Cerşetorul de ocazii

În mileniul nostru aspru unde-i soarele torid
Cerşetorul de ocazii de-un bătrân e-ndrăgostit,
Urcă-n trenul conştiinţei, jură că n-are picioare,
Degetele de la mâini sunt întoarse către soare,
Ochii sunt cruciţi, cu dânşii cercetează stelele
Când adorm în tren bătrânii, uitând portofelele...

Numai că bătrânul nostru, coborâtor de pe munte,
Dur şi aspru, prefăcut, gândurile îşi ascute,
Nu adoarme, dar se face că-i în lumea lui Moş Ene,
Cerşetoru-i ia bănuţii şi-i ascunde în izmene.
Moşu-i pune stânga-n gât şi cu dreapta-l nimereşte
Unde banii i-a ascuns. Toată lumea se trezeşte.

Cerşetorul de ocazii vrea sa fugă, cale nu-i,
Trenu-aleargă peste şine cu viteza calului,
Apoi fluieră, nechează, de durere cerşetorul,
Fiecare răsuceşte, ba o mână, ba piciorul,
Plin de lacrimi şi mânie încă varsă-njurături,
Pe spatele lui scrie: eşti parlamentar, să furi?

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerşetorul

Întâlnindu-l pe peron
Mi-am zis: sărăcuţul om...
Hai să-i dau şi lui un RON,
Dar el îmi ceru de-un rom.

epigramă de Cornel Stelian Popa
Adăugat de Cornel Stelian Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste de scrum

Moş Martin, rege-n Carpaţi,
Falnic se plimba pe creste
Printre brazii cei înalţi,
Despre el se duse veste...

Purta stelele în braţe,
Le rotea frumos pe frunte
Şi în urme punea stanţe
Însemnând munte cu munte.

Smulgea fulger din tabloul
Cerului străpuns de nori,
Peste tot era eroul
Celor slabi şi visători.

El avea un duh cu semne
Şi-n faţa lui Dumnezeu,
Îi plăcea să se îndemne
A învinge rău şi greu.

Acum însă-al nostru rege
N-are sânge-n mădulare,
Se simte stingher şi rece,
Nu mai are căutare...

Doar la el, pe munte, sus
Mai priveşte stelele
Şi visează că e urs
Cât îl mai ţin zilele.

Mormăie, umbra îşi tunde,
Vrea să iasă iar pe drum,
De el viaţa se ascunde
Într-o dragoste de scrum!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O baladă modernă a morţii cerşetorului de sub pod

noaptea înainta tot mai hotărât peste umbrele oraşului
frigul atacase violent totul deasupra asfaltului crăpat de timp

în cârciuma din gang fumul de ţigară se întinsese gros, ca un nor alburiu,
deasupra puţinilor clienţi rămaşi
vocile tari şi răguşite umpleau aerul călduţ,
plin de un miros greu de transpiraţie

la o masă şubredă, un cerşetor îşi calcula, uşor ameţit, gurile de vodcă rămase în pahar
şi asculta cu atenţie o poveste porcoasă spusă lângă el
care nu se mai sfârşea

cerşetorul termină ultima sorbitură
după care cerşi de la o masă vecină cinşpe mii pentru încă o vodcă ieftină
despre care lumea spune că e făcută în camera din spatele barului
din fecale macerate de om

o bău cu sete la tejgea în picioare, într-o înghiţitură prelungă
se închise la toţi nasturii paltonului său ros până la căptuşeală
îşi aprinse o ţigară
şi ieşi în aerul îngheţat al oraşului

vântul de decembrie bătea cu îndârjire peste străzile goale

înfrigurat, cerşetorul îşi scoase radioul său mic din buzunarul de la piept -
singurul lux pe care şi-l mai oferea în ultimii ani -
îşi potrivi bine căştile în urechi şi deschise pe postul său obişnuit de muzică clasică.
forţa notelor simfonice ale concertului pentru trompetă in Mi bemol major a lui Haydn îi inundă urechile arse de ger -
îl mai auzise o dată, demult, şi-i plăcuse teribil

înveselit, dădu mai tare volumul radioului şi continuă drumul spre culcuşul său de sub pod
între ţevile de apă caldă

se apropie de calea ferată şi sări atletic peste şinele îngheţate
fără să mai audă nimic
când, pe neaşteptate, întoarse privirea şi văzu luminile unui tren de noapte năpustindu-se spre el

primul lui instinct îi comandă să sară din mijlocul şinelor în dreapta sa
din faţa trenului în viteză

o bucurie imensă însă îl cuprinse bizar
pe când se uita la trenul ce se apropia cu viteză de el
la gândul că moartea îi e la doar 2 secunde depărtare -
astfel, se decise, într-o fracţiune de secundă, să renunţe la restul de viaţă
şi-n concertul lui Haydn,
şi să aştepte trenul acolo - singur şi liber -
în mijlocul şinelor

aproape imediat, un sunet sec, urmat de un zgomot de oase sfărâmate,
umplu pentru o clipă spaţiul întunecat de sub pod.
trenul izbi din plin cerşetorul ce stătea în picioare, nemişcat, în calea sa,
aruncându-l brutal în tufişurile cu ţepi îngheţaţi de pe margine

pacea se reaşeză încet peste noapte
odată cu stingerea ultimelor sunete ale trenului ce gonea indiferent mai departe

viaţa părăsea leneş trupul zdrobit al cerşetorului
pe ultimele acorduri ale trompetei din concertul în Mi bemol major al lui Haydn
sub coloanele podulului din beton masiv
în noaptea ce stăpânea abia acum, autoritar, oraşul pustiu şi îngheţat

poezie de Adrian Creţu din Orice om este un cântec fără rimă (2012)
Adăugat de cretumadrian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine dă, lui îşi dă...

Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse
Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.
Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească demâncare,

Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

Îl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

Ani în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră,
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Şi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Far-aşi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul.

Înaintea lui sătenii îi ieşeau cu darul lor,
Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,
Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.

Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
– De acuma, ştiu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!

Cerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie.
Şi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Şi,-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare.
Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare,
Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
– Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?
Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,
Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine.
Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,
Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.
– Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Şi chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace;
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

După ce mâncară pâinea, mulţumindu-i, a plecat
Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrăţişează,
Dar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează.

– Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
– Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă
Ce mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!

Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace,
Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.
În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă
Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Diaspora Pro Romania
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe pământ, lucrurile nu sunt statornice, lumea când îl înalţă pe om, când îl umileşte, şi asta se întâmplă pentru că omul este nestatornic. Nestatornice sunt lucrările lui, gândurile lui, nestatornice sunt cele ce se petrec în viaţa lui în această lume. Minunată este smerenia Hristosului nostru. Întreaga viaţă a Domnului nostru nu este altceva decât un exemplu de smerenie, ca să ne ajute să ne smerim cugetele noastre, căci mereu vrem să avem mai mult şi să satisfacem egoismul nostru întunecat.

Părintele Efrem Athonitul în Despre credinţă şi mântuire (2003)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Judecând un cerşetor apt de muncă şi un hoţ, am pedepsit mai aspru cerşetorul, fiindcă fura din mila sufletelor.

aforism de Tiberiu Petre (2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul cerşetor

La colţul străzii e un cerşetor
Cu mâna-ntinsă, către-o altă lume
Decât aceea unde, fără nume,
El ispăşeste râsul tuturor.

Adolescenţii se mai ţin de glume
Şi-i pun în palmă semne de-ale lor,
El e bătrân şi înţelegător,
Cu noi, cu toţii, dar, cu cei mici, anume.

Şi cine observă, într-o doară,
Ca el e-aici din vremuri de demult,
Imperturbabil, în acest tumult,
El, cerşetorul, a uitat să moară.

Sub zdreanţa lui, minunea se-ntrupează,
În el e Dumnezeu, ce stă de paza.

poezie celebră de Adrian Păunescu (19 aprilie 1997)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arcturus e un soare care se aseamănă mult cu Soarele nostru în ce priveşte vârsta lui, e tot un soare matur; Vega însă e un soare tânăr, în toată puterea lui. Pentru Vega abia acum începe adevărata viaţă, pe când Soarele nostru a început de mult să coboare spre dclin.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, eu, L. N., eu, scriitorul, eu, cerşetorul, eu, ţarul, este o mare rătăcire. De aici vin toate suferinţele oamenilor. Există numai Unul şi nenumărate manifestări ale Lui, dintre care una este cea pe care o consider sinele meu. Şi ar fi bine să nu recunoaştem manifestarea Lui în sinea noastră ca pe "eul" nostru separat, ci să simţim în noi acel "EU" şi să trăim prin El. Trecem prin cele mai diferite şi inevitabile amărăciuni şi suferinţe dacă trăim în rătăcirea că "Eu" este "eul" nostru.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

cititorul de oameni
se trezeşte cu noaptea în cap
plimbându-şi ochii
de la stânga la dreapta
de la stânga la dreapta.

vede un punct
şi încă un punct
şi încă un punct
apoi se face lumină.

cerşetorul sprijină uşa supermarketului
exact cum o făcea ieri
iar cititorul de oameni
nu poate trece cu vederea
haina trei sferturi
din piele ecologică
neagră.

trecerea de pietoni
abia se mai vede.
străzile se pierd
înghesuite într-un oraş fantomatic
şi tocmai el
cititorul de oameni
subliniază cu verde
noxele maşinilor înmatriculate
într-o ţară vecină.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerşetorul şi supraponderala

Îi cere uneia cu multe kile:
- Un leu, mâncaţi-aş, să îmi dai,
Că n-am mâncat de două zile.
- Fantastic... ce voinţă ai!

epigramă de Vasile Iuşan (2009)
Adăugat de Vasile Iuşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu vin din lumea lui foaie-verde

Eu vin din lumea lui foaie-verde
De unde dorul este pribeag,
Unde dragostea ni se pierde
În tot ce-i frumos şi ni-i drag.

Eu vin din lumea lui Făt-Frumos,
Unde totul este iubire,
Cânt doina pe fluier de os
Şi caut calea spre fericire.

Eu sunt făcut din lutul barbar
Ţara –o doică cu sânul plin,
De la ea am supt lapte cu har,
Dar şi mierea şi vinul pelin.

Îmi pare c-aud depărtările cum
Plutesc pe aripi de dulce mătase,
Pe toate-aş vrea să le-adun
Din rune trecute, din vise şi oase.

Sub fruntea adânc-a Carului -Mare,
Scârţâie cumpăna fântânii şi-atât,
Doamne, unde-i mâna Ta, oare,
Să mi-o pui drept fular peste gât?

Eu vin din lumea surâsului Tău
Şi glasul duios îmi sună-n timpan,
Eu nu Ţi-am făcut nici un rău,
Trece-mă, Doamne, frumos în alt an.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (26 decembrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrân în genunchi

E bătrân, înfrigurat, cu haine vechi, dar cu o floare-n mână,
aşezat în genunchi în faţa uşii închise de la biserica din sat,
e obosit, dar îşi spune rugăciunea-n şoaptă,
atrăgând privirile uimite sau scărbite ale unor trecători.
Unii au milă şi-i dau bătrânului bani, iar alţii trec nestingheriţi,
dar bătrânul se roagă şi plânge,
că e singur şi neajutorat
soţia lui murise cu mulţi ani în urmă,
dar urmează o minune soarele încălzeşte uşor atmosfera
şi cineva vine şi-l ia pe bătrân,
ducându-l într-un loc feeric plin de bucurie şi iubire,
unde amintirile se mai pierd din când în când
şi floarea înfloreşte, iar petalele ei cresc în culorile zilei.

poezie de Eugenia Calancea (23 octombrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arhitectură

sunt atât de singur când suntem amândoi
eu privesc în direcţia ochilor
tu parcă priveşti spre toată lumea
spune-mi
cum de încap toţi locuitorii pământului în camera noastră
şi cum de te uiţi la fiecare ca şi cum l-ai cunoaşte
suntem doar noi
îţi jur
şi privirea ta inventează oameni în jurul nostru
în fiecare dulap
pe laptop
chiar şi în ochii mei distingi fiinţe cu mâini şi picioare şi cu papuci de casă
care privesc în direcţia ochilor
şi tu parcă priveşti spre toată lumea
sunt atât de singur
iar tu atât de puternică
femeie de perete ce eşti m-aş da cu capul de tine
bang
o dată
de două ori
cât să-mi turtesc suficient capul să-i poţi privi şi pe cei din spatele meu
dar nu
nu mă mişc
stau aidoma ţie ca un perete
şi aştept cutremurul să ne surpe
poate aşa
o să moară toţi oamenii ăştia ai tăi imaginari
sau cel puţin
o să ni se amestece cărămizile

poezie de Rareş-Andrei Adam
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt cerşetorul...

Eu sunt cerşetorul,
Care vine la masa ta
Să-ţi ceară un bănuţ
Pentru o carte de poezie

Toţi ai mei s-au dus
Nu mă mai încape nici cerul
Nici pământul
Fluturii de sticla s-au spart
Demult

Mă mai întâlnesc cu ei
Mă mai întâlnesc cu mine
Copil fiind
La mese-întinse de Crăciun

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lumea iubirii

În lumea în care, se naşte iubirea
Sunt numai parfumuri de roze.
Acolo vin fluturi să-şi clătească privirea
Cu iasomii, trandafiri, tuberoze!

În lumea în care, se naşte iubirea
Sunt numai cuvinte de pluş.
Să mângâie suflete le e menirea,
S-alunece lin pe arcuş.

În lumea în care, se naşte iubirea
E limpede apă şi-i aspru pârjol.
Făcută-i din inimi ce-şi duc fericirea,
Pământului, dându-i ocol.

poezie de Ioana Voicilă Dobre din În lumea iubirii
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul spre neant

Eu vin cu toată viaţa mea şi gulerul deschis
Şi pe peron aştept un tren ce merge spre abis,
De-aici încolo nu mai sunt nici gări şi nici acari
Doar stelele sunt tot mai mari şi pomii tot mai rari.

Voi lua un tren către neant, mi-am cumpărat bilet,
Mai tare muzica o dau şi inima încet,
Se-aude-un zumzăit mărunt, terasamentu-i mort,
Prin megafon feroviar se ţipă un raport.

Dar eu îi las pe pasageri să zică tot ce vor,
Eu, dacă ei se urcă-n tren, sunt gata să cobor,
Sunt pasagerul spre neant, şi mi-e destul atât,
Cu cei din urmă bani ai mei nu vreau să mor urât.

Călătoria tot o fac, oricât ar fi de greu,
La cap de linie aştept să vină trenul meu,
Dar mi se pare că aud un glas cum n-a mai fost
Certându-mă pentru ceva, luându-mă la rost.

E umbra mea sub felinar, sinistrul ei desen
Ce va cădea la rândul ei în umbra unui tren,
Nu mai e nimeni pe aici, toţi au murit cândva,
Eu sunt de-o viaţă în neant şi nu am cum pleca.

Când greieri duc din loc în loc luminile din cer
M-aşez la geam în trenul meu şi simt că-ncep să pier,
Nu-i nici un tren către neant, ci fapt interesant,
Voi lua neant către neant, neant către neant.

|

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de nuntă

Ea cuprinde a lui mână
Între palmele-i plăpânde,
Şi-alipind-o de obrazu-i,
Plecând fruntea, îşi ascunde

Ochii trişti, cuprinşi de cearcăn
Şi guriţa-i suspinândă,
Pe-al lui piept scăldat de păru-i
Şi de şoapta tremurândă.

Tot mai tare mâna-i strânge,
Tot mai tare îl îmbie.
Disperarea dar o-nfrânge,
Varsă lacrimi de mânie...

A ei inima bogată
Mult rămas-a sărăcită,
Şi de zbucium şi de freamăt
Se învinge, şi-i slăbită.

Cu priviri păienjenite
Vede toate-n tremurare
Şi pe-o clipă, că ar strânge-o
El de mână, ei îi pare.

Şi atunci îmbrăţişează
Mai cu foc pe acel care
Sub privirea-i se întinde
Ca apusul peste mare.

Toată mintea ei şi-aşterne
În visări ce n-au menire,
De-al lui piept când îşi rezeamă
Tâmpla arsă de zvâcnire.

Se încheagă între lacrimi,
Pe sub pleoapele închise,
Un vis dulce şi ferice,
Visul rege peste vise

Ce mai până-o zi în urmă
Îl purtau ei împreună.
Vis de aur cu icoane
Şi cu preot ce-i cunună.

Şi ca-n vis, icoane multe
Îi privesc dinspre altar,
Şi ca-n vis apare preot
Cu cădelniţă cu jar...

Numai visul nu-i acelaşi,
Nu se-nalţă din pustiu,
Ci e stins, de ieri rămas-a
Doar un plânset trist, târziu...

Dar ca-n vis, icoane multe
O privesc cum se cunună
Cu durerea şi amarul
Când îl strânge iar de mână.

Şi pe nume îl şopteşte,
Şi îl cheamă la trezire
Pe-al lui piept când pleacă fruntea
Peste floarea lui de mire.

Şi ca-n vis, acelaşi preot
Ţine slujbă-n ceas târziu...
Dar icoane vechi şi multe
Privesc mirele-n sicriu...

poezie de Cristian Cruţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerşetorul face mai multe poveşti din povestea lui...

aforism de Corneliu Vornicu (23 martie 2015)
Adăugat de Corneliu Vornicu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Otrava-i a ta

Lumea îşi leagă tinichele de picioare
Când în liniştea cerului vrea ca să zboare,
Găzduieşte lacrimi în buze de stele
Aşteaptă în vis, pe rând, să le spele.

Zbuciumă gesturi în vechea scriptură,
Viscoleşte fumul prin fereastra cu ură,
Am galaxii rebele în suferinţele mele,
Iubirea ta renaşte cu rănile în ele.

Scântei mai presus decât simţurile noastre
Străbat divinitatea luminilor albastre,
Curge risipită credinţă-mblânzită în noi
De mitologia lacrimii scăldate în ploi.

Te renasc în mine surâs de sărut feminin,
Cuminte trăiesc în zborul uitării senin,
Ofrandă aduc Domnului pe Golgota lui Sfântă
În clipa iubirii ce-n iubire ne-nfruntă.

Tu leagă-mi tinichele de flori la picioare,
Scoate-mi inima şi-o usucă la soare,
Pune câinii să muşte cu poftă din ea,
Sunt sigur c-o să moară, otrava-i a ta!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!