din zbuciumul etern
anihilat de grava veșnicie
va deveni o umbră de patern
în hăuri care naște energie...

dar pân-atunci mai sorb din vin
și din femei, esențele amare
că cine știe dacă mai revin
aice, pe Pământ, în survolare...

poezie de (17 decembrie 2018)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Casa de la Ipotești

Izvor de limba română izbucnit de sub această casă umilă, de unde a pornit inunde cu apă vie întreaga patrie română, apoi tot pământul care aici la noi a devenit o gură de rai ca o inimă.
În fața prispei sale, fiecare tei ce-i stă de strajă
murmură poezii la cea mai mică adiere de vânt
și fiecare frunză devine o rimă nemuritoare, un sărut șoptitor trimis cu măreție tuturor.
Păsările de pe ramurile înflorite poartă numai strofe de aur pe aripile lor, răspândindu-le cu dărnicie în aer,
toate fiind imnuri sfinte ale dragostei tăinuite în cântecele lor.
Tot murmurul ce vibrează de jur-împrejur
sunt dulci psalmodieri ale iubirilor cu mărețe taine
iradiate de pe aceste tărâmuri de basm.
La ușa acestei case stau veșnic de strajă
îngerii cei mari ai Poeziei,
iar deasupra lor plutește zi și noapte Duhul nemuritor al creatorului lor care coboară deseori aici
pe raze de lumină lină să-i binecuvinteze pridvorul copilăriei.
De aceea, descoperiți-vă toți cei ce-i treceți pragul acestui măreț Templu al Poeziei,
de unde veți ieși mai înțelepți, mai puternici și mai purificați, mai buni și mai receptivi la tot ce-i frumos,
cu inimi mai tinere și mai luminate ca oricând.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Resemnări

Constat toamna asta nu-i o Doamnă,
E mult prea rău în lume, când nu-i bine,
Și-i mult prea gol în golul plin de sine,
Când tot ce-i tot nimic nu mai înseamnă.

Se bat pe frunze razele de soare,
Pe deal, copacii dau mărunt din buze,
Poeții își fac veacul fără muze
Și muzele-și iau dreptul la purtare.

N-ai ce să faci, e toamnă și-i schimbare,
Votează ghimpii spinii-n parlamente,
Pietroaiele cer pietre inocente,
Iar inocențele vor stele vorbitoare.

Planetele au fost și ele stele,
Lumini de foc și focuri de lumină,
Ce fac din orice noapte zi senină
Și din senin o noapte pentru iele.

Nu mai sunt foc, le-acoperă pământul,
O zgură din ce-a fost o strălucire,
Căci focul lor se află în gândire,
Acolo unde arde-n noi Cuvântul.

De-aceea, câte-un om, în disperare,
Își pune foc și arde ca o novă,
Un val de jar care se sparge-n provă
Pe-o mare plină ochi de supărare.

Un foc, precum o aprigă tocmeală
C-un doctor în nimic, cu tigva goală,
Ce-a plagiat o dublă integrală,
Dintr-un tratat pe-o pată de cerneală.

Toți oamenii din noi se trag din stele
Și ard cum arde focul lor din soare
Și nu contrafăcut, ca o-închistare,
Ce poartă-n tâmple flori și ghilimele.

Dar toate știu c-au fost pe jar odată,
Când Universul le ținea de șase,
Când se-înfloreau în rochii de mătase
Și-n ochi le strălucea un foc de fată.

Tot ce-a mai fost în tot ce-a fost se-întoarnă,
Dar toamna asta n-are timp de iarnă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Și nici ai vrut alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer și pe pământ;
Azi nu mai ești precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Și ochii tăi ce străluceau mistuitor și înfocat
Sunt osteniți și se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ți fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toți acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet așa cald ș-adormitor nu i-ai atins,
O, și nici unul n-a-nțeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta și tot ce e în tine, tot ce ești
Și astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi ești, orice dorință a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc și, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca și de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenușa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaț-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Dimitrie Bolintineanu

Elegie

De lacrimi înfocate, vai! genele-mi sunt pline
Și mâna-mi acum rece pe harpă a-nghețat;
Străină mi-este lumea d-acuma pentru mine,
Căci ce-am iubit în viață ca visul a-ncetat.

