Târziu în suflet

S-a făcut târziu în suflet,
îl strâng cu mâna de pe drum
mă gândesc că poate s-o fi prins ceva în el,
în timp ce noi mergeam din om în om,
întrebându-i ce mai fac cu viaţa.
A nins aşa de frumos
că ne-au rămas paşii în zăpadă
(să mai zică cineva că n-am existat!)
în timp ce râdeam.
Aici, pe unde-am ajuns,
e foarte departe şi frig,
şi-aş mai vrea să aud o dată
povestea aceea
despre noi
jucându-ne
dincolo de deşerturi.

poezie de Iuliana Şerban
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie despre noi

(pentru Raluca)

Unii îmi spun că ţi-ai schimbat demult adresa,
Oricum e cam târziu s-o aflu şi poate inutil,
Dar vreau să ştii că trec pe strada ta adesea,
Şi-mi tremură privirea şi plâng ca un copil.

Unii îmi spun că ai rămas frumoasă ca pe vremuri,
Că ochii-ţi de smarald încă aruncă flăcări verzi,
Din trista disperare de dincolo de ceţuri,
Aştept printre -anotimpuri să vii ca să mă vezi.

Alţii mi-au spus că ai plecat foarte departe.
Iar eu aş vrea doar să le spun povestea despre noi,
Şi aş mai vrea ca ţie să-ţi trimit ultima parte,
Dintr-o legendă scrisă undeva, căndva, de amândoi...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ospăţ

Fiindcă am ajuns mai târziu
ospăţul era la felul doi
"Vapoare fierte în apă stătută"
Un fotograf ne făcea cu mâna amputată
a unei domnişoare
poze (pe sub masă) la pantofi.
Sclavii dezbrăcaţi stăteau pe jos întinşi în loc
de covoare
şi noi mai mergeam uneori într-o cameră
să ne întoarcem arcurile...
O doamnă(soţia unui evadat..) cu o pălărie
plină cu săpunuri
îmi povestea despre balonarea lui Heidegger
cu fiinţa fiinţării. Îi ieşeau bule de săpun
din urechi... aşa că am urcat în salonul
cu şosete unde am probat nenumărate feluri
de picioare.
Îmi suna inima şi m-am retras pe terasă.
Sângele îmi curgea din ochiul stâng şi cineva
a început să râdă din ochiul la care ţinea companie.
Am coborât la desert.
unde ne-au fiert
cu transpiraţia gladiatorilor ce mirosea a măsline...

Am desenat un câine în zăpadă
şi imediat o lesă a coborât zâmbind.
Acum stau de zgardă!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faptul, observat de noi toţi, că noaptea cerul e întunecat, e foarte important. De aici rezultă că universul nu poate să fi existat dintotdeauna în starea actuală. Trebuie să se fi petrecut ceva care să fi aprins stelele cu un timp finit în urmă, astfel încât lumina de la stelele foarte îndepărtate nu a avut încă timp să ajungă la noi. Aceasta ar putea explica de ce noaptea cerul nu străluceşte în toate direcţiile.

Stephen Hawking în Universul într-o coajă de nucă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mie dor de-acasă...

Mi-e dor de iarba crudă, din poteci,
Pe care mi-am păşit copilăria,
De iernile sălbatice... şi reci,
De crângu'-n care cântă ciocărlia.

Mi-e dor de tine mamă... şi de voi,
Mi-e dor de teiul frunzărind în geamuri,
De lacrima căzută... dintre ploi,
Mi-e dor de vânt, de umbre şi de ramuri.

Mie dor de teama sărăciei crunte
De care am fugit aşa departe,
Azi, piatra ei, s-a transformat in munte,
Stă mamă, între noi... şi ne desparte.

Aici, departe, mamă, sângerez...
Mi-e sufletul... arzândă vâlvătaie
N-am timp, în noapte, nici să mai visez,
În zi, n-am timp să mai ascult o ploaie.

Aici, singurătatea-i peste tot,
Mă strâng nespus cătuşele tăcerii,
Am obosit... şi mamă, nu mai pot
O stavilă şi-un frâu să-i pun durerii.

Mi-e dor de-acasă, mamă... tare dor,
De pâinea care sta cu noi, la masă,
Muşcata înflorită, din pridvor...
Mi-e tare dor, mi-e dor... mi-e dor de-acasă.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un înger

Zilele trec triste şi goale
noi mereu ocupaţi cu diverse,
cine are timp de meditaţii,
de suflet, unde va fi
dupa ce noi ne vom ridica
la cer?
Avem mereu ceva de făcut
evident pentru alţii,
pentru efemer
dar n-avem timp pentru
veşnicie,
da, ştiu,
toate sunt deşărtăciuni aici,
însă dincolo... oamenii mei buni
ştiţi ce este?
Eu ştiu despre mine
că sunt un înger de lumină!

poezie de Lusiana Drăguşin (27 ianuarie 2013)
Adăugat de Lusiana Drăguşin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitatea este relativă (poem postmodernist)

Văd cum paşii mei de zăpadă dispar în
zăpadă. Frigul îi înghite. Umezeala tresare
pe nea, mai umedă decât orice tresărire.

Sunt cu mult mai mult implicată într-o întindere
ascuţită dată de absenţa zăpezii decât am fost
vreodată. Am uitat că exist. Încerc să-mi amintesc.

Un nor îşi clatină albul a ploaie. Nimic nu plouă
exteriorul, universul, sensul ploii este întotdeauna
spre interior. Trebuie să se claine mai întâi,

ca să devină ploaie. Copacii simt, cu exactitate,
acest lucru, pentru că ei, cu siguranţă, sunt existenţi.
Mai mult decât atât, copacii înţeleg de ce sunt existenţi.

Ei aşteaptă ploaia, chiar dacă grindina le poate rupe
crengile. Când îi bate frigul după ploaie, ramurile lor
lucioase îngheaţă. Vreau paşii mei înapoi, aşa precum

vreau să aud, din nou, cântecul care se cânta odinioară
în aceeaşi cafenea, chiar dacă mai am şi acum o pată
de cafea pe pantof. Iau acel taxi, care nu mă poate duce

niciunde, dar şoferul ştie să conducă în prima ploaie,
care cade peste stratul de zăpadă. De fapt, această
zăpadă este existentă, până când este dizolvată de

ploaie. Eu pot fi existentă atâta timp cât nu mi-e frig
şi această ploaie nu este nicidecum una tropicală,
iar eu n-am fost niciodată mai indiferentă ca acum.

Cineva sau ceva merge nestingherit drept înainte.
E corpul meu. E ceva, care nu are nici început şi nici
sfârşit. Este mişcarea, care pierde caracteristica timpului.

Ploaia şi zăpada au nevoie de timp pentru a dovedi că
au personalitaţi similare şi aparenţe diferite. Timpul este
existent. Eu nu pot fi existentă într-un timp diferit. Eu nu pot
deveni existentă a doua oară.

poezie de Marieta Măglaş din Antologie de poezii
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul spre steaua mea

Rădăcinile mă ţin legată
N-am puterea să mă smulg şi-aş vrea,
Să mă rătăcesc prin lumea toată.
Nu vrea să m-ajute cineva?

Aduceţi un val să-mi surpe malul,
În derivă tot plutesc şi-aş vrea
Să-mi găsesc un port să-mi las amarul.
Nu vrea să mă înece cineva?

Aduceţi-mi o secure lată
Să ciopliţi din mine toţi aş vrea,
Să fiu crucea unui vis o dată.
Nu vrea să mă poarte cineva?

Aduceţi-mi o făclie aprinsă
Rug în noapte să devin aş vrea,
Că de-un veac tot ard deşi sunt stinsă.
Nu vrea să m-aprindă cineva?

