Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Cine ești Tu, cine este Ea?

Cine ești Tu, cine este Ea?

Îți asculta tăcerea în lumina suspinelor înfășurate.
Deși nici un cuvânt nu se rostogolea, dialogul continua,
nici aprig, nici suav, nici viu, nici mort.
– Ard ca o lumânare fără terminație!

Cu simțurile decupezi peisajul,
delimitând terenul îngust în care te miști.
Intuiești distanța dintre teama și nerăbdarea
cu care aștepți să te lovească.
Încet și blând se micșorează acest spațiu.
Topirea resemnată a lumânării tăcute
pare a fi totul,
făcând uitate gestul aprinderii
și para luminoasă
în care se zbat aceleași posibile întâmplări.

Oare ce s-ar întâmpla dacă și astăzi, și mâine,
am privi cum se topește lumânarea?
În față ni se-așează lumânări calde, aurii,
ce vor arde, în urmă, șirul trist
de lumânări topite, reci, stinse – zilele de ieri.

Soarele apune, ziua se sfârșește, noaptea se destrămă,
omul uită, omul moare,
în jur doar o lumânare ce arde...
în tempera timpului rămâne tabloul dramatic
înconjurat de același pustiu, durerea primei lor lumini.

Cine ești Tu, cine este Ea? Pot atinge cerul sau nimic nu e real?
Unde vor ajunge oare?
Spre locurile cândva știute, spre armonia avută,
spre visul din vis fără frontiere?
Sunetul valsului se aude și noaptea-i nesfârșită
chiar și atunci când pentru toți pare să fie dimineață.
Doar universul rătăcit curge între ei...

Marele secret al timpului – nimeni nu știe de unde vine,
cu toate că vine și plecă!
Ea vine dintr-un timp sepia, un timp cu umbre
ce se desfac asemeni petalelor nufărului
ce-și caută umbra după ce soarele le-a copt.

Prin timp multe teste ți se relevă,
trăirea unică e în afară timpului și spațiului acesta.
Simți mult mai mult, sfâșietor
– lumină, zâmbet, dor,
intensă durere prin razele amintirilor,
neputință în fața destinului,
lacrima ce știm că este și va fi...

Ea este un copac astăzi, are nevoie de ploaia lui!
Îi asculta tăcerea, îi căuta urmele,
după lumina ei o va găsi.
Un copac întins până la cer și-atât de jos
de-l poate mângâia cu palmele incandescente,
un copac prin care curge și urcă seva vieții.
Copacul e însăși viața!
Mereu ea a visat că o să viseze un vis!

Mii de întrebări apar în iluzia Mayei,
reții doar clipa ireversibilă
– intersecții de drumuri,
regăsiri, dorințe, neputințe. Amintiri și iluzii...

Să nu îți obosești sufletul! Mai departe de voința lui
nu ajungi, în tot ce faci este el, renunți sau nu,
este tot sufletul acolo
– ochiul ce se uită pe albia râului
ce curge, ochiul ce-așteaptă să treacă râul...
Diferă râul de la om la om, diferă și așteptarea,
și întâlnirea diferă, dar, în final,
toți ajung, dincolo, la terminație.
Prin față ne trece timpul.
Suntem drumuri, căutările sufletului.
La capătul lor ne-ntâlnim cu noi.
Drumul nu te-ntreabă când se va sfârși.
Dacă i-ai atins capătul
a fost doar o potecă, nu drumul.
Când suntem doar povești, suntem drumuri.
Avem nevoie de emoții ce ne depășesc,
doar atunci ne încercăm pe noi, descoperindu-ne.
Mereu căutăm un timp,
să-l și găsim, iată un miracol!

Trecând prin visul Zeului se purifică,
în palmă-i înfloresc toate gândurile,
chiar uitarea învie din cenușă.
Nicio tainică ușă nu mai există.
Rămân frânturi-scântei
ce se sting la lumina zilei.
Din Netimp o știa.
Deși nu plouă, mâinile ei plâng
să fie amintire, dor sau un gând?

Verde crud și copt, și mort, arată indicatoarele,
indiferent de unde te uiți,
toate duc acolo...
spre casă, spre tărâmul știut cândva.

poezie de din Dincolo de luntrea visului (25 septembrie 2011)
Adăugat de Irina Lucia MihalcaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

În fiecare stea există un suflet

Privește apusul, ascultă sunetul mării,
acea sălbatică mare, plină de viață, în culori fascinante,
care se zbate la țărm printre stânci! Un țărm de mare
pe care valurile se sparg în mii de bucăți-destin!

Asemeni mării suntem - curată și învolburată,
într-o continuă zbatere, calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!

Boabe de rouă la ferestrelor sufletului sunt lacrimile,
Broboanele de sudoare ale îngerului nostru
ce ne ține în brațe sufletul, atât de greu uneori!

Din doruri, din nostalgii, din noi, din șoapte,
din lacrima sufletului nostru, din aripile îngerilor,
Din simțiri delicate, din minți însetate,
din lacrimi puține, din doruri multe!

De asta și vântul merge pe câmp, are multe de spus,
căci acolo, pe câmp, macii nu pot fi îngrădiți,
Cu privirea îi pictezi la lumina stelelor și a lunii,

Cel ce timpul îl are în față nimic nu știe,
Tânguirea ta cutremură trestiile iazului albastrelor nopți,
O, despărțire! Adâncă viață din umbrele nopții!
Multe petale se aștern peste cărarea pietrelor!...

Un ochi se uită pe albia râului ce curge - sufletul
ce așteaptă să treacă râul spre întâlnirea cu spiritul.

Diferă râul de la om la om, diferă așteptarea
și întâlnirea diferă. Într-un final, toți ajung dincolo
la terminație... spre râul Lethe, râul Uitării!

Dacă întinzi mana mă vei atinge, sunt în umbra ta,
- Am întins mâna, îți mângâi sufletul!
În fiecare stea există un suflet, dacă doar o atingi rămâi vrăjit -
știi stelele care sunt culese ajung tot pe cer!

Nu noi dăm stele jos de pe cer, trebuie doar
să le atingem - iată marele vis al pământenilor!
Ajungem avem și noi o stea,
părți din noi ajung acolo - lumina noastră!

poezie de
Adăugat de dory58Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Un cântec a trecut prin zidul de piatră

Un cântec a trecut prin zidul de piatră
Singur așteptând toamna
Ca și cum ar aștepta un vis de ceață,
O alta viață sau ce-și dorea. Să nu întârzii -- îți spune.

Printre potecile luminate de lună
Neîntrupându-se frunzele zboară spre alte gări,
Ca un tren fumuriu în care urci fără să știi,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

Mereu lumină și umbră, mereu noi plutind de dincolo de timp,
Mereu el e steaua și ea barca ce-și caută țarmul.

Iată vezi copacii ce te-au îmbrățisat odată cu el,
singuri și galbeni, nocturni și sfioși cum ți-era zâmbetul,
Vei înțelege mai târziu, poate mult mai târziu...

Închide ochii, deschide palma să-ți înfloresc nuferii,
La poale-ți sunt și vântul și izvoarele,
Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,
Purtate de vânt, un curcubeu arc peste timp și loc.

Luminezi acolo unde nu-i lumină,
Un cântec a trecut prin zidul de piatră -- baladă-ntr-un gând!
Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă
Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.

Sortit sunt să am la tâmplă o stea și
plutesc pe cele patru vânturi,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

Ca să te doară trebuie
Să te întâlnești cu flacăra și taina ei!
Privește în liniile din palma ta, în liniile destinului
Din așteptarea nopții sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.

Apele spală cuvintele, râul îmi șoptește cântecul,
Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi rasună pașii,
Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna,

Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp,
Râule, cine plânge și cine vorbește -- spune-mi,
Cine pe cine cheamă și cine pe cine caută -- spune-mi,

Ascultă, ascultă și vino la marginea apelor timpului,
El este cel care cheamă, el este cel care plânge -- ascultă,
Te iubesc, te iubesc -- îți spune. Să nu întârzii -- doar atât îți mai spune.

poezie de
Adăugat de dory58Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Amprentele noastre

O inimă plânge în cuvinte,
o amară constatare sau un dulce avertisment
amețitor ca și un lucru amânat de teama riscului
de a te risipi, din prea multă plăcere.
Ai grijă de visele tale
și nu uita de frumusețea nopții!

Pe unde treci îți lași amprenta,
un timp trăit împreună, perle sub valuri,
un semn, nufărul deschis în palme,
un talisman ascuns în suflet,
o hoya albă care-mi vorbește în locul tău,
roua de pe flori înșirată pe lanțul de la gât
și dulcele emoției rodiului înflorit.
O lume de poveste risipită în ochi cu mare dăruire!
Ce mult contează rămâi cu un semn,
vibrația dispare abia atunci când se vindecă
locul marcat de emoție!

Chiar dacă nu ești aici, poți schimba ceva în bine,
cu siguranță vei purta și un nume,
ca un copac în anotimp de toamnă,
multe frunze, multe crengi,
fără un nume,
fără o destinație, fără cuvinte,
doar trunchiul rămâne bine înfipt în pământ.
Îi dai un nume trunchiului și-aștepți iar primavara...
Chiar dacă peste toate vine toamna,
vântul va scoate la lumină urmele noastre!

Doar trecerea timpului și noi,
noi fără vârstă, sărutul cerului și-al pământului...
Dragostea mea pentru tine nu se va stinge,
înconjurată de-această strălucitoare lumină.
Dacă întinzi mâna mă vei atinge,
după lumina ta te voi găsi!
Rezonezi în mine, în sufletul meu,
în pașii mei, în trecut, prezent și viitor!
Sunt aici, îți ating sufletul,
îți sărut inima înainte de a ma topi toată în tine,
mii de voaluri se desprind,
unul câte unul, în timp ce totul se ridică.

Există șase râuri care separă
tărâmul lui Hades de lumea viilor,
dacă ne trezim, suntem vii,
dacă ne căutăm, mereu, suntem vii,
iar când ne pierdem tot vii suntem,
firul care ne leagă este subțire,
visul care ne unește este străveziu.
Există frânturi de vis
și existăm noi, cei care încercăm
unim piesele de puzzle,
există o singură lacrimă și aceea este
Hinc illae lacrimae...

Nu știi cât sânge, câte lacrimi, cât pustiu
și câtă suferință însoțesc o călătorie.
urci sau să cobori după ce ai urcat,
este, oare, aspra enigmă a vieții?

poezie de
Adăugat de Irina Lucia MihalcaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Tatăl nostru

nu e rău fără bine și nimic fără tot
și nici zile senine fără - of, nu mai pot
nu e alb fără negru nici zăpezi fără ploi
și nici haos integru și nici voi fără noi

nu există iubire fără chinuri și dor
nici nu poți nemurire semăna pe ogor
tot ce trece se trece din deșert în abis
ca căldura în rece și ca somnul din vis

nu se poate opri nici o clipă pe loc
și nici omul feri între ape și foc
tot ce vine de sus se așterne pe jos
și la câte s-au spus și la câte s-au scos

stai de strajă mereu între spațiu și timp
când la soarele tău când la propriul nimb
și mai stai așteptând resemnări de destin
între propriul gând și azurul senin

că vor trece în zbor miriade de ani
prin galactici ce mor și ne lasă orfani
Universul din tine în rafale de jet
cu viteză luminii se va stinge încet

va rămâne doar vid și nimic în nimic
nici solid nici lichid și nici mare nici mic
vei rămâne doar tu și cu tine doar eu
între da și-ntre nu - Tatăl tău, Tatăl meu...

poezie de (14 aprilie 2019)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Black Opium

Între timp și netimp un strigăt, o durere, o speranță.
Ca o prelungire a visului, întind mâna,
încerc să-ți mângâi chipul de stele irizat,
luminându-ne drumul cu visul adânc din noi,
în imensitatea cerului prin care
îi cauți cheia
în unica călătorie a vieții.
Plouă ca în vechile mele poeme
- un fulger a sfâșiat cearșaful cerului...
Tăcerea curge din bolți în mâinile noastre,
pe unda sufletelor pereche,
un labirint fără sfârșit în respirația
unui timp comun
ce pare beție a umbrelor nopții,
emoție furată din astre
prin frunzele risipite de toamnă,
împrăștiind fiori din adierea visului...
Explozia de emoții te-nvăluie, te domină,
un contrast tulburător, o tensiune
dintre lumină și întuneric,
un clar-obscur vibrant, senzual,
copleșitor și obsedant
îți trezesc simțurile, ca un drog.
Totul se contopește
într-un văl misterios, electrizant.
Arome suave în note incitante
dezvăluie acorduri solare, delicate,
o armonie între note disparate.
Este lumina de pe un alt tărâm,
dar este și caldură, și visare, și nostalgie.
O lumină patinată
pare a încifra magia fericirii.
Cu delicatețe ne cuprinde,
încremenind în timp
sentimente și gesturi irepetabile
care ne-au aparținut într-un timp
și care ne vor aparține pentru eternitate.
Mereu se vor căuta
la vederea unui zâmbet răsfrânt,
un dans mut în care au intrat de dincolo de timp.
Legați prin soartă sunt mai puternic decât orice gând.
Între veghe și somn, praful purtat de vânt
- misterul, cheia timpului...
Dincolo de marginea vieții, undele se propagă
pe pietre, pe frunze, pe drumul unde
zefirul
le risipește zi și noapte,
trecutul uimește aburul prezentului
pe drumul început
din nostalgie,
devenit pas, devenit glas,
unind durerea și iubirea, clipa și speranța.
În povești magice
se desfașoară pe ei însiși.
Împletirea pietrelor și-a oamenilor este un dar.
Las culorile vorbească
prin pictura esenței cuvintelor!

poezie de (15 octombrie 2016)
Adăugat de dory58Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Atât de aproape și totuși departe

Privesc uluită spre tine,
În fiecare noapte
creștem, ne înălțăm,
Tot mai mult,
tot mai aproape,
tot mai departe...

Până la Cer,
Dincolo de albastrul cerului,
dincolo de albastrul cerului străbatem visul,
Din taina urzită în noapte
mă întorc în visul meu risipit,
Intru în inima ta
cu rodiile coapte de lumina soarelui -
simfonii de culori, miresme și gânduri!

Doar luna, rotunda lună,
se ivește printre norii răsfirați de vânt,
Doar luna, rotunda lună,
ne luminează visul plutitor,
pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură,
Doar luna, rotunda lună, ne-ngână șoaptele
prin ramurile bătrânului rodiu înflorit.

Totul e soartă, totu-i suspin, clipă,
Totul e un început nesfârșit,
Totul e căutarea îndelungatului ecou,
Tot mai aproape de tine, de mine, de noi,
Tot ce-a trecut se continuă-n vis,
Atât de aproape și totuși departe,
Mă cauți, te caut
prin adânca privire oglindită în apa din noi...

La capătul timpului
suntem noi -
Departe de zile,
Departe de luni,
Departe de ani,
Pe drumul înspre Lumina Veșnică.

poezie de
Adăugat de Irina Lucia MihalcaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Sufletul meu ești tu, iubita mea...

Un suflet vine în astă lume
O părăsește fără a spune când și unde
Provine dintr-un infinit imaterial
Și merge-ntr-altul ce pare ireal

Am crede că ne aparține
De când ne naștem, până dispărem
E doar o simplă închipuire
Dar continuăm să tot sperăm

Sufletul ce îl primim în dar
Este al nostru, cu titlu temporar
În ziua când închidem a vieții meditație
El va pleca, într-o cu totul altă destinație

Să nu uităm de el în astă viață
Va fi în lumea care vine doar o prefață
Să nu îi dăm motive de îndoială
Să nu-l lăsăm nicicând moară

În zborul lui spre alte zări
Noi suntem simpli pasageri
Nu căutați să-l deturnați
Încrederea în sine să i-o luați. 
Vine o zi când vom pleca cum am venit
Fără nimic din tot ce am primit
Ce ai putea iei din astă viață
De mergi prin câmpuri verzi cu soarele în față

Atunci ești fericit cu adevărat
Și chiar de mai avem de așteptat
Un singur lucru eu te rog, nu mă uita
Sufletul meu ești tu, iubita mea

poezie de din Orașul iubirii
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Tudor Gheorghe Calotescu

Între două călătorii spre limite absurde

întotdeauna voi căuta odihna la pieptul tău
apoi mă voi gândi ca prostul
înainte de a nu mai fi
dacă peste cine știe câte mii de ani lumină
cineva va privi pe cer
chiar spre clipa aceasta

așa cum privesc acum
spre cine știe care lume albă
gândindu-mă cum răzbește lumina prin univers
dintr-un gând trist de cetățean universal
prin mii și mii de ani pământeni
ca o fantomă plasmatică
a ceva stins poate
sau doar ca o fotografie sepia
a unei clipe de realitate
de dincolo de orice altă realitate

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ochii noștri nu au toamnă...

Câteodată, ochii noștri, când e toamnă, se privesc,
Pe vreun gând ce vine simplu, de demult, din primăvară,
Și se-întorc la clipa lumii, când lumina se măsoară
Prin culorile ce-n viață viața-n muguri o clipesc.

Ochii noștri sunt în spațiu porți de cer și anotimp,
Se deschid ca o corolă, ca un radar, ca o zare,
Au nevoie de lumină, de privire și de soare,
De un timp golit în spațiu, de un spațiu fără timp.

Ei sunt, poate, cu uimire, cercetași într-un război,
Pentru care Universul n-are margini nici zăbrele,
Ci doar sensuri nesfârșite, rațiuni și vorbe grele
Despre-un haos fără drumuri, dar prin care trecem noi.

