Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

O noapte pe ruinele Târgoviștii

Soarele după dealuri mai strălucește încă,
Razele-i rubinoase vestesc al lui apus,
Și seara, pânditoare subt fiecare stâncă,
Cu-ncet și-ntinde umbra cutezătoare-n sus.

Muntele al său creștet și-nalță și privește
Linul cobor al zilei, tainicul ei sfințit,
Și raza cea din urmă pe fruntea lui izbește,
Ce mândră ține față cu cerul cel rușit.

Vântul de seară suflă și frunza-nfiorează,
Roua seninul varsă verdeața renviind;
Dealurile-n cunună câmpia-ncorunează
Și râul p-a lui cale șoptește șărpuind.

P-a dealului sprânceană, pe fruntea-i cea râpoasă,
O cetățuie veche, lăcaș religios,
Păstrează suvenirea d-o noapte sângeroasă
Ce mult s-asemănează cu sânu-mi cel noptos.

Astfel într-al meu suflet se nalț-a mea credință,
P-a patimilor râpă ca monument s-a pus
Și-mi ține șovăinda, clătita mea ființă
L-a vieții-mi viforoase prea liniștit apus.

Soarele-acum sfințește și noaptea naintează,
Cu-ncetu-și cârmuiește carul cel aburos;
Mii de lumini în preajmă-i, pe frunte-i schinteiază,
Ș-acuma își întinde vălul de abanos.

Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie,
Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc;
Sufletu-mi s-aripează și zboară în tărie,
Se scaldă în lumina eterului ceresc.

D-acolo se întoarce ș-în sânu-mi se așază -
Tăcere, întunerec în preajma mea domnesc!
Natura toată doarme, ființa-mi privighează
Dasupra pe ruine mormântul strămoșesc.

Un rece vânt se simte c-a morții răsuflare,
Pe piatra cea-nverzită șuieră trecător:
Ca viața se răvarsă o mută-nfiorare,
Pustiul se însuflă d-un duh încântător.

Tot este viu în preajmă-mi: frunza pe zid șoptește,
Iarba pe mușchi întreabă: "Aici cine m-a pus?'
Zidul ca o fantomă dasupră-mi se lățește,
Ca uriaș la spate-mi turnul se nalță-n sus.

La locul lor stau toate, ca moartea neclintite,
Gata să năvălească; umbrele mă-ncongiur,
Trec și retrec, se primblă asupră-mi pironite;
Pasări de noapte, cobe fâlfâie împrejur.
...............................................................................
Eu n-am venit, o, umbre, să turbur pacea noastră,
Ființa-mi rătăcită aleargă între voi;
Este ș-a mea odihnă sălășluirea voastră:
Eu sânt însumi o umbră împinsă de nevoi.

Sânt de al vostru sânge, brațu-mi nu se armează
D-acea armă slăvită ce voi ați mânuit;
Muza-mi a voastre fapte la umbră cercetează
Ș-a voastră pomenire pana-mi a consfințit.

Eu cânt în miezul nopții a voastre biruințe,
Eu pe mormântul vostru laure împletesc;
Izbânzi, fapte viteje, războinice dorințe
Recomandez eu lumei, l-ai voștri fii vestesc.

Câmpia îmi arată slăvitele războaie
Și câte biruințe pe dealuri s-au sărbat;
Râul în treacăt spune ca cât sânge șiroaie
În vremele trecute unda-i a purpurat.

Aci îmi stau de față eroii Rumâniei
Din Câmpulung, din Argeș, din Iaș, din București,
De la Traian și Negru, martiri ai vitejiei,
Până la împilarea trufiei strămoșești.

Ici glasul: Radu Negru! peste Carpați răsună;
Viteazu-și pune tronul în locul strămoșesc;
Orice rumân în preajmă-i subt steagu-i se adună
Ș-își apără pământul cu braț, duh rumânesc.

În capul unei armii Mircea viteaz răcnește,
Însuflă bărbăția rumânilor soldați;
A lui Murat trufie învingător smerește,
Și locul este slobod din Istru la Carpați.

Balcanul până-n poale-i văzu pe fiii Lunei
Bătuți, goniți, nemernici, scăpare a căta;
Dunărea este martur de prețul al cununei
Ce fiii Rumâniei știură a lua.

D-aici văz în Moldova toată slava romană
A renvia subt Ștefan și ai vechimii ani
Iarăși a se întoarce; a vitejiei hrană
Subt el îmbărbătează a-nvinge pe tirani.

P-a Neamțului cetate eu văz o eroină,
Moldoveană în toate, spartană l-al său dor,
Certând nemernicia la moldovean streină,
Zicându-i ca să moară ori vie-nvingător.

Aci Mihai cel Mare deșteaptă bărbăția,
Steagurile destinse slobode fâlfâiesc;
Subt dânsele el cheamă pe toată Rumânia,
Și trâmbița răsună, vitejii se-nmulțesc.

Buzeștii comandează, tătarilor e spaimă,
Hanul l-a lor picioare mușcă țărâna jos
Calofirescul arde d-a lor vitează faimă,
Și brațul lui împumnă fierul și mai vânos.

De glasul cel războinic altarul se despică,
Din sânu-i vitejia e foc mistuitor.
Farcaș într-însul arde, sfânt crucea sa ridică:
E comandir de arme, păstor răzbunător.

Pașa cu barba lungă spre fugă comandează,
Fierosul Manaf pierde orice curaj barbar;
Arabul beat de sânge în lanț acum turbează;
E plin câmpul bătăii de cruntul ianicear.

Dunărea e mormântul taberii musulmane,
Crucea în triumf zboară, Hristos e răzbunat;
Rumânul este spaimă trufiei otomane:
Cel hotărât la cruce în veci a triumfat.

Preste Carpați acuma vulturul rumân zboară,
D-aicea spre Moldova își ia falnicul zbor:
Două capete are, cu patru ochi măsoară,
E-n toată Rumânia acum poruncitor.
.............................................................................
O, ziduri! rămășiță din slava strămoșască!
O, turn! de unde ochiul de mii de ori văzu
Biruința să zboare p-oștirea rumânească,
În muta voastră șoaptă câte-mi vorbiți acu!

Mușchiul acesta verde ce vremea-l grămădește,
Aste ierburi sălbatici ce în pustiuri cresc,
La inima gemândă sânt laure ce crește,
Deșteaptă bărbăția; din ochi robii vorbesc.

Vitejilor războinici! frunza când vă suspină
Și când astupat geme vântul pân boltituri,
Este al vostru nume ce ca o undă lină
Murmuie, se strecoară pân aste crăpături.
..............................................................................
Dar ce glas întrerupe astă tăcere sfântă!
E glasul cucuvaii ce plânge al său dor.
Asta este poetul? p-al vostru mormânt cântă
Acest fiu al pustiii?... O, glas preacobitor!

Ce-mi spui d-a noastră soartă? vaietul ce nu-ți tace?
Ca ce fel de restriște? ca ce fel de nevoi?
Corbul nu este vultur? ce nu mă lași în pace?
Plângi numai pentru tine, nu plânge pentru noi!
................................................................................
Fatala presimțire acum mă părăsește,
Dar vai! eu ca și tine sânt slab, neputincios;
Glasu-mi nu-mbărbătează, poate și el cobește,
Sau plânge slava veche, și plânge dureros.

Ss! Clopotul s-aude! E ceasul după urmă?
Îngerul pocăinții cu ast d-aramă glas
Cheamă la rugăciune pe rătăcita turmă.
Natura se deșteaptă, visurile mă las.

Rușaște răsăritul, muntele rubinează,
Îngânat pântre aburi dealurile verzesc;
Râul adapă câmpul ce roua însmăltează,
Răcoarea dă viață și stelile albesc.

Turme, cai, dobitoace la apă se coboară,
Clopote bat, se scutur, cu-al dimineții zvon;
La vâjâitul morii undele se-nfășoară,
Deschis e ochiul zilei acum pe orizon.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Ruinurile Târgoviștii

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă și voi ați strălucit,
când un soare dulce și mult mai fericit
Își răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârșit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot ați înnegrit!
Din slava strămoșască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ș-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-ațintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveți un ce plăcut,
Când ochiul vă privește în liniștit minut:
De milă îl pătrundeți, de gânduri îl uimiți.
Voi încă în ființă drept pildă ne slujiți
Cum cele mai slăvite și cu temei de fier
A omenirei fapte din fața lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârșit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârșit.
Eu unul, în credință, mai mult mă mulțumesc
A voastră dărămare pe gânduri privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ș-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Așa și eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre ușurință cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteți de cuvinte și de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniștirea nopții se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Și de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
văz lângă mormânt al slavei strămoșești
Și simț o tânguire de lucruri omenești;
Și mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Și a huli viața în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiți, ruinuri, cât voi vedea pământ,
viu spre mângâiere, plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Lamartine

Imnul nopții

O, nopți, deschideți acu-n tăcere
Cereasca carte ce-nfățișați!
Stele șoptinde, a mea vedere
P-a voastră cale o ațintați!
În aste ceasuri de slavă pline,
Zefiri, a voastre aripi aline!
Pământe, echole-ți aromează!
Mare, întinde al tău senin,
Leagănă-n sânu-ți cel luciu, lin,
Chipul ce unda-ți învolvorează!
Al său sfânt nume cine îl știe?
Natura glasuri mii a propus,
Ș-o stea pe alta, șoptind, îmbie:
Legile noastre cine ne-a pus?
Unda cu undă se sfătuiește:
Cin'e acela ce ne smerește?
Trăsnetul zice lucind în lume:
Știi cum se cheamă, tu, cel preasfânt?
Însă și stele, om și pământ
Nu știu spuie al său chiar nume.

poezie celebră de din Curierul românesc, III, nr. 16 (19 martie 1831), traducere de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cutremurul

Uiet, urlet s-aude! colcăie, sare pământul,
Tremură, zguduie, saltă, colcăie, crapă, plesnește.
Zguduie iar, răstoarnă; trosnet, țipăt s-aude,
Spontaneu lumea se-nchină. Domnul trece-n mânie.
Și crima se ascunde, păcatu-ncremenește;
Tot păcătosu-așteaptă al lumii, al său finit;
Pământul îl înghite și cerul îl strivește,
Iar dreptul la cer cată, și Domnul s-a-mblânzit
.....................
.....................
Ce spaimă fu aceasta! S-a-ngreuiat pământul
Flori prin a lui vine fulgeră, șerpuiesc!
Își scutură povara, că a pierit Cuvântul:
Se bucură nedrepții, săracii flămânzesc.
Și câtă fărdelege pe dânsul îl apasă!
De sus câtă trufie strivește pe sărac!
Sudori de sânge câte p-a trântorilor masă
Și ce de viclenie! ce noduri se desfac!
Și lenea se îmbuibă când muncitorul geme,
Când gheara nedreptății într-însul s-a înfipt;
Din carnea lui sfâșie, stăpână p-a lui vreme,
Stăpână p-a lui pâine, pe viața-i mai cumplit.
Ecclesia căzută e mută, surdă, tace.
În van săracul strigă: "O, mater, ajutor!"
E vitregă-a lui mater; pământul n-are pace,
Să tacă biata oaie când lupul e păstor.
Această Doamnă mare, a Domnului mireasă,
Fierbinte la toți mater, odată consola
Pe tot carele plânge, ș-o turmă d-oi aleasă
Și un păstor la lume și pacea anunța.
S-au dus timpii aceia; și Anticrist domnește,
Despot pe lumea-ntreagă, cu varga sa de fier
Altarele distruge, corumpe și zdrobește,
Și țipete de sânge se nalță pân' la cer.
Se va deschide cerul, Cuvântul iarăși vine,
De vii și de morți jude. Și mii de cherubimi
Pe palmele de flăcări p-al omului fiu ține,
Și lauda răsună prin mii de serafimi.
Cea cu ochi mulți știință sunt iuții cherubimii,
Ce va mări pe omul și-l va reîntregi;
Și caritatea, pacea sunt blânzii serafimii,
În care cel ce geme atuncea va trăi.
Se vor scula și morții să stea la judecată,
Cuvântul va alege pe caprele din oi.
Popoarele sunt morții ce viața nu le-e dată,
Ce mintea le-nviază, le scoală din nevoi.
Iar oaia e săracul ce laptele își mulge
Și-și dă și a sa carne cezarului spurcat;
Și capra e-ngâmfatul satrap care o smulge
Și sângele i-l suge, când laptele-a secat.
Veți fi d-a dreapta, popoli, când va domni
Cuvântul.
Răbdare, că într-însul cei umili vor trăi,
Ș-a voastră moștenire va fi atunci pământul;
Răbdați, n-ardicați brațul, că pacea va domni.
Și când e-ntre voi pace, Cuvântul iute vine,
El numai după fapte va împărți și da;
Căci cumpăna dreptății în dreapta sa el ține,
Și fapta-n ea atârnă, și fapta va lua.
Sudați, despicați brazda, nutriți lenea ce zace,
Dați pâinea voi și vinul, le dați la câți le cer;
Că sacra- laboare îndată se preface
În sângele și carnea a Domnului din cer.
O, farisei! pierit-a a voastră-mpărăție,
Când va veni Cuvântul nu-l veți mai condamna;
Cu glorie el vine și vine cu tărie,
Pieri-va răutatea când el va domina.
S-au dus zilele voastre, zile de asuprire,
De dol, de nedreptate, de crime, vulpenii,
De ură, de discordii, de sângiuri, de murire,
Căci va domni viața, și morții vor fi vii.
Așa se roagă omul către cerescul tată:
"Vie împărăția și fie voia ta!"
Căderea voastră-așteaptă credința cea curată,
La cer aceasta strigă, și cerul îi va da.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Grigore Alexandrescu

Așteptarea

Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește,
Dar ea unde să fie? De ce nu se ivește?
Minuturi fericite sânt oare de pierdut?
Foarte puține omul în viața lui are!
Se auzi un sunet... Să ascult... mi se pare...
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are de loc tăcere;
Totul se mișcă, umblă, dar toate sânt părere;
Vântul, umbra mă-nșală, când crez a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Și norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că și ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită d-asemenea simțire
Pășește-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domnește ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur fie simțitor?

Nu știu, dar la atâtea rele nesuferite,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânei de mirare,
Prin care morții uită că-n lume au trăit.

Zile neprețuite ale copilăriei,
Tovarăși ai vieței și fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Și din toate o scurtă viață să-ntocmesc!

M-aș duce unde zboară atâtea rândurele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur'le verdeței ca ele m-aș ivi.
Din loc în loc aș trece în climele streine,
Unde sunt alte stele, și ceruri mai senine,
Dar iarăși m-aș întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viață pacea, și-n pace mulțumirea,
Ca râul fără nume, aș trece neștiut.
Orcât de mic e templu, dar tot îl locuiește
Acela ce pământul și cerul stăpânește:
Numai pentru-a lui slavă și omul s-a născut!

Nădejduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse viclenești.
..............................
..............................
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră... cineva parcă vine...
Părere-nșelătoare, ș-acum mă amăgești?

Dar nu, văz o ființă... spre mine-naintează...
m-arăt... de vederea-mi ea nu se spăimântează;
Un strein pe aicea sfială ar avea.
Ea pășește, ia seama... o auz că șoptește.
Negreșit e femeie... Ce zice? Mă numește!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Satire si fabule" de Grigore Alexandrescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

Poezia

Din ceruri descindută, a mea candidă liră
N-am atârnat vreodata la poarta de-mpărați;
Când însa-ale lor fapte venind o-nsuflețiră,
Din secol pân' la altul etern au fost cântați.
Virtutea prin puterea-mi devine o ființă,
Ca zeu pre pământ are și templu, și altar;
Și viciul, din contră, din neagra locuință,
Cu scorta lui de rele, e fătul lui Tartar.
Istoria prin mine ia chip, se-nființează,
Și libertatea mumă a fericirii fac;
Eu timpului dau aripi, prin mine el viază,
Și-n candidă fecioară eu pacea o prefac.
La câmp și la cetate, în noapte și în rază,
În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cânt;
Conserv ale lor nume în secoli de viază,
Fac vie-a lor țărână, dau suflet în mormânt.
Fu noapte, și acuma, când soarele răsare,
Venii eroii voștri în lume-a celebra;
A lor țărâna sacră la vocea mea tresare.
Și dacă dormiți încă, cel mort va-nvia.
Târgoviștea e templu l-a mea călătorie
Și pe-ale ei ruine în pace mă așez,
Și lupte valoroase pe-ntinsa ei câmpie,
Și fapte mari, victorii naintea mea le văz.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Priceasnă

Mai plânge Maica din Carpați și inima-i se frânge,
Își mai așteaptă fiul drag și-o Dacie mai plânge.
Mai sângerează rana lui Iisus pe crucea putrezită,
Și cuiele bătute-n mâini le simte inima-mpietrită

La Cina cea de Taină în limba sacra a cuvântat,
Dar au cântat cocoșii în zori și frații l-au trădat.
Nici țintele bătute-n carne nu L-au durut mai tare,
Decât trădarea aproapelui în Vinerea cea Mare.

Voi nu l-ați cunoscut în Rusalim bătut cu pietre,
Cetatea l-a primit cu sălcii, crescute în perete.
Pribeag în țara lui de sus, pe muntele cel sfânt,
El ne-a iubit și ne-a iertat, murind, ne-a mântuit.

Mai plânge Maica din Carpați, și inima-i de piatră,
Îl mai așteaptă pe Messia o Dacie îndoliată.
Nu plângeți frații mei de cruce, ne spune El de sus,
Mă doare crâncen rana voastră, sunt Dacul cel Iisus.

poezie de (5 aprilie 2018)
Adăugat de Tamara Tomiris GorincioiSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Grigore Alexandrescu

Meditație

Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.

O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare!
Cum schimbătoarea lume fugând o rennoiesc!
Câtă nemărginită pun ele depărtare
Între cei din morminte și acei ce doresc!

Unde atâți prieteni plăcuți de tinerețe?
Unde-acele ființe cu care am crescut?
Abia ajunși în vârsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dânsa au trecut!
...............................
...............................
Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimește!
Ce deșărt se arată, ori încotro privești!
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumei mărgini, hotarele cerești.

Cât sânge aste locuri setoase înghițiră!
Câte oase războiul aici a semănat!
Câți veterani războinici, moartea purtând, muriră
Pentru izbânzi de care ei nu s-au bucurat!

Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărână,
Pe-ncrețita lor frunte sfârșitul arătând,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mână
Fierul care le scapă cu furie strângând.

Ei nu gândesc la moarte, nu gândesc la viață,
Ei nu gândesc la fapte ce-n viață au urmat,
Ci când sufletul zboară, când sângele îngheață,
Toată durerea le estenu și-au răzbunat!
..............................
..............................
Puțin mai înainte un monument s-arată;
Să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sânt?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată:
Azi slava stă dasupra, și omul în pământ!

Iată, fără-ndoială, o mare mângâiere,
O voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți!
Când tot ce e-nalt cade și când mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți?

Din vremile trecute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, cu slavă-mpodobit,
Să treacă peste vârste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?

Când marea-ntărâtată corabia-ți zdrobește,
Când loc de mântuire nu este, nici liman,
Când cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrânul Ocean,

Spune-mi, îți pas-atuncea știi de mai plutește
Catartul fără pânze ce nu-ți e d-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește,
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor?

Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sângerat:
Moartea-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimini n-a uitat.

A, întorcând privirea spre veacur'le trecute,
Și nencetat pământul văzându-l pustiit,
Văzând tot aste rele, tot zile neplăcute,
De soarta omenirei din suflet m-am mâhnit!

Câte feluri de chinuri asupră-i se adună!
Însă vezi cum nădejdea o-nșală nencetat?
Cu o dulce zâmbire vine, țiind de mână
Icoana fericirei. Dai s-o prinzi... A scăpat.

Astfel un vis ți-arată o iubită ființă;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșală zadarnica-ți silință;
Acum din mâini îți scapă, acum iarăși o vezi.

Daca în cartea soartei omu-ar ști citească,
Să-și afle fieșcare grozavul viitor,
Cin-ar mai vrea, stăpâne, aicea să trăiască,
Când lumea e de chinuri nedeșărtat izvor?

Vremea d-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntâmple noi nu putem vedea;
Dar când ceasul sosește, când nălucirea piere,
Se trage deodată și vecinica perdea.

poezie clasică de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Grigore Alexandrescu

Adio la Târgoviște

Culcat pe-aste ruine, sub care adâncită
E gloria străbună și umbra de eroi,
În liniște, tăcere, văd lumea adormită
Ce uită-n timpul nopții necazuri și nevoi.
Dar cine se aude și ce este ăst sunet?
Ce oameni sau ce armii și ce repede pas?
Pământul îl clătește războinicescul tunet,
Zgomot de taberi, șoapte, trece, vâjâie-un glas...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar unde sunt acestea? S-au dus! Au fost părere.
Căci armele, vitejii și toate au tăcut.
Așa orice mărire nemicnicită piere!
A noastră, a Palmirei 1 și-a Romei a trecut.
Și pe țărâna-aceea, de care-odinioară
Se spăimântau tiranii, de frică tremurând,
Al nopții tâlhar vine și păsări cobe zboară,
Pe monumente trece păstorul șuierând.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mă scol, mut de-aicea; duc pasurile mele,
Ce pipăiesc cărarea, în fundul unui crâng.
Și las aste morminte cu suvenire grele,
Pe care nu am lacrimi destule ca să plâng.
Aicea am speranță aflu mulțumire;
Eu voi să aud unda și cerul să-l privesc,
Să văd a aurorii mult veselă zâmbire,
Razele dimineții ce norii auresc;
Aci stejari cu fală se-nalț, se îndreptează,
Urcând ale lor ramuri spre-azurele câmpii;
Aci plopii cu frunza o vale-ncoronează;
Acolo se văd dealuri, ș-aici sălbatici vii.
Din coasta-acestor stânce, din vârful ăstui munte,
De unde își apucă vult?rul al său zbor,
A nopții stea revarsă lumină pe-a mea frunte
Și raza-i se reflectă pe limpede izvor.
Aci zefirul vesel prin frunze-ncet suspină;
Aicea orizontul e dulce, luminos;
Aici aceste râuri... Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri,
Restriștea mi-a fost leagăn, cu lacrimi m-am hrănit,
Ca ale mării repezi și groaznice talazuri,
De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit.
Acuma pretutindeni întorc a mea vedere,
Dar ochii-mi mulțumire deloc nu întâlnesc,
Căci nimenea nu simte cumplita mea durere,
Și oamenii pe mine trecând ocolesc.
Așa! așa! iubite, s-a dus scumpul meu bine;
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând că pentru mine s-au dus zilele line,
Pui mâna pe-a mea frunte și caut un mormânt.
Din zilele trecute, din vechea fericire,
Din vârsta mea de aur, din sfântul lor amor,
Idei au rămas numai, precum o nălucire
Rămâne dimineața din visuri care zbor;
Așa, fără-ndoială, amara mea viață
De-acum e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usucă și iarna îl îngheață
Și nici o floare n-află sărmanul călător.
Dar însă suvenirul ființelor iubite
Va fi la al meu suflet etern înfățișat
Ca frunzele aduse de vijelii pornite
La vechea lor tulpină ce-odată le-a purtat.
De visurile voastre, speranțe-amăgitoare,
Acum peste măsură văd îndestulat;
Fugiți, zadarnici zile, ce griji omorâtoare
Pe tânăra mea vârstă curând ați adunat.
Când toamna se arată al iernii rece soare,
Copacii plini de jale pierd frunza, se usuc:
Așa nenorocirea uscând a vârstei-mi floare,
Zic lumii un adio: iau lira și mă duc.

poezie clasică de
Adăugat de Doina BumbuțSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Mâna care ține Soarele

- dedcație pentru C. D. -

Mâna care ține Soarele aproape
Și unește cerul, cu nisip și ape,
Poartă-n ea lumină, suflet și destin
Și ne duce gândul pe tărâm divin.

Fiece celulă lacrima și-o poartă,
Plânge cu iubire, plânge viața toată.
Vânt de dor de mamă urcă-n cer și plânge...
Brațu-i este armă și dureri și sânge.

I-a crescut durerea... smulge munți de gheață.
Crucea fiicei sale i se-arată-n față.
Timpul se oprește, nu mai este lume,
Își întinde brațul, lauri adune

Și să pună-n suflet la copila dusă.
Însă printre îngeri ea îi e ascunsă.
Cu năpârci se luptă, cale să își facă,
Dar iubirea-i este ca un fel de groapă.

Dreptul său la viață-i "a se răzbuna".
Mamă care plânge pentru fiica sa!
Cerul e în doliu! Ce durere mare!
Un erou al păcii, somn de veci își doarme...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Lucian Blaga

Sat natal

lui lon Pillat

După douăzeci de ani trec iarăși pe-aceleași uliți
unde-am fost prietenul mic al țărânii din sat.
Port acum în mine febra eternității,
negru prundiș, eres vinovat.

Nimeni nu mă cunoaște. Vântul, el singur, sau plopul
de aur. Plop înălțat de-un fir nevăzut asemenea fusului.
Nedumirit turnul se va uita două ore în urma mea
până m-oi pierde din nou subt dunga apusului.

Totul cât de schimbat! Casele toate sunt mult mai mici
decât le-a crescut amintirea.
Lumina bate altfel în zid, apele altfel în țărm.
Porți se deschid să-și arate uimirea.

Dar de ce m-am întors? Lamura duhului nu s-a ales,
ceasul meu fericit, ceasul cel mai fericit
încă nu a bătut. Ceasul așteaptă
subt ceruri cari încă nu s-au clădit.

poezie celebră de din La cumpăna apelor (1933)
Adăugat de Veronica ȘerbănoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Trilogia cunoasterii" de Lucian Blaga este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la -66.47- 46.99 lei.
Lucian Blaga

Întrebări către o stea

Stea care subt carul cel mare abia licărești
nedumerită-ntre șapte lumini, a cui stea ești?

Ești steaua lui Verde-mpărat – duhul nemântuit?
Ce sărbătoare scutești? Ce ceas împlinit?

Aperi un mare mormânt, sau vreo apă vindecătoare?
Păzești un norod, o cetate, sau numai o floare?

Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte
veghezi mistuită subt vinete bolte?

De ești a mea, păzindu-mi anul și vatra,
n-aruncă nimenea după tine cu piatra?

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Grigore Alexandrescu

Candela

Tăcerea e adâncă și noaptea-ntunecoasă;
Norii ascund vederea înaltelor tării
Ș-a stelelor de aur mulțime luminoasă
Ce smăltuiau seninul cereștilor câmpii.

Numai religioasa a candelei lumină
Aprinsă de credință, și limpede și lină,
Lucește înaintea icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătăței, mângâitoare rază,
Ea parcă priimește și parcă-nfățișază
Rugăciunile noastre stăpânului obștesc!

În minutele-acelea când sufletul gândește,
Când omul se coboară în conștiința lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimește
Frățeștei ei lumine durerea mea supui.

Câte chinuri ascunse, câte lacrimi vărsate
Au avut-o de martur și i-am încredințat!
Câte dorinți smerite și neînființate
Am tăinuit de lume și ei am arătat!
Dumnezeu ce de față pe cruce se arată,
El care-a nedreptății e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-nainte-i se va vedea odată
Cel ce nedreptățește cu cel nedreptățit.

Atunci creștinu-acela, cu fruntea în țărână,
Dar cu otrava-n buze, și cu fierul în mână,
Umilit ca să-nșale și blând ucigător,
Tronul dumnezeirei cum va putea să-l vază,
Când la un semn puternic se vor clăti cu groază
Cerurile-așezate pe polurile lor?
..............................
..............................
Dar adânca odihnă în lume încetează:
Religiosul clopot se leagănă în vânt,
Chemând pe credincioșii ce somnu-mpovărează,
Din ale lor locașuri în locașul cel sfânt.

Întunecimea nopții care încă domnește,
Ca un om ce cu viața se mai luptă murind,
Se-mpraștie cu-ncetul, treptat se risipește
Și-n umbra dimineței se pierde-ngălbenind.

Se desfășur în ochii-mi minunile zidirei;
Credința se deșteaptă în omul rătăcit;
Și-nalță a ei rugă cu imnul mulțumirei,
La cel ce după noapte și zi ne-a dăruit.

Iar tu, candelă sfântă, a căria vedere
Îmi aduce aminte atâtea năluciri,
Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere,
Vei ști deopotrivă și fapte și gândiri.

Voi alerga la tine în dureri și necazuri,
De oameni și de soartă când voi fi apăsat:
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.

poezie clasică de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Lamartine

Suvenirul

Ziua se duce ș-altele vin,
Și fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viața-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-și vede căzând
În preajma-și frunza cea veștezită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
Sângele-mi rece abia prin vine
Curge, ca unda ce-n loc o ține
Sufletul iernii cel amorțit.

Dar chipu-ți tânăr, tot într-o stare,
În veci tot tânăr îl voi privi,
În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
Și când privirea-mi cea neclintită
De tine-aicea fu părăsită,
Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ș-acum frumoasă
Te văz ca-n ziua ce mă lăsași
Și la cerescu-ți locaș zburași
Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumusețea-ți, chipu-ngeresc
Și-n ceruri încă tot te urmară:
Din viață ochii-ți ce încetară
De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare
Încă îți suflă păru-undoios,
Ce-n trăsuri negre de ebanos
Recade-n sânu-ți fără-ncetare.

Umbra acestui văl mincinos
Și mai mult chipul ți-l îndulcește,
Ca dimineața ce se ivește
Din vălul nopții întunecos.

Cerescul soare vine, sfințește
Cu ale noastre zile ce zbor;
Și-ntr-al meu suflet al meu amor
Nu are noapte, în veci lucește.

Minut nu este, nu fac un pas
Și-mi ești aievea înfățișată:
De mă uit, unda chipu-ți mi-arată;
D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează,
D-auz prin frunze vântul șoptind,
Parcă din buze-ți auz ieșind
Sfintele-ți vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii și-n sus privesc
Aceste stele învăpăiate,
P-a nopții pânză împrăștiate,
În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mișcare,
Din flori -mbată cu-al lor miros,
Atuncea pieptu-mi neputincios
Răsuflă însăși a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg
Să rog Ființa mângâietoare,
Atuncea lacrimile-arzătoare
Mâinile tale simt că le șterg!

Când dorm, tu-n umbră ești cu-ngrijire
Ș-asupră-mi aripile-ți alin;
Visele toate din tine-mi vin,
Încât viața simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta
Să-mi taie firul zilelor mele!
Ș-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!... în sânu-ți m-aș deștepta!

Ca două raze strălucitoare
Și ca suspinuri ce se unesc,
A noastre suflete unu-mplinesc.
Și eu... sunt încă cu răsuflare!

poezie clasică de (1829), traducere de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Grigore Alexandrescu

Rugaciune

Al totului părinte,Tu a cărui voință,
La lumi ne-nființate ai dăruit ființă
Stăpâne creator !
Putere fără margini, izvor de veșnicie,
Al cărui sânt nume pământul nu îl știe,
Nici omul muritor !

Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale,
ca întodeauna pe a virtuții cale
Să mergem nestrămutat.
Când soarta apasă, cum și când îmi zâmbește,
Când veselă m-ajută, când aspră gonește
Să poci fi neschimbat.

Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,
Mâhnirea în restriște să nu mă umilească,
Dreptatea să o știu.
Conștiința să-mi fiecereasca ta povață,
Cum trebuie să fiu.

doresc de obște al omeniri bine
cunosc pe însumi, și p-altul decât tine
nu am Dumnezeu.
La oameni adevărul să-l spui fără sfială,
De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșală
nu îmi răzbun eu.

Si fă ca todeauna al meu suflet să vază
Lumina așteptată, a nemuririi rază,
Dincolo de mormânt,
Acolo unde viața cea veșnică zâmbește
Sărmanului acela ce-n viață pătimește,
Gonit p-acest pământ.

Stiu că lumea noastră, între globur’le multe,
Ce sunt pentru mărirea-ți cu un cuvânt făcute
După un vecnic plan,
Nimica înainte-Ti nu poate să se crează,
C-așa de putin este, ș-atâta însemnează
Un val în Ocean

Cunosc cu toate-acestea și văz cu-ncreințare,
Că-n fapta cea mai mică și-n lucrul cel mai mare
Deopotrivă ești,
la a Ta dreptate nu este părtinire,
Că îngrijești de toate,că fără osebire
S-asupra mea privești.

Cu tunetul din ceruri tu ocolești pământul,
Inflorești cu natura și răcorești cu vântul,
Ești viața ce ne-ai dat.
Ascultă dar Stăpâne, supusa rugăciune
Ce sufletul o-nalță, ce inima depune
La tronu-Ti ne-ncetat.

Până-n ceasul din urmă amorul Tău să-mi fie
Comoară de nădejde, de dulce bucurie,
Izvor de fericiri;
El singur să-mi stea față în acele minute,
Când planuri viitoare și amăgiri trecute
Se șterg ca năluciri.

poezie clasică de
Adăugat de Doina BumbuțSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dimitrie Bolintineanu

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Și recheamă dulce tinerii săi ani.
Viața noastră trece ca suava rouă
Când speranța dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viața lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci și argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Și în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și luând paharul astfel le vorbește:
— "Nu urez viață, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viața noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ș-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre rușinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi și triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul și român sunt eu
Și sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Mama lui Stefan cel Mare" de Dimitrie Bolintineanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -12.00- 8.99 lei.
Mihai Eminescu

În liră-mi geme și suspin-un cânt

În liră-mi geme și suspin-un cânt,
Căci eu îmi vărs acum veninu-n vânt.
Prin minte-un stol de negre gânduri trec:
Spre casa cea din patru scânduri plec,
Gemând, plângând eu fruntea pun pe mâni,
Se rumpe suflet, mi se rupe sân,
Scăpare caut în zădar de chin...
Să stângi un dor ce-n sânu-mi arde ­ vin!

Când te doresc eu cânt încet-încet:
Plec capul la pământ încet-încet
Și glasul meu răsună tânguios
Ca tristul glas de vânt încet-încet.
Și orice vis, orice dorinț-a mea
Eu singur le-am înfrânt încet-încet.
Săgeata doar a crudului amor
În suflet mi-o împlânt încet-încet
Și simt veninul pătrunzând adânc...
Cu sângele-l frământ încet-încet
Și nu-mi rămâne decât pornesc
Spre al meu trist mormânt încet-încet.

poezie celebră de
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Două căprioare

Printre frunze adormite, trec în fugă cerbii
Pe-a lor urme însângerate, zboară în aer corbii
Din a voastră rană, în picături se scurge
Câini-n urma voastră, ling al vostru sânge.

După voi se țin și două căprioare
Săracele n-au aripi! deasupra ca să zboare
Căci inima lor bate, în trupul speriat
Dar de ce să moară, că n-au nici un păcat.

zboare să se ducă, dincolo de mare
nu mai poată trece, câinii pe picioare
Picioarele ascuțite deschid a lor compas
De le-ar lăsa din fugă, măcar un sfert de ceas.

Vânători cu pușca și imima de piatră
Ca lupii dupa carne, prada o așteaptă
Când cerbul mare vede! căprioara plânge
Dar glonțul intră-n carne și trupul pică-n sânge.

poezie de
Adăugat de Ilie DragomirSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Portret

Coroana pe creștet în veci se-mpletește,
În ochii-ți, seninul cel mai împăcat;
Zâmbetul în buze-ți vesel strălucește,
Inima e-n chipu-ți cel nevinovat.
Decât alte nimfe cu fruntea mai naltă,
Peste ele falnic, făr-a ști, privești.
Dulce ca blândețea, și blândețe altă
Tu nu știi, copilă, că împărățești!

Sânul tău ușure și blând învelește
lnima-ți, altarul d-un ceresc amor;
Focul lui sub dânsul arde, colcăiește
Unde, unde-l umflă suspinul în dor.

Ca luna de noapte, ca dânsa de lină,
Frumoasă ca viața celui fericit,
Veselă ca ziua de mai prea senină,
Edenul în pieptu-ți e însânuit!

Zâmbindă ca cerul, ca el trăsnitoare,
Marea-cuviință îți dă al său glas;
Pasul aurorei cei răcoritoare
E mai puțin mândru decât al tău pas.

Ea când se ivește, noaptea risipește;
Și fața ta-n sânu-mi gemător, noptos,
Revarsă lumină; nădejdea-mi zâmbește,
La inimă-mi vede soare luminos.

Model al virtutei! însăși fericirea!
Care părinți astfel te desăvârșesc?
Ochii lor cei tineri îi fură uimirea
Ochilor mei umezi ce-n veci te privesc!
Ce rază de pace sânu-ți luminează,
Fiică fericită? Ce e ast amor
Care cu privirea-ți ca o altă rază
Către cer din ochii-ți își ia al său zbor?

fii tu nădejdea? să fii tu credința?
Sau dragostea însăși vii ne arăți?!
Vorba-ți însuflată ți-arată ființa,
Fericit amestec astor zeități!

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Luca Caragiale

Crucea și semiluna

Luna strălucește ca o lampă mare,
Revărsând splendoarea-i până-n depărtare.
La ospățul falnic, strânsă-i oaste multă;
Toți vorbesc în parte, nimenea n-ascultă.
Dar ca și stejarul mândru de la munte,
Mircea-și netezește nobila sa frunte,
Și ca și stejarul mândru când înfruntă
Crunta vijelie, Mircea se încruntă.
Și, apoi, se scoală deodată-n picioare
Și cu glas puternic le strigă: "Tăcere!
Ați uitat voi oare pe al vostru Domn,
Ce-și visează țara chiar în al său somn?
Cum acele vremuri sfinte le uitați,
Când pe Mircea-Vodă voi îl respectați?
Ce? sunt oare altul, sau voi sunteți alți?
Sunt pitici acuma brazii cei înalți?
S-a surpat Carpatul și, din rădăcină,
Stânca se preface într-o moale tină?
Nu mai curge Istrul în largul său pat,
Și patriotismul vostru v-a secat?
Mâine este lupta, lupta cea de moarte,
De la care-atârn-a României soarte!
Glorie sau moarte vom întâmpina;
Însă jur pe ceruri nu vom dezarma!
Căci ce este moartea dacă nu e viață?
Dacă n-o privește un român în față?
Nu tem de moarte, sunt ostaș de seamă;
Chiar de veșnicia-i nu vreau să am teamă!
Vrea ca să ne-ncalce mândru Baiazid;
Va vedea că Mircea nu-i un invalid!
Ce e drept, mă cheamă Mircea-cel-Bătrân,
Dar am suflet tânăr, că știu român.
Vrea ca să ne-ncalce cruntul Baiazet,
Fluturând șalvarul marelui profet;
Vrea ca să ne-ncalce, socotind barbarul
C-are să ne-nsufle frică cu șalvarul...
Ei bine! atuncea, noi să-l încălțăm!
Și al României nume să-nălțăm!
El insultă crucea; nu-nsult semiluna;
Sincera credință respect totdeauna;
Însă vai d-acela ce p-a mea lovește!
Chiar ca d-un perete capul își isbește!
Mâine-n două ceasuri voi ca să sfârșim,
Să zdrobim odată pe-acest Ilderim!
Da! știe bine cruntul ienicer
C-aici se-ntâlnește cu un zid de fier,
Zid compus din piepturi brave oțelite,
În a țărișoarei dragoste călite!
Poate-avea el oaste cât frunză și iarbă,
Eu ridic din umeri și îmi râz în barbă;
Căci, nu numai țara mi-apăr până mor,
Și-al creștinătăței sunt apărător;
De-a mea misiune sacră-s conștient:
A Europei strajă sunt în orient.
Deci, năframă albă într-un băț puneți
Și la turc mergeți îndată, să-i spuneți,
Că capitulați bucuros semnez;
Altfel, nici o vorbă! nu voi să tratez!
Mergeți dar cu toții, bravii mei ostași!
Sigur sunt că mâine unul n-o fi laș!
Fiți îndată gata atât vă mai zic:
Fiți la înălțime! și mai mult — nimic!"
Și zicând acestea, cupa lui ridică;
Din ochi, două lacrimi în cupa lui pică,
Lacrimi de iubire pentru țara sa,
Ce numai eroul știe a vărsa.
Oastea e-n picioare; arme zăngănesc,
Și de luptă bravii toți se pregătesc.
După ce se face sfânta rugăciune,
De Mitropolitul, pentru națiune,
Se închin vitejii; caii lor nechez;
Cu arme sfințite toți se întrarmez.
Chiar în zori de ziuă lupta s-a încins:
Ilderim trufașul se declară-nvins;
Vede că nu merge nazuri a mai face,
Armele depune, solicită pace,
Și semneaz-acele vechi capitulații,
Drepturile sacre-ale acestei nații...
Crucea-nvingătoare pe cer strălucește,
Iară semiluna de groază pălește!
Istrul și Carpatul, într-un sfânt avânt,
Gloria română împreun-o cânt!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Momente" de Ion Luca Caragiale este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -69.36- 48.99 lei.

Mihaida - Fragment epic - Cântul I

Cânt armele române și căpitanul mare
Ce-mpinseră păgânii și liberară țara,
Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru,
Peste Carpați trecură de glorie încinse
Și toți românii-ntr-una uniră subt un sceptru,
O acvilă, o lege, cum are ca să fie.
În van o crudă soarte i-alungă nempăcată,
În van conspiră iadul să-i ție-n întunerec
Ș-asupra lor trimite fatala dezbinare
Și uneltiri străine ș-împerecheri civile,
Căci Domnul îi protege ș-îi ține peste secoli
Și i-a ales să-și facă din ei tărie mare.

O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume,
Ce soarele dreptății te-ncinde și te-nspiră!
Mută fie buza profană ce te cheamă
Să amăgească omul și cerul să insulte.
Severă deitate, a crimelor pedeapsă,
Ce vizitezi pământul să deifaci pe oameni,
Să fulgeri tirania, reîntregi popoare!
Eroica ta liră acoardă cu unirea,
să-i auz vibrarea a coardelor sonoare
Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.
Tu semnalul, muză, la prima mea cântare,
În sânul meu revarsă mânia ceea sacră;
Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ți divină,
Și voi aprinde inimi, voi deștepta românul
Să te aținte-n față, te cunoască bine.
Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte,
Profunda-nțelepciune bărbatului cel mare
Ce singur întreprinse și fapta-ndependinței,
Și fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Și patriei, rempinse barbari ce șiroiară
Din Orient încoaci -nnece libertatea,
Să stingă creștinismul și lumea subjuge
Subt oțelosul paloș și oarba neștiință,
Sforțând-o să își plece genunchii spre-nchinare
La un răszeu de sângiuri, uitând pe ZEUL păcii,
Pe zisa inspirată unui profet fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor și fală!
P-acela cânt, ș-ajută bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu brațul și cu mintea:
Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară
Și mai fatali din întru, și soarta nempăcată
Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
Parcă-și aflase omul s-o-nvețe respecte
O nație celebră.
Întreagă România gemea de ani atâția
Subt jugul sângeratic osmanului feroce.
Fatală și rea cobe-ncepuse Demiluna
A se nălța lucindă pe Dacia smerită.
Și glasul mueginiu, în zi și-n miezul nopții
Svola purtat de vânturi ca arpă infernală
De crivăț șuierată, și răsuna profetic
Înfiorând creștinul în empia chemare
A numelui sinistru, țipând: Allah! altá hu!
Cambana solemnelă cu totul amuțise
Pe lâng-aceste hule, blasfeme inspirate;
Și ruga pietoasă, ascunsă, spăimântată,
Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare.
Pălită era crucea și razele ei triste
Ca domnul zilii-ntocmai când, în uimirea lumii,
A umbrelor regină se pune înainte-i
C-o sfață infernală ca să însufle spaima
La inime credule pământului în doliu.
Averea cumpătată și însuși neaverea
Săteanului nemernic se spulbera din casă.
Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncei sale,
Nici timp, nici loc, nici viața n-avea în siguranță;
N-avea să-și plece capul, cu ce să-și ducă traiul:
Fugar, fără colibă, își blestema ființa;
Iar stabil, adăpostu-i chema crudul nesațiu:
Domn, sclav, clăcaș, totuna; averi erau pericol
Și lipsa era foame, frig, tremur, agonie.
Copilul de la mumă ca mielul spre junghiere
Se-ngenunchea naintea bețiilor de sânge
De ianiceri sălbatici și crunți în a lor pofte;
Sau, încărcat de fiare, cu soru-sa-mpreună,
Era mânat -mparță ultragiul și durerea
În locuri transdanubii, în domele ascunse
Dorințelor sfățate, orgielor păgâne.
.................................
Eternul preapotente, ce nalță și doboară
Rigate mari și nații, și altele realță,
Din tronul preatăriei cel mai presus de ceruri
Și-ntins cât preatăria, în mijlocul de angeli
Subt ale cui picioare aceste fără margini
Domnii și lumi de stele sânt pulbere de aur
Și splendidă, ș-aprinsă, în spațiu avântată;
Din ast tron ce coprinde nemărginirea toată
Și orice stea e parte, divină adornare
A gloriei ce-ncinge întreaga-i majestate;
Cu ochiu-i ce provede și-n clipă răstrăbate
Prin cristalinul spațiu arcanele abise
Și cele mai ascunse ce față-i stau nainte,
Se uită și s-atinge l-atâtea varii chinuri
A ginților române, a ginților creștine
Ce gem subt împilarea nemicilor ai crucii,
Și stavilă decretă acestui torent barbar
Ce, ca flagel al lumii, de multele abateri
Din calea cea prescrisă în legea sa cea sântă
Lăsase izbească, s-amenințe păcatul,
Ca să cunoască omul cât pierde când își uită
Amorul spre aproape, unirea către bine,
Frăția într-un tată și sclav face din frate;
...............................

poezie de
Această poezie face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook