Baba cloanţa

Baba-i calul dracului
(Vorbă veche)

Şede baba pe călcaie
În tufarul cel uscat,
Şi tot cată nencetat
Când la luna cea balaie
Când la focul cel din sat.

Şi tot toarce, cloanţa toarce,
Din măsele clănţănind
Şi din degite plesnind.
Fusu-i răpide se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.

"Fugi, Urâte! baba zice,
Peste codrul cel frunzos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mândrei, Făt-Frumos.

De-a veni el după mine
Să-l iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul Dumnezeu
Să-i se-ntoarcă tot în bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!

Iar de n-a vrea ca să vie,
Dare-ar Duhul necurat
Să fie-n veci fărmecat
Şi de-a Iadului urgie
Vecinic să fie-alungat!

În cap ochii să-i se-ntoarcă
Şi să-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fier aprins,
Din piept inima să-i stoarcă
Şi s-o ardă-n foc nestins!

Fiară-Verde să-l gonească
Cât va fi câmp de gonit
Şi lumină de zărit.
Noaptea încă să-l muncească
Sânge-Roş şi Hraconit!

Toarce baba, mai turbată!
Fusu-i zboară nevăzut,
Căci o stea lungă-au căzut,
Pe lună s-au pus o pată
Ş-în sat focul au scăzut:

"Dragă puiule, băiete,
Trage-ţi mâna din cel joc
Ce se-ntoarce lângă foc,
Ş-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari, făr' de noroc.

Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De diochi, de soarte rele,
Şi de şerpi te-oi descânta.

Vai! din ziua cea de vară
Când, prin luncă rătăcit,
Cântai Doina de iubit,
Cu-a mea inimă amară
Sufletu-mi s-au învrăjbit!

Adă-mi faţa ta voioasă
Ş-ai tăi ochi de dismierdat,
Că mă jur în ceas curat
Să-ţi torc haine de matasă,
Haine mândre de-mpărat.

Vârcolaciul se lăţeşte
Sus, pe lună, ca un nor
Vin' ca paserea-ntr-un zbor
Păn' ce viaţa-mi se sfârşeşte
Ca şi lâna din fuior."

Baba Cloanţa geme, plânge,
Căci fuiorul s-au sfârşit,
Iar voinicul n-au venit!
Mânele cumplit îşi frânge,
Crunt strigând spre răsărit:

"Sai din hău făr' de lumină
Tu, al cerului duşman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentr-un suflet ce suspină,
Duhul răului, Satan!

Tu, ce stingi cu-a ta aripă
Candela de pe mormânt,
Unde zac moaşte de sfânt,
Când încungiuri într-o clipă
De trei ori acest pământ!

Vin' ca-n ceasul de urgie
Când zbori noaptea blăstemând,
Ca să-mi faci tu pe-al meu gând,
Că de-acum pe vecinicie
Ţie sufletul îmi vând!"

Abie zice, şi deodată
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncăiesc,
Şi pe-o creangă ridicată
Doi ochi duşmani strălucesc!

"Eu pe mândru-ţi l-oi aduce
(Zbeară-un glas ce dă fiori),
Pintre şerpi şi pintre flori,
La cea baltă de mă-i duce
Şi-mpregiuru-i de trei ori!"

Baba Cloanţa se porneşte
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinţi grozav scrâşneşte
Şi tot blastemă turbat.

Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Şi-n urmă-i se desfăşoară
Toată lâna din fuior.

Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Şi-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.

Mii de duhuri ies la lună
Pintre papură zburând,
Şi urmează şuierând,
Baba Cloanţa cea nebună
Care-aleargă descântând.

Codrul sună, clocoteşte
De-un lung hohot pănă-n fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozeşte,
Dar pe dânsa n-o pătrund!

Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge nencetat,
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o răpede
Către ţelul departat.

Zece pasuri încă, grele...
Mândrul că şi-a dismierda,
Ca pe-o floare l-a căta,
De diochi, de soarte rele
Şi de şerpi l-a descânta.

Doi paşi încă... Vai! în luncă
Ţipă cucoşul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfă se aruncă
În băltoiul mucezit!

Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urmă clocoti,
În mari cercuri se-nvârti,
Şi de trestii, şi de maluri
Mult cu vuiet se izbi.

Iară-n urmă liniştită
Dulce unda-şi alina,
Şi în taină legăna
Faţa lunei înălbită
Ce cu ziua se-ngâna...

Când pe malu-i trece noaptea
Călătorul şuierând
Pintre papuri când şi când
El aude triste şoapte
Ş-un glas jalnic suspinând:

"Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De diochi, de soarte rele,
Şi de şerpi te-oi descânta!"

poezie clasică de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!... Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, păn-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!

Ion Creangă în Punguţa cu doi bani
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Andrii-Popa

Cine trece-n Valea-Seacă
Cu hamgerul fără teacă
Şi cu peptul dezvălit?
Andrii-Popa cel vestit!

Şepte ani cu voinicie
Şi-au bătut joc de domnie
Şi tot pradă nencetat,
Andrii-Popa, hoţ barbat!

E haiduc,
Si e vestit,
Andrii-Popa cel voinic!

Zi şi noapte, de călare,
Trage bir din drumul mare,
Şi din ţară peste tot!
Fug neferii cât ce pot,

Căci el are-o puşcă plină
Cu trei glonţi la rădăcină,
Ş-are-un murg de patru ani,
Care muşcă din duşmani,

E haiduc,
Si e vestit,
Andrii-Popa cel voinic!

Ş-are fraţi de cruce şapte,
Care-au supt sânge cu lapte.
Şi nu-i pasă de nimic,
Andrii-Popa cel voinic!

Căpitane, frăţioare,
Ce se vede despre soare?
Să zăresc vro patru cai!...
N-auzişi tu de-un Mihai

E haiduc,
Si e vestit,
Andrii-Popa cel voinic!

Căpitane, te găteşte,
Mihai mândrul te goneşte.
Iată-l, vine ca un zmeu!
Fă trei cruci la Dumnezeu.

Cum îi vede-n depărtare,
Popa strigă-n gura mare:
"Hai la goană de neferi!
Hai la goră de muieri!"[2]

E haiduc,
Si e vestit,
Andrii-Popa cel voinic!

Au zis! ţipă, se aruncă,
Trece şes, pâraie, luncă
Cu fugarul sprintinel
Şi cu hoţii după el.

Mihai mândrul vine iară,
Falnic ca un stâlp de pară,
Pe-un cal alb ce n-are loc
Şi din ochi aruncă foc.

E haiduc,
Si e vestit,
Andrii-Popa cel voinic!

Fug cum fuge-o rândunică,
Fug ca fulgerul când pică,
Şi se duc voinicii, duc,
Cu urgie de haiduc!

Pept în pept!... câmpul răsună,
Toţi de tot dau împreună.
Toţi la luptă-s încleştaţi,
Toţi în sânge încruntaţi.

E haiduc,
Si e vestit,
Andrii-Popa cel voinic!

"Ura, fraţi!" caii nechează,
Sus văzduhul scănteiază.
"Ura!" moartea s-au ivit!
Vulturu-n zbor s-au oprit!

Zi de vară păn-în seară
Dau voinicii să se peară
Şi cu ferul ascuţit,
Şi cu pumnul amorţit.

E haiduc,
Si e vestit,
Andrii-Popa cel voinic!

Sângele-n răni gâlgâieşte,
Glasu-n gură se sfârşeşte.
Zece-s morţi! doi încă vii,
Mihai mândrul şi Andrii.

Andrii fuge făr' de-o mână,
Prinde murgul la fântână,
Dă peptiş, sare pe şa
Şi din gură zice-aşa:

"Zbori, copile sprintinele,
Să mă scapi de chinuri grele,
Că mă jur, de mă-i scăpa,
Ca pe-un frate te-oi cata."

E haiduc,
Si e vestit,
Andrii-Popa cel voinic!

Murgul sprinten se răpede.
În zadar! Mihai mi-l vede!
"Stai, hoţ-popă, dragul meu,
Să-ţi arăt cine sunt eu!"

Şi cum zice, mi-l chiteşte,
Drept în frunte mi-l loveşte!
"Ura!" Vulturul din nori
Răcni falnic de trei ori.

E haiduc,
Si e vestit,
Andrii-Popa cel voinic!

cântec, versuri de Vasile Alecsandri din Ocna (18 septembrie 1843)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muntele de foc

Pe cei munţi pustii, sălbatici,
Din Lombardo-Veneţie,
Unde noaptea în orgie
S-adun demonii lunatici,

Hoţi de moarte doisprezece
Stau în rond sub vântul rece
Care şuieră şi trece!

Focul cerului s-aprinde,
Urmărit de groaznic tunet,
Şi al munţilor răsunet
Printre văi adânci se-ntinde.

Hoţii râd cu voie bună.
Şeful lor, purtând cunună,
Cântă astfel în furtună:

"Varsă-n cupa mea de aur
Acest vin ce desfatează
Şi mă-mbată, mă turbează,
Ca sângele roş pe taur.

Toarnă, drege tot aice,
Şi când eu destul voi zice,
Pe-al meu cap trămetul pice!

Beţi, voinici, până la moarte!
În ceas vesel de plăcere
Să uităm orice durere,
Orice chin a relei soarte.

Beţi, copii, toţi după mine
Şi-nchinaţi cupele pline
Ira fulgerelor lumine!

Vântul bate, cerul tună,
Munţii urlă, Satan râde,
Iadul vesel se deschide
Şi cu noi cântă-mpreună.

Pe când lumea se-ngrozeşte,
Omul brav benchetuieşte
Ş-al lui suflet se-ntăreşte!

Tremure-se tot în lume
Cât va fierbe sânge-n mine!
Facă-şi cruce şi se-nchine
Cel ce-aude de-al meu nume.

Eu sunt braţul care frânge!
Eu sunt ochiul ce nu plânge!
Eu sunt gura ce bea sânge!"

Abia zice, şi deodată
Cade hoţul de pe munte,
Fulgerat, lovit în frunte
De a cerului săgeată!...

De-atunci mii de focurele,
Limbi de pară albăstrele,
Ard pe locurile-acele!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan şi Dunărea

"Dunăre! ce plângi tu oare?"
"Plâng o floare de sub soare
Ce din sânu-mi a răpit
Ştefan-vodă cel cumplit!"

Pe cel ţărm bătut de valuri,
Sus pe zare, sus pe maluri,
Sunt trei cete de oşteni,
Turci, tătari şi moldoveni.

Una-i ceata hanului,
Una-i a sultanului,
Una-i a Ştefanului!
Iar în câmpul cel turcesc
Mii de săbii zângănesc;
Iar în câmpul tătaresc
Mii de arce săgetesc;
Iar în cel moldovenesc
Doi luceferi strălucesc:
Ştefan-vodă cel frumos
Ş-o copilă, chip duios.

Fata plânge, fata zice:
"Lasă-mă să fug de-aice,
O! Ştefane, scumpul meu!"
Domnul zice: "Nu! nu vreu,
Nu, pre sfântul Dumnezeu!
Că-mi eşti dulce la privit
Şi mai dulce la iubit,
Ca lumina soarelui
La lupta viteazului".

"De-ţi sunt dragă, de-s frumoasă
Ia-mă, doamne, ori mă lasă."
"Ba! de-a fi să lupt pe dată
Chiar cu Dunărea turbată,
Nu te las nici chiar de-un pas.
Nici chiar morţii nu te las."
"Apoi dar, rămâi cu bine,
Că tu n-ai parte de mine!"
Fata zice şi s-aruncă
Iute-n Dunărea adâncă!

Valurile clocotesc,
Pe copilă-o-nvăluiesc
Ş-o azvârl din val în val,
Depărtând-o de la mal.
Turcii stau încremeniţi,
Moldovenii împietriţi
Şi tătarii înlemniţi.
Stau şi ulii în zburare,
Stau şi caii-n alergare,
Stă şi soarele-n mirare,

Căci deodată ce se vede?
Cine-n valuri se repede?
Domnul Ştefan cel vestit,
Domnul cel nebiruit!
El s-azvârle nebuneşte
Şi înoată voiniceşte.
Taie-o brazdă, taie nouă,
Taie Dunărea în două,
Şi pe fată mi-o ajunge
Şi la piept cu foc o strânge
Şi se-ntoarce fericit
Sus, pe malul înflorit.

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără să cer

dacă-mi permiţi
în noaptea asta
vreau să devin
o stea

te las acasă
suflet al meu
chiar dacă vrei
să-ţi faci de cap
să nu uiţi
înveleşte iarba
în falduri croite
din cinci colţuri
hrăneşte-i pe copii
cu poveşti
despre lumini
să le spui totul
mitul cu baba cloanţa
e doar un dig
în calea valului
să nu uit
scoate din coşul de rufe
năprăzniciile şi piatra
în noaptea asta
vreau să îmi plimb
pe străzile cerului
carcasa de lut

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâul Cosânzenii

Avea Ileana ochi de soare
Şi galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea ţesut în floare
Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Şi-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Şi verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândeşte brâul l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
Şi el acum şi-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are
Întreaga viaţă vis îi pare
Şi joc îşi bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Şi-n drumul lui umblând de-atunci
Simţea de-ajuns frumoasa fată
Că viaţa noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaştri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi
Visarea ta la ce ţi-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind şi geme:
Norocul meu întreg îl vrei!
Ea numai pentru brâu se teme,
Că vor afla duşmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-aşa, să zică iară,
Să-i facă gândul ei uşor,
Iar gându-i se topea de pară
Şi-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată şi fecior.

Au fost ascunşi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu şi l-a răpit.

Atunci Ileana şi simţeşte
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur priveşte
Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte
Că nu e brâul nicăiri.

Şi cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald şiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Şi-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Şi prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeţi răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.

Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!
Şi-apoi plângea, mai mare mila,
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Îşi bate şi-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Litanii către Satan

O, tu, ce între îngeri, eşti cel mai învăţat
Şi mai frumos, de soartă şi laude trădat,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Prinţ izgonit din ceruri, rămas nedreptăţit,
Şi care, -nvins, de-a pururi, te-nalţi mai oţetit,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce ştii totul, rege al celor din-desubt,
Vindecător al lumii cu sufletul abrupt,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care iei leprosul, hulitul şi proscrisul
Şi cu a ta iubire le-nchipui paradisul,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu, cel mereu al Morţii, preamarea ta iubită,
Ai izvodit Speranţa, nebuna fericită,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce calmezi privirea celui pe eşafod,
Dispreţuind tăcerea prostitului norod,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care ştii acele tărâmuri cu ispite,
În care-ascunde Domnul comori nemaizărite,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce cu ochiu-ţi ager pătrunzi în arsenale
Unde, în mari adâncuri, dorm neamuri de metale,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce ascunzi cu mâna genuna pânditoare,
Când somnambulul trece pe streşini fără soare,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care în mod magic mlădii bătrâne oase,
Când e zobit beţivul târziu în nopţi ceţoase,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care pe cel şubred îl scapi de suferinţă,
Şi-i pui trăgaciul armei în mană cu ştiinţă,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care-ai pus pe fruntea lui Cresus cel mârşav
Pecetea-ţi de putere şi-a aurului brav,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce iveşti în ochii fecioarelor crescând
Poftirea spre amorul de trupul lor flămând,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Toiag celui ce fuge şi far născocitor,
La spânzuraţi duhovnici şi la uneltitori,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tată-adoptiv al celor ce Domnu-a vrut să fie
Goniţi din raiul veşnic, în neagra lui minie,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

poezie clasică de Charles Baudelaire, traducere de Radu Cârneci
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă, boierul zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice: "Cucurigu! boieri mari... Daţi punguţa cu doi bani!"

Ion Creangă în Punguţa cu doi bani
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ziua cea de astăzi

În ziua cea de astăzi să-nveţi mai mult ca toţi
Să-mprăştii Fericire şi de iubit să poţi
Mai mult ca ieri, mai mult ca vreodată pân-acum,
Să nu urăşti pe nimeni, de jignit nu ştii cum.

În ziua care-ncepe să iei din răsărit
Lumină şi Viaţă şi-n suflet, încolţit,
Să stea mereu mai verde, mereu tot mai voios
Un Simţământ de Bine şi-o foame de Frumos.

Din noapte, Înţelepciune şi Linişte-ai luat
Din zi să iei Iubire să ai mereu de dat.
Ce Bunătate-n noapte ai primit, înapoi
Să dai mereu mai multă, s-ajungă pentru doi.

Răbdarea cea din noapte când soarele-a apus
Să o cultivi în alţii şi să priveşti în Sus
Ca Binecuvântarea să o primeşti sutit,
Că doar de-o-mparţi cu alţii o simţi tu înmiit.

Numai Speranţa fie-ţi al vorbelor Izvor
Şi Vorba Bună dă-o cu grabă tuturor.
Celor ce le lipseşte, spre trebuinţi să dai,
Pentru cei în păcate, Iertare tu să ai.

Priveşte lumea toată cu ochi Cuprinzători
În viaţă peste grele învaţă-te să zbori
Iar pieptu-ţi, cu Nădejde să-l ai mereu umplut
Din groapă când pleci, Liber, să-l iei pe cel căzut.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg

Mă hrănesc cu amintiri
Când gând şi foc se-ncheagă
Şi mă cufund în pur simţiri
Când tot în jur se leagă.

Şi tot ce zace, tot ce-i mort
Din suflet se revarsă
Şi n-am hotare, nu socot
Că ce cunosc mi-e casă.

Şi mă întreb şi mă strofoc
Tu lună ce te clatini?
Iar mă lumini cu gând de foc
În noaptea mea de patimi?

O fi venit cu dor nespus
Amorul să mi-l vază
Cu cin' te cerţi, cu cin' te lupţi?
Tu lună rămâi trează!

Şi mi s-arată peste zori
Rezbelul dintre stele
Una-i lumină şi culori
Şi alta făr' de ele.

Şi cântă tot jur împrejur
Că prima va răsare
Luna cu cugetul bătrân
Se-mprăştie în mare.

Se leagănă pe valuri culmi
Şi dusă-i, arz-o focul!
Căci în bătrâna dintre lumi
Eu îmi pusei norocul.

Plecarea razelor pustii
Spre liniştea uitării
O cântă stoluri străvezii
Singurătăţii mării.

Flama mi se pierse-n vânt
Şi se întoarse-n chaos
Eu rămân gol şi râmân gând
Şi tot în jur e haos.

Are acelaşi chip străin
Şi sufletu-mi înţeapă
Cu ţeluri vagi şi crez hain
De inimă s-agaţă.

El doar clădeşte-n inimi reci
Palate de cleştare
Eu mi-aş da gândul meu pe veci
În schimb pe-o sărutare.

Dar haosu-i de neclintit
Nu mă socot cu dânsul
Neprihănit şi de nimic
Îmi râde-n tâmplă plânsul.

Oh, cât aş vrea să-l văd căzut
Cu visele deşarte
Şi eu să mor odat' cu el
Să mă renasc din ape.

Să mi se dea un veac de timp
Să îl privesc cum piară
Şi să-l înviu ca să îi strig
Finalul iar şi iară.

Şi toate cele de demult
Ce s-au scăldat în dânsul
Să nege gesturi din trecut
Să-mi ceară iarăşi plânsul.

Dar plânsul meu apus de timp
Acum e-nţelepciune
Şi n-o s-o dau pentru nimic
Din nimicul de lume.

Se plimbă stele ne'ncetat
Pe boltele de vrajă
Şi de când haosu-i plecat
Luna e mereu trează.

poezie de Silviu Obreja (august 2016)
Adăugat de untimidsijumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se învoiră şi rămase; ba încă baba se mândrea, că aşa fată nici în casa împăraţilor nu se găsea, frumoasă şi vrednică. Baba mergea mereu în prosteală, cum învăţase ea, dară într-o zi îi zise fata să-i cumpere din târg pânză şi mătase roşie şi verde; baba, biet, din paralele ce adunase din cerşit, îi cumpără. Fata îşi cusu toată istoria pe două sangulii; şi după ce le isprăvi, zise babei să se ducă cu dânsele la împăratul, şi când va fi pe tron alăturea cu fiul său, sangulia cusută cu verde să o pună pe genuchii împăratului; iară cea cusută cu roşu pe ai fiului său. Baba ascultă şi se duse; dară ostaşii n-o lăsa să intre. Atunci ea făcu zgomot, şi împăratul porunci să o lase a intra. Ea, cum intră, făcu cum îi zisese fata, şi ieşi ca să aştepte să vază isprava. Cum văzură sanguliile, împăratul şi fiu-său înţeleseră totul. Porunci să cheme pe logodnica împăratului...

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erau laolaltă răcituri, fructe, dulceţuri, ţigări. Tot ce putuse fura. Din trebile casei îşi alesese numai strânsul mesei cu cheia de la bufet. Baba o prinsese deseori colectând, dar nu spusese Linei nimic. Tot ea se răstise: — Nu te duci să pârăşti? Vinul e pe mâna dumitale! — ca şi cum baba era cea care da de băut domnişorului, nu satana de fată.

Hortensia Papadat-Bengescu în romanul Concert din muzică de Bach - Editura "Ancora", S. Benvenisti & Co. Bucureşti (1927)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre stânci de piatră seacă

Printre stânci de piatră seacă,
Auzi plâns de cucuvai,
Ţipând noaptea tristu-i vai!
Când în nouri se îneacă
Chipul lunii cel bălai.

Vraja trece peste lume,
Vraja... cântec amorţit,
Ca un vis îngălbenit,
Pe-a ei buze vineţi spume,
Capu-i alb a ameţit.

Fuge, trece, fuge, zboară
Buza-i tremură spumând,
Ochii-i joacă schinteind,
Sub nebuna ei cântare
Lumea doarme în descânt.

Este Daina cea nebună,
Care cântă noaptea-n crâng,
Pe când stelele se sting
Pe când frunzele-abia sună,
Pe când apele-abia plâng.

Vezi cum luna îngheţată,
Printr-al nourilor hău,
Trece ca şi visul greu
­Sună-n noaptea descântată
Cântul trist din ceasul rău.

Şi bătrâna moarte toarce
Gândul ei în nefinit:
Zilele din vine-ţi stoarce
Şi când capu-ţi se întoarce,
Bagi de seamă c-ai trăit.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada fântânilor

Nimic nu e mai frumos decât o pisică pleşuvă
ce în picaj de emoţii tigrate
cu ghearele cât mustăţile Sfinxului
cu aripile bulbucate
îţi ridică inima cu tot cu câine.. cu cuşcă
cu casă şi grădină
dar mai ales cu ochii ce noaptea au lumină.

Două fântâni în cumpănă
aduce omul pe lume
naşterea şi moartea
una răsare alta apune
din acelaşi izvor urcă şi coboară
Baba Dochia pe lângă Maria Fecioară.

Două rele am în minte
Două minţi se mint într-una
Eu obraznic tu cuminte
Hoţ ce-l luminează Luna.

Iar pisica stă şi toarce adormită de-astenie
a mâncat cu totul satul cu fântâni şi cu săteni
din fântâni nu mai miroase a izvor şi iasomie
Moartea nu mai are lemne! Peste tot numai coceni!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec la drumul mare

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu gheare şi musteţe lungi,
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu

La ceasul când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună,
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună

Şi atuncea şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd de Domnul
că le-am stricat, urlând, tot somnul

De sus, din vârful săptămânii,
să le răspund rânjind scârbos:
Iubesc doar locul, nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os!

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna,
atât cât n-o apune luna

... Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc,
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un fiu
c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu...

Iar când o fi uitat să mor,
pe trei butoaie ca decor
un fond acrit de vin să stea
la cârciuma din mahala

Şi-un lăutar beţiv aş vrea să
îşi dreagă vocea c-un tuşit...
Proptindu-se buimac de masă
să cânte fals şi răguşit:

"Hei, viaţă, viaţă, ieşi din cort
şi pune-mi-te iar pe danţ...
... Te uită, zace colo-n şanţ
motanul mort,
motanul mort..."

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suvenirul

Ziua se duce ş-altele vin,
Şi fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viaţa-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-şi vede căzând
În preajma-şi frunza cea veştezită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
Sângele-mi rece abia prin vine
Curge, ca unda ce-n loc o ţine
Sufletul iernii cel amorţit.

Dar chipu-ţi tânăr, tot într-o stare,
În veci tot tânăr îl voi privi,
În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
Şi când privirea-mi cea neclintită
De tine-aicea fu părăsită,
Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ş-acum frumoasă
Te văz ca-n ziua ce mă lăsaşi
Şi la cerescu-ţi locaş zburaşi
Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumuseţea-ţi, chipu-ngeresc
Şi-n ceruri încă tot te urmară:
Din viaţă ochii-ţi ce încetară
De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare
Încă îţi suflă păru-undoios,
Ce-n trăsuri negre de ebanos
Recade-n sânu-ţi fără-ncetare.

Umbra acestui văl mincinos
Şi mai mult chipul ţi-l îndulceşte,
Ca dimineaţa ce se iveşte
Din vălul nopţii întunecos.

Cerescul soare vine, sfinţeşte
Cu ale noastre zile ce zbor;
Şi-ntr-al meu suflet al meu amor
Nu are noapte, în veci luceşte.

Minut nu este, nu fac un pas
Şi-mi eşti aievea înfăţişată:
De mă uit, unda chipu-ţi mi-arată;
D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează,
D-auz prin frunze vântul şoptind,
Parcă din buze-ţi auz ieşind
Sfintele-ţi vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii şi-n sus privesc
Aceste stele învăpăiate,
P-a nopţii pânză împrăştiate,
În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mişcare,
Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
Atuncea pieptu-mi neputincios
Răsuflă însăşi a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg
Să rog Fiinţa mângâietoare,
Atuncea lacrimile-arzătoare
Mâinile tale simt că le şterg!

Când dorm, tu-n umbră eşti cu-ngrijire
Ş-asupră-mi aripile-ţi alin;
Visele toate din tine-mi vin,
Încât viaţa simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta
Să-mi taie firul zilelor mele!
Ş-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!... în sânu-ţi m-aş deştepta!

Ca două raze strălucitoare
Şi ca suspinuri ce se unesc,
A noastre suflete unu-mplinesc.
Şi eu... sunt încă cu răsuflare!

poezie clasică de Lamartine (1829), traducere de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna pe uliţă

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!

El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.

Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
Aţi înnebunit de tot
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!

Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâini:
Dracilor, sânteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.

Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.

Ce-i pe drum atâta gură?
Nu-i nimic. Copii ştrengari.
Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bogata de Jos--Oveştene

Pe-un picior de plai
Pe-o gură de rai
Bogata apare
Chip din depărtare
Şi Dintre Hotare
Pân" la Fântânele
Toată numai stele
Roiba vine-n urmă
Cu apa cea bună
De la Oveştene
Peste timp şi vreme

Până în Rupturi
Să nu te mai saturi
Satu să-l priveşti
Ca să-ţi aminteşti
Tot ce-i mai frumos
În Bogata— de Jos
Apele să-ţi spele
Gândurile rele
Valea Târgului apoi
Păscută de oi
Să ne înfăşoare
Vara la răcoare
Pusta iată vine
Azi pentru oricine
Izvore la rând
Îmi stăruie-n gând
Iar Dălina apoi
Cu turma de oi
Ce o păşunam
Când copil eram
Şase oi sau zece
Prin ploaia cea rece
Când eu le păşteam
Pe când mic eram

Înspre Cărbunar
Iar mă uit şi iar
Şi pe-un spic de vânt
Iat-al meu cuvânt
Lorniţu-l descrie
De pe culmea-i vie
Bogata o vezi
Plină de cirezi
De atâtea vite
Care pasc cuminte
Pe Imaş din sus
Unde azi s-au dus

Floare de mălin
Dâmburile vin
Podu Lacului apoi
Unde-am fost şi noi
În copilărie
Toţi dar ca să ştie
Cum noi ne jucam
Oile păşteam
Citera privind
Zile-ntregi la rând
Apoi pe Stuptină
Am fost fără vină
Poiana din jos
Locul nost a fost
De unde bucate
Carele-ncărcate
Acasă veneau
Când ai mei trăiau
Ei părinţii mei
Cum trecură ei

Acum la Bogata
Casa este alta
Nu e locuită
De mama iubită
Căci dîns-a plecat
Casa ne-a lăsat
Nu e focul viu
Ocolu-i pustiu

poezie de Ioan Daniel Bălan (7 noiembrie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio

De-aş trăi cât lumea-ntreagă,
Gândul meu la tine, dragă,
Vecinic, vecinic va zbura,
Ş-orice e mai sfânt în mine,
Dulce înger! pentru tine,
Pentru tine-l voi păstra.

Cea mai blândă-a mea gândire,
Cea mai gingaşă simţire,
Cel mai falnic dor al meu
Ţie numai, numai ţie
Le închin pentru vecie
Ca la însuşi Dumnezeu!

Tu, fiinţă de slăvire!
C-un cuvânt, cu o zâmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă,
Şi a raiului dulceaţă
Tu în sânu-mi ai vărsat!

Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
Acea naltă fericire,
Acel simt dumnezeiesc
Ce puternic ne supune
Şi ne-naltă de ne pune
Sus, pe tronul îngeresc!

Tu, Eleno!... dar, vai mie!
Într-o noapte de urgie
Cerul crud ne-a despărţit!
Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită...
Fericirea-mi nesfârşită
Într-o clipă s-a sfârşit!

Aşa-i soarta! aşa-n lume
Tot ce poartă-un dulce nume,
Tot ce-i falnic şi frumos
Curând trece, curând moare,
Ca un cântec, ca o floare,
Ca un fulger luminos!

Steaua vine, steaua piere!
Astfel dulcea-mi mângâiere
A pierit de pe pământ;
A pierit, s-a dus cu tine
În locaşul de lumine...
Şi eu plâng pe-al tău mormânt!

Singur, singur cu-a mea jale,
Rătăcit pe-a vieţii cale,
Ca un orb nenorocit,
Viaţa-mi scade, jalea-mi creşte,
Ş-al meu dor în veci s-opreşte
Pe mormântul tău iubit!

Adio! pe-aceste maluri
De-ale Bosforului valuri
Îngânate lin, uşor,
Te las, înger de iubire!
Cu a vieţii-mi fericire,
Cu-al meu suflet plin de dor!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!