Ne uimim de ce se-întâmplă, de-întuneric și de flori,
Trecem totul prin idee și-i găsim justificare,
Orice clipă de sosire are-o clipă de plecare,
Albul iernilor bogate-i o sinteză de culori.

Ochii văd, inima cere, dar atât, nimic mai mult,
Omul este tot ce poate, ochii n-au nicio putere,
Ei doar văd ce știu vadă, ce se află la vedere,
Dincolo de acest spectru, este-un spațiu grav, ocult.

Dar și ochii par o toamnă, toamna florilor din ei,
Ofilite-n frunze moarte și trecute prin durată,
Nostalgii pe-un vraf de umbre, umbre pe un chip de fată,
În contrast cu tinerețea-i, care poartă-n ochi cercei.

Ochii noștri sunt ca zarea, ca lumina, ca un dor,
Ei nu știu să fie altfel, sunt ce sunt de când se știe,
Ei nu mint, nu fac grimase, sunt așa cum știu să fie
Cum e iarba de pe coasă, cum e apa la izvor.

Ochii lumii nu au toamnă, nu se trec, nu-îmbătrânesc,
Nici atunci când trece vremea vremii ochilor de soare,
Ei sunt plini de luminițe vii, frumoase, visătoare,
Fiindcă ochii toamnei noastre-n ochii noștri se privesc.

poezie de (7 august 2015, București)
Adăugat de dory58Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Viorel Birtu Pîrăianu

Ultima rază

rătăcit între neglijabile absențe
de multe ori incoerente
discut cu mine
cu fostele amintiri
uit acum tot ce a fost
murdar, urât
eu nu mai pot
se scutură pe aleile de tei
sau de ce vrei
dureri, lacrimi și păcate
în orbite ochii mă dor
prin cearcănele sufletului
curg alte gânduri
despre un trecut
de mult trecut, băut și petrecut
am colții azi tociți de griji
de ani trăiți prin gunoi
sunt un biet copil neascultător sau un bătrân
atât de orb, atât de chior
de ce îmi ceri mereu
plec de zor
pe drum copacul tresare
de ce oare
râul țopăie prin ani
rătăcit între plopi și platani
caut o cale spre mare
vântul dă târcoale
bolovani pe umeri, pietre pe drum
o salcie plânge astăzi, acum
e lacrimă toată
un hohot amorf răsună a jale
nimeni în cale, doar moarte dă târcole
întunericul a cuprins totul
tăcerea tresare
o lume cade
pe o parte, la vale
timpul țipă nervos
a uitat să mai plece
viața curge și trece
a rămas o urmă de gând în zațul de cafea
cafeaua amară
trenul a trecut în zori
dincolo de mine
în stație nu era nimeni
nici eu
ascunsesem trupul
dincolo de ușă
ca să mă strecor
mai ușor în neantul lumii
nu am știut
eram copil atunci
doar rătăceam pe dealuri și prin lunci
tot căutând ouă de cuci
uneori vorbesc dincolo de cuvinte
despre iubire
cu cine vine
dacă mai vine
aici nimeni nu trece, nu vine
târziu am înțeles
eram în altă dimensiune
offf, sunt un poet rebel
cuvântul îmi este gândul și vorba mi-este soartă
bat nebun din poartă în poartă
târziu am înțeles, că e târziu
e prea târziu
răul era în jur
acum este în noi
ce poți să faci
aici cadavre vii se târâie pe drum
un drum al sorții către poarta morții
construim ce și pentru ce
și pentru cine
de ce mă întreb în fiecare zi
desigur fără a ști
ce pot a ști
știu doar atât
murim în fiecare zi
și zi de zi
fără a ști
știi.. soarele nu a răsărit aici, demult
uneori mă întreb....
a răsărit vreodată aici
cenușă și scrum
în jur, în noi
ce să mai sper
privesc în jur
nu, nu blestem, nu înjur
doar vă conjur
lăsați-ne în legea noastră
cum au trăit, cum au iubit și au murit
strămoșii noștri odată, pe acest pământ, odată sfânt

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Calea spre tine

Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunți nu are cum
pentru că altul se-nalță
și cade la fel, uitând cine ești.
- Nec plus ultra -
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri și-n inimi.

Acum și aici suntem
doar noi și cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
- Zborul tău pe buzele mele!
Simți sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-amețește și mă smulge,
așezându-mă-n tine pentru totdeauna?

Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îți spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îți șoptea:
se naște un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibrație, respirație și freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
așa vom fi mereu:
mai fascinați de tot ce suntem,
contopiți cu absolutul.

Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieți,
prin noi
curge zborul vieții
acolo unde universul s-a aprins.


Irina Lucia Mihalca

poezie de (18 decembrie 2014)
Adăugat de Irina Lucia MihalcaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Oamenii nu se pornesc pe drumul schimbării pentru că nu sunt gata. Nu sunt încă pregătiți psihic și emoțional. Scuzele cu: nu am bani, nu știu de unde să încep, nu am pe nimeni care să mă ajute, sunt doar mecanisme de apărare ale minții, prin care te ascunzi și fugi de schimbare. Când ești gata, totul apare în cale: maeștri, mentori, oameni care să te ajute, oportunități, totul se aranjează pentru tine. Și sufletul știe acest lucru, el nu are teamă. Dar mintea te ține pe loc în limitări, temeri și convingeri negative. Când vei fi gata să renunți la ceea ce nu te-a ajutat și la ceea ce nu te ajută nici în clipa de față (gânduri, convingeri, credințe, obiceiuri), atunci te vei porni pe marele tău drum. Dar cât timp te vei încăpățâna să faci ca tine și doar ca tine, crezând că doar tu ai dreptate și refuzând orice vine spre tine ca și semn și lecție de viață, vei rămâne tot în același punct ani la rând. Ori te vei îmbolnăvi, ori viața îți va da o situație șocantă prin care să conștientizezi, dar aceste lucruri sunt dureroase. Ele se întâmplă atunci când sufletul vrea să se salveze, să îți arate că nu e bine cum trăiești și că el nu mai poate așa. Dar de ce să ajungi acolo, în acel punct dureros? Nu mai bine conștientizezi și faci schimbările care se cuvin? Ce se poate întâmpla atât de rău?!

citat din
Adăugat de George Aurelian StochițoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Loredana Nicoleta Vițelaru

Și poate

... și poate nu-i trecutul dus așa departe
și poate-n vremea ce-o veni va răsări
dintr-un lăstar de amintiri zidit în șoapte
în urmele din gând când noi ne-om întâlni.

nici nu mai știu de dusă-i clipa-n timpuri
sau poate tu, ai strâns-o-ntr-un căuș de vânt
de s-ar întoarce adie cu un zâmbet printre rânduri
zbor cu-aripa lui spre cer să fur doar un cuvânt.

din toate câte-au fost, vor fi din nou doar floare
ce-or curge ne-ncetat din-naltul neatins
au luminat destul tăcând alăturea de soare
acum se sting încet în ploi ce plâng fără de vis...

poezie de din Trusou de cuvinte
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pentru început

Uneori pare că traiești în zadar,
Și viața nu-i mai mult decât o casetă uitată într-un bazar,
Uneori pare că se stinge și Marele Car.
Iar lumina ce-ai văzut-o atât de înfloritoare,
Nu e mai mult decât o lumânare, ce nu mai are mult si moare.

Chiar si pasărea phoenix se culcă uneori tristă în ploaie,
Iar penele și focul I se-nmoaie,
Ochii încet I se-nchid, ghearele de infinit nu I se mai prind,
Chiar si vidul, uneori este doar vid.

Recunosc, și eu am un destin nescris,
Întâmplări ce se petrec ca în vis,
Însă dincolo de lume, chiar și de mine,
Sălășluiește ființa de foc a tot ceea ce am scris.

Pentru început,
Chiar de întunericul este profund,
Îți dăruiesc un zâmbet alături de cea mai bună felie de gem cu unt,
Chiar de nici o stea nu se vede, nici măcar un orizont,
Lumina și viața e chiar sufletul nostru, ce nu-I mort,
Si chiar dacă ne-ntâlnim în drumul nostru, cu cel mai uriaș balaur,
Victoria noastră este dragostea, din care izvorăște poezia de aur
A Sufletului.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Chibzuieli

Nu chibzui nimic, adevărul este doar o părere.
Lumea se bazează pe iluzii, pe autonegare și altele.
Trăiește, nu șovăi, există înțelepți și la casa de nebuni.
Nici faptele și nici gândurile altora nu ți se potrivesc.
Nu există bucurie fără suferință, dar există suferință și atât.
Totul trece numai tu rămâi același, deși crezi că te schimbi.
Oricine se consideră nevinovat, dar nu este.
Când cauți adevărul, leagă-te la ochi.
În libertate nu există autoritate.
Nici un cuvânt nu dă lapte și pâine.
Când te rupi de realitate, trăiești un vis absolut, dar cine știe cum se termină?
Adevărul absolut e mut și surd, degeaba strigi.
Ce cale trebuie alegem? Calea care duce undeva.
Nu fi virtuos, te costă, dar și păcatul te costă.
Învățătura nu face lumea mai bună, nici mai rea.
Puterea este mereu împotriva omeniei.
Când nu se mai înțelege nimic, vine un înțelept și spune ceva absurd.
Cine spune că noi am ieșit din Evul Mediu? Unii nu au ieșit nici din Era primitivă.
Visul săracului este de a deveni bogat, dar bogatul la ce visează?
Matematica este singurul domeniu care nu cunoaște ura.
Sinceritatea absolută poate duce la crimă.
Consideră orice mișcare ca pe un exercițiu fizic.
Și altele.
Ce m-am gândit eu? Viața este o iluzie, uită tot ce știai.
Noi nici nu știm unde-i sufletul. Inima este doar mușchi.
Creierul este o măduvă. Canibalii știu tăt. Ca și proștii.
Fugi de proști, mai mult decât de dușmani.
Istoria urmează isteriei, la fel cum poezia urmează suferinței.
Tu nu ești vecinul vieții, ești chiar viața, asta ești.
Înalt este Numele spre care mergi, tu nu ești un Nautilius.
Uitat este frigul iernii noastre învrăjbite.
Nu-L trimiteți în exil pe Dumnezeu, de voi depinde.

poezie de
Adăugat de Boris Marian MehrSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Între Ani!

A mai trecut un an fără să vrem,
Am făcut și facem tot ceea ce putem,
Ca să ne fie drumul vieții cât mai ușor,
Pentru unii drumul lor parcă-i un zbor.

Copiii vor repede ca să crească,
Bătrânii și-ar dori întinerească,
Noi, ceilalți, nu avem timp să ne gândim,
Dar ne-am dori, tineri mereu ca să fim.

Copiii cresc repede fără să știe,
Bătrânii se gândesc, dincolo cum o să fie,
Noi mergem înainte purtați sau nu de val,
Dar unii dintre noi, nu mai ajung la mal.

Iată-ne ajunși în ziua dintre ani,
Ziua în care uităm avem dușmani,
Majoritatea vom petrece și fără mulți bani,
Mulți, dar nu toți vor apuca noaptea dintre ani.

Cu toate acestea, eu vă îndemn la iubire,
La cât mai multă înțelegere, pace și fericire,
Să încercăm să fim mai buni în fiecare an,
Și fiecare dintre noi să ajute, chiar și pe dușman.

Viața este calea spre eternitate,
Și fiecare an este un pas,
Câți oare dintre noi, în realitate,
Știm cât timp sau pași, ne-a mai rămas?

poezie de (31 decembrie 2013)
Adăugat de Ovidiu KerekesSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Jorge Luis Borges

După o vreme (II)

După o vreme înveți că dacă stai lângă cineva pentru că-ți oferă un viitor bun
înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei dori să-ți recuperezi propriul trecut.
După o vreme înțelegi că doar cine este capabil să te iubească
așa cum ești, cu toate lipsurile tale, fără intenția de a te schimba,
te poate face cu adevărat fericit.
După o vreme înveți că dacă stai lângă cineva
doar pentru a-ți ușura singurătatea,
vei sfârși iremediabil prin a nu mai dori vezi deloc acea persoană.
După o vreme înveți prietenii adevărați sunt puțini
și că cine nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu,
se va trezi înconjurat de fățarnici.
După o vreme înveți vorbele spuse la mânie
continuă să-i întristeze pe ceilalți întreaga lor viață.
După o vreme înveți toată lumea își poate cere scuze,
dar iertarea vine doar de la inimile mari.
După o vreme înveți că dacă îți jignești profund un prieten
se poate întâmpla ca prietenia voastră să nu mai fie niciodată aceeași.
După o vreme realizezi deși ești fericit cu prietenii din jurul tău,
tânjești după cei pe care i-ai abandonat.
După o vreme înțelegi fiecare experiență trăită
alături de cineva este irepetabilă.
După o vreme realizezi oricine umilește sau disprețuiește
o altă ființă omenească va suferi curând aceeași umilință și același dispreț.
După o vreme înveți să-ți croiești drumul astăzi,
pentru că poteca zilei de mâine nu există.
După o vreme înveți grăbind, îmbrâncind lucrurile să se întâmple
nu faci decât obții un rezultat diferit de cel pe care ți-l dorești.
După o vreme realizezi că mai binele nu locuiește în viitor,
ci chiar în acest minut.
După o vreme realizezi , exact în clipa când ești fericit cu cei din jurul tău,
ți-e dor de cei absenți.
După o vreme înveți ierți și să ceri iertare,
mărturisești iubești, că ți-e dor, că îți trebuie ceva,
că ai nevoie de prieteni – pentru că în cavou
acestea toate nu au nici un înțeles și-i deja prea târziu.
Nu lăsa nimic și niciodată să se întâmple prea târziu.
Dar, din nefericire, numai după o vreme...

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba spaniolă. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Es.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
cumpărăturiCartea "The Total Library: Non-fiction 1922-1986" de Jorge Luis Borges este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -81.00- 34.99 lei.
Mihai Marica

Eu nu știu

Eu nu știu cum să mă numesc,
Nici nu știu ce-i omenesc.
Nici lumea nu o recunosc,
Nici viața ce o trăiesc.

Eu nu știu uneori ce mai gândesc,
Nici ce-mi doresc, ce pot iubesc.
Nici focul ce arde în mine,
Nici cine-l aprinde, cine-l întreține.

Eu nu știu de unde tot vine
Atâta dor în zile senine.
Atâtea lacrimi transpuse în rime,
Atâta chemare de tine.

Eu nu știu cine mă cheamă,
Cine visele tot îmi destramă.
Cine îmi alungă liniștea în penumbră
Pe unde gândurile îmi tot zburdă.

Eu nu știu cine mai sunt,
Ce legământ am pe acest pământ.
Cu cine l-am făcut, cine la hotărât.
Cine înaintea mea a știut.

Eu nu știu ce-i început, când a-început
Cum toate se-nvârt într-un tot nesfârșit.
Nu știu unde am greșit, dacă am greșit,
În tot ce-am făcut, în tot ce-am iubit.

Eu nu știu când m-am pierdut atât de mult,
Prin atâtea cuvinte tăcute doar pentru tine.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Tot ceea ce depinde de timp, sau ia timp este Maya, iluzia. Dacă vine și pleacă chiar un milion de ani de ar rămâne este iluzoriu. Iluzia este doar o vrajă care ți se pare reală, dar nu e. Exact cum vezi un număr de iluzionism la circ, tot așa fără realitate este această lume. Când privești un film și te identifici cu acțiunea, personajele de pe ecran par reale, dar în fapt sunt doar imaginare. Exact cum spune IIsus când afirmă: "Umbră și vis este lumea acesta, deșertăciune a tuturor deșertăciunilor!" Iar Buddha spune: "Absolut totul este iluzie!" Ceea ce nu are permanență, ceea ce se schimbă, se transformă, ceea ce ia timp așa cum sunt toate practicile sau așa-zisele căi spirituale, religii, absolut toate acestea sunt iluzorii, după cum întreaga manifestare este iluzie. Singurul care este Real fiind atemporal este Sinele, Este Dumnezeu, este Supremul. Fiind veșnic necreat nenăscut, mai înainte de toți veci El este adevărata noastră ființă. Noi suntem Dumnezeu cel veșnic fără formă dar ne credem o formă muritoare și de aici rezultă întreaga suferință umană. Nu vedem că tot ceea ce este născut este iluzie, este vis și că noi în fapt nu am fost născuți vreodată, ci doar mintea visează asta. Tot ceea ce este efemer chiar și milioane de ani de ar rămâne este iluzie, după cum ceea ce este etern este fără formă și este unicul Real!

citat din
Adăugat de George Aurelian StochițoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ce este viața

Viața este o suflare,
sau poate ceva mai mult.
Este scurtă-îmbrățișare
a timpului petrecut.

Viața e o alergare,
maraton fără sfârșit,
După fericirea care
ne-a vrăjit, ne-a amăgit.

Viața e o căutare
într-un timp nedefinit,
A miracolului care
doar în vis ne-a ispitit.

Viața este o fereastră
deschisă spre viitor,
Către care viața noastră
nu are aripi de zbor.

În zadar omul se zbate.
Idealul nu-l atinge.
Viața de trup se desparte,
Omul repede se stinge.

Vreme vine, vreme trece,
Fericirea-i doar un vis,
Rămânem statuie rece,
Cu ochii spre Paradis.

poezie de (februarie 2017)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook