Alb cu lumina

Cu faţa la răsărit şi spatele către apus
îmi vedeam memoriile în tragic învelite,
din coincidenţe puse pe un fulger am compus
iubirile cu semne de întrebare împletite.

Şi am ţinut în bancă anii mei de tinereţe,
în conturile legănate în eternitate,
ca să-i am dobândă la zilele de bătrâneţe
presărate peste trotuarele asfaltate.

Şi nu am înţeles cântecul ciocârliei triste,
deşi săruturile fredonau doar o romanţă.
Fereastră mi-a fost iubirea ce-o doream să existe
şi albit de gânduri n-am căutat nici o vacanţă.

Dar vine timpul gândului spre albul de mireasă,
chiar şi pentru strălucirea sclipirii de zăpadă.
Imaculatul alb de lună, a nopţii crăiasă,
îşi caută lumina pe a cerului estradă.

În viaţă emoţiile se scaldă-n amorţire,
spre lumină o albă rugăciune avem de spus
când am ajuns pe albele cărări de despărţire
cu spatele la răsărit şi faţa către apus.

poezie de Constantin Rusu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conversaţie mondenă

m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând liniştit, sp-i spun – "rochia ta"
(dar nu-i priveam faţa, nu o vedeam) – "abia
acum văd, ai o rochie violetă". (acele dâre

ale alcoolului îmi zgâriau faţa, ca atunci
când mergi prin zăpadă, în soare.) "ai o rochie
violetă", îi spuneam surprins. (şi e
ca o flacără aderentă care te consumă. pe brânci

mp târăsc către ea – aş fi putut să-i spun,
dar minţeam – văzusem demult cum gulerul întunecat
al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.)
şi mereu îmi spuneam: - dacă-i privesc faţa acum,

am să înţeleg – am s-o văd pentru întâia dată
cu adevărat. şi mi-am ridicat ochii spre faţa ei nemişcată.

poezie clasică de Mircea Ivănescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De pe dealul din spatele grădinii!

Pe dealul din spatele grădinii,
De câte ori am ocazia, urc până sus!
Nu ca să îmi spionez vecinii...
Să văd soarele, la răsărit sau la apus!

De acolo, din vârf, eu văd multe semne.
Observ cum funcţionează un sistem!
O societate fără prea multe îndemne,
La o lume mai bună, la un bun ecosistem!

Văd păsări care zboară spre o destinaţie.
În văzduh e mult mai clar ca pe pământ!
Pe cer, mai circulă şi avioane cu reacţie,
Dar cu un alt scop, cu un alt deznodământ!

Cobor privirea spre casa unde eu locuiesc,
Şi înţeleg, destinul nu eu mi l-am ales!
De pe dealul din spatele grădinii, privesc,
Spre un creeator universal, bineînţeles!

poezie de Ovidiu Kerekes (28 septembrie 2017)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Direcţie corectă a României

Socot că bine-am chibzuit
Să-ntoarcem spatele spre rus,
Căci de-am fi mers spre Răsărit...
Am fi Apus!

epigramă de Mihai Haivas din revista EPIGRAMA 100 (2022)
Adăugat de Mihai Haivas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magii de la răsărit

M-am întors...
Zilele treceau greu departe de casă.
Mi-a fost dor de grădina cu meri,
De Ampoiul îngheţat
Şi chiar de trenul ce urca spre Zlatna.

Uliţa satului este pustie...
Ici colo o lumină licăreşte la geam
Calc pe amintiri,
Mă aplec, le iau in braţe
Şi-mi încălzesc cu ele inima.

Păpuşa doarme într-un colţ.
Săniuţa mă strigă din pod.
Zăpada albă încoronează munţii
Şi acoperă liniştea din vale
Timpul s-a oprit în loc întrebător.

- Te cunosc de undeva?
- Da, mă cunoşti, m-am schimbat, adevărat,
Dar tu eşti gravat pe retina ochilor mei
Cu zâmbet de copil, cu omul de zăpadă
Şi cu "Magii de la răsărit"

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apus şi Răsărit

Deşi-n repaus pare-a fi a noastră viaţă trecătoare
Precum un soare la apus ce-n orizont s-a rezemat,
Într-un răstimp ce legea sa, ea timpul nu i l-a cruţat,
Pe când era şi n-a mai fost, îmi lasă-un semn de întrebare.

Căci de va fi ca eu să mor, se va-ntâmpla odată asta;
Privesc în sus, privesc în jos, şi-acum adânc inspir în piept
Şi nu-mi rămâne mai nimic, decât răspunsul să-l aştept:
– Rodi-va oare-un răsărit ce aminti de viaţa-aceasta?

poezie de George Ciprian Bălan din revista Luceafărul de seară Botoşani (3 noiembrie 2019)
Adăugat de George Ciprian Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mandolinate

Când l-a zărit,
Venea în sus
Din răsărit,
Ea — din apus.

De nu mă-nşel,
Era-n april:
Copil şi el,
Şi ea copil!

Cum s-au văzut,
Dragi şi-au căzut.
Cum şi-au zâmbit,
Şi s-au iubit.

Şi-au hoinărit
În jos şi-n sus,
Spre răsărit
Şi spre apus…

Dar ceasul cel
Fatal veni —
Ea râse, el
Îngălbeni:

S-au despărţit;
Şi ea s-a dus
Spre răsărit,
El — spre apus…

II
Te prind
Fiori
Privind
La flori
Vai, când
Mai treci
Pe vechi
Poteci
Şi vezi
Trecând
Perechi
La braţ,
Şi cum
Te-abaţi
Din drum,
Oftezi
Şi-ţi chemi
În gând
Un blând
Profil,
Şi gemi
Plângând
Nebun,
Ca un
Copil!

III
Eu ştiu cât sânt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Şi nici în cer…
Şi-atâta-ţi cer
În schimb, ca preţ:
Doar să zâmbeşti
Când trist, pe drum,
Îl întâlneşti
Pe cântăreţ —
Tu numai cum
Ştii să zâmbeşti!

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna

Motto: "Timpul n-o uzează; ea-i călăuzeşte carul;
Moartea sub secera ei îşi face veacul." (Walter Raleigh)

Luna plină cu razele ei bine-cunoscute
Îşi înalţă la răsărit capul din eter,
Nepăsătoare că nopţile-s tot mai scurte
Străluceşte consecvent pe cer.

Ea nu dispare ca norocul meu, pe care
Razele-i nu-l binecuvântează, nici susţin;
Când eu voi fi ajuns la capăt de cărare,
Ea va lumina la fel, nu mai puţin.

Iar dac-acum abia luceşte spre apus
Şi-i e palidă lumina pe şesurile bolţii,
Întotdeauna pe orbita ei, acolo sus,
Va fi regina nopţii.

poezie de Henry David Thoreau, 1817-1862, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul se învârteşte însă de la vest spre est, adică de la apus spre răsărit şi de-aceea vedem bolta cerească mişcându-se de la est spre vest, adică de la răsărit spre apus. Iluzia e tot aceea pe care o încercăm când ne aflăm într'un vagon al unui tren în mişcare: Dacă privim pe fereastră, ni se pare că fug arborii, fug casele, pe când în realitate ştim bine că trenul e cel care fuge. Şi încotro fug pomii şi casele? Tocmai în direcţie opusă trenului. Nu trebuie să ne mirăm că învârtirea boltei cereşti este o simplă părere; o vedem şi totuşi nu există.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daţi-vă din lumină

Călătoream dinspre apus spre răsărit
şi am văzut, că moarte nu există,
că toate insurecţiile asupra acestui regim
sunt ornamente în jurul vieţii săpate,
şi mai sunt dihotomii ale Limbii,
ce, dacă e mută,
în "panta rei" o trezesc îngerii încuviinţaţi
de un om, de un om.
Dinspre apus călătoresc în fiecare zi
şi-mi decelez singura proverbialitate occidentală,
despre donatorii de sânge îndrăgostiţi de timp,
de unde pleacă înspre origini, spre lumină.
Atât de flegmatic am călătorit şi am descoperit
ce inutili în inserţiuni sunt vesticii,
care proslăvesc misterul beznelor.
Pe coloana vertebrală a estului e atâta lumină,
încât presimt revigorarea
sosirii mele din călătorie,
în locul de unde am pornit dinspre Apus.
Panta rei, ca o milostivă alegorie
a umanităţii...
Încep să călătoresc
pe unde mă duce lumina mută
din interiorul creierului, identic cu mine:
-Daţi-vă din lumină,
daimonii s-au întors
cu faţa spre soare.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub descântecul tău

Nu ar trebui...
Să mă faci să sufăr
Atunci când vezi
Că alerg către tine
Eu vin cu grăbire
Nu de la răsărit
Nici de la apus
Şi ar fi trebuit
A şti asta.

Vinovăţiile mele
Sunt mici
Încrustate adânc
Cu numele tău
Risipit a uitare
Ca un dor
Aruncat ireal
Spre iubire

Epitetele bleau
L-am căpătat uşor
Fugind către tine
Cu aripi de nor
Şi vânt de tăceri
Pentru că tu
Ştii bine că eu
Tot sub
Descântecul tău
Mă învârt.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am spus

Am spus mi-e dor când mi-a fost dor
Şi-am spus te rog când am dorit,
Am spus nu vreau şi-am vrut să mor,
Atunci când nu m-ai mai iubit.

Am spus că ştiu când n-am ştiut
Şi-atunci când n-am avut am dat,
Am plâns atunci când m-a durut
Şi-am spus nu pot, dar am răbdat.

Am spus că am când n-am avut
Şi nu ţi-am spus cât te doream,
M-am întristat când te-am pierdut
Şi-am spus sunt prost, fiindcă eram.

Am spus că pot când n-am putut
Şi că-i uşor când mi-a fost greu,
M-am supărat, dar mi-a trecut
Şi-am fost întotdeauna eu.

Am spus mereu ce-aveam de spus
Şi-am scris să ştii că te iubesc
Şi-atuncea când voi fi apus
Şi n-o să pot să mai vorbesc.

Doar un cuvânt am să mai spun
La modul cel mai serios,
Mi-e drag de tine cea de-acum
Şi tot ce-am spus e de prisos.

poezie de Ovidiu Vasile din Damen-Tango
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa

I

Din soare,
Ca pe gura unei amfore prea plină,
Răsturnată
De pe-un umăr gingaş de virgină,
Dimineaţa
Toarnă din belşug lumină
Peste valea toată.

Şi natura-n pripă deşteptată,
Parcă poartă pleoape ameţite
De lumina ce-a venit deodată,
Peste dealurile adormite.

Jos în vale,
Văl subţire se adună
Dintr-un praf ce-a cărunţit în noapte,
Din tot praful străveziu de lună
Ce-a căzut pe grâurile coapte.

Nouraşi de ceaţă străvezie
Peste care, alb, seninul cerne:
Parcă-nsamnă nişte albe perne
Pe un pat nestrâns care-ntârzie.

Peste satul încă adormit
Şi pe valea iazului cu stuf,
Fumul dimineţii liniştit
Se aşază moale ca un puf.

Şi prin vălul scânteierii roze
Nu te poţi uita la răsărit;
E-acolo ceva nedefinit,
E cascada unei nebuloze.

II

Şi Dimineaţa,
Stând încă în genunchi
Cu fruntea-i albă ridicată-n zare,
Ca pe gura unei amfore,
Din soare,
Toarnă din belşug lumină,
Mănunchi după mănunchi.

Şi Dimineaţa,
Înseninăndu-şi, de răcoare, faţa,
Cu părul ei de aur, despletit,
Ridică amfora ei plină
Tot mai sus, -
Şi-acum în picioare
Pe zarea de la răsărit
Toarnă mereu din soare
Până ce moare,
Cu faţa la apus.

poezie celebră de Demostene Botez din Floarea pământului (1920)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptare

luna rece priveşte
pământul gol
o lentilă pe faţa unui orb
jumătate neagră
călătoreşte spre a fost

număr în apa timpului
zile
până la ultimul răsărit
când nu mai pot fi
nici un apus

nu vreau să topesc viaţa
numai în mine
te aştept
la primul pătrat

poezie de Viorel Muha (3 decembrie 2012)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă florilor de gheaţă

De-atâtea ori, purificarea, ne-apare-n alb – boboc de crin.
Un anotimp, Zâna Crăiasă... Şi ne dorim copii să fim.
În flori de gheaţă prinse-n suflet, poveşti pictate la fereastră
Ne luminază-ntunecarea şi revenim copii, acasă.
Mireasmă de gutui şi pâine, vin fiert, dovleac şi cozonac,
Mustind din casa bătrânească, m-aşteaptă iar, să vin cu drag.
La tâmple albe, sub broboadă, de timp şi gânduri troienite,
O văd din uşă şi pe mama şi pe bunica. Ia aminte!

De-atâtea ori, purificarea ne-apare-n alb – boboc de crin,
Simbol adus copilăriei în care îngeri întâlnim.
Un anotimp de vis şi umbre, bătrâni, la tâmple cu ninsori,
Argint de stele în panere, copac împodobit cu flori.
Omătul fin cernut deodată, ţurţurii, omul de zăpadă...
Sub flori de gheaţă, flori de stele au început de ieri să cadă.
În Yan şi Yn se-mparte lumea, apus şi răsărit de zei,
Precum se-mparte viaţa noastră în anii buni şi-n anii grei.

Un anotimp, Zâna Crăiasă... Şi ne dorim copii să fim.
Dar timpul nu se mai întoarce, nici nu putem să îl oprim.
Trec amazoane iar în noapte, vânatu-a început târziu.
Mă-ntreb când am albit la tâmple. E prea curând şi nu mai ştiu
De ce în lumea mea, sub ochiul ceţos şi obosit, bolnav,
Culorile-au pierit sub umbre de neculori – negru şi alb.
Dar chiar şi-această întrebare îmi pare greu de descifrat
Şi inutil îmi e răspunsul cât n-am găsit un vinovat.

În flori de gheaţă prinse-n suflet, poveşti pictate la fereastră...
Mă-ntorc plângând, copilărie, în amintiri, în gând, acasă.
Iubirea – lavă ce se-nalţă precum un val sub flori de vis,
Adoarme-n florile de gheaţă al căror mugur s-a deschis.
Sub voaluri fine de mireasă, virgină-n suflet, spre-napoi
Îmi trec privirile rămase cu amintirile de voi.
Viaţa şi moartea sunt poeme în care toţi ne întrupăm,
Numai sub troienite umbre, umbrita pleoapă ne-o plecăm.

Ne luminează-ntunecarea, să revenim copii, acasă,
Dar lumea-i albă şi-nainte şi alb în suflete se lasă.
Ne-aşteaptă tâmple de ninsoare, un clopot rece despicând
Lumea de dintre cei de-acasă şi recea piatră de mormânt.
De ce acoperiţi cu negru lumina-arzând ca o feştilă
Pe-altarul non-eternităţii?! Lăsaţi-mi strofa de lumină
Să treacă pe sub pomii-n floare! Pleoape de plumb... S-au risipt
Şi ierni şi stele, flori de gheaţă şi tot ce-odată am iubit.

Mireasmă de gutui şi pâine, vin fiert, dovleac şi cozonac...
Copilărie, albă miere, cu gândul încă nu mă-mpac
Că te-am pierdut, mă-ntorc la tine şi-n rugă redevin copac.
Şi-mi cresc din trup aripi de îngeri, altoi din neamul geto-dac...
Nici nu mai simt cum ninge-n mine, deodată redevin vulcan
Uitând parcă de-a morţii clipă, rememorând an după an.
Mi-e-n sânge curgerea, un clopot, vuind spre cele patru zări,
Rodesc copaci la tâmpla ţării şi cad sub tâmple de ninsori.

Mustind din casa bătrânească m-aşteaptă iar să vin cu drag,
Dorul de mamă şi de tată, ninsori din crengile de fag...
Şi ninge-n mine flori de gheaţă şi mă cutremur repetat...
Curând mă voi întoarce-acasă. Străbuni şi iarnă m-au chemat.
Vin îngeri iar să poposească la tâmpla mea. Prima ninsoare
Sărbătorită cu bunicii şi îngerii, sub teiu-n floare.
Mă dor de-atâta nemişcare braţe şi gânduri şi tăceri,
Doar amintirile mă cheamă – altar al veşnicului ieri.

La tâmple albe, sub broboadă, de timp şi gânduri troienite,
Îmi amintesc deodat' de mama şi de bunica mea cuminte
Şi cade lacrimă de gheaţă pe alb mormânt de flori de nea
Şi ninge-n suflet cu iubire şi amintiri, măicuţa mea.
Venind din vremuri troienite, precum un clopot m-a strigat
Bunica mea, femeie blândă, ce-n alte timpuri a plecat.
Apoi mi-a spus: "Rămâi, copilă! Doar să te văd eu mi-am dorit."
Şi ninge peste chipul mamei şi al bunicii, flori de mirt.

O văd din uşă iar pe mama şi pe bunica. "Ţine minte!
Şi nu răspunde la chemare, noi suntem azi la cele Sfinte."
Argint în suflet şi în păr... Ninge la geam cu flori de măr.
În alte timpuri, când adorm, renasc prin voi, în adevăr.
Cad ploi de flori de gheaţă, pe-un alb mormânt şi trist,
Vă port de-o veşnicie, mirese de lumină, în gânduri şi în vis.
Cad flori de gheaţă, albe flori de gheaţă, peste morminte, clipe, viaţă...
Cad flori de gheaţă, albe flori de gheaţă... cad flori de gheaţă, albe flori de gheaţă...

O văd din uşă iar pe mama şi pe bunica... Ţine minte,
La tâmple albe, sub broboadă, de timp şi gânduri troienite,
Mustind din casa bătrânească, m-aşteaptă iar să vin cu drag
Mireasmă de gutui şi pâine, vin fiert, dovleac şi cozonac.
Ne luminează-ntunecarea şi revenim copii acasă,
În flori de gheaţă prinse-n suflet, poveşti pictate la fereastră.
Un anotimp, Zâna Crăiasă... Şi ne dorim copii să fim...
De-atâtea ori, purificarea ne-apare-n alb – boboc de crin.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apus

Peste iazul de sub sălcii
Cocorii au pleca în bejenie,
Seara stelele s-au adunat la vecernie.

Peste mormintele noastre
Fruntea sfărâmată a serii
Ne-aduce aminte de zilele învierii.

Peste zidurile albe ale cetăţii
Sub arcuri de gânduri
Urcăm călători spre miezul nopţii.

Cade purpura nopţii peste tot,
Fruntea înnoptează sub clarul de lună,
Doamne, ce toamnă nebună...

Semne, gânduri şi stele se-ascund rebele
În iazul de sub sălcii adormit,
Doamne, ce mult te-am iubit!

Peste deal s-a făcut toamnă,
Peste suflet primăvară,
Peste gândurile mele
Trece-un cârd de rândunele,
Unde fugi, Doamne, cu ele?...

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (28 septembrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luke Havergal

Du-te către poarta dinspre apus, Luke Havergal,
Unde braţele iederii, albe, flutură pe pereţi batiste ca un sol,
Şi aşteptă-acolo-n amurg, vei primi veşti curând.
Frunzele-ţi vor şopti despre ea, iar unele duse de vânt,
Cuvinte-n zbor, te vor lovi, te vor arde ca un pârjol;
Dar, du-te, şi dacă-asculţi, ea te va chema încetişor.
Du-te către poarta dinspre apus, Luke Havergal –
Luke Havergal.

Nu, nu există zori pe cerurile dinspre răsărit
Pentru a fisura noaptea din ochiul tău înnebunit;
Dar, unde beznele din vest se-adună rând pe rând,
Întunericul va pune capăt nopţii în curând:
Cu fiecare frunză care zboară, Domnul ni se dăruie, ucis –
Iar iadul nu se judecă în jumătăţi de paradis.
Nu, nu există zori pe cerurile dinspre răsărit –
Dinspre răsărit.

Am ieşit din mormânt să-ţi spun ce ai de făcut,
Să-alung de pe fruntea ta acea flacără, acel sărut
Care strălucind în valuri de lumină şi de fum
Te orbesc într-atât că nu mai vezi adevăratul drum.
Da, există-un singur drum spre locul unde-i ea,-n azururi,
Amar, dar unul pe care credinţa nu-l va pierde pururi.
Am ieşit din mormânt să-ţi spun ce ai de făcut,
Ce ai de făcut.

Mai există poarta dinspre apus, Luke Havergal,
Cu frunze pe pereţi albi precum batista unui sol,
Du-te, pentru că vântul le sfâşie zi de zi,
Nu-încerca să desluşeşti ghicitori lumeşti, orice ar fi –
Nici să le urmăreşti căderea continuă-n gol;
Ci, du-te, şi dacă mai crezi în ea, te va chema din nou.
Mai există poarta dinspre apus, Luke Havergal,
Luke Havergal.

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vaporul lunecă între malurile joase, acoperite de sălcii. Văpaia lunei se farmă de muchiile valurilor; ici şi colo pe luciul apei tremură strop de lumină. De la Calafat Dunărea-şi abate cursul spre apus, tăind o curbă adâncă în ţărmul Bulgariei, până-n faţa satului Desa, de unde se-ndreaptă iarăşi spre răsărit.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Desa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Punct în răsăritul propriului apus

Între răsărit şi îngenuncheatul apus
Creştetul meu desenează un semicerc.

Între apus şi-ndepărtatul răsărit
Umbra mea desenează cercul întreg.

Ce punct e-n răsăritul propriului apus?
Nici duhul universului nu are răspuns!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghicitorile lui Merlin

Cum mergeam de unul singur

Pe plaja-întinsă cu nisip fin,
" De unde vine-acest susur?"
M-a-întrebat Merlin.
"E doar," am răspuns,
"Profund, oftatul mării din adâncul său"...
" O, nu!" a zâmbit magicianul,
" E iarba care creşte pe mormântul tău."

Cum visam dus pe gânduri,

Culcat pe pajiştea din cimitir,
"Ascultă," a şoptit Merlin,
"Ce se-aude, e-o adiere de zefir?"
" E iarba care creşte,"
Mi-am dat cu părerea; dar tot el întrebării
Chicotind, a dat răspuns, "O, nu!
Este ecoul valurilor mării."

Cum mă îndreptam spre casă,

Părăsind ţărmul, mai spre seară,
"Ce-i purpura aceea?"
M-a întrebat Merlin a treia oară
"Doar Soarele care coboară
"S-aţipescă"-am presupus....
"Pentru Răsărit vine-un Apus " a spus Merlin,
Dar şi-un Răsărit pentru Apus."

** Merlin – personaj mitic din legendele galeze din Evul Mediu despre regele Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Zilele nu sunt nici pe departe o poezie...
Poezie e ceea ce ascundem din calea clipelor reci şi seci...
ca să nu ne moară sufletul...
Poezie e esenţa încă verde a inimii,
ce-a mai rămas din drumurilor desfrunzite de oameni...
Şoapte pe la colţuri de ziduri reci...
ascunse în spatele tarabelor deşirate de nimicuri...
E cântecul ce răsună sub clar de luna...
după ce ceasurile au bătut în miez de noapte...
Deseori poezia se ascunde de lumina zilei...
pentru ca zorii destramă visul...
la fel cum stinge stelele
împlinitoare de dorinţe vii...
Între apus şi răsărit curge viaţa...
cântec trist, cu versuri calde,
Versuri plânse, vărsate pe claviatura unui suflet...
Cuvinte şoptite scrise tremurând pe piele... şi puse pe muzică...
Poezii scrijelite cu inima pe suflete...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!