Aduceţi-mi un potop de stele
Veşnicia s-o împart aş vrea,
Tot întind tăcut mâna spre ele.
Oare o s-ajung la steaua mea?

poezie de Luiza-Adriana Grama din Drumul spre steaua mea
Adăugat de Cristian Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-ţi mai spun...

întotdeauna mă gândeam ce spun
ca să nu spun la ce mă voi gândi
şi îmbrăcat în togă de tribun
şi dezbrăcat de verbul: "a iubi"

de la o vreme nu mă mai gândesc
de la o vreme spun aşa cum este
că sunt demult nebun şi că iubesc
sfârşitul la o tainică poveste

deobicei povestea se termină
cu noaptea nunţii când eroii pleacă
să pună punct pe "i" ce determină
şi rol de apa şi de piatră saca

povestea mea începe cu aluzii
povestea mea începe cu finaluri
cu ani la fundul mării de iluzii
cu maluri de abrupte idealuri

povestea mea începe de departe
povestea mea începe de la şcoală
povestea mea începe dintr-o carte
din care cineva a rupt o coală...

povestea mea ştiută pe de rost
povestea mea trăită fără rost
povestea-n care şi mereu ai fost
străină la streinu-ţi adăpost...

acum, ajuns în pragul veşniciei
cu trepte de abanos şi gorun
gândesc în termeni noi, de fantezie
ce nu ţi-am spus o veşnicie-nu-ţi mai spun...

poezie de Iurie Osoianu (15 decembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de uşă

Te mai frămânţi, te mai gândeşti,
Că mult prea singură trăieşti
Şi-ţi cauţi undeva o pace
Dar nu eşti sigură că-ţi place

Vrei doar să fii cu cineva
Şi poate alegi ce nu ai vrea
Eu te ascult, ce pot să-ţi spun?
Chiar de aş ştii, la ce-ar fi bun?

Ştiu, viaţa este complicată,
Şi n-o trăim decât o dată
Dar mă gândesc că e păcat
Să n-o trăim cu-adevărat

Să renunţăm de tot la vise
Crezând că uşile-s închise?
Şi chiar dacă ar fi... ce dacă?
De ce s-o facem mai săracă?

Ţi s-a trântit vreuna-n faţă?
Propteşte degetele-n clanţă
Şi-o redeschide înc-o dată
E doar o uşă blestemată

Nu poţi să te opreşti acum
Să nu continui al tău drum
De treci de ea, vei reuşi,
Eu doar îţi spun ce deja ştii

Chiar de-am căzut, nu renunţăm,
Cum mai iubim, cum mai visăm?
E lungă viaţa, sunt ani mulţi,
Şi mă gândesc, tu mă asculţi?

poezie de Adi Conţu (14 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cearta mamei

Mamă, prins cu viaţa mea,
Mă gândesc mai rar la tine,
Vinovat mă simt şi-aş vrea
Să mă cerţi cum se cuvine.

Că-ntr-o zi ca fiecare
Pentru alţii, rea cu mine,
Vei fi dincolo de zare
Şi n-o să mai aibă cine.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (14 ianuarie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fotografii

Fereşte-te Tu, Fiintă, cât eşti încă vie
Să nu ajungi doar o fotografie
Viaţa asta nu e chiar pe roze
Vechiul scrin s-a umplut de poze

Ai mei, ai tăi, ai noştri
Sunt doar pe o hârtie mai velină
Sub lampa slabă de lumină
Privesc la noi cu ochi albaştri

Ei sunt acolo, mamă, soră sau soţie
Înca cu acel zâmbet ce le-a rămas pe buze
Şi de-ar cădea în jur numai obuze
Ei tot n-ar fi decât... fotografie

Locul strâmt e-acuma tot mai mult
Vino, mamă, tată,
Căci am acum o casă
Tu încă-i strigi să vină de la coasă
S-o dea încolo de lopată

Aveaţi mâinile-ngroşate de topor
Şi de cărat o viaţă în spinare
Să ne daţi nouă de mâncare
Noi n-am ştiut că oasele vă dor

Aţi plâns câteodată, pe furiş
În timp ce noi râdeam întruna
Crezând că e uşor să pui acoperiş
Sub cerul ce-l atingi cu mâna

Am vrea acum să vă plătim puţin
Să dăm înapoi din tot ce voi aţi dat
Împrumutul unui trai meschin
Şi poate roua plânsului uscat

Dar astazi nu mai e sa fie
Noi ne-am trezit- dar prea tirziu
Caci azi voi nu sinteti decit fotografie
Iar locul e prea mult... si e pustiu...

poezie de Ion Nedelescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecea un om pe drum

Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum –?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.

poezie celebră de Elena Farago din Versuri (1906)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec femeiesc

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

La margine de hău

Ne-au rămas satele pustii şi reci
Şi-n urma lor se stinge un popor...
Ne-au rămas sufletele fără viitor,
Iar capetele de pe umeri, seci.

Ne-au rămas numai amintiri,
Pe când credeam c-o să rămână
Tot neamul nostru prins de mână,
Într-o lume a fainelor trăiri.

Ne-a rămas numai să plecăm,
Către străini să ne luăm zborul...
Nu mai avem la ce da cu piciorul,
N-a mai rămas decât să ne cărăm...

Ne-a rămas numai ce-au vrut ei...
Aceste trupuri fără de conştiinţă!
Mai greu să scapi de neputinţă,
Când legile i-au transformat în zei...

Ne-au vrut exact cum am ajuns,
Cum nu s-ar fi putut mai rău...
Ne-au vrut la margine de hău,
Şi-au reuşit: le-a mers ca uns.

Ce "bravo" sunt aceşti mişei
Şi ce de plâns suntem noi, restul,
Dacă-am ajuns să picăm testul
De-a fi mai presus decât ei.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (27 august 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este târziu

Aş vrea să vii,
Sună banal, este târziu
Si drumul ar fi in zadar
Nimic
Nu s-ar schimba
Si totuşi vreau să vii
O clipă a privi
Ochii căprui, părul albit
De ani....
Iar mâna ta
Să poată dezgheţa
Obrazul meu
Oglinda timpului trecut

N-am mii de feţe
Dar ştii si tu
Că nu se poate
A merge mai departe
Nu am putea trăda
Niciunul din noi doi
Ce soarta hotărât-a
Pentru noi.

Este târziu....
Mi-e greu să-ti scriu
Dar vreau să vii.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş răsări ca iarba...

Aş răsări, ca iarba, din palma ta de soare
Să te mai văd, iubite, o dată cum te ştiu,
Dar încă am zăpadă pe umeri şi mă doare,
Că nu ştiu de-i devreme, sau poate, prea târziu

Să mă trezesc din somnul tăcerilor albastre
În care mă simt bine şi n-am răspuns de dat,
Când mă întrebi, iubite, de cântecele noastre.
Eu nu mai cânt, vioara, de cântec, s-a lăsat.

Curg sevele prin mine şi răscolesc nocturne,
Ameţitoare patimi şi nu mai ştiu de pot,
Să mă mai nasc vreodată din clipe taciturne
Şi clocotul de vină, din mine, să-l mai scot.

Sunt vinovată, Doamne, că mor încă o dată,
Când primăvara strigă, dar eu nu o aud.
Sunt încă iarnă albă, de lacrimi suspendată
Şi-aş răsări ca iarba, de verde să asud.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut-au anii

Trecut-au anii,
Şi duşi au fost.
Am trecut şi noi,
Odată cu timpul,
Nu mai suntem ce am fost.
Trecut-au anii,
Toate s-au schimbat
Şi locul copilăriei noastre
E îmbibat în amintiri şi praf.
Trecut-au anii,
Noi rămasa-m tot aici,
Statornici ai vieţii,
Ai nemărginitului timp.
Trecut-au anii,
Şi omul peste timp,
Anii au rămas în urmă,
Amprenta chipului răvăşit.
Trecut-au lunile cu caru',
Trecut-au zilele
Rând pe rând,
De mă întrebi ce zi e astăzi,
Nu ştiu.. Mă simt confuz.
Trecut-au anii tinereţii,
Nu se vor întoarce înapoi,
Ăsta-i cursul firesc al vieţii,
Ne-am născut
Să fim muritori.
Trecut-au anii,
Am şi uitat, Ce înseamnă noţiunea timp,
Nu mai ştim să ne bucurăm
De lucruri mărunte,
Simţim, trăim,
Într-un mod obiectiv.
Trecut-au anii,
Nisipul din clepsidra timpului
S-a scurs demult,
Am ajuns la capătul vieţii,
Trăim clipa,
Poate ultimul minut.
Trecut-au anii,
S-au irosit în zbor,
Oamenii sunt ca şi
Corăbiile pe mare
Îşi urmează calea,
Prin viaţă-s trecători.
Trecut-au anii,
Privesc trecutul ca într-o oglindă,
Dar nu mă recunosc,
Oare aşa mult timp să fi trecut,
Mă simt a fi opusul,
A ceea ce sunt şi văd.
Trecut-au anii,
Viaţa s-a scris într-o carte.
Am imagini lipsă din ea,
Capitole, încă neîncheiate,
Mintea nu vrea să-şi amintească,
Momentele nefaste.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi eu

Ce fac? Mă sufoc.
De ce? Că nu-i lângă mine.
Cum aşa? Fără noroc.
Cine? Cineva ca tine.

Ce o să fac? Voi mai încerca odată.
De ce? Să fiu bine auzit.
Cum aşa? O melodie uşor-cântată.
Cui? Unui suflet rătăcit.

...

Ce am făcut? Îţi voi spune mai târziu.
De ce? Încă aştept.
Cum aşa? Îţi voi spune mai târziu.
Când? Când îmi va bate inima-n piept.

...

Ce fac? Îţi răspund ultima dată.
De ce? Că am ce îmi doresc.
Cum aşa? Am convins-o că nu-i uitată.
Pe cine? Pe fata ce-o iubesc.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine atât de târziu, dar vine. Nu este în el niciun elan ca s-o întâmpine, dar nu e nicio voinţă care s-o alunge. Mai rămâne undeva, dincolo de toate amintirile, dincolo de toate evenimentele, mai rămâne gândul copilăros, dar încă viu, că iubirea lui nu e pierdută, că o serie absurdă de coincidenţe şi erori i-au despărţit şi înşelat, dar că totul poate fi explicat, totul poate fi regăsit. Mai e încă timp, mai e încă timp...

Mihail Sebastian în Accidentul
Adăugat de Reliana Andra Crăciun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul de rând

Şi-a uitat năravul acasă, dar nu s-a întors din drum,
a sosit în oraşul despre care îi povestiseră părinţii
că odată ajuns acolo rămâi
şi a rămas,
oamenii par acum altfel, nişte însinguraţi în mulţime
puşi să repete acelaşi lucru zilnic
ca nişte marionete ale altora.

A suferit pentru neputinţa de a înţelege la timp
mersul fără oprire printre obstacole
şi s-a trezit prins în chingile vieţii.

Nu ştiu dacă a mai scăpat vreodată,
dar a stat mereu la rând când avea dor de ceva,
s-a ales cu o bătrâneţe de toată râvna
pe care o duce-n spinare ca pe un cal mort,
mărşăluieşte încovoiat spre apus
cu gândul departe.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (11 iulie 2017)
Adăugat de Llelu Nicolae Valareanu(Sarbu)
Comentează! | Votează! | Copiază!