Aveam un frate tânăr a căruia junie
Ca râușor de lapte luase cursul lin,
Ce în a sa ferice, plăcere, bucurie,
Zicea cu vorbă dulce: "Eu nu voi să suspin!"

Aveam și-un tată încă, amic cum și părinte,
A cărui gene albe în plâns au fost albit.
Dar vai! ei dorm acuma în tristele morminte,
Copilul lângă tată, precum au viețuit.

Iubeam o copiliță, o tânără suflare,
O floare matinală ce crește surâzând,
Ce fără să adune în viață-o sărutare
În dimineața vieții a încetat cântând.

Tot ce-am iubit în lume a încetat din viață,
Și iarba primăverii sub pașii-mi s-a uscat;
Al vieții mele soare s-a stins colo în ceață
Și anii mei de tineri în dor s-au întristat.

Eu am trecut ca floarea aici în astă lume,
Dar inima-mi zdrobită atât a pătimit!
Ah! d-aș fi fost o floare purtând un dulce nume,
fi trecut prin viață și n-aș fi suferit.

poezie de
Adăugat de Violeta JumatateSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Grigore Alexandrescu

Reveria

De zgomot departe, în vesela vale,
A cării verdeață ades am călcat,
În liniștea nopței, privirile tale
Se-nalț, se ațintă pe cer luminat.

De unde oar' vine a ta reverie?
Ce visuri plăcute în preajmă-ți se joc?
Admiri tu natura, a ei armonie?
Citești viitorul în literi de foc?

Sau cauți departe o stea favorită,
Ce crezi asupră-ți privește zâmbind?
Dar nu, e instinctul d-o viață dorită,
Ce n-o află omul aicea trăind.

Căci sufletul nostru, ca raza de soare,
Ce-și are-nceputul mai sus de pământ,
Deși luminează a sa închisoare,
Își află în ceruri izvorul cel sfânt.

D-acolo adânca acea aspirare
Spre bunuri ascunse ce noi devinăm,
D-acolo deșărtul, dorinți, întristare,
Ce chiar în plăcere ades le aflăm.

Un clopot ce seara s-aude la turme,
Ce stă, reîncepe, abia răsunând,
Ca glas care moartea e-aproape să-l curme,
Când viața-ncetează treptat înghețând;

Un greier ce cântă, o iarbă, răsura,
Stufoasa pădure, pierdute cărări,
Adânca murmură ce-nvie natura,
Ca geniuri tainici ascunse pân flori;

Tot mișcă, încântă a noastră gândire;
Tot are un farmec, tot este mister;
Nădejdile noastre, suspin, suferire,
Dorinți fără nume, se-ndrept către cer.

Acolo în stele ca-n lumi de lumină,
Sunt suflete, îngeri, ce cânt și ador;
Ființi grațioase ce blând se înclină,
Cătându-și în lume tovarășii lor.

Și când, stăpânită d-a vieței mâhnire,
Te plimbi tu pe câmpul tăcerii-nchinat,
De simți o suflare, d-auzi o șoptire,
E glasu-unui înger de tine-ncântat.
............................
............................
De ce însă gândirea-mi se-ntoarce cu durere
Spre zilele acelea? timpi ce v-ați depărtat,
Când pe urmele voastre tot intră în tăcere,
Când ștergeți plăceri, chinuri, ce omul a cercat,

Când inima sătulă de ură, de iubire,
N-o mișcă nici un bine, n-o trage nici un dor,
De ce singure numai a voastre suvenire
Trăiesc ele în sânu-mi ca un nestins amor?

Sunteți voi acel sunet, a stâncelor viață,
Eco, care trăiește în loc nelocuit?
Sau sunteți aurora care știa scoață
Din statua lui Memnon suspin nemărginit?

poezie clasică de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

În munți

În munți, în munți, departe de-a lumei grea mișcare,
Departe de-orce zgomot, de-orce deșărtăciuni,
Ședeam cu tine dragă, în dulce-mbrățișare,
Și-n libera natură îți împleteam cununi.

Cununi de flori frumosae, a căror frăgezime
Ochirea omenească încă n-a profanat,
Ca tine de frumoase, ca tine de sublime,
Flori, care pentru tine natura a creat!

Pe-a ta guriță, dulce ca roza purpurie,
Atunci a vieții mere voios ce culegeam,
Și ochii tăi, puternici ca bolta azurie,
Eu în estaz ferice mai mult îi admiram.

Căci în estaz poetic de-o zi primăvăroasă
În munți atunci cu tine ferice eram eu,
Câmpia era verde, dumbrava-adăpostită,
Și înfocat amorul ce-ardea în sânul meu.

Iar mâna ta cea albă de buza mea lipită,
Ea tremura ca crinul pe aripi de zefir,
Încât acele ore, ah, dulcea mea iubită,
făcea nemurirea pe buza-ți s-o respir!

Unit, unit cu tine în dulce-mbrățișare,
Încât nemic pe lume nu ne-ar fi despărțit,
Atunce împreună, de ce cu-a ei turbare,
Moartea cea nesățioasă atunci nu ne-a răpit?

Când fruntea mea pe sânu-ți cu dulce nepăsare
Se legăna în visul, cel mai dumnezeiesc,
Când inimile noastre ardea de înfocare
Ca munții cei gigantici ce focuri izvoresc!

Când vântul ce dezmiardă ades pe floricele.
Atunce pentru tine el toate le uita,
Și părul tău de aur, și gândurile mele
În valuri de iubire spre cer le rădica.

Când dulcele-ți suspinuri, acorde amoroase,
De mii de ori în mine vibrând au răsunat,
Ca clopotul de sară, în oare misterioase,
Cu fluierul poetic de stânce repetat.

Când tot ce-a fost în lume, și-ar fi putut să fie
De admirare vrednic la mii de muritori,
A fost o umbră mică și neînsemnată mie
Căci eu ardeam cu tine de-ai dragostei fiori.

Când lumea cât de mare, nouă ne-a fost prea mică
Ca să poată cuprinde în sânu-i muritor
Umbra iubirei noastre, estazul fără frică
Ce se-nălța cu norii sub tronul creator.

Atunci o umbră neagră să fi venit deodată
Spre a curma cu viața norocul tău și-al meu,
Noi, ah! c-o sărutare chiar și mai înfocată,
Am fi lăsat pământul mergând la Dumnezeu.

Dar nu, ah! nu se poate un sfârșit așa ferice,
Căci altfel rai și ceruri ar fi pe-acest pământ!
Dacă pentru vecie ar fi amor aice,
Nici Dumnezeu atunce n-ar putea fi mai sfânt!

poezie clasică de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Doruri

În lume sunt păduri de doruri
Doruri albe, galbene și mov
Asemeni florilor de micșunele răsărite
În pieptul răbdătorului Pământ.
În lume sunt nemuritoare Primăveri
Ce nu dispar decât în stele
Atunci când pieptul e urcat în nori
De Cel ce a făcut această lume.
Acolo toate florile lumești dispar
Toate dorurile mov și galbene din fire
Acolo toate pădurile de doruri trec
Prin cuptorul Domnului de judecată.
În cuptorul Dreptului merg toate
Nici măcar o floare nu rămâne vie
Nici măcar un dor de păcătos născut
Ce nu a plâns din dor de Dumnezeu și Fiul.
În lume sunt păduri de doruri
Doruri de bani și suflete pierdute
Asemeni florilor de micșunele mov
Ce stau tăcute sub lumina Lunii.
Puține doruri sunt pe lume
Născute ca și stelele din cer
lumineze-n piepturile lumii
Din dor de Mirele ce a murit pe cruce.
Puține doruri sunt în lume
Să plângă rănile Hristosului iubit
Uitând de tot ce este trecător prin lume
Slăvind cu lacrimi doar două flori divine - ochii Lui Isus.
Puține doruri sunt în lume
Ce vor intra în dragostea Lui Dumnezeu
Acolo unde veșnic este Primăvară
Iar micșunelele răsar în ochii celor din pădurea stelelor... iertați și plămădiți din nou.
Puține doruri vor cunoaște pântecul pădurii
Din care Domnul scoate prunci și flori
Cu viața veșnică în împărăția cerului
Pentru un ghem pe nume;Univers.

poezie de (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina CojocaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

O lume minunată

Scrie multe sfaturi, pentru cei dragi ție!
Să le scrii de toate și nu doar ca să fie!
De dragul vostru sunt, acum, cu voi la masă!
Și vă iubesc pe toți, vă iau la mine acasă!

Ochiul nu mă înșală, eu vă simt privirea!
Nici inima nu-mi minte, ea simte bucuria!
Cu puterea mea, puțină, prea puțină
vrea sămai scot cuvinte din rugină!

fiți atât de veseli, și plini de bucurie!
De fericirea voastră, nimeni să nu știe!
Doar sufletul să vadă cum se unește cerul,
Cerul cu pământul, căldura cu gerul.

Fumul lumânării ce frumos se stinge!
Și stratul de zăpadă, când afară ninge
Minunate-s toate și toate sunt frumoase!
Și iarna bradu-n case ce frumos miroase!

Totu e perfect și totul merge bine!
Niciun lucru rău la oameni nu mai vine!
O lume minunată, făcută chiar din rouă!
O stare așa de caldă și o viață atât de nouă!

Ce frumos e totul, în culori aprinse!
Cu flori de argint, pictate, pe pajiștile întinse
Nu are vreme timpul acum să le măsoare
Bucuria toată, neîncăpătoare.

Sunt stele mari și albe ce frumos lucesc!
Sunt fluturi care zboară și flori ce înfloresc
Ce repede se înalță, soarele pe cer!
În depărtări albastre, cu raze de oțel.

Pătrunde-n astă lume, ce nu a mai pătruns!
S-arată cerul tot, tot ce-a fost ascuns
Și ni se spune totul, tot ce-am vrut știm!
Fără de întrebări, ce am putea fim?

De bucurie mare, ar fi chiar mulți surprinși
Ar fi chiar sărbătoare, ar fi de nedesprinși
știi ce vrei e una, știi chiar toate, toate!
Cred că-n astă lume, și moartea are moarte!

poezie de
Adăugat de Ilie DragomirSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaș odată, sau poate și boier mare,
Au ieșit cu un amic sara la câmp spre primblare
Și au început a spune cu fală și cu mândrie
Multe minciuni mari și mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârșit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viață,
Mai ales în țara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îți îngheață;
Alteori soarele piere, alteori arde și frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraților, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Și cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârșit, n-am ce mai zice,
Decât îți spun că nici știi acolo când este noapte,
Și anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuință nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat și coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îți pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum și eu înadins
Îți voi arăta acum o minune mai ciudată,
Și cred că un așa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podețul acel înalt,
Pe care avem trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în țara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Și podul s-au prăbușit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Și în caretă treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Și cât casa nu se poate,
Însă orișicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ție nicidecum pe mincinoși,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoși:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, mă ierți, frățioare, dar, zău, tu nu știi ce zici,
Căci tu nu știi că la Roma casele sunt așa mici,
Că abia pot încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Și eu mă unesc cu tine,
trecem prin vad mai bine..."

Judecați câtă rușine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
vorbim puțin și bine?

fabulă de , traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Tu să nu mă însoțești

Astăzi plec din astă lume.
Tu să nu mă însoțești!
Aici ție-ți este bine.
Aici tu poți iubești.
Să nu fii trist! Nu-ți pară rău!
Atunci când vii cu flori la mine
să-ți amintești c-am fost și eu,
o viață-întreagă lângă tine.
Acuma plec la Dumnezeu,
dar nu te-am părăsit.
Port în suflet chipul tău
ca și atunci când te-am iubit.
De sus, în fiecare noapte
te voi privi la infinit.
În vis îți voi trimite șoapte,
în timpul fără de sfârșit.
Când steaua mea va străluci
privești seară de seară.
De tine îmi voi aminti
cum ne iubeam în nopți de vară.
Pe pământ am fost o floare
bătută uneori de vânt.
De-acuma voi fi steaua care,
zace sub al tău pământ.
Când vei bea apă din izvor,
de mine tu să-ți amintești.
Acolo ne-am iubit cu dor
și mi-ai promis mă iubești.
Dacă de mine-ți va fi dor,
sus, în cervei găsi.
Escaladează orice nor
și sigur ne vom întâlni.
Voi fi stea în carul mare,
tu luceafăr lângă mine.
Vom lumina ca un soare,
vom simți c-am fost pe lume.

poezie de (8 aprilie 2018)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Grigore Alexandrescu

Meditație

Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.

O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare!
Cum schimbătoarea lume fugând o rennoiesc!
Câtă nemărginită pun ele depărtare
Între cei din morminte și acei ce doresc!

Unde atâți prieteni plăcuți de tinerețe?
Unde-acele ființe cu care am crescut?
Abia ajunși în vârsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dânsa au trecut!
...............................
...............................
Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimește!
Ce deșărt se arată, ori încotro privești!
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.

Cât sânge aste locuri setoase înghițiră!
Câte oase războiul aici a semănat!
Câți veterani războinici, moartea purtând, muriră
Pentru izbânzi de care ei nu s-au bucurat!

Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărână,
Pe-ncrețita lor frunte sfârșitul arătând,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mână
Fierul care le scapă cu furie strângând.

Ei nu gândesc la moarte, nu gândesc la viață,
Ei nu gândesc la fapte ce-n viață au urmat,
Ci când sufletul zboară, când sângele îngheață,
Toată durerea le este că nu și-au răzbunat!
..............................
..............................
Puțin mai înainte un monument s-arată;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sânt?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată:
Azi slava stă dasupra, și omul în pământ!

Iată, fără-ndoială, o mare mângâiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți!
Când tot ce e-nalt cade și când mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți?

Din vremile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
treacă peste vârste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?

Când marea-ntărâtată corabia-ți zdrobește,
Când loc de mântuire nu este, nici liman,
Când cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrânul Ocean,

Spune-mi, îți pas-atuncea să știi de mai plutește
Catartul fără pânze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește,
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor?

Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sângerat:
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.

A, întorcând privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pământul văzându-l pustiit,
Văzând tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mâhnit!

Câte feluri de chinuri asupră-i se adună!
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat?
Cu o dulce zâmbire vine, țiind de mână
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.

Astfel un vis ți-arată o iubită ființă;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință;
Acum din mâini îți scapă, acum iarăși o vezi.

Daca în cartea soartei omu-ar ști citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpâne, aicea să trăiască,
Când lumea e de chinuri nedeșărtat izvor?

Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntâmple noi nu putem vedea;
Dar când ceasul sosește, când nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.

poezie clasică de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Zbor ușor de umbre, chipul tău, femeie

în mine se-firipă viesparul poftei hâde
când murmură izvorul si soarele-ți surâde,
și razele lui dulci încearcă să te plouă,
calcând ca o madonă pe picături de rouă.

îmbălsămezi pământul cu alba ta minune
când muzica naturii se-aude-ncet pe strune
și-apari așa deodată cu trupul sibilin,
cu aere suave într-un decor divin.

un zâmbet de femeie din vraja ta născut,
făcând din al meu suflet un ne-ndoielnic scut,
din ura milenară a strâmbelor pisanii,
când se încrucișară doi ochi atăt de stranii

și-au coborât văzduhul în straie de safir
ca un tăiș de fildeș din țara lui Ofir,
lumina nevisată în care s-au scăldat
mi-a fost noroc pe viață atunci când mi s-au dat.

privesc nemărginirea și stau mereu la pândă
ca ieri se naște astăzi din ziua de osândă,
și te aștept, iubito, în luna lui april
să-ți dau în dar pe viață- un roșu trandafir.

zbor ușor de umbre, chipul tău, femeie,
peste câmp de vise, dor de elizee
se-afundă-n întuneric ca umbra unui mort,
ca vasul ce se rupe de malul unui port.

te-ai stins și ai rămas lumina fără nume
și te-ai pierdut haotic în neștiuta lume
pe ceruri de argint degeaba te mai caut
e ca un cântec trist, un îngânat de flaut...

poezie de (6 aprilie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-BucovuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
3,5%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!