Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Alienare (versuri)

Sigur, iubita îmi spune –
Ești un nimeni,
Sunt un nimeni,
Dar de unde vine vocea iubitei?
Iubita este în vinele mele albastre,
Ea circulă prin vase, prin inimă, prin creier,
Peste tot ea spune, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Nu mă îndoiesc nici o clipă, nu o contrazic,
De când m-am născut știam că sunt un nimeni,
Iubita era scaietele din curte, era drumul pustiu,
Ești un nimeni îmi spune norul plutind precum albușul
În crema lichidă, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Iubita pe numele ei, Mengele, Himmler sau Bormann,
Iubita este un bărbățel în chiloți, nu vă speriați, ea nu este femeie,
Ea este tot ce nu a fost feminin niciodată, ea nu este din coasta
Bietului Adam, este o mult mai veche ființă, fosila pe care noi
N-o vom găsi niciodată și leagă maimuța de om, ca răspuns
La-ntrebarea pusă de Domnul.
***
Eram păgân, aveam un munte,
Urcam la el din piatră-n piatră
Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,
Străfulgera privirea cruntă.
Mă iartă, îi spuneam, că minte
Iubirea mea, că trufaș sunt,
Că mă răzbun, am suflet crunt,
Deși am arme din cuvinte.
Alb mă privea idolul, vântul
Venea să-mi mângâie obrazul,
Ca o fecioară fără nazuri,
Dar muntele-ascundea Cuvântul.
De multe ori caut alinare,
Iar oamenii par munți de piatră,
Ei niciodată nu te iartă,
Deși sunt frați cu mândrul Soare.
Deși au stele-n jur, sunt duhuri
Care șoptesc vechi basme, cânturi,
Atunci eu mi-am ales Cuvântul
Și lui mă-mpărtășesc, mă bucur
Că El este mereu cu mine,
Cum să-l numesc? În Carte scrie
Că Dumnezeu cunoaște mila,
Ajunge să mai uiți de tine.
Iar muntele rămâne-n urmă,
Cu tot ce am iubit zadarnic,
Strălucitor, prezent și harnic,
Mă scoate Dumnezeu din junglă.
***
Imi este inima o aripă frântă,
În frunte port o rană adâncă,
Sapă suflarea în aerul dur,
Trăiesc cu durerea în plin huzur,
În sfera de sticlă e sufletul-jar,
Doar întunericul n-are hotar,
Pe roata norocului sunt schingiuit,
De ce aștepți, Doamne, să fii iubit?
Sau nu mai aștepți.
***
Intreb Timpul, pentru ce trăim?
Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,
Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,
Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,
Nu ți-e teamă, iubita mea, nu ți-e teamă defel
Că vom fi pradă
Viermelui mișel?
Nu mi-e teamă, iubitule,
Cu tine voi fi,
Nu te-am iubit și nici nu te-oi iubi.
Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?
Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut
Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi
V-ați crezut veșnici, jalnici eroi,
In certuri mărunte și de prisos
M-ați irosit. Eu rămân ce am fost,
Iară voi, în altă viață venind
Veți trăi pur și simplu, iubind, doar iubind.
***
De mult n-a mai scris un vers profesorul,
Eheu, de mult, cu-ntâlnirea alesului,
Acel victorios om al speranței,
Dar nu știe nimeni ce moare-ntre stanțe,
Un vers, o secundă, un om, o balenă,
Ați auzit de Homer, de Elena,
De Paris, de Viena, de Bolintinu?
Profesorul uită mereu buletinul,
Numai bulina n-o uită, cutremur
Va fi, ni se spune, ce vremuri, ce vremuri,
Nu poți fii sigur cu biblioteca,
De se răstoarnă, de mai respiră
Ca o balenă ori precum firul
Alb, de nisip care demult
A fost un mag în domeniul ocult.
***
Inainte de a muri sau de a pleca definitiv
De la catedră, sufletul se îmbrățișează
cu trupul ca doi amanți, șopti profesorul
lângă Stația Tramvaiului Trist. Ia-mi un bilet,
te rog, spuse el, am avut și eu o iubită,
în numele ei te rog, ia-mi un bilet.
Câte dimineți de aer rece și proaspăt
Au trecut peste noi, de când orașul Ur nu mai este,
Îl întrebă pe profesor un cetățean care nu știa bine stațiile,
Nu le-am numărat, murmură el,
Doamne, dar ce vorbiți, parcă nu ați fi Dumneavoastră,
i-am scuturat brațul, el s-a lăsat moale
și atunci am observat că mâneca și haina
erau ale lui, restul, o simplă confