O noapte pe ruinele Târgoviştii

Soarele după dealuri mai străluceşte încă,
Razele-i rubinoase vestesc al lui apus,
Şi seara, pânditoare subt fiecare stâncă,
Cu-ncet şi-ntinde umbra cutezătoare-n sus.

Muntele al său creştet şi-nalţă şi priveşte
Linul cobor al zilei, tainicul ei sfinţit,
Şi raza cea din urmă pe fruntea lui izbeşte,
Ce mândră ţine faţă cu cerul cel ruşit.

Vântul de seară suflă şi frunza-nfiorează,
Roua seninul varsă verdeaţa renviind;
Dealurile-n cunună câmpia-ncorunează
Şi râul p-a lui cale şopteşte şărpuind.

P-a dealului sprânceană, pe fruntea-i cea râpoasă,
O cetăţuie veche, lăcaş religios,
Păstrează suvenirea d-o noapte sângeroasă
Ce mult s-asemănează cu sânu-mi cel noptos.

Astfel într-al meu suflet se nalţ-a mea credinţă,
P-a patimilor râpă ca monument s-a pus
Şi-mi ţine şovăinda, clătita mea fiinţă
L-a vieţii-mi viforoase prea liniştit apus.

Soarele-acum sfinţeşte şi noaptea naintează,
Cu-ncetu-şi cârmuieşte carul cel aburos;
Mii de lumini în preajmă-i, pe frunte-i schinteiază,
Ş-acuma îşi întinde vălul de abanos.

Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie,
Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc;
Sufletu-mi s-aripează şi zboară în tărie,
Se scaldă în lumina eterului ceresc.

D-acolo se întoarce ş-în sânu-mi se aşază -
Tăcere, întunerec în preajma mea domnesc!
Natura toată doarme, fiinţa-mi privighează
Dasupra pe ruine mormântul strămoşesc.

Un rece vânt se simte c-a morţii răsuflare,
Pe piatra cea-nverzită şuieră trecător:
Ca viaţa se răvarsă o mută-nfiorare,
Pustiul se însuflă d-un duh încântător.

Tot este viu în preajmă-mi: frunza pe zid şopteşte,
Iarba pe muşchi întreabă: "Aici cine m-a pus?'
Zidul ca o fantomă dasupră-mi se lăţeşte,
Ca uriaş la spate-mi turnul se nalţă-n sus.

La locul lor stau toate, ca moartea neclintite,
Gata să năvălească; umbrele mă-ncongiur,
Trec şi retrec, se primblă asupră-mi pironite;
Pasări de noapte, cobe fâlfâie împrejur.
...............................................................................
Eu n-am venit, o, umbre, să turbur pacea noastră,
Fiinţa-mi rătăcită aleargă între voi;
Este ş-a mea odihnă sălăşluirea voastră:
Eu sânt însumi o umbră împinsă de nevoi.

Sânt de al vostru sânge, braţu-mi nu se armează
D-acea armă slăvită ce voi aţi mânuit;
Muza-mi a voastre fapte la umbră cercetează
Ş-a voastră pomenire pana-mi a consfinţit.

Eu cânt în miezul nopţii a voastre biruinţe,
Eu pe mormântul vostru laure împletesc;
Izbânzi, fapte viteje, războinice dorinţe
Recomandez eu lumei, l-ai voştri fii vestesc.

Câmpia îmi arată slăvitele războaie
Şi câte biruinţe pe dealuri s-au sărbat;
Râul în treacăt spune ca cât sânge şiroaie
În vremele trecute unda-i a purpurat.

Aci îmi stau de faţă eroii Rumâniei
Din Câmpulung, din Argeş, din Iaş, din Bucureşti,
De la Traian şi Negru, martiri ai vitejiei,
Până la împilarea trufiei strămoşeşti.

Ici glasul: Radu Negru! peste Carpaţi răsună;
Viteazu-şi pune tronul în locul strămoşesc;
Orice rumân în preajmă-i subt steagu-i se adună
Ş-îşi apără pământul cu braţ, duh rumânesc.

În capul unei armii Mircea viteaz răcneşte,
Însuflă bărbăţia rumânilor soldaţi;
A lui Murat trufie învingător smereşte,
Şi locul este slobod din Istru la Carpaţi.

Balcanul până-n poale-i văzu pe fiii Lunei
Bătuţi, goniţi, nemernici, scăpare a căta;
Dunărea este martur de preţul al cununei
Ce fiii Rumâniei ştiură a lua.

D-aici văz în Moldova toată slava romană
A renvia subt Ştefan şi ai vechimii ani
Iarăşi a se întoarce; a vitejiei hrană
Subt el îmbărbătează a-nvinge pe tirani.

P-a Neamţului cetate eu văz o eroină,
Moldoveană în toate, spartană l-al său dor,
Certând nemernicia la moldovean streină,
Zicându-i ca să moară ori vie-nvingător.

Aci Mihai cel Mare deşteaptă bărbăţia,
Steagurile destinse slobode fâlfâiesc;
Subt dânsele el cheamă pe toată Rumânia,
Şi trâmbiţa răsună, vitejii se-nmulţesc.

Buzeştii comandează, tătarilor e spaimă,
Hanul l-a lor picioare muşcă ţărâna jos
Calofirescul arde d-a lor vitează faimă,
Şi braţul lui împumnă fierul şi mai vânos.

De glasul cel războinic altarul se despică,
Din sânu-i vitejia e foc mistuitor.
Farcaş într-însul arde, sfânt crucea sa ridică:
E comandir de arme, păstor răzbunător.

Paşa cu barba lungă spre fugă comandează,
Fierosul Manaf pierde orice curaj barbar;
Arabul beat de sânge în lanţ acum turbează;
E plin câmpul bătăii de cruntul ianicear.

Dunărea e mormântul taberii musulmane,
Crucea în triumf zboară, Hristos e răzbunat;
Rumânul este spaimă trufiei otomane:
Cel hotărât la cruce în veci a triumfat.

Preste Carpaţi acuma vulturul rumân zboară,
D-aicea spre Moldova îşi ia falnicul zbor:
Două capete are, cu patru ochi măsoară,
E-n toată Rumânia acum poruncitor.
.............................................................................
O, ziduri! rămăşiţă din slava strămoşască!
O, turn! de unde ochiul de mii de ori văzu
Biruinţa să zboare p-oştirea rumânească,
În muta voastră şoaptă câte-mi vorbiţi acu!

Muşchiul acesta verde ce vremea-l grămădeşte,
Aste ierburi sălbatici ce în pustiuri cresc,
La inima gemândă sânt laure ce creşte,
Deşteaptă bărbăţia; din ochi robii vorbesc.

Vitejilor războinici! frunza când vă suspină
Şi când astupat geme vântul pân boltituri,
Este al vostru nume ce ca o undă lină
Murmuie, se strecoară pân aste crăpături.
..............................................................................
Dar ce glas întrerupe astă tăcere sfântă!
E glasul cucuvaii ce plânge al său dor.
Asta este poetul? p-al vostru mormânt cântă
Acest fiu al pustiii?... O, glas preacobitor!

Ce-mi spui d-a noastră soartă? vaietul ce nu-ţi tace?
Ca ce fel de restrişte? ca ce fel de nevoi?
Corbul nu este vultur? ce nu mă laşi în pace?
Plângi numai pentru tine, nu plânge pentru noi!
................................................................................
Fatala presimţire acum mă părăseşte,
Dar vai! eu ca şi tine sânt slab, neputincios;
Glasu-mi nu-mbărbătează, poate şi el cobeşte,
Sau plânge slava veche, şi plânge dureros.

Ss! Clopotul s-aude! E ceasul după urmă?
Îngerul pocăinţii cu ast d-aramă glas
Cheamă la rugăciune pe rătăcita turmă.
Natura se deşteaptă, visurile mă las.

Ruşaşte răsăritul, muntele rubinează,
Îngânat pântre aburi dealurile verzesc;
Râul adapă câmpul ce roua însmăltează,
Răcoarea dă viaţă şi stelile albesc.

Turme, cai, dobitoace la apă se coboară,
Clopote bat, se scutur, cu-al dimineţii zvon;
La vâjâitul morii undele se-nfăşoară,
Deschis e ochiul zilei acum pe orizon.

poezie de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruinurile Târgoviştii

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

poezie de Vasile Cârlova
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imnul nopţii

O, nopţi, deschideţi acu-n tăcere
Cereasca carte ce-nfăţişaţi!
Stele şoptinde, a mea vedere
P-a voastră cale o aţintaţi!
În aste ceasuri de slavă pline,
Zefiri, a voastre aripi aline!
Pământe, echole-ţi aromează!
Mare, întinde al tău senin,
Leagănă-n sânu-ţi cel luciu, lin,
Chipul ce unda-ţi învolvorează!
Al său sfânt nume cine îl ştie?
Natura glasuri mii a propus,
Ş-o stea pe alta, şoptind, îmbie:
Legile noastre cine ne-a pus?
Unda cu undă se sfătuieşte:
Cin'e acela ce ne smereşte?
Trăsnetul zice lucind în lume:
Ştii cum se cheamă, tu, cel preasfânt?
Însă şi stele, om şi pământ
Nu ştiu să spuie al său chiar nume.

poezie celebră de Lamartine din Curierul românesc, III, nr. 16 (19 martie 1831), traducere de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cutremurul

Uiet, urlet s-aude! colcăie, sare pământul,
Tremură, zguduie, saltă, colcăie, crapă, plesneşte.
Zguduie iar, răstoarnă; trosnet, ţipăt s-aude,
Spontaneu lumea se-nchină. Domnul trece-n mânie.
Şi crima se ascunde, păcatu-ncremeneşte;
Tot păcătosu-aşteaptă al lumii, al său finit;
Pământul îl înghite şi cerul îl striveşte,
Iar dreptul la cer cată, şi Domnul s-a-mblânzit
.....................
.....................
Ce spaimă fu aceasta! S-a-ngreuiat pământul
Flori prin a lui vine fulgeră, şerpuiesc!
Îşi scutură povara, că a pierit Cuvântul:
Se bucură nedrepţii, săracii flămânzesc.
Şi câtă fărdelege pe dânsul îl apasă!
De sus câtă trufie striveşte pe sărac!
Sudori de sânge câte p-a trântorilor masă
Şi ce de viclenie! ce noduri se desfac!
Şi lenea se îmbuibă când muncitorul geme,
Când gheara nedreptăţii într-însul s-a înfipt;
Din carnea lui sfâşie, stăpână p-a lui vreme,
Stăpână p-a lui pâine, pe viaţa-i mai cumplit.
Ecclesia căzută e mută, surdă, tace.
În van săracul strigă: "O, mater, ajutor!"
E vitregă-a lui mater; pământul n-are pace,
Să tacă biata oaie când lupul e păstor.
Această Doamnă mare, a Domnului mireasă,
Fierbinte la toţi mater, odată consola
Pe tot carele plânge, ş-o turmă d-oi aleasă
Şi un păstor la lume şi pacea anunţa.
S-au dus timpii aceia; şi Anticrist domneşte,
Despot pe lumea-ntreagă, cu varga sa de fier
Altarele distruge, corumpe şi zdrobeşte,
Şi ţipete de sânge se nalţă pân' la cer.
Se va deschide cerul, Cuvântul iarăşi vine,
De vii şi de morţi jude. Şi mii de cherubimi
Pe palmele de flăcări p-al omului fiu ţine,
Şi lauda răsună prin mii de serafimi.
Cea cu ochi mulţi ştiinţă sunt iuţii cherubimii,
Ce va mări pe omul şi-l va reîntregi;
Şi caritatea, pacea sunt blânzii serafimii,
În care cel ce geme atuncea va trăi.
Se vor scula şi morţii să stea la judecată,
Cuvântul va alege pe caprele din oi.
Popoarele sunt morţii ce viaţa nu le-e dată,
Ce mintea le-nviază, le scoală din nevoi.
Iar oaia e săracul ce laptele îşi mulge
Şi-şi dă şi a sa carne cezarului spurcat;
Şi capra e-ngâmfatul satrap care o smulge
Şi sângele i-l suge, când laptele-a secat.
Veţi fi d-a dreapta, popoli, când va domni
Cuvântul.
Răbdare, că într-însul cei umili vor trăi,
Ş-a voastră moştenire va fi atunci pământul;
Răbdaţi, n-ardicaţi braţul, că pacea va domni.
Şi când e-ntre voi pace, Cuvântul iute vine,
El numai după fapte va împărţi şi da;
Căci cumpăna dreptăţii în dreapta sa el ţine,
Şi fapta-n ea atârnă, şi fapta va lua.
Sudaţi, despicaţi brazda, nutriţi lenea ce zace,
Daţi pâinea voi şi vinul, le daţi la câţi le cer;
Că sacra-vă laboare îndată se preface
În sângele şi carnea a Domnului din cer.
O, farisei! pierit-a a voastră-mpărăţie,
Când va veni Cuvântul nu-l veţi mai condamna;
Cu glorie el vine şi vine cu tărie,
Pieri-va răutatea când el va domina.
S-au dus zilele voastre, zile de asuprire,
De dol, de nedreptate, de crime, vulpenii,
De ură, de discordii, de sângiuri, de murire,
Căci va domni viaţa, şi morţii vor fi vii.
Aşa se roagă omul către cerescul tată:
"Vie împărăţia şi fie voia ta!"
Căderea voastră-aşteaptă credinţa cea curată,
La cer aceasta strigă, şi cerul îi va da.

poezie de Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptarea

Acesta este ceasul... sau cel puţin soseşte,
Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?
Minuturi fericite sânt oare de pierdut?
Foarte puţine omul în viaţa lui are!
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere;
Totul se mişcă, umblă, dar toate sânt părere;
Vântul, umbra mă-nşală, când crez a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Şi norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că şi ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită d-asemenea simţire
Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domneşte ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simţitor?

Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânei de mirare,
Prin care morţii uită că-n lume au trăit.

Zile nepreţuite ale copilăriei,
Tovarăşi ai vieţei şi fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc!

M-aş duce unde zboară atâtea rândurele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur'le verdeţei ca ele m-aş ivi.
Din loc în loc aş trece în climele streine,
Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine,
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea,
Ca râul fără nume, aş trece neştiut.
Orcât de mic e templu, dar tot îl locuieşte
Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte:
Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut!

Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti.
..............................
..............................
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?

Dar nu, văz o fiinţă... spre mine-naintează...
Să m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea păşeşte, ia seama... o auz că şopteşte.
Negreşit e femeie... Ce zice? Mă numeşte!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia

Din ceruri descindută, a mea candidă liră
N-am atârnat vreodata la poarta de-mpăraţi;
Când însa-ale lor fapte venind o-nsufleţiră,
Din secol pân' la altul etern au fost cântaţi.
Virtutea prin puterea-mi devine o fiinţă,
Ca zeu pre pământ are şi templu, şi altar;
Şi viciul, din contră, din neagra locuinţă,
Cu scorta lui de rele, e fătul lui Tartar.
Istoria prin mine ia chip, se-nfiinţează,
Şi libertatea mumă a fericirii fac;
Eu timpului dau aripi, prin mine el viază,
Şi-n candidă fecioară eu pacea o prefac.
La câmp şi la cetate, în noapte şi în rază,
În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cânt;
Conserv ale lor nume în secoli de viază,
Fac vie-a lor ţărână, dau suflet în mormânt.
Fu noapte, şi acuma, când soarele răsare,
Venii eroii voştri în lume-a celebra;
A lor ţărâna sacră la vocea mea tresare.
Şi dacă dormiţi încă, cel mort vă va-nvia.
Târgoviştea e templu l-a mea călătorie
Şi pe-ale ei ruine în pace mă aşez,
Şi lupte valoroase pe-ntinsa ei câmpie,
Şi fapte mari, victorii naintea mea le văz.

poezie de Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priceasnă

Mai plânge Maica din Carpaţi şi inima-i se frânge,
Îşi mai aşteaptă fiul drag şi-o Dacie mai plânge.
Mai sângerează rana lui Iisus pe crucea putrezită,
Şi cuiele bătute-n mâini le simte inima-mpietrită

La Cina cea de Taină în limba sacra a cuvântat,
Dar au cântat cocoşii în zori şi fraţii l-au trădat.
Nici ţintele bătute-n carne nu L-au durut mai tare,
Decât trădarea aproapelui în Vinerea cea Mare.

Voi nu l-aţi cunoscut în Rusalim bătut cu pietre,
Cetatea l-a primit cu sălcii, crescute în perete.
Pribeag în ţara lui de sus, pe muntele cel sfânt,
El ne-a iubit şi ne-a iertat, murind, ne-a mântuit.

Mai plânge Maica din Carpaţi, şi inima-i de piatră,
Îl mai aşteaptă pe Messia o Dacie îndoliată.
Nu plângeţi fraţii mei de cruce, ne spune El de sus,
Mă doare crâncen rana voastră, sunt Dacul cel Iisus.

poezie de Tamara Tomiris Gorincioi (5 aprilie 2018)
Adăugat de Tamara Tomiris Gorincioi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditaţie

Vara şi-apucă zborul spre ţărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Şi galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simţiri deosebite în suflet mi-au adus.

O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare!
Cum schimbătoarea lume fugând o rennoiesc!
Câtă nemărginită pun ele depărtare
Între cei din morminte şi acei ce doresc!

Unde atâţi prieteni plăcuţi de tinereţe?
Unde-acele fiinţe cu care am crescut?
Abia ajunşi în vârsta frumoasei dimineţe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dânsa au trecut!
...............................
...............................
Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimeşte!
Ce deşărt se arată, ori încotro priveşti!
Întinsa depărtare se pare că uneşte,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cereşti.

Cât sânge aste locuri setoase înghiţiră!
Câte oase războiul aici a semănat!
Câţi veterani războinici, moartea purtând, muriră
Pentru izbânzi de care ei nu s-au bucurat!

Îmi pare că-i văz încă, răsturnaţi în ţărână,
Pe-ncreţita lor frunte sfârşitul arătând,
Dar mai clătindu-şi capul, şi c-o murindă mână
Fierul care le scapă cu furie strângând.

Ei nu gândesc la moarte, nu gândesc la viaţă,
Ei nu gândesc la fapte ce-n viaţă au urmat,
Ci când sufletul zboară, când sângele îngheaţă,
Toată durerea le este că nu şi-au răzbunat!
..............................
..............................
Puţin mai înainte un monument s-arată;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sânt?
Negreşit cei dintr-însul slăviţi au fost odată:
Azi slava stă dasupra, şi omul în pământ!

Iată, fără-ndoială, o mare mângâiere,
O voi, care un titlu ş-un nume pizmuiţi!
Când tot ce e-nalt cade şi când mărirea piere,
Mărirea, înălţarea, la ce le mai doriţi?

Din vremile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vârste şi peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?

Când marea-ntărâtată corabia-ţi zdrobeşte,
Când loc de mântuire nu este, nici liman,
Când cu grozave furii asupra ta porneşte
Spumoasele lui valuri bătrânul Ocean,

Spune-mi, îţi pas-atuncea să ştii de mai pluteşte
Catartul fără pânze ce nu-ţi e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ţine, se clăteşte,
Şi dac-ai fost odată în barcă sau vapor?

Viaţa e o luptă, o dramă variată
Şi actu-i cel din urmă în veci e sângerat:
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.

A, întorcând privirea spre veacur'le trecute,
Şi nencetat pământul văzându-l pustiit,
Văzând tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mâhnit!

Câte feluri de chinuri asupră-i se adună!
Însă vezi cum nădejdea o-nşală nencetat?
Cu o dulce zâmbire vine, ţiind de mână
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.

Astfel un vis ţi-arată o iubită fiinţă;
Astfel cu bucurie voieşti s-o-mbrăţişezi,
Dar astfel umbra-nşală zadarnica-ţi silinţă;
Acum din mâini îţi scapă, acum iarăşi o vezi.

Daca în cartea soartei omu-ar şti să citească,
Să-şi afle fieşcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpâne, aicea să trăiască,
Când lumea e de chinuri nedeşărtat izvor?

Vremea d-acum, trecutul, a-l şti avem putere,
Numai ce-o să se-ntâmple noi nu putem vedea;
Dar când ceasul soseşte, când nălucirea piere,
Se trage deodată şi vecinica perdea.

poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio la Târgovişte

Culcat pe-aste ruine, sub care adâncită
E gloria străbună şi umbra de eroi,
În linişte, tăcere, văd lumea adormită
Ce uită-n timpul nopţii necazuri şi nevoi.
Dar cine se aude şi ce este ăst sunet?
Ce oameni sau ce armii şi ce repede pas?
Pământul îl clăteşte războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, şoapte, trece, vâjâie-un glas...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar unde sunt acestea? S-au dus! Au fost părere.
Căci armele, vitejii şi toate au tăcut.
Aşa orice mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirei 1 şi-a Romei a trecut.
Şi pe ţărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii, de frică tremurând,
Al nopţii tâlhar vine şi păsări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul şuierând.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mă scol, mă mut de-aicea; duc pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Şi las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrimi destule ca să plâng.
Aicea am speranţă să aflu mulţumire;
Eu voi să aud unda şi cerul să-l privesc,
Să văd a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineţii ce norii auresc;
Aci stejari cu fală se-nalţ, se îndreptează,
Urcând ale lor ramuri spre-azurele câmpii;
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ş-aici sălbatici vii.
Din coasta-acestor stânce, din vârful ăstui munte,
De unde îşi apucă vult?rul al său zbor,
A nopţii stea revarsă lumină pe-a mea frunte
Şi raza-i se reflectă pe limpede izvor.
Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriştea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hrănit,
Ca ale mării repezi şi groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.
Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulţumire deloc nu întâlnesc,
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Şi oamenii pe mine trecând mă ocolesc.
Aşa! aşa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.
Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vârsta mea de aur, din sfântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineaţa din visuri care zbor;
Aşa, fără-ndoială, amara mea viaţă
De-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă şi iarna îl îngheaţă
Şi nici o floare n-află sărmanul călător.
Dar însă suvenirul fiinţelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfăţişat
Ca frunzele aduse de vijelii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.
De visurile voastre, speranţe-amăgitoare,
Acum peste măsură mă văd îndestulat;
Fugiţi, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând aţi adunat.
Când toamna se arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Aşa nenorocirea uscând a vârstei-mi floare,
Zic lumii un adio: iau lira şi mă duc.

poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâna care ţine Soarele

- dedcaţie pentru C. D. -

Mâna care ţine Soarele aproape
Şi uneşte cerul, cu nisip şi ape,
Poartă-n ea lumină, suflet şi destin
Şi ne duce gândul pe tărâm divin.

Fiece celulă lacrima şi-o poartă,
Plânge cu iubire, plânge viaţa toată.
Vânt de dor de mamă urcă-n cer şi plânge...
Braţu-i este armă şi dureri şi sânge.

I-a crescut durerea... smulge munţi de gheaţă.
Crucea fiicei sale i se-arată-n faţă.
Timpul se opreşte, nu mai este lume,
Îşi întinde braţul, lauri să adune

Şi să pună-n suflet la copila dusă.
Însă printre îngeri ea îi e ascunsă.
Cu năpârci se luptă, cale să îşi facă,
Dar iubirea-i este ca un fel de groapă.

Dreptul său la viaţă-i "a se răzbuna".
Mamă care plânge pentru fiica sa!
Cerul e în doliu! Ce durere mare!
Un erou al păcii, somn de veci îşi doarme...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sat natal

lui lon Pillat

După douăzeci de ani trec iarăşi pe-aceleaşi uliţi
unde-am fost prietenul mic al ţărânii din sat.
Port acum în mine febra eternităţii,
negru prundiş, eres vinovat.

Nimeni nu mă cunoaşte. Vântul, el singur, sau plopul
de aur. Plop înălţat de-un fir nevăzut asemenea fusului.
Nedumirit turnul se va uita două ore în urma mea
până m-oi pierde din nou subt dunga apusului.

Totul cât de schimbat! Casele toate sunt mult mai mici
decât le-a crescut amintirea.
Lumina bate altfel în zid, apele altfel în ţărm.
Porţi se deschid să-şi arate uimirea.

Dar de ce m-am întors? Lamura duhului nu s-a ales,
ceasul meu fericit, ceasul cel mai fericit
încă nu a bătut. Ceasul aşteaptă
subt ceruri cari încă nu s-au clădit.

poezie celebră de Lucian Blaga din La cumpăna apelor (1933)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebări către o stea

Stea care subt carul cel mare abia licăreşti
nedumerită-ntre şapte lumini, a cui stea eşti?

Eşti steaua lui Verde-mpărat – duhul nemântuit?
Ce sărbătoare scuteşti? Ce ceas împlinit?

Aperi un mare mormânt, sau vreo apă vindecătoare?
Păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare?

Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte
veghezi mistuită subt vinete bolte?

De eşti a mea, păzindu-mi anul şi vatra,
n-aruncă nimenea după tine cu piatra?

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candela

Tăcerea e adâncă şi noaptea-ntunecoasă;
Norii ascund vederea înaltelor tării
Ş-a stelelor de aur mulţime luminoasă
Ce smăltuiau seninul cereştilor câmpii.

Numai religioasa a candelei lumină
Aprinsă de credinţă, şi limpede şi lină,
Luceşte înaintea icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătăţei, mângâitoare rază,
Ea parcă priimeşte şi parcă-nfăţişază
Rugăciunile noastre stăpânului obştesc!

În minutele-acelea când sufletul gândeşte,
Când omul se coboară în conştiinţa lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimeşte
Frăţeştei ei lumine durerea mea supui.

Câte chinuri ascunse, câte lacrimi vărsate
Au avut-o de martur şi i-am încredinţat!
Câte dorinţi smerite şi neînfiinţate
Am tăinuit de lume şi ei am arătat!
Dumnezeu ce de faţă pe cruce se arată,
El care-a nedreptăţii e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-nainte-i se va vedea odată
Cel ce nedreptăţeşte cu cel nedreptăţit.

Atunci creştinu-acela, cu fruntea în ţărână,
Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mână,
Umilit ca să-nşale şi blând ucigător,
Tronul dumnezeirei cum va putea să-l vază,
Când la un semn puternic se vor clăti cu groază
Cerurile-aşezate pe polurile lor?
..............................
..............................
Dar adânca odihnă în lume încetează:
Religiosul clopot se leagănă în vânt,
Chemând pe credincioşii ce somnu-mpovărează,
Din ale lor locaşuri în locaşul cel sfânt.

Întunecimea nopţii care încă domneşte,
Ca un om ce cu viaţa se mai luptă murind,
Se-mpraştie cu-ncetul, treptat se risipeşte
Şi-n umbra dimineţei se pierde-ngălbenind.

Se desfăşur în ochii-mi minunile zidirei;
Credinţa se deşteaptă în omul rătăcit;
Şi-nalţă a ei rugă cu imnul mulţumirei,
La cel ce după noapte şi zi ne-a dăruit.

Iar tu, candelă sfântă, a căria vedere
Îmi aduce aminte atâtea năluciri,
Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere,
Vei şti deopotrivă şi fapte şi gândiri.

Voi alerga la tine în dureri şi necazuri,
De oameni şi de soartă când voi fi apăsat:
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.

poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suvenirul

Ziua se duce ş-altele vin,
Şi fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viaţa-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-şi vede căzând
În preajma-şi frunza cea veştezită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
Sângele-mi rece abia prin vine
Curge, ca unda ce-n loc o ţine
Sufletul iernii cel amorţit.

Dar chipu-ţi tânăr, tot într-o stare,
În veci tot tânăr îl voi privi,
În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
Şi când privirea-mi cea neclintită
De tine-aicea fu părăsită,
Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ş-acum frumoasă
Te văz ca-n ziua ce mă lăsaşi
Şi la cerescu-ţi locaş zburaşi
Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumuseţea-ţi, chipu-ngeresc
Şi-n ceruri încă tot te urmară:
Din viaţă ochii-ţi ce încetară
De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare
Încă îţi suflă păru-undoios,
Ce-n trăsuri negre de ebanos
Recade-n sânu-ţi fără-ncetare.

Umbra acestui văl mincinos
Şi mai mult chipul ţi-l îndulceşte,
Ca dimineaţa ce se iveşte
Din vălul nopţii întunecos.

Cerescul soare vine, sfinţeşte
Cu ale noastre zile ce zbor;
Şi-ntr-al meu suflet al meu amor
Nu are noapte, în veci luceşte.

Minut nu este, nu fac un pas
Şi-mi eşti aievea înfăţişată:
De mă uit, unda chipu-ţi mi-arată;
D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează,
D-auz prin frunze vântul şoptind,
Parcă din buze-ţi auz ieşind
Sfintele-ţi vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii şi-n sus privesc
Aceste stele învăpăiate,
P-a nopţii pânză împrăştiate,
În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mişcare,
Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
Atuncea pieptu-mi neputincios
Răsuflă însăşi a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg
Să rog Fiinţa mângâietoare,
Atuncea lacrimile-arzătoare
Mâinile tale simt că le şterg!

Când dorm, tu-n umbră eşti cu-ngrijire
Ş-asupră-mi aripile-ţi alin;
Visele toate din tine-mi vin,
Încât viaţa simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta
Să-mi taie firul zilelor mele!
Ş-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!... în sânu-ţi m-aş deştepta!

Ca două raze strălucitoare
Şi ca suspinuri ce se unesc,
A noastre suflete unu-mplinesc.
Şi eu... sunt încă cu răsuflare!

poezie clasică de Lamartine (1829), traducere de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugaciune

Al totului părinte,Tu a cărui voinţă,
La lumi ne-nfiinţate ai dăruit fiinţă
Stăpâne creator !
Putere fără margini, izvor de veşnicie,
Al cărui sânt nume pământul nu îl ştie,
Nici omul muritor !

Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale,
Fă ca întodeauna pe a virtuţii cale
Să mergem nestrămutat.
Când soarta mă apasă, cum şi când îmi zâmbeşte,
Când veselă m-ajută, când aspră mă goneşte
Să poci fi neschimbat.

Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,
Mâhnirea în restrişte să nu mă umilească,
Dreptatea să o ştiu.
Conştiinţa să-mi fiecereasca ta povaţă,
Cum trebuie să fiu.

Fă să doresc de obşte al omeniri bine
Să mă cunosc pe însumi, şi p-altul decât tine
Să nu am Dumnezeu.
La oameni adevărul să-l spui fără sfială,
De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşală
Să nu îmi răzbun eu.

Si fă ca todeauna al meu suflet să vază
Lumina aşteptată, a nemuririi rază,
Dincolo de mormânt,
Acolo unde viaţa cea veşnică zâmbeşte
Sărmanului acela ce-n viaţă pătimeşte,
Gonit p-acest pământ.

Stiu că lumea noastră, între globur’le multe,
Ce sunt pentru mărirea-ţi cu un cuvânt făcute
După un vecnic plan,
Nimica înainte-Ti nu poate să se crează,
C-aşa de putin este, ş-atâta însemnează
Un val în Ocean

Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncreinţare,
Că-n fapta cea mai mică şi-n lucrul cel mai mare
Deopotrivă eşti,
Că la a Ta dreptate nu este părtinire,
Că îngrijeşti de toate,că fără osebire
S-asupra mea priveşti.

Cu tunetul din ceruri tu ocoleşti pământul,
Infloreşti cu natura şi răcoreşti cu vântul,
Eşti viaţa ce ne-ai dat.
Ascultă dar Stăpâne, supusa rugăciune
Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune
La tronu-Ti ne-ncetat.

Până-n ceasul din urmă amorul Tău să-mi fie
Comoară de nădejde, de dulce bucurie,
Izvor de fericiri;
El singur să-mi stea faţă în acele minute,
Când planuri viitoare şi amăgiri trecute
Se şterg ca năluciri.

poezie celebră de Grigore Alexandrescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci şi argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi luând paharul astfel le vorbeşte:
— "Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În liră-mi geme şi suspin-un cânt

În liră-mi geme şi suspin-un cânt,
Căci eu îmi vărs acum veninu-n vânt.
Prin minte-un stol de negre gânduri trec:
Spre casa cea din patru scânduri plec,
Gemând, plângând eu fruntea pun pe mâni,
Se rumpe suflet, mi se rupe sân,
Scăpare caut în zădar de chin...
Să stângi un dor ce-n sânu-mi arde ­ vin!

Când te doresc eu cânt încet-încet:
Plec capul la pământ încet-încet
Şi glasul meu răsună tânguios
Ca tristul glas de vânt încet-încet.
Şi orice vis, orice dorinţ-a mea
Eu singur le-am înfrânt încet-încet.
Săgeata doar a crudului amor
În suflet mi-o împlânt încet-încet
Şi simt veninul pătrunzând adânc...
Cu sângele-l frământ încet-încet
Şi nu-mi rămâne decât să pornesc
Spre al meu trist mormânt încet-încet.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două căprioare

Printre frunze adormite, trec în fugă cerbii
Pe-a lor urme însângerate, zboară în aer corbii
Din a voastră rană, în picături se scurge
Câini-n urma voastră, ling al vostru sânge.

După voi se ţin şi două căprioare
Săracele n-au aripi! deasupra ca să zboare
Căci inima lor bate, în trupul speriat
Dar de ce să moară, că n-au nici un păcat.

Să zboare să se ducă, dincolo de mare
Să nu mai poată trece, câinii pe picioare
Picioarele ascuţite deschid a lor compas
De le-ar lăsa din fugă, măcar un sfert de ceas.

Vânători cu puşca şi imima de piatră
Ca lupii dupa carne, prada o aşteaptă
Când cerbul mare vede! căprioara plânge
Dar glonţul intră-n carne şi trupul pică-n sânge.

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portret

Coroana pe creştet în veci se-mpleteşte,
În ochii-ţi, seninul cel mai împăcat;
Zâmbetul în buze-ţi vesel străluceşte,
Inima e-n chipu-ţi cel nevinovat.
Decât alte nimfe cu fruntea mai naltă,
Peste ele falnic, făr-a şti, priveşti.
Dulce ca blândeţea, şi blândeţe altă
Tu nu ştii, copilă, că împărăţeşti!

Sânul tău uşure şi blând înveleşte
lnima-ţi, altarul d-un ceresc amor;
Focul lui sub dânsul arde, colcăieşte
Unde, unde-l umflă suspinul în dor.

Ca luna de noapte, ca dânsa de lină,
Frumoasă ca viaţa celui fericit,
Veselă ca ziua de mai prea senină,
Edenul în pieptu-ţi e însânuit!

Zâmbindă ca cerul, ca el trăsnitoare,
Marea-cuviinţă îţi dă al său glas;
Pasul aurorei cei răcoritoare
E mai puţin mândru decât al tău pas.

Ea când se iveşte, noaptea risipeşte;
Şi faţa ta-n sânu-mi gemător, noptos,
Revarsă lumină; nădejdea-mi zâmbeşte,
La inimă-mi vede soare luminos.

Model al virtutei! însăşi fericirea!
Care părinţi astfel te desăvârşesc?
Ochii lor cei tineri îi fură uimirea
Ochilor mei umezi ce-n veci te privesc!
Ce rază de pace sânu-ţi luminează,
Fiică fericită? Ce e ast amor
Care cu privirea-ţi ca o altă rază
Către cer din ochii-ţi îşi ia al său zbor?

Să fii tu nădejdea? să fii tu credinţa?
Sau dragostea însăşi vii să ne arăţi?!
Vorba-ţi însuflată ţi-arată fiinţa,
Fericit amestec astor zeităţi!

poezie de Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crucea şi semiluna

Luna străluceşte ca o lampă mare,
Revărsând splendoarea-i până-n depărtare.
La ospăţul falnic, strânsă-i oaste multă;
Toţi vorbesc în parte, nimenea n-ascultă.
Dar ca şi stejarul mândru de la munte,
Mircea-şi netezeşte nobila sa frunte,
Şi ca şi stejarul mândru când înfruntă
Crunta vijelie, Mircea se încruntă.
Şi, apoi, se scoală deodată-n picioare
Şi cu glas puternic le strigă: "Tăcere!
Aţi uitat voi oare pe al vostru Domn,
Ce-şi visează ţara chiar în al său somn?
Cum acele vremuri sfinte le uitaţi,
Când pe Mircea-Vodă voi îl respectaţi?
Ce? sunt oare altul, sau voi sunteţi alţi?
Sunt pitici acuma brazii cei înalţi?
S-a surpat Carpatul şi, din rădăcină,
Stânca se preface într-o moale tină?
Nu mai curge Istrul în largul său pat,
Şi patriotismul vostru v-a secat?
Mâine este lupta, lupta cea de moarte,
De la care-atârn-a României soarte!
Glorie sau moarte vom întâmpina;
Însă jur pe ceruri nu vom dezarma!
Căci ce este moartea dacă nu e viaţă?
Dacă n-o priveşte un român în faţă?
Nu mă tem de moarte, sunt ostaş de seamă;
Chiar de veşnicia-i nu vreau să am teamă!
Vrea ca să ne-ncalce mândru Baiazid;
Va vedea că Mircea nu-i un invalid!
Ce e drept, mă cheamă Mircea-cel-Bătrân,
Dar am suflet tânăr, că mă ştiu român.
Vrea ca să ne-ncalce cruntul Baiazet,
Fluturând şalvarul marelui profet;
Vrea ca să ne-ncalce, socotind barbarul
C-are să ne-nsufle frică cu şalvarul...
Ei bine! atuncea, noi să-l încălţăm!
Şi al României nume să-nălţăm!
El insultă crucea; nu-nsult semiluna;
Sincera credinţă respect totdeauna;
Însă vai d-acela ce p-a mea loveşte!
Chiar ca d-un perete capul îşi isbeşte!
Mâine-n două ceasuri voi ca să sfârşim,
Să zdrobim odată pe-acest Ilderim!
Da! să ştie bine cruntul ienicer
C-aici se-ntâlneşte cu un zid de fier,
Zid compus din piepturi brave oţelite,
În a ţărişoarei dragoste călite!
Poate-avea el oaste cât frunză şi iarbă,
Eu ridic din umeri şi îmi râz în barbă;
Căci, nu numai ţara mi-apăr până mor,
Şi-al creştinătăţei sunt apărător;
De-a mea misiune sacră-s conştient:
A Europei strajă sunt în orient.
Deci, năframă albă într-un băţ să puneţi
Şi la turc să mergeţi îndată, să-i spuneţi,
Că capitulaţi bucuros semnez;
Altfel, nici o vorbă! nu voi să tratez!
Mergeţi dar cu toţii, bravii mei ostaşi!
Sigur sunt că mâine unul n-o fi laş!
Fiţi îndată gata atât vă mai zic:
Fiţi la înălţime! şi mai mult — nimic!"
Şi zicând acestea, cupa lui ridică;
Din ochi, două lacrimi în cupa lui pică,
Lacrimi de iubire pentru ţara sa,
Ce numai eroul ştie a vărsa.
Oastea e-n picioare; arme zăngănesc,
Şi de luptă bravii toţi se pregătesc.
După ce se face sfânta rugăciune,
De Mitropolitul, pentru naţiune,
Se închin vitejii; caii lor nechez;
Cu arme sfinţite toţi se întrarmez.
Chiar în zori de ziuă lupta s-a încins:
Ilderim trufaşul se declară-nvins;
Vede că nu merge nazuri a mai face,
Armele depune, solicită pace,
Şi semneaz-acele vechi capitulaţii,
Drepturile sacre-ale acestei naţii...
Crucea-nvingătoare pe cer străluceşte,
Iară semiluna de groază păleşte!
Istrul şi Carpatul, într-un sfânt avânt,
Gloria română împreun-o cânt!

poezie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihaida - Fragment epic - Cântul I

Cânt armele române şi căpitanul mare
Ce-mpinseră păgânii şi liberară ţara,
Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru,
Peste Carpaţi trecură de glorie încinse
Şi toţi românii-ntr-una uniră subt un sceptru,
O acvilă, o lege, cum are ca să fie.
În van o crudă soarte i-alungă nempăcată,
În van conspiră iadul să-i ţie-n întunerec
Ş-asupra lor trimite fatala dezbinare
Şi uneltiri străine ş-împerecheri civile,
Căci Domnul îi protege ş-îi ţine peste secoli
Şi i-a ales să-şi facă din ei tărie mare.

O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume,
Ce soarele dreptăţii te-ncinde şi te-nspiră!
Mută să fie buza profană ce te cheamă
Să amăgească omul şi cerul să insulte.
Severă deitate, a crimelor pedeapsă,
Ce vizitezi pământul să deifaci pe oameni,
Să fulgeri tirania, să reîntregi popoare!
Eroica ta liră acoardă cu unirea,
Fă să-i auz vibrarea a coardelor sonoare
Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.
Tu dă semnalul, muză, la prima mea cântare,
În sânul meu revarsă mânia ceea sacră;
Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ţi divină,
Şi voi aprinde inimi, voi deştepta românul
Să te aţinte-n faţă, să te cunoască bine.
Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte,
Profunda-nţelepciune bărbatului cel mare
Ce singur întreprinse şi fapta-ndependinţei,
Şi fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Şi patriei, rempinse barbari ce şiroiară
Din Orient încoaci să-nnece libertatea,
Să stingă creştinismul şi lumea să subjuge
Subt oţelosul paloş şi oarba neştiinţă,
Sforţând-o să îşi plece genunchii spre-nchinare
La un răszeu de sângiuri, uitând pe ZEUL păcii,
Pe zisa inspirată unui profet fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor şi fală!
P-acela cânt, ş-ajută să bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu braţul şi cu mintea:
Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară
Şi mai fatali din întru, şi soarta nempăcată
Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
Parcă-şi aflase omul s-o-nveţe să respecte
O naţie celebră.
Întreagă România gemea de ani atâţia
Subt jugul sângeratic osmanului feroce.
Fatală şi rea cobe-ncepuse Demiluna
A se nălţa lucindă pe Dacia smerită.
Şi glasul mueginiu, în zi şi-n miezul nopţii
Svola purtat de vânturi ca arpă infernală
De crivăţ şuierată, şi răsuna profetic
Înfiorând creştinul în empia chemare
A numelui sinistru, ţipând: Allah! altá hu!
Cambana solemnelă cu totul amuţise
Pe lâng-aceste hule, blasfeme inspirate;
Şi ruga pietoasă, ascunsă, spăimântată,
Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare.
Pălită era crucea şi razele ei triste
Ca domnul zilii-ntocmai când, în uimirea lumii,
A umbrelor regină se pune înainte-i
C-o sfaţă infernală ca să însufle spaima
La inime credule pământului în doliu.
Averea cumpătată şi însuşi neaverea
Săteanului nemernic se spulbera din casă.
Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncei sale,
Nici timp, nici loc, nici viaţa n-avea în siguranţă;
N-avea să-şi plece capul, cu ce să-şi ducă traiul:
Fugar, fără colibă, îşi blestema fiinţa;
Iar stabil, adăpostu-i chema crudul nesaţiu:
Domn, sclav, clăcaş, totuna; averi erau pericol
Şi lipsa era foame, frig, tremur, agonie.
Copilul de la mumă ca mielul spre junghiere
Se-ngenunchea naintea beţiilor de sânge
De ianiceri sălbatici şi crunţi în a lor pofte;
Sau, încărcat de fiare, cu soru-sa-mpreună,
Era mânat să-mparţă ultragiul şi durerea
În locuri transdanubii, în domele ascunse
Dorinţelor sfăţate, orgielor păgâne.
.................................
Eternul preapotente, ce nalţă şi doboară
Rigate mari şi naţii, şi altele realţă,
Din tronul preatăriei cel mai presus de ceruri
Şi-ntins cât preatăria, în mijlocul de angeli
Subt ale cui picioare aceste fără margini
Domnii şi lumi de stele sânt pulbere de aur
Şi splendidă, ş-aprinsă, în spaţiu avântată;
Din ast tron ce coprinde nemărginirea toată
Şi orice stea e parte, divină adornare
A gloriei ce-ncinge întreaga-i majestate;
Cu ochiu-i ce provede şi-n clipă răstrăbate
Prin cristalinul spaţiu arcanele abise
Şi cele mai ascunse ce faţă-i stau nainte,
Se uită şi s-atinge l-atâtea varii chinuri
A ginţilor române, a ginţilor creştine
Ce gem subt împilarea nemicilor ai crucii,
Şi stavilă decretă acestui torent barbar
Ce, ca flagel al lumii, de multele abateri
Din calea cea prescrisă în legea sa cea sântă
Lăsase să izbească, s-ameninţe păcatul,
Ca să cunoască omul cât pierde când îşi uită
Amorul spre aproape, unirea către bine,
Frăţia într-un tată şi sclav face din frate;
...............................

poezie de Ion Heliade Rădulescu
Această poezie face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!