Lovitura de succes

Pe-un şezlong de prin Mamaia,
Într-un spaţiu îngrădit,
Se bronza, că doar de aia
A venit.

Soare, briză, leneveală,
Ochii-nchişi... nici n-a simţit
Un ţânţar cu burta goală,
Hămesit.

Nu ştia de-ngrăditură
Şi-a ajuns la ea uşor,
Începând o sugătură
De picior.

Ce să mai! – a fost un tunet,
De-am crezut că mor, parol!
Palma grea a scos un sunet
De pistol.

Dar... ce urmă sănătoasă:
Galben-pai pe-un roşu-crud;
Tatuaj o fi? Frumoasă! -
Tot aud.

A trecut şi săptămâna,
Iar de-atunci, succes uşor:
Toţi ar vrea să-i pună mâna
Pe picior.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Românii

Toţi trăiesc în colţ de rai,
Fiecare cum apucă:
Unii pe-un picior de plai,
Alţii pe-un picior de ducă.

epigramă de Nicolae Bunduri din Concursul "Unde nu e cap, e vai de picioare", Marele premiu "Mircea Trifu" (februarie 2010)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar un izvor

Erai însetată pe-un drum în deşert
Pierdut printre dune, tăcut şi pustiu,
Ascuns de nisipuri, flămând şi incert,
Mergând spre iluzii ascunse-n neviu.

Erai rătăcită - morgană-n real -
Prin vise ciudate, prin prafuri de timp,
Credinţe trecute prin ciur cerebral
În cioburi scăpate de zei din Olimp.

Erai mai frumoasă, pe calea-ţi cea grea,
Decât tot ce-n lume vreodat-am ştiut,
Şi-atunci, m-am gândit c-aş putea şi aş vrea
Să-ţi ies înainte pe-un drum nevăzut,

Să-ţi stau la picioare-ntr-un nou început,
Să-ţi văd chipul blând cum se-apleacă, uşor,
Sorbindu-mi iubirea cu-n zâmbet tăcut,
A oazei stăpână, iar eu... un izvor.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada Mamaia

Era prin vară, aşteptam,
La mare, răsăritul
Şi, Doamne, ce-ncântat eram
Cu marea şi privitul!

Până-ntr-o zi, cam pe la prânz
Când te-am văzut pe tine
Şi-n urma ta, precum un mânz,
Mergeam, cu rugi creştine:

Dă-mi Doamne, mie, un noroc,
Că-s plin de-adrenalină,
Şi fă-mă să câştig la joc,
Să-mi iau şi eu maşină

Cu care să o plimb pe ea
Pe plajă la Mamaia
Şi să-i pot cumpăra ce vrea
Că apoi... vorba aia,

Eu nu aş vrea să te mânii
Spunându-ţi tot ce-aş face
Şi - ce sunt banii? - doar hârtii
Să faci... cam tot ce-ţi place.

Se pare că, la ruga mea
Pe care-ai auzit-o
Cu tine s-a-ntâmplat ceva,
Şi, repede,-ai... zbughit-o.

N-am câştigat, iar fuga ta
M-apasă şi mă doare
De n-aş mai vrea, în viaţa mea,
Să stau... cu ochii-n soare.

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kung fu

Părea o zi de "dolce far niente"
Cum, de o vreme, mult prea multe îs,
Dar am avut, la ţanc, un fel de "Pâs!"
Şi... cum să vin la Ea cu argumente?

"Ia pune mâna, cât mai e zăpadă,
Şi ia din debara un bătător,
Că nu-i nimic mai bun la un covor,
Iar tu... mai faci un pic, de muşchi, paradă".

"Ok!" - în gândul meu: "Ce mare brânză!?" -
M-am scuturat, cumva, de lenea mea
Şi, chinuind centura înc-o za,
Mi-am zis că scap şi de ceva osânză,

Ba chiar de nişte catecolamine,
Că s-or fi adunat de când tot stau
Şi, de prin sânge-afară să le dau,
O fi, cum zice ea, chiar foarte bine.

Am dat covorul, uşurel, de-a dura
Şi l-am luat pe-un umăr, strâns în sul,
De mă simţeam un Hercules fudul,
Cu gândul: "Să înceapă aventura!",

Căci mintea mea deja făcuse planul:
Pe bietul meu covor am să aplic
Tot ce-am văzut prin filme şi nimic
N-ar fi putut să-mi zdruncine elanul.

L-am aruncat afară, în zăpadă,
De s-a întins ca dintr-un pumn James Bond,
Sau al lu' ăla, galben, rubicond,
Ce face,-n tot ce dă, pe loc să cadă.

L-am apucat de-un colţ cu mâna stângă,
Ca într-un film din vremea lui Van Damme
Iar dreapta mea –Doamneee, rău mai eram! –
Îl căsăpea – tot praful să înfrângă.

Am fost... nici nu mai ştiu ce personaje,
Dar sigur, la kung fu, eram Bruce Lee,
Când m-a strigat nevasta: "Nu mai vii?"
... Şi am trecut la... a urca etaje.

De-atunci, să nu mai văd televizorul,
Că-n seara aia am simţit că mor,
De oase, muşchi, de toate câte dor.
Şi nu mai vreau kung fu nici cu... covorul!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (2)

Ea a plecat, iar el... ce chin!
Că n-a avut, de-atunci, senin,
Ci doar furtună, iar alin,
Acolo- n peştera-cămin,
Nu are, ci doar gândul-spin
Că nu e în "ceva"... deplin.

Şi s-a gândit, s-a răsucit,
Pân'-o idee i-a venit:
A mers la vraci, s-a spovedit,
I-a spus cât e de chinuit,
Şi, cum să spun, a reuşit
Ceva de neînchipuit.

Ce a făcut, ce n-a făcut,
Nu pot să spun, că n-am văzut,
Dar, ce-a fost mic a tot crescut
Cât? - ce să zic? – de necrezut,
Că, dintr-un jet a prefăcut
O stâncă mare, într-un lut.

Iar peştera, de-atunci, a fost
Nu doar cămin şi adăpost,
Ci la pelerinaj, un rost:
Ieşirea multora din... post,
Căci - de! - mărimea are-un cost,
Iar el... plăteşte, că nu-i prost.

Curând, chiar soaţa a aflat
Şi n-a putut, n-a rezistat,
S-a prezentat, a comparat,
Apoi, spre noul ei bărbat
A zis "Kum vo" şi... a plecat.
(Traduc: "- Eşti no.2, păcat!")

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armonia tăcerii

Tăcerea iernii vrea, înfrigurată,
o haină în culori strălucitoare,
un curcubeu, o rază de la Soare,
orice, doar să se vadă transformată,

Vrea să se ştie ruptă în cuvinte
rostite cald, prin ochi, sau doar prin şoapte
ce prelungesc dorinţele în noapte
în amalgam de rece şi fierbinte.

Tăcerea noastră zace risipită,
căci n-a putut troiene să închege,
şi nici acum nu poate înţelege
cum, pentru noi, n-a fost deloc ispită.

Ne alintăm cu o privire vie,
iar ochii noştri,-n vorba lor zglobie,
se-mbrăţişează într-o armonie
aşa cum ni s-a scris şi-a fost să fie.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea ploii

Eu cred că norii vin să se-ntâlnească,
acolo-n cer, cu gândurile triste
ce urcă, fug, nu pot să mai reziste,
căci nimeni nu mai vrea să le cunoască.

Plutesc uşor spre locul de-ntâlnire,
pe-un cer senin, albastru şi frumos,
strălucitori în albul lor pufos
şi, dinspre zări, încep să se înşire.

Iar gândurile-acelea se aşează
pe coama lor, pictând cu întuneric
tot ce fusese pân-atunci feeric
în cerul care pare-acum de groază.

E cenuşiu, iar norii-s de tristeţe,
e un vacarm cu răbufniri de tunet,
sub ei, pământu-i văduvit de sunet,
căci orice glas e gata să îngheţe.

Şi se destramă norii-n stropi de ploaie,
purtând atâtea gânduri ca poveri
spălate, transformate în plăceri,
încât şi cerul pare să se-nmoaie

Şi-atunci, când ploaia cade-n jurul meu,
eu o privesc, mă bucur de-ntâlnire,
chiar dacă-n ea, prin stropi de amintire,
mai strălucesc tristeţi de tu şi eu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tusea şi junghiul

Un junghi se-ndrăgostise de o tuse
Şi o iubea, măi frate, nu ca pe-aia
De l-a vrăjit - c-aproape şi trecuse -
Dar a avut noroc. Un car. Cu droaia.

Că ea, o ascuţită de durere,
De şi-o luase, cum să zic, în cap,
Credea, pe lângă ea, că-i o plăcere
Un junghi, acolo, până-i dai un hap.

Dar ştiţi cum e, în viaţă, socoteala...
Şi ce-o fi fost ori... cum s-o fi făcut,
Sau, cu pastila, care-a fost greşeala,
Că... ea s-a dus. Pardon! – ea a trecut.

Dar n-a plecat uşor... a zis ceva:
"Hapciu!"... sau ce i-o fi venit la gură,
Şi a lăsat în urmă boală grea,
Cu tuse... fir'ar ea de acritură!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheiul de foc

O teamă absurdă m-apasă
şi sufletu'-mi tace chitic
făcându-se, parcă, mai mic,
iar inima-mi zace, sfioasă.

Îmi trec încă-o dată o mână,
încet, sub cămaşă, la piept,
căci mintea mă-ndeamnă s-accept
că rana ce-o am e-o fântână

din care îmi picură sânge
pe care nu pot să-l opresc.
Scot mâna uşor şi-o privesc,
iar pumnul deodată se strânge

la gândul că mintea mă minte
iar locul ce arde e-un dor
pe care el, zeul Amor,
cu mica-i săgeată fierbinte,

l-a pus, într-o joacă de zeu,
în pieptul de-un timp dezvelit
pe-un suflet puţin amorţit,
la râul de sânge, un cheu

la care, plutind nevăzută,
iubirea, venind ca un vis,
pe-un drum sinuos, dar precis,
să intre, uşor, neştiută.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi amintesc de prima oară când m-am îndrăgostit. Am ţinut mâna mea în a ei fără să mai vreau să-i dau drumul. Am zburat alături de ea mai uşor decât m-am simţit vreodată. I-am sărutat mâna ca şi cum ar fi fost prinţesa mea. Aveam o inimă plină de iubire, şi toată era pentru ea. Fiecare floare, cântec, nor, rază de soare, strop de ploaie era ca un dar venit din ceruri. Căci acest înger sosise ca să-i dăruiesc dragostea mea. M-am simţit iubit pentru întâia dată...

citat din Jarson Micheal Ratliff
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antimioritică

Ciobanii n-o mai duc ca-n Rai
Şi-ncep ca să priceapă
Că nu sunt pe-un picior de plai,
Ci c-un picior în groapă.

epigramă de Ştefan-Cornel Rodean (2014)
Adăugat de Ştefan-Cornel Rodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (3)

Bărbatul ei nu mai era
Nici prost, nici bleg, cum îl ştia,
Şi, chiar atunci când încerca
Pe plac să-i facă, ea vedea
Că nu-i deloc atent la ea,
Iar mintea-i e... altundeva.

Şi s-a gândit, s-a perpelit,
Dar, iată, ziua a sosit
-eu nu ştiu cine-a ciripit-
Când o idee i-a venit
Şi cerului i-a mulţumit
Că ruga i-a-mplinit.

S-a dus şi-a reuşit, cumva,
Ca sapiensa blondă, rea
De muscă sau de altceva,
Să fie de acord cu ea
Că sigur-sigur, i-ar plăcea
Cu amândoi alăturea.

Că-n peşteră nu i-ar fi frig,
Şi-ar fi, desigur, un câştig
La foc, în loc de pipirig,
Un lemn, din cele ce se-nfig
Cu vlaga unui cucurig
Vestit, cu, la femei, cârlig.

Aşa a fost: în trei amor,
Iar anii au trecut uşor,
Şi-n peşteră, muncind cu spor,
Au apărut, încetişor,
Cinci puradei. Iar el: "Vum knor!"
(Înseamnă: "Recunoscător!")

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutarea adevărului

-Alo! Ce faci? Eu sunt cam supărată:
N-am Net şi nici mobilul nu-l mai am,
Sunt singură, mă simt abandonată...
Ce-o fi cu mine, chiar habar nu am!

C-am mai făcut-o noi, ţi-aduci aminte?
Era atunci când n-am avut curent,
Tu ai venit şi... n-am prea fost cuminte,
Dar - cum să zic? – a fost un accident,

Iar vina cred c-a fost a lumânării,
Căci pâlpâia de m-am crezut în vis...
Şi-acolo nu-i păcatul înşelării,
Căci toţi visează la... ce nu-i permis.

Acum nu vreau decât să mai verific,
Să ştiu şi eu ce-a fost sau ce n-a fost,
Iar adevărul vreau să-l identific,
Deci... n-ai veni degeaba, vii c-un rost.

Iar, dacă vii, s-aduci şi-o sticlă de-aia
Cum ai adus. Mai ştii, când s-a golit,
Că ne credeam pe plajă la Mamaia,
Iar tu-mi spuneai că eşti îndrăgostit?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puls în viitor

Iubirea noastră a trecut prin toate:
neînţelegeri, lacrimi, bariere
pe care am văzut că nu se poate
să le lăsăm când mintea, doar, o cere.

Au fost şi nori, dar zilele senine
le-au depăşit ca număr şi valoare,
iar dacă-n viaţa asta a fost bine,
aş vrea să cred că-n alta, viitoare,

slujindu-ne de cele învăţate,
să ne încredem în iubirea noastră,
pe-un drum din care nimeni nu ne-abate,
mergând spre-o zare ce-i mereu albastră.

Mai vreau să cred că-n vara ce urmează
tot ce dorim îşi va afla-mplinire,
iar ce simţim în cea care pulsează
va fi ce-a fost şi pân-acum: iubire.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Definiţii

Săream de pe-un picior pe celălalt
Într-o copilărie cu râs la cartelă...
Definiţia acelor zile a devenit nelipsită
din manualele şcolare...
Încă mă topesc
după încercările sărbătorilor
de a ne soate
din starea de amorţeală.
Flutură steaguri cu steme,
imperii îmi compun coşmarurile.
Candidaţii la fotoliile certate cu legea
vin să-i mângâi în zori,
ştiind de pactul meu cu Dumnezeu,
Lor nu le scapă nimic!
Săream de pe-un picior pe celălalt...

poezie de Any Drăgoianu din Stelele nu mor niciodată (2009)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mioritică postdecembristă

Ne ducem azi al nostru trai,
Păziţi de-aceleaşi vechi hotare,
Cu toţii pe-un picior de plai,
Dar unii... pe picior mai mare.

epigramă de Petru Ioan Gârda din Concursul "Unde nu e cap, e vai de picioare", Menţiune (februarie 2010)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe cărări de paşi târzii

De-am avut o clipă grea,
De-am avut zile senine,
Dorul de mi-a lăcrimat,
Nu ai fost tu lângă mine.

De-am păşit prin iarbă verde,
De-am trecut tărâm uscat,
De mă înecam prin sete,
Mâna ta, tu nu mi-ai dat.

De-mpleteam dorul ce naşte,
La icoane mă rugam
De tot greul ce mă paşte...
Nu alăturea-mi erai!

De mi-a fost ori greu, ori bine...
Nu ştiu! Am uitat! S-a dus!
Dacă n-ai fost lângă mine,
Ce mai ai acum de spus?

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La peţit

A plecat să-i ceară mâna
Fu primit chiar în pridvor,
Şi-mplineşte săptămâna,
Şchiopătând de un picior.

epigramă de Valentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte bizară

Ce linişte e astă seară-n casă!
O linişte cum n-a mai fost de mult,
Şi-mi place vocea ei şi o ascult,
Mă-nvăluie, m-atrage, e frumoasă.

Nu mi-am dorit aşa o seară tristă,
Dar dacă e aici pot s-o admir
În mersul ei uşor, ca un zefir,
Şi c-o aromă care nu există.

Valsează, e desculţă, e uşoară,
Aud, cumva, o muzică de dans,
Dispare şi apare-ntr-un balans
Iar muzica devine mai bizară.

Mă vede şi, în fumul de ţigară,
Se-apropie şoptindu-mi câte-un vers
Din epopeea timpului pervers
Ce caută acum s-o dea afară.

Sunt versuri sacre, sunt nescrise rime
Încerc să le notez rapid, febril,
Dar sunt oprit de-un sunet de mobil
Iar liniştea dispare-n întregime.

- Alo, sunt eu, nu-ţi este dor de mine?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâna din vis

Aş vrea să ştiu pe care parte sunt
în visul cu o apă ce desparte
tărâmurile vii de cele moarte
şi drumuri în destinul ce-mi înfrunt.

Nu pot s-aleg şi simt că, singur, eu
sunt de o parte, dar şi de cealaltă,
în clipa-n care, mâna ce mă saltă,
e cea pe care-o-ntind când mi-e mai greu.

Iar timpul pare,-n vis, un infinit
în care nici nu mor, nici nu trăiesc,
ci doar aştept lumina s-o zăresc.

În viaţa-n care multe-am împlinit,
e doar un vis prin care mai păşesc
cu mâna-ntinsă, parcă a cerşit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!