Întâia elegie

Cine, dac-aş striga, m-ar auzi, din cetele
îngerilor? şi chiar dacă unul m-ar lua
deodată pe inima lui: aş pieri înaintea
prezenţei prea tari. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm,
şi-l admirăm atât pentru că nepăsător, din dispreţ,
nu ne distruge. Cumplit e orişice înger.
Şi astfel mă stăpânesc şi înghit chemarea
suspinului sumbru. Ah, şi cine
ne poate-ajuta? Îngeri nu, oameni nu,
şi isteţele animale observă
că nu suntem prea acasă
în lumea cea tălmăcită. Ne mai rămâne poate
vreun pom pe-o colină, pe care, în fiece zi
să-l revedem; ne rămâne strada de ieri
şi răsfăţata credinţă a unei obişnuinţe
căreia la noi i-a plăcut şi-a rămas şi nu s-a mai dus.
O, şi noaptea, noaptea, când vântul plin de spaţiile lumii
ne mistuie faţa – cui n-ar rămânea, ea, cea dorită,
lin dezamăgind, ea care stinghera inimă
greu o ameninţă. E mai uşoară ea îndrăgostiţilor?
Ah, ei îşi acoperă numai, unul celuilalt soarta.
Nu o ştii încă? Azvârle din braţele-ţi golul
către spaţiile ce respirăm; poate că păsări
văzduhul mai larg îl simt, în zbor mai intim.

Da, primăverile aveau nevoie de tine. Unele stele
credeau că poţi să le simţi. Se ridica
spre tine un val, în trecut, sau
când treceai lâng-o fereastră deschisă
se dăruia o vioară. Totul era solie.
Ai dus-o la capăt? Nu erai totdeauna
distrat de-aşteptare, parcă toate-ţi vesteau
o iubită? (Unde să-i dai adăpost,
când, la tine, gânduri mari şi străine
intră şi ies şi, noaptea, adesea rămân.)
Dacă ţi-e dor, cântă îndrăgostitele, nici pe departe
nu-i destul de nemuritor vestitul lor simţământ.
Aproape le invidiezi, pe ele, ce-au fost părăsite,
şi care cu-atât mai iubitoare-ţi părură ca cele-alinate.
Începe pururi din nou lauda ce n-o poţi atinge;
adu-ţi aminte, eroul durează, însuşi declinul i-a fost
numai pretext să existe: ultima-i naştere.
Însă pe-ndrăgostiţi îi reia sleita natură
în sine, de parcă nu ar avea destule puteri
pentru două atare-mpliniri. Te-ai gândit oare
destul la Gaspara Stampa, într-atât încât vreo fată
de iubit părăsită, să-şi spună, după înaltul exemplu
al acestei îndrăgostite: şi eu ca ea să devin?
Când oare aceste străvechi suferinţe
deveni-vor mai rodnice? Nu este timpul, ca iubind,
de lucrul iubit să fim liberi, să-l înfruntăm tremurând,
cum săgeata coarda o-nfruntă, ca-n salt adunată
să fie mai mult ca ea însăşi. Căci nicăieri nu-i popas.

Glasuri, glasuri. Ascultă, inima mea, aşa cum doar sfinţi
ascultau odinioară: încât uriaşa chemare
îi ridica din ţărână; dar ei, cei de necrezut,
îngenuncheau mai departe şi n-o luau în seamă:
aşa ascultau. Nu, n-ai putea îndura
al Domnului glas, nici pe departe. Dar ascultă suflarea,
vestea neîntreruptă, ce din tăcere se iscă.
Zvoneşte acum dinspre morţii aceia tineri spre tine.
Oriunde intrai în biserici, la Roma sau Neapole,
soarta lor nu-ţi ieşea, liniştit, înainte?
Sau o inscripţie solemnă ţi se-arăta,
ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa.
Ce vor de la mine? să înlătur încet aparenţa
celor nedrepte, ce stinghereşte puţin, uneori,
a spiritelor pură mişcare.

Desigur, e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,
abia deprinse-obiceiuri să nu le mai practici,
trandafirilor şi altor lucruri promiţătoare
tâlcul viitorului uman să nu le mai dai;
ceea ce-ai fost în mâini nesfârşit temătoare,
să nu mai poţi fi şi însuşi numele tău,
ca pe-o jucărie spartă, să îl laşi deoparte.
Straniu, dorinţele să nu le doreşti mai departe. Straniu,
tot ce avea legături, să vezi fluturând în odaie,
atât de desprins. Şi starea de moarte e grea
şi plină de trudă, până ce simţi încetul cu-ncetul
puţină eternitate. – Dar cei vii
fac toţi greşeala că delimitează prea tare.
Îngerii-adesea (se spune) n-ar şti prea bine de merg
între cei vii sau cei morţi. Torentul cel veşnic
smulge vârstele toate, de pe-amândouă tărâmurile,
şi-n amândouă vuietul lui le domină.

Curând ei nu mai au nevoie de noi, ei cei smulşi prea devreme,
lin te dezveţi de ce-i pământesc, aşa cum, uşor,
de sânul mamei, crescând, te desprinzi. Dar noi
care tânjim după tainele mari, care, prin jale, adesea
înaintăm fericit: am putea exista fără ei?

În zadar e legenda că, odinioară, bocindu-l pe Linos,
cea dintâi muzică rupse cutezătoare, încremenirea;
că abia în spaţiul înfricoşat din care năprasnic plecase, pe veci,
un aproape divin adolescent – golul trecu
în vibraţia ce-acum ne răpeşte, ne-alină, ne-ajută?

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Dueno, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii ce zic?

aici nu-i vorba de mine, sau despre cum ar trebui să ne mişcăm ca să fim plauzibili
acel zid pe care ţi-ai imprimat urmele palmelor tale, acel zid care ţi-a îngrădit existenţa
acum nu mai există, ştiu că nu crezi, ai rămas cu impresia asta
sufletul tău mutilat, inima ta rănită de moarte
un trup vlăguit nu mai are ce pierde
când priveşti o pasăre în colivie, spune ce vezi
pentru cine să cânte şi de ce, mă rog, ar trebui să o facă
când nu mai ai aer scoţi capul pe geam
nu te mai interesează cum e timpul afară
dacă a nins ori dacă rândunelele încă îşi mai fac cuib
cred că aşa a simţit frate-meu când şi-a tăiat venele
când l-am întrebat de ce a făcut-o, a dat din umeri şi atât. uneori
ţi se pare prea mult, chiar dacă, pentru a fi pe val
trebuie să te trezeşti un pic mai devreme
din ce în ce mai devreme, până când observi că nu mai poţi să observi diferenţa dintre noapte şi zi
e patru dimineaţa şi vezi soarele cu mustăţile lui ţâşnind înspre cer
noaptea, luna ţi se pare o meduză albastră
nu-i simţi veninul
pentru că el deja este în tine de când te-ai născut
cum am spus, aici nu-i vorba de mine. cine sunt eu ca să judec
aici e vorba de altceva, despre iarbă
despre nisipul pe care îl ţin în pumni
şi nu pentru a lăsa vreo cine ştie ce dâră. tu
poate crezi că mi-e frică
nici pe departe
am văzut atâtea, am mâncat destulă pâine uscată
am iubit am plâns şi am râs suficient de mult
încât să nu mă mai doară nimic
dar tu?

eu atâta te întreb, ce argumente ai
vino cu ceva credibil, cerul va fi acelaşi în orice condiţie

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet în spaţiu

Aici sunt, aici, eu ce-am fost smuls,
şi mă clatin.
Oare cutez? Mă arunc?

Mulţi au fost cei destoinici
acolo unde zoream. Dar acum
unde şi cei mai mici stăpânesc până la capăt,
muţi înaintea lucrării măiastre –:
Oare cutez? Mă arunc?

E drept c-am îndurat nopţi, din stânjenitul meu
trup; da, prieteni făcusem
din el, pământeanul, şi nemărginirea;
se revărsa,
suspinând, inima-i ce-o înălţăm
fără podoabe.

Dar acum, cui să arăt
că eu sunt doar suflet? Pe cine
uimeşte?
Deodată să fiu cel veşnic,
să nu mai fiu supus contradicţiei, să nu mai fiu
cel ce alină; să nu mai fiu părtaş decât
cu cerul.

Cu greu încă tainic;
căci între toate deschisele
taine, una
înfricoşată.

O, cum se-ntrepătrund îmbrăţişările mari. Care
o să mă prindă, care o să mă dea mai departe,
pe mine cel ce stângaci
îmbrăţişează?

Sau am uitat şi-s in stare?
Uitat-am zbuciumul istovitor
al celor greu iubitori? Uimit
m-arunc spre înalt şi-s în stare?

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, cel din depărtări

Uneori, am nevoie de liniştea ta,
Liniştea pe care mi-o inspiri tu,
Cel din depărtări, de mult prea departe,
Mai ales când plâng târziile toamne
Pe umerii-mi încovoiaţi de zboruri frânte
Şi tânguie noaptea a singurătate.
Uneori, cred că doar gândul la tine
Mă face să merg mai departe
Pentru că ţi-am dăruit parte din visele mele,
Parte din anii mei,
Pentru că te-am împodobit
Cu cele mai frumoase cuvinte de dragoste
În arămindă trecere.
Poate că nici nu eşti aşa cum mi te-am imaginat,
Poate că nici nu ai vrea să auzi de mine
Vreodată,
Doar că eu continui să cred în tine,
Omul depărtărilor
Şi totuşi atât de aproape,
Încât, atunci când respir
Îţi simt tremurul buzelor
Şi mâinile căutând azurul zilelor senine,
Îţi simt greutatea tăcerilor
În orele furtunoase
Şi mă doare dacă tu suferi.
Cea mai frumoasă muzică
E muzica sufletului tău
Şi visez, visez,
Un drept ce nu mi l-a luat încă
Nimeni!
Uneori, lacrimile vin nechemate,
Multe, ca într-o ploaie despletită
Şi mă dor absenţele tale,
Şi mă ard iluziile mele,
Dar mai tare simt că m-ar durea
Să nu mai visez măcar o zi la tine,
Să nu îţi mai pot auzi muzica înalturilor,
Tu, cel din depărtări
Şi totuşi atât de aproape.

poezie de Florina Sanda Cojocaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eleonora: I l-ai lăsat pe Rikky; papagalul tău preferat... Deci, ţii chiar atât de mult la băiatul ăsta, draga mea?
Maria: E un băiat bun, mamă.
Eleonora: Ştiu, am remarcat; bun şi frumos în acelaşi timp. Pe deasupra, chiar inteligent şi manierat; până şi tatălui tău i-a plăcut de el. Dar mult mai important e, scumpa mea, ce simţi tu pentru el?
Maria: Ah, mamă, te-aş minţi dacă aş spune că nimic, dar nu-mi fac iluzii în ceea ce-l priveşte.
Eleonora: De ce, draga mea? De ce vorbeşti astfel?
Maria: Pentru că el e îndrăgostit, mamă; evident însă, nu de mine, ci de alta... Tot o colegă.
Eleonora: De unde ştii? Ţi-a spus el?
Maria: Nu, nici gând! Nici nu l-aş fi întrebat aşa ceva. Intuiţie, mamă... În plus, se observă clar din modul în care o priveşte, din felul în care-i vorbeşte, din atenţia cu care o înconjoară mereu; n-are ochi decât pentru ea, deşi ea e mai rece faţă de el, mai distantă...
Eleonora: S-ar putea să te înşeli, scumpa mea.
Maria: Nu, sunt sigură că nu!
Eleonora: Şi atunci, ce-i de făcut?
Maria: Am să mă resemnez, mami. Pot înţelege că nu-i de mine; nu vreau să ţintesc prea sus.
Eleonora: Ce tot spui prostii? Cum să nu fie de tine? Şi tu meriţi tot ce-i mai bun. Eşti potrivită pentru el sau oricare altul. Meriţi...
Maria: Dar nu pe el, mamă! E clar că inima lui îi aparţine ei, celeilalte... Şi nu vreau să mă amestec între ei doi.
Eleonora: Şi atunci, tu... Cum rămâne cu tine? 13 ani sau mai mulţi chiar, îl vei avea în preajmă... Cum ai să rezişti?
Maria: O să reuşesc, mamă.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe de altă parte, niciun grad posibil de sfinţenie sau de eroism care a fost atins vreodată de vreunul dintre cei mai mari sfinţi nu este dincolo de ce a hotărât El să producă în final în fiecare dintre noi. Lucrarea nu va fi încheiată în viaţa aceasta: dar El vrea să ne ducă la un stadiu cât mai avansat înainte de moarte. Acesta este motivul pentru care nu trebuie să fim surprinşi dacă avem greutăţi. Când un om se întoarce la Cristos şi pare că îi merge destul de bine (în sensul că unele obiceiuri rele sunt corectate acum), el are deseori sentimentul că ar fi normal ca lucrurile să meargă acum fără probleme. Când vin necazuri – boli, probleme financiare, noi ispite – el este dezamăgit. El are sentimentul că aceste lucruri poate că ar fi fost necesare să-l trezească şi să-l facă să se pocăiască în zilele lui rele de demult; dar de ce acum? Deoarece Dumnezeu îl îmboldeşte acum spre un nivel mai înalt: îl pune în situaţii în care va trebui să fie mult mai curajos sau mai răbdător sau mai iubitor decât a visat vreodată că poate fi. Nouă ni se pare că nu este necesar: dar lucrurile se petrec aşa pentru că noi încă nu avem nici cea mai vagă idee despre lucrul extraordinar pe care vrea El să-l facă din noi.

C.S. Lewis în Creştinismul redus la esenţe
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea

Mâinile de mi le ridic, iubito, auzi tu,
auzi, cum foşneşte tăcerea...
Dar spune-mi,
pentru cei singuratici, orice mişcare,
chiar de-i numai o şoaptă, nu-i oare
prinsă de toate lucrurile mărunte,
care, în juru-le, parcă la pândă stau ca s-asculte?
Auzi tu, iubito, cum pleoapele-alene le-nchid,
şi chiar ş-acesta-i un foşnet,
plutind uşor pân-la tine.
Auzi tu, iubito, cum încet, din nou le deschid...
... dar de ce, de ce nu eşti lângă mine?

Cea mai ne-nsemnată dintre mişcările mele,
în mătasea tăcerii, pecetea şi-o lasă;
şi-n năframa-atinsă a zării, în depărtare,
cea mai plăpândă-nfiorare îşi înscrie urma neştearsă.
Răsuflarea mea ca un leagăn
înalţă stelele şi-apoi lin coboară.
Miresmele ce-n juru-mi plutesc
buzele ca un văl mi le-ating,
răcorindu-le ca un izvor,
iar în catifelarea-albastr-a -nnoptării
zăresc cum fâlfâie-uşor
mâini străvezii de îngeri, departe, departe.
Şi numai pe tine, cea care-ţi ai sălaşul
în adâncul adâncului gândului meu, n-am parte
să te aflu în juru-mi.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea întâi a cărţii întâi, traducere de Rodica-Maria Oardă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dependenţă de NOI

Mă luminez când mă gândesc la tine...
Oglinzile din jur îmi sunt străine.
Nu mă am pe mine întru sine,
Când nu eşti infiltrat în mine.

Şi mă apucă aşa un dor de jale,
Când străzile străbat pe unde-am fost...
Şi-mi simt fiinţa cum tremură moale,
Că tot ce-a fost, n-a fost sortit cu rost.

Şi te surprind confuz şi derutat...
Nu ştii ce simţi şi nici ce vrei cu mine;
Destinul parcă este acuma plat,
Şi parcă nici de NOI nu-ţi mai convine...

Mă simt pierdută când nu mă iubeşti.
Şi uneori te simt... mă ţii departe!
Şi-n inimă şi-n minte mă goneşti...
Şi-atunci simt parcă mor încă o moarte...

Şi totul pare şters când nu-i în doi...
Şi viaţa fadă şi fără vreun răsfăţ.
Ştii? Eu mult am tot luptat pentru-a fi NOI
Ca să te uit şi să nu te învăţ!

Raze de lună mă învelesc iar cu visare...
Şi ne revăd pe NOI... iubind la fel.
Dar mai există acea iubire, oare,
Când tu lupţi contra ei ca un rebel...?

Nu ştiu ce simte inima când tace.
Nu ştiu de-a fost vreun adevăr în ce ai spus;
Ştiu doar că sentimentele-s opace,
Când sunt captive la polul opus.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A avea

Priveşte-L în ochi pe Dumnezeul tău
şi spune-I,
spune-I că soarele nu era perfect
atunci, la începuturi,
când l-a pus pe cer pentru tine...
Tu ai vrut să îl ciopleşti cu dalta ta
într-o formă perfect rotundă,
supradumnezeiască,
dar l-ai ucis.
Din rănile sale curge văpaie
pe pământ
şi pădurile ard.
E atât de cald
încât toţi oamenii au nevoie
să meargă la psiholog,
să-şi descopere în ei depresia
şi să o arate lumii cu degetul,
ca pe o scuză a nefericirii ce creşte în ei.
Lumea ta este prea frumoasă acum,
pentru ca Dumnezeu să mai poată face parte din ea.
Omule, eşti plin de tristeţi într-o lume în care nu poţi avea totul,
de aceea ai săpat în soare
până l-ai găurit
şi i-ai scos miezul pentru tine,
doar pentru tine,
pentru a avea...
Iar acum, când vezi cu poftă şi alte stele,
eşti captiv în depresia lumii care a pierdut soarele.
Omule, L-ai pierdut pe Dumnezeu,
dar El nu te-a pierdut pe tine,
te aşteaptă...
tu, să-L cauţi,
dar nu prea departe,
nu în soare, nu în stele,
mult mai aproape...
în tine.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa a fost, aşa va fi

Aşa a fost, aşa va fi.
Timpul trece ca nebunul.
Mâine vei îmbătrâni,
Tânăr nu rămâne unul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Viaţa nu-i decât un timp
pe care îl poţi trăi,
anotimp cu anotimp.

Aşa a fost, aşa va fi.
Lăstarul va creşte pom.
Copilul va deveni
mâine lângă tine om.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cât pământul se roteşte,
din noapte se face zi,
ziua în noapte sfârşeşte.

Aşa a fost, aşa va fi.
Unul naşte altul moare.
Nimeni nu poate trăi
timpul, nesfârşit de mare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Totul e în transformare.
Natura se va primeni,
soarele veşnic răsare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Dumnezeu-i atotputernic.
El ne poate dărui
lumină din întuneric.

Aşa a fost, aşa va fi.
Toate îşi au rostul lor.
Timpul nu-l putem opri.
Este veşnic curgător.

Aşa a fost, aşa va fi.
Va curge timpul ca izvorul.
Doar Dumnezeu poate şti
care ne e viitorul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cum e scris în Sfânta Carte.
Timpul nu se va opri,
viaţa curge mai departe.
........................
Aşa a fost, nu va mai fi
când sfârşitul lumii vine.
Pământul va încremeni,
Universul nu-l mai ţine.

poezie de Dumitru Delcă (6 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noua elegie

De ce oare când e dat răspasul existenţei să-l petreci
în chipul unui laur, puţin mai întunecat
decât orice alt verde, cu vălurele
pe marginea fiecărei frunze (ca un surâs de zefir) –: de ce
eşti legat atunci să fii om,
să jinduieşti după destin, ocolind destinul?...

O, nu, nu fiindcă fericirea există,
acest pripit câştig al unei grabnice pierderi.
Nu din curiozitate, nici spre deprinderea inimii
ce s-ar afla şi în laur...

Ci fiindcă a fi aici e mult, şi, pesemne,
tot ce-i aici are trebuinţă de noi, pieritorul acesta
ce-n chip ciudat ne este hărăzit. Nouă, celor mai pieritori.
O singură dată totul, numai o dată. O dată, nu mai mult.
Şi noi, aşijderea, o singură dată. Nicicând încă o dată. Da această
o singură dată să fi fost, chiar dacă numai o dată:
pământeneşte să fi fost,
nu pare cu putinţă s-o retrăieşti din nou.

Astfel, cu toată râvna, vroim împlinirea aceasta,
vroim să o păstrăm în mâinile noastre, supusele,
în căutătura mai plină şi în inima fără grai.
Ea însăşi să devenim vroim. – Cui să o dăruim? Mai bine e
să păstrăm totul mereu... în cealaltă fiinţare,
vai, oare ce duci cu tine dincolo? Nu privirea, deprinsă-ncet
aici, nimic din ce ai dobândit aici. Nimic.
Durerile deci. Deci, înainte de toate, greul, deci
lunga-nvăţătură a iubirii, deci
ce nu încape-n cuvânt. Dar, mai târziu,
printre stele, ce însemnătate mai are aceasta:
ele sunt mai deplin, mai curând de nespus.
Neîndoios, pribeagul, la şes, chiar de pe coasta muntelui
nu coboară un pumn de pământ, nimănui cuvântător, ci
un cuvânt cucerit prin luptă,
unul pur, galbena şi azuria genţiană.
Suntem noi oare aici, ca să spunem: casă,
punte, fântână, poartă, urcior, pom, fereastră –
cel mult: coloană, turn... dar să o spunem, înţelege-mă,
aşa să o spunem, cum niciodată lucrurile,
însele, n-au năzuit să fie înlăuntrul lor. Nu-i oare din partea tăcutului pământ
ascunsă viclenie, când îi îndeamnă pe îndrăgostiţi
să se incinte, în dragostea lor, de orişice lucru?

Pragul: pentru o pereche de
îndrăgostiţi, ce-şi tocesc puţin pragul mai vechi al uşii
la rândul lor, după cei mulţi înapoi,
şi înaintea celor ce o să mai vie...,
cât e de prietenos.

Aici este vremea rostirii, aici patria ei.
Cuvântă şi recunoaşte. Mai mult ca oricând
pier lucrurile, cele menite să fie trăite de tine,
căci, ceea ce le înlocuieşte, măturându-le, este
faptul orb, fără suflet.
O săvârşire sub cruste, ce volnic crapă
de-ndată ce impulsul înăuntru slăbeşte spre a se îngrădi altcum.
Inima noastră dăinuie
între ciocane, ca limba
între dinţi, ce, împotrivă-le, totuşi
slăvitoare rămâne.

Slăveşte îngerului lumea, nu cea de nerostit, pe el
nu-l poţi ului cu simţiri grandioase; în cosmos,
unde el simte mai deplin, eşti doar un novice. De-aceea
arată-i simplitatea, care, făurită din tată în fiu,
trăieşte ca un bun al nostru, la îndemână şi în raza privirii.

Rosteşte-i lucrurile. Îl va ţintui uimirea pe loc; cum te-a oprit pe tine
împletitorul de funii la Roma, ori, pe malul Nilului, olarul.
Arată-i cât poate fi de fericit un lucru, cât de neprihănit, cât de al nostru
cum însuşi jeluitorul chin se-ntruchipează pur,
slujeşte luând chipul unui lucru, sau moare într-un lucru –, şi
dincolo de trupul viorii se pierde cu răpirea. Iată,
lucrurile-aceste trăind din petrecere, înţeleg că tu le preamăreşti;
trecătoare fiind, se încred în noi ca-ntr-un mântuitor,
în noi, cei mai trecători.
Atât e nevoie: să vroim! Lucrurile, toate, trebuiesc preschimbate
în inima nezărită, în – o, nesfârşit – în noi înşine!
Oricine, la urma urmelor, am fi noi.

Pământule, oare nu asta e voia ta: nevăzut
în noi să renaşti? – Nu-i oare visul tău
cândva să ajungi nevăzut? – Pământule! nevăzut!
Ce alt, dacă nu preschimbarea, e arzătoarea-ţi menire?
Pământule, dragule, eu o voiesc, o, crede-mă,
nu-s de folos toate primăverile tale pentru a mă câştiga,
una, ah, una singură e sângelui chiar prea mult.
Fără de nume, m-am alipit de tine din depărtări şi adâncuri.

Totdeauna dreptatea a fost de partea ta, şi sfânta-ţi simplitate
e moartea pe care poţi să te bizui.

Uite, trăiesc. Din ce anume? Nici copilăria şi nici viitorul
nu se împuţinează... Viaţa, îmbelşugat,
îmi irumpe în inimă.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot timpul vor fi oameni care te vor critica. Tot timpul vor fi oameni alături de tine pentru a te susţine. Oamenii care te vor critica vor răsări ca buruienile după ploaie şi vor încerca să te tragă în jos înapoi lângă ei. De ce? Pentru că dacă ei nu vor mai mult de atât vor să facă ca nici tu să nu vrei(s-ar simţi Ei prost dacă ai fi tu mai special). Cel mai interesant e că aceşti critici se găsesc cel mai adesea printre persoanele apropiate ţie. Vor apela la şantaj emoţional: îţi sună cunoscută replica "Tu nu mai ieşi/ai timp de Noi niciodată!"? sau "Te-ai schimbat. Acum ai aere!"?. Apoi te vor exclude din cercul lor încet şi sigur. Exact! Hai, simte-te vinovat şi întoarce-te la acel trecut de care ai vrut să scapi. Nu prea vrei, nu? Atunci îndepărtează-te uşor şi constant şi adună-ţi în jurul tău oameni cu aceleaşi idei ca şi tine. îţi va fi mult mai uşor pe parcurs chiar dacă la început va fi mai greu să-i găseşti. Nu te speria, e ceva normal. Fii mândru de tine că eşti aşa! Mai devreme sau mai târziu rezultatele tale vor apărea. Nimic nu e în zadar. Mie îmi place să spun că la început ei toţi te arată cu degetul dar, va veni un moment în care tu vei îndrepta un SINGUR deget spre ei înapoi.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din lumea apelor

-Tu, care eşti din fostele amoruri?
De ce îmi vii şi-acum să mă priveşti?
Cum, ai uitat? Eu nu mai ştiu de doruri:
Iubiri sunt doar în vechile poveşti.

-Crăiasa mea, sunt primul dintre-aceia!
Nu vreau să te privesc, vreau să te rog:
Vrăjeşte-mă, din nou, căci tu eşti zeia
Ce poate îmblânzi un inorog.

Tu poţi să mă prefaci în prinţul care
S-a-ndrăgostit de tine în trecut,
Dar te-a trădat –greşeala lui cea mare-
Iar tu l-ai transformat... cum ai ştiut.

Te-ai răzbunat apoi, şi-n lumi de ape
Ai mai trimis atât de mulţi iubiţi,
Încât acest tărâm nu-i mai încape,
Iar ei se simt prea aspru pedepsiţi.

De m-ai iubit, mă iartă şi mă scoate,
Puterea de-o mai ai ca altădat',
Din lumea-n care sunt acum şi, poate,
Mă vei iubi cum m-ai iubit odat'.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Serios?! Chiar eşti aşa? Tu, Luci?!
Lucian: Da; ce-ţi închipui?! Că aş fi un tip insensibil? Te rog, Mihai, nu începe şi tu cu astfel de suspiciuni, în ceea ce mă priveşte... Despre tine ştiu foarte bine că eşti emotiv din fire, dar, uite... Îţi mărturisesc că şi mie mi-a fost foarte greu la început, până m-am obişnuit cu ideea. Primii ani mi s-au părut un chin greu de suportat, un adevărat calvar, chiar dacă nu dădeam de înţeles acest lucru. N-aş vrea să trec din nou prin toate astea; sincer, n-aş putea suporta, m-ar afecta prea mult. Presupun că la fel ar păţi şi ceilalţi. Ce fel de echipaj am mai fi în acest caz?! Vezi, astea ar fi motivele mele, doar unele dintre ele, pentru care nu sunt de acord cu această acţiune.
Mihai: Te înţeleg... Şi-ţi dau dreptate. Nici eu nu eram foarte convins că ar fi bine să iau totuşi legătura cu cei de acasă, dar simţeam nevoia să fac acest lucru. Poate că a fost mai bine că nu erau acasă şi astfel n-am vorbit cu ei. Nu ştiu ce-aş fi simţit dacă i-aş fi văzut sau aş fi stat de vorbă cu ei. Dar aşa, m-am liniştit. Văzând totul în ordine acasă, mi-am dat seama că sunt teferi, că viaţa şi-a urmat cursul şi pentru ei, a mers înainte chiar şi în lipsa noastră; s-au obişnuit cu ideea. În plus, n-ar fi corect nici faţă de ei, să apărem aşa, deodată, în viaţa lor, după ce, în toţi aceşti ani s-au străduit să se descurce fără noi, iar apoi, când vom părăsi Proxima, să dispărem din nou, la fel de brusc, pentru o altă perioadă de timp, destul de lungă. Ar suferi şi ei prea mult. De asta nu trebuie să-i învăţăm din nou cu prezenţa noastră. Ar fi prea greu de suportat, atât pentru ei, cât şi pentru noi.
Lucian: Mda... Iată, ai găsit un alt motiv bun pentru a nu lua legătura cu ei. Nu mă gândisem la asta! Ca să vezi, cât de egoist am putut fi... Mă gândeam doar la suferinţa noastră, nu şi la a lor, de parcă ei nu ar putea trece prin aceleaşi stări sufleteşti ca şi noi...
Mihai: Asta nu înseamnă că ai fost egoist. Ai omis doar, dar nu intenţionat.
Lucian: Da, nu intenţionat, sper... Poate doar din cauză că mă concentrez prea mult asupra problemelor noastre. Uit că şi alţii le-ar putea avea, la fel ca noi.
Mihai: E normal, doar tu eşti comandantul, deci, e normal să te preocupe mai mult problemele noastre.
Lucian: Mda, poate...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A patra elegie

O, arborii vieţii, când în iarnă?
Nu suntem una. Nici ca păsările-nştiinţaţi
în drum spre sud. Zăbavnic şi-ntrecuţi,
aşa, deodată, ne-agăţăm de vânturi
şi cotropim un iaz nepăsător.
Deodată ştim şi floare şi-uscătură.
Şi undeva mai umblă lei, şi nu ştiu,
cât sunt măreţi, de nici o neputinţă.

Dar noi, când Una vrem, simţim întreagă
împotrivirea celuilalt. Spre duşmănie
ne este preajma. Oare-ndrăgostiţii
n-ajung mereu în margini, unu-n altul,
ei care şi-au promis mereu vânat
şi patrie şi ceruri depărtate?
Pentru desenul unei clipe,-acolo
un fond opus e pregătit, cu trudă,
ca să-l vedem; căci limpede sunt toate
cu noi. Conturul gingaş al simţirii
nu-l ştim: doar ce o modelează dinafară.
Cine n-a stat cuprins de mare teamă-n
faţa cortinei propriei lui inimi?

S-a ridicat: decorul era despărţire.
Uşor de înţeles. Grădina cunoscută,
şi-ncet se legăna. Iar dansatorul
abia apoi venea. Dar nu acela.
Destul! Oricât s-ar arăta de graţios,
e deghizat, devine un burghez
şi trece prin bucătărie-n locuinţă.
Nu vreau aceste măşti însufleţite
abia pe jumătate, vreau păpuşa.
Ea barem este plină. Vreau să-ndur
sforile, manechinul, chipul ei,
urzit din aparenţă. Aici. Îi stau în faţă.
Chiar dacă lămpile se sting, chiar dacă
mi se va spune: Nu mai e nimic –,
chiar dacă dinspre scenă vine golul
cu-acel curent de aer, cenuşiu,
chiar dacă din tăcuţii mei strămoşi
nici unul nu mai şade lângă mine,
nici o femeie, nici băiatul cel cu ochi saşii:
eu tot rămân. Încă mai e – privitul.

Nu am dreptate? Tu, cel pentru care
din cauza mea era amară viaţa,
gustând pe-a mea, o, tată, tot mereu,
gustând, în pas cu vârsta mea, întâia
infuzie tulbure a soartei mele,
şi-ngândurat de drojdia din gură
a unui viitor străin, într-una
tot iscodeai privirea mea de ceţuri –
tu, tată, care-ades, de când eşti mort,
în mine, în speranţa mea, te temi,
şi nepăsări, aşa cum numai morţii au,
imperii mari de nepăsare cheltuieşti
de dragul sorţii mele preamărunte,
nu am dreptate? Spuneţi, n-am dreptate,
voi cei ce m-aţi iubit pentru-nceputul
de dragoste ce vi l-am arătat,
de care mă îndepărtam întotdeauna,
pentru că spaţiul din obrazul vostru,
când îl iubeam, trecea în spaţiu cosmic,
în care voi nu mai eraţi... Când am eu chef,
aştept în faţa scenei, nu – privesc
atât de-adânc întreaga scenă-ncât
spre-a cumpăni privirea mea până la urmă
de-un înger e nevoie-acolo, ca
actor, să smulgă manechinele în sus.

Da: înger şi păpuşă: doar atunci
e-ntr-adevăr spectacol. Doar atunci s-adună
ceea ce noi, fiind, tot despărţim.
Abia atunci din anotimpurile noastre
ia naştere circumferinţa trecerii
depline. Jocul îngerului trece
atuncea dincolo de noi. Ci muribunzii
nu bănuiesc ei oare că tot ce
înfăptuim noi, zi de zi, aici,
sunt lucruri încărcate de pretext.
Nimic nu e el însuşi. O, voi, ceasuri
ale copilăriei, când în dosul
figurilor era mai mult decât
numai trecutul, iar în faţa noastră
nu viitorul. Am crescut, desigur,
şi câteodată ne zoream s-ajungem
mari cât mai repede, mai mult
de dragul celor care nu mai posedau
nimic decât maturitatea lor.
Însă pe noi, în mersul nostru singuri,
ne mulţumea durabilul, şi stăm aşa
în spaţiul dintre jucării şi lume,
În locu-acela care-a fost creat
dintru-nceputuri pentru fapta pură.

Cine arată un copil, cum stă? Cine-l
aşază-n faţa constelaţiei şi-i dă
în mână totuşi măsura distanţei?
Cine frământă moartea pruncilor
din pâine cenuşie, care se-ntăreşte –
sau cine-o lasă înăuntru-n gura
rotundă, ca pe-o rămăşiţă dintr-un măr
frumos?... Pe asasini e prea uşor
să-i dibuieşti. Dar moartea, moartea-ntreagă,
senin să o conţii încă-nainte
de viaţă şi să nu fii rău de loc,
aceasta e de nedescris.

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ştefan Augustin Doinaş şi Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar înainte de "a face" orice, tu trebuie "să fii", nu-i aşa? Aşadar, ce anume eşti tu înainte de "a-face"? Ce, dacă ai fi paralizat, în comă, sau în somn, tu nu eşti? Poţi să învingi cei mai de temut adversari, poţi să învingi de unul singur un război, poţi să învingi cei mai abili adversari politici sau economici, poţi să învingi zeci de invazii extraterestre, poţi să învingi cei mai mari filosofi, poţi să învingi cancerul, leucemia sau Sida, poţi să învingi toţi demonii din iad, dar dacă nu ai învins propria ta minte, rămâi doar un învins, un alt muritor de rând. Mintea poate afirma că e pozitivă sau cea mai abilă şmecherie "că a învins mintea", dar atâta timp cât gândul îţi este călăuză, el doar te va invita la moarte. Află cine eşti tu, pentru că tu nu ai fost născut vreodată. Corpul pe care-l crezi al tău nu e nimic altceva decât material de împrumut de la părinţi şi mai ales supermarketul din colţ si piaţa agroalimentara a lui Matache. Cine eşti tu, nu ce faci tu sau ce ştii tu despre tine. Astea sunt doar roluri bune scrise de gând pentru a impresiona sau speria copii.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Ah, Luci... Aş fi vrut să te fi întâlnit pe tine mai demult, înaintea lui Remy, cu mult înainte de a fi plecat în această misiune.
Lucian: De ce? Crezi că lucrurile ar fi evoluat altfel pentru noi?
Maria: Hmm... N-aş fi avut nici o şansă cu tine, nu-i aşa? Niciodată?!
Lucian: Nu ştiu... Cred că nu; presupun... Adică, sigur nu, dacă aş fi cunoscut-o deja pe ea înainte de a te fi întâlnit pe tine. Ea mi-a cucerit inima şi cred că acelaşi lucru s-ar fi întâmplat oricum, era inevitabil. Poate că... Dacă n-aş fi întâlnit-o niciodată, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, poate că ai fi avut totuşi vreo şansă, n-ar fi fost exclus... Tu sau altcineva...
Maria: Dar ai întâlnit-o! Şi cred că mai devreme sau mai târziu, tot ai fi întâlnit-o, aşa că tot ai fi căzut în capcana ei.
Lucian: Hmm... Aşa e; cred. Off...
Maria: De ce oftezi?
Lucian: Păi, nu ştiu... Nu pot să mi-o scot din minte, deloc, oricât aş vrea, oricât aş încerca... De parcă ea mi-ar controla întreaga fiinţă; nu-mi pot lua gândul de la ea. Dar, ce fac?! Bat câmpii... De ce mă laşi să vorbesc prostii, blondo? Spun numai tâmpenii!
Maria: Nu, Luci. Spuneai doar cât de mult o iubeşti. Pentru că o iubeşti; nu-i aşa?
Lucian: Mai mult decât s-ar putea exprima vreodată în cuvinte, blondo.
Maria: Dar ei nu i-ai spus încă.
Lucian: Nu; încă n-am reuşit să găsesc momentul potrivit.
Maria: Dar, Luci, spuneai că...
Lucian: Ştiu! Şi am să-i spun. În curând. Nu ştiu când, dar am să-i spun. Altfel simt că înnebunesc! Nu mai suport! E deja pea mult. Atâţia ani...
Maria: Bine. Treaba ta. N-am să mă amestec, dacă nu vrei.
Lucian: E cel mai bun lucru pe care-l poţi face, să nu te amesteci...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A şaptea elegie

Să nu mai fie nici o chemare; nu chemare, glas matur
să fie firea strigătului tău; şi-ntr-adevăr,
ai fi gata să strigi limpede cum strigă pasărea
când primăvara-n urcuş o înalţă, aproape uitând
că ea e-o vietate-ngrijorată, nu numai o inimă singură
pe care-o aruncă-n azur, în intimitatea cerurilor.
Ca şi pasărea eşti gata şi tu să chemi –
în aşa fel ca, încă nevăzută,
prietena să te găsească, prietena în care-un răspuns
se trezeşte cu-ncetul, se-nviorează când îl asculţi –
arzătoare-nsoţind simţirea ta îndrăzneaţă.

Şi trebuie să-nţeleagă primăvara că pretutindeni răsună
o Bunavestire. La început
o-ntrebătoare trezire pe care o-nconjură-n depărtări cu tăcere
o zi limpede ce încuviinţează.
Pe urmă treptele-n sus, trepte de strigăt în sus, spre visatul
templu al viitorului –; pe urmă trilul, ţâşnire
pe care-n havuzul impetuos îl ajunge din urmă
revărsarea-ntr-un joc promiţător. Şi-n faţa lui vara.

Nu numai toate dimineţile de vară – nu numai
aşa cum se preschimbă în ziuă şi strălucesc înainte de-a începe.
Nu numai zilele, care-s duioase cu florile, şi sus,
cu copacii împliniţi sunt tari şi puternice.
Nu numai fervoarea acestor desfăşurate forţe,
nu numai drumurile, nu numai câmpiile seara,
nu numai, dup-o târzie furtună, limpezirea care răsuflă,
nu numai somnul apropiat şi-o presimţire-n amurg,
ci nopţile! Nopţile vaste de vară –
şi stelele, stelele pământului.
O! să fii mort cândva şi să le cunoşti, infinite,
toate stelele: cum ai putea, cum ai putea să le uiţi?

Şi iată, atunci, mi-aş chema iubita. Dar nu numai ea.
Ar veni din şubrede morminte
atâtea altele... Cum aş putea să-ngustez
chemarea odată rostită? Cei prăbuşiţi
râvnesc într-una pământul. – O, dragii mei, un lucru
de-aici, odată luat, face cât multe.
Să nu credeţi că soarta e altceva decât condensarea copilăriei.
De câte ori n-aţi întrecut în fugă pe cel drag răsuflând
dup-o alergare-n extaz, către nimic, în libertate.

Să fii aici pe pământ e minunat. Aţi ştiut voi aceasta,
fetelor, voi care-aţi fost nenorocite,
pe sinistrele străzi ale oraşului,
prăbuşite sau pe marginea prăbuşirii.
Fiecăreia i-a fost dată o oră de viaţă
sau nici măcar atâta, ceva ce nu se poate măsura
cu măsurătorile vremii, ceva între două răstimpuri,
şi care-a avut existenţă. Numai că noi uităm
atât de uşor ceea ce vecinul zeflemist
nu ne îndreptăţeşte s-avem şi nu ne pizmuieşte.
Vreau să-nălţăm ceva, deşi chiar fericirea
cea mai vădită se lasă revelată abia atunci
când o prefacem în noi înşine.

Nicăieri, iubito, nu va fi lumea decât doar înăuntru. Viaţa
noastră se duce în prefaceri. Şi tot mai mărunt
se mistuie exteriorul. Acolo unde era o casă durabilă
se arată o figură imaginată de-a curmezişul, în întregime
ţinând de imaginabil, parc-ar mai sta şi acuma în creier.
Vaste haznale de forţă îşi adună spiritul timpului, fără
figură, cu imboldul profund pe care şi-l soarbe din tot ce există.
Temple nu mai cunoaşte. Pe acestea, risipă
a inimii, le strângem tainic în noi. Şi-acolo unde mai este
vreunul, cândva adorat, slujit în genunchi –
el se înalţă, aşa cum este, în nevăzut de pe-acum.
Mulţi nici nu-l mai zăresc, dar fără folosul
de a-l construi din nou înăuntru, cu stâlpi şi statui, mai înalt.
Orice schimbare-n adâncuri a lumii are asemenea dezmoşteniţi
cărora nu le aparţine nici ce a fost şi nici ce e gata să fie.

Şi aceasta fiindcă chiar ce e foarte aproape
e departe de oameni. Dar aceasta
nu trebuie să ne împiedice; dimpotrivă,
să întărească în noi cunoaşterea formei
încă necunoscute. – Faptul acesta s-a înălţat
odinioară în omenire, în plin destin, în necruţătorul destin,
în acel nu ştiu încotro s-a-nălţat, ca şi cum ar fi fost,
şi stele spre noi a întors din ceruri de încredere.
Îngere, faptul acela iată-l aici şi acum,
iată-l în sfârşit mântuit,
în contemplarea ta înălţat.
Columne, piloni, sfinxul, încordarea stăruitoare
a catedralei din oraşul muribund sau străin.

N-a fost o minune aceasta? O, miră-te, Îngere,
că noi am izbutit să facem asemenea lucruri.
Să laud toate acestea nici nu mi-ar ajunge suflarea.
Aşadar nu le-am trecut cu vederea
aceste rodnice spaţii, aceste spaţii ale noastre.
(Cumplit de mari trebuie să fie
dacă de mii şi mii de ani n-am ajuns să le umplem.)
Un turn însă a fost mare, nu? O, Îngere, mare a fost,
chiar faţă de tine! Chartres a fost mare, – şi muzica
s-a înălţat şi mai sus, mult mai sus,
sus de tot, deasupra noastră.
Dar chiar o fată-ndrăgostită,
la o fereastră nocturnă, n-a ajuns ea oare
până în preajma ta? Nu crede că vreau să te chem.
Chiar dacă te-aş chema, Îngere, tu tot n-ai veni.
Chemarea mea e plină de împotrivire;
printr-un hăţiş atât de des tu nu poţi să treci.
Chemarea mea e ca un braţ întins.
Şi mâna ridicată şi deschisă ca să apuce,
deschisă rămâne, c-un gest de apărare şi vestire,
în faţa ta, tu cel ce nu poţi fi cuprins.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Eu... Rămân doar comandantul... Sau condamnatul misiunii, mai bine zis. Atâta tot! Nimic mai mult.
Maria: Nu-i aşa, Luci... Eşti tot tu, aşa cum te ştiam. Aşteaptă doar să ajungem înapoi, pe Terra, să vezi cum te vor înconjura iarăşi o mulţime de tinere frumoase. Ai de unde alege. Deci, nu vei rămâne niciodată singur; nu s-ar putea. Nu tu!
Lucian: Te rog, blondo! Nu-mi aminti de ele! Nu-i momentul potrivit. Nu mă interesează, nici una! Alesesem deja...
Maria: Da, ştiu, tu o alesesei pe Lia, încă de atunci, de mult timp...
Lucian: Am ales greşit, se pare... Însă doar ea mă interesează. Nici o alta. Asta e... Mai şi pierzi în viaţă, nu poate fi totul aşa cum ţi-ai dori... Ar fi prea frumos. Doar nu trăim în basme... Ce credeam?! Cât de naiv puteam oare fi? Tocmai eu?! Hmm... Aici e vorba de realitate, nu de poveşti.
Maria: Totul, Luci?
Lucian: Păi, da... Restul dorinţelor mi s-au împlinit, aproape toate. Cea mai importantă însă, tocmai s-a îndepărtat teribil... Ascultă, mă simt mult mai bine acum, aşa că te poţi întoarce liniştită, să mănânci. Eu te-am întrerupt de la masă şi nu aveam nici un drept să fac asta.
Maria: Nu-mi mai e deloc foame.
Lucian: Atunci, te poţi întoarce la Nick, probabil te aşteaptă nerăbdător şi nu vreau să ai din nou probleme cu el, mai ales nu din cauza mea! Nu din nou. Pricepi?
Maria: Nick?! Lasă-l în pace pe Nick! N-am nici un fel de probleme cu el. Cu excepţia uniformei ăleia, pe care o poartă într-una. Ar lua-o şi ca pijama, dacă s-ar putea...
Lucian: Hmm...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!