Gânduri (I)

O lebădă singuratică-şi ia zborul din mare –
Decinderea-n bălţi nu-i scade prestigiul.
Cuibărind în plopii argintii,
Ea pândeşte, iscodeşte perechile de păsărele colorate:
"Nu vă este frică de pietrele praştiilor,
Aşa cum staţi acolo, odihnindu-vă pe crengilor copacilor?
Veşmintele mândre invită degete ucigaşe;
Cei care se-avântă-n înălţimi sunt asemenea zeilor.
Vânătorii de păsări mă urmăresc zadarnic,
Casa mea este nemărginitul cer albastru.

poezie de Zhang Jiuling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce propun stoicii este atât de anevoios şi de zadarnic! Stoicii presupun: toţi cei care nu se află pe treapta cea mai de sus a înţelepciunii sunt la fel de nebuni şi plini de defecte, asemenea celor care sunt în apă de două degete.

Blaise Pascal în Cugetări (1978)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa mea

Casa mea este înconjurată
de păsări
Dumnezeu a ştiut
a ştiut ce vreau
şi mi-a dat zborul lor

mă închin la aripile păsărilor
zburând alături de ele

poezie de Ion Şerban Drincea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lebăda albastră

Am privit odată o lebădă şi zborul ei
... dansând o stea în noapte.
Am ascultat odată o lebădă şi glasul ei
... tăcea izbind pământul.
... era lebăda albastră.

Am privit odată o lebădă...
"Ascultaţi!" - le-am spus,
"Ascultaţi cântecul lebedei albastre!"
Şi glasul ei... nu mai lovea pamântul.
Au început sa râdă.

"Priviţi castelul!" - le-am spus,
Priviţi castelul lebedei albastre,
Pe stâncă, sus o stea ea ne dansează!"

... Un fulger luminase sus, până la ea.
Şi vânătorii...-n jos priveau vânatul:
- o lebădă -

Dar, nu... Nu era ea.
A mea cânta.
Acolo sus, cânta mută
Lebăda albastră.

poezie de Laura Stăneaţă
Adăugat de Laura Stăneaţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contrast fără contrast

Mare albastră, cer senin
Intre ele, apus sublim
Nori de lebădă pe val
Albastru sau contrast

Splendoare de apă şi aer
Cerul adevărat, unde e?
Sus sau jos, jos sau sus?
Comparaţie cum să faci..

Contrast fără contrast
Stele sus, jos stele
Luna pe mare, lună pe cer
Nedumerit mă scald...

Stele plutesc pe mare
Inot, nu le pot prinde
Stele pe valuri de cer
Incerc să zbor la ele

Se depărtează cele din mare..
Sunt oare o fantă?
Poarta e in mine spre albastru?
Despart albastrul.. eu?

Răsar, apun şi eu
Astru nu pot fii, cine sunt..
Praf de cer botezat cu apă
Contrast de bine şi rău

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orhidee şi portocală (II)

Aici, la miazăzi de Yangzi, creşte un portocal roşu.
Toată iarna frunzele lui sunt verzi,
Nu din cauza solului mai cald,
Ci pentru că aşa îi este felul, obişnuit cu frigul.
Deşi ţi-ar putea încânta oaspeţii, tu îl laşi unde se află,
Departe, la poalele muntelui şi lângă fluviu.
Împrejurărle guvernează destinul.
Cauza şi efectul se înscriu într-un ciclu infinit.
Îţi plantezi piersicii şi prunii tăi,
Uitând de umbra altor pomi.

poezie de Zhang Jiuling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

Ţara mea este acolo
unde mi-am rostit cuvântul.
Ţara mea este acolo
unde-am sărutat pământul.

Ţara mea este acolo
unde soarele răsare.
Ţara mea este acolo
unde curg limpezi izvoare.

Ţara mea este acolo
unde ciocârlia cântă.
Ţara mea este acolo
unde libertatea-i sfântă.

Acolo este satul meu.
Acolo-îmi sunt părinţii,
În locul dat de Dumnezeu,
de Maica Domnului şi sfinţii.

Acolo ne este moşia.
Acolo trăiesc români.
Acolo este România.
Acolo suntem noi stăpâni.

poezie de Dumitru Delcă (8 iulie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

După furtună

Există-atâtea insule!
Multe precum stelele de pe crengile copacului ceresc la miezul nopţii,
de unde meteoriţii sunt scuturaţi şi cad
asemenea fructelor în jurul goeletei numită Zborul Sorţii.
Dar toate lucrurile trebuie să cadă – aşa a fost întotdeauna –
de o parte Venus, de cealaltă Marte;
cad – şi sunt unice – aşa cum Pământul este unic,
o insulă-n marele-arhipelag al aştrilor.

Primul meu prieten a fost marea. Acum, este ultimul. Şi cel mai drag.
Acum mă opresc din vorbit.
Muncesc, apoi citesc, relaxându-mă sub felinarul prins de catarg.
Încerc să uit ce-a fost fericirea,
iar când acest subterfugiu devine inutil, urmăresc stelele.
Uneori sunt doar eu şi spuma mării tăiată de foarfecele vântului
înălbind puntea, şi luna deschizând
uşa unui nor, şi lumina stelelor deasupra mea.

Mai este şi un drum în siajul lunii care mă duce acasă.
Din adâncul mării îmi cântă o creolă cu ochi de peruzea.

poezie de Derek Walcott, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A dispărut din vederea mea

Stau pe ţărm. Aproape de mine, o navă
îşi întinde velele albe în briza proaspătă şi porneşte către
oceanul albastru. Este un obiect de mare frumuseţe şi vigoare.
O urmăresc cu privirea răbdător până când atârnă ca puf de păpădie
sau ca un norişor în locul unde marea şi cerul se scufundă una în celălalt.

Atunci, cineva de lângă mine spune, " Iată, a dispărut."

Unde a dispărut?

A dispărut din vederea mea. Atât. Ea are catargul,
carena şi verga la fel de mari ca înainte de a trece pe lângă mine.
La fel, este nu mai puţin capabilă de-a-şi purta caricul spre portul de destinaţie.
Diminuarea mărimii ei este în mine – nu în ea.

Şi chiar în momentul în care cineva spune: " Iată, a dispărut,"
sunt alţi ochi care îi urmăresc sosirea, şi alte voci
sunt gata să strige voioase, " Uite-o, soseşte!"

Iar asta înseamnă a muri...

poezie de Henry Van Dyke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orhidee şi portocal I

Catifelatele frunze de orhidee, primăvara,
Şi florile strălucitoare de scorţişoară, toamna,
Îşi sunt suficiente lor însele, asemeni vieţii,
Care le adaptează celor patru anotimpuri.
Şi atunci de ce crezi că un eremit din pădure,
Alintat de vânturi parfumate, încântat de o anume frumuseţe,
Ar cere să fie transplantat în altă parte
Mai mult decât ar face-o oricare floare naturală?

poezie de Zhang Jiuling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căzut din cer

Mă îndepărtez
despuiat de frunze
cu urechea surdă la cântecul inimii
unde locuiesc păsările
cu ciripitul plin de priviri.

Ochii adorm obosiţi
şi mâinile
caută (cu disperare) întregul.

Sunt speriat de ghearele lumii;
îmi ascund carnea sub pielea copacilor.
Îmi este cu neputinţă să înţeleg ce vor...,
şi fug.

N-am nici sânge atât de albastru,
să-şi aducă aminte că sunt
viţa unui neam
căzut din cer cu îngeri.

Am numai lacrima unui cuvânt
la care mă uit
cum picură-n poeme.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (13 februarie 2012)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rechinul sau omul? Credeţi că rechinii sunt cruzi, nu-i aşa? Credeţi că sunt cele mai crude animale de pe Pământ, nu-i aşa? Aşa ni-i arată filmele horror, nu-i aşa? Atunci cum i-am putea numi pe vânătorii de rechini, care îi capturează, îi imobilizează şi le "recoltează" înotătoarele, adică le taie de pe rechinii vii cu o lamă de metal încinsă şi aruncă rechinii înapoi în apă, fără înotătoare? Pentru că nu mai pot să înoate, rechinii se scufundă în apă şi mor sufocaţi, iar dacă reuşesc să plutească un timp la suprafaţa apei, sunt ucişi de prădători. Vânătorii de rechini vând înotătoareele pe piaţa neagră cu cca 1200 USD/kg. Pentru om, "recoltarea" înotătoarelor de rechin este tot atât de morală ca şi recoltarea castraveţilor. Iar omul face asta din lăcomie de bani şi pentru că din înotătoare se prepară "supa de înotătoare de rechin", pe care unii o consideră o delicatesă, sunt destul de snobi şi au destui bani ca să plătească această supă extrem de scumpă. Aşadar, cine e mai crud: rechinul sau omul? Rechinul, care ucide din instinct, pentru că îl împinge foamea, care ucide pentru a trăi, sau omul, care ucide din lăcomie de bani şi pentru plăcerea pe care i-o dă snobului bogat "delicatesa" "supă de înotătoare"?

George Budoi în Peştii, pescarii şi pescuitul în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (28 noiembrie 2021)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru infinit

Tu eşti iubirea mea albastră!
Marea mea albastră!
Visul meu albastru!
În dimineaţa albastră!
În noaptea tot albastră!
Lumina din fereastra albastră!
Steaua mea albastră!
Pătrunzi în tot albastru!
În gândul meu albastru!
În versul meu albastru!
În viaţa mea albastră!
În moartea mea albastră!
Noi suntem albastrul,
Într-un... cer albastru!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei ce ocupa funcţii înalte din impulsuri nobile sunt mulţi, dar nu e niciunul care sa-si păstreze, atingând asemenea înălţimi, o inima buna.

Chabua Amirejibi în Data Tutashkhia (1975)
Adăugat de drcirstea
Comentează! | Votează! | Copiază!

CIOCÂRLIILE

Înspre înălţimi de cer,
Printre razele de soare
Urcă lin, se văd cum pier
Două puncte negre-n zare.

Fâlfâiau în vânt stingher
Din aripile-i uşoare
Înspre înălţimi de cer,
Printre razele de soare.

Pe o rază sclipitoare,
Urcă dragostea-n eter,
Cu dorinţă arzătoare
Împreună vor să zboare
Înspre înălţimi de cer.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă

din cer coboară timpul
spre noi
trecutul face bagaje, uitând că-am-fost

eu nu las vremurile să mă ucidă
scriu gânduri în ele
pe cer, pe pământ şi pe aripile păsării
dinspre apus
bate dinspre toamnă cu primăvară
nu uitarea bate şi-aici
frunzele nu cad spre crengile copacilor, invers din ruginiu
cu albastru de cer colorat
lumea nu-i numai din otravă făcută
iar viaţa
nu-i povară decât pentru oamenii
...
iar iubirea nu-i frânghia cerului fără a-ţi da osteneala
pentru ca să ajungi la ea!

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu cine eşti?

Eşti doar o frământare a timpului uitat,
sau eşti zeiţa care nicicând n-a abdicat
şi-a zeilor putere spre oameni o îndrepţi,
trasându-le cărarea ce-i duce la cei drepţi?

Eşti o închipuire, eşti nimfa din păduri,
doar o hamadriadă ce, uneori, te-nduri
să ieşi din lumea-ţi verde, din casa ta de vis,
spre-a netezi cărarea ce duce-n Paradis?

Eşti poate un oracol, ce-apare din vechimi
cu soarta mea în mână: abisuri, înălţimi,
înscrisuri ne-nţelese, pe-un pergament de timp
mesaj din alte vremuri, venit de prin Olimp?

Fiica neştiută a unei energii
ce-n viaţa pământeană, cu ai naturii fii,
a fost însărcinată, de la pămînt la cer,
cu viaţa ce apare din marele mister?

Eşti marea mea-ntrebare, eşti o minune azi,
iar dacă eşti venită din cer sau dintre brazi,
din marile legende sau, poate, din poveşti
şi vrei să-mi fii iubită, răspunde-mi: cine eşti?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo e altă lume

Acolo unde este ea
Vântul se parfumează
Acolo unde este ea
Soarele de nori se depilează
Acolo unde este ea
Păsările au aripi de petale
Acolo unde este ea
Fluturii sunt evantaie
Acolo unde este ea
Lună se rujează
Acolo unde este ea
Noaptea poartă dresuri de mătase neagră
Acolo unde este ea
Apa se îmbată în sărutare
Acolo unde este ea
Pământul pe urme îi răsare câte o floare
Acolo unde este ea
Cerul are căprui culoare
Acolo unde este ea
E plecată şi inima mea...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Londra, când se ivesc poliţiştii, înseamnă că hoţii sunt prin apropiere. Ai fi ispitit să crezi că aceştia din urmă îi urmăresc pe cei dintâi. Cel puţin un lucru e sigur: poliţiştii nu-i urmăresc pe hoţi.

Paul Feval în Misterele Londrei
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă de marinar

Oh, lucruri scumpe, de fală, marinarul n-are –
Doar un cufăraş de lemn şi-un costum ars de sare.
Dar, oricât de modest în ochii celorlalţi apare,
Pe Dumnezeul cel viu, a lui e-ntreaga mare!

Distanţa care creşte-n urmă şi care-n faţă scade,
Şi inima de-a fi acasă pe valurile albe şi nomade
Pe nava care lasă-n pupa o volbură de ape-n spume,
Prin zile toride şi furtuni sălbatice, nebune.

Oh, un marinar nu are prea multe de iubit –
Dar are deasupra, albastru, tot cerul infinit
Şi talazuri în jur argintii cum e cobaltul
Hălăduind, în tunet, de la un ţărm la altul.

Aşa că-nmormântaţi-mă,-n ora morţii mele,
Acolo unde cliperele înalţă albe vele;
Lasaţi trupului meu, atunci rece, încântarea
De-a dormi-n singura casă pe care-a avut-o – marea!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noah 7

Numărat, judecat, pedepsit,
Înot pe spate, voios,
O durere din adânc,...
Din care adânc?
Nu suntem oare, frunze
Sau trestii gânditoare?
Adânc este doar Oceanul,
Spun, "quia absurdum est",
Un protest, dar ce folos?
Mă apropii de mal,
Doamne ce nuferi, ce nalbe?
Plutim de la un mal la altul.
Aceasta e trecerea?

Dispreţuim noi trupul,
Lui nici nu-i pasă, ucigaşul e firav,
nu are minte, aşa vorbea şi soacra mea Zarathustra,
cea cu zacusca, predicatorii sunt morţi,
moartea predică singură,
în piaţa publică muştele îşi scriu memoriile,
copilul veni cu oglinda,
se scutură grinda de atâţi spânzuraţi,
vânt de sare şi soare îl biciuieşte.
Se plimbă gol pe malul abrupt.
Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează.
Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea.
Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile?
Norii se depărtează imperiali.
Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi.
Barba se ia ca o cenuşă pe degete,
goluri de timp, goluri de memorie,
cine scrie despre lacrimi nu ştie ce este transparenţa.
Erau dureri cândva, s-au dus cu norii,
străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul
cum pluteşte cu vioara sub bărbie,
stelele îi cântă-n strună,
el a uitat de glonţul ce l-a străpuns cândva.
De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele
şi dau din braţe, cuprinşi, parcă de o teamă nebună?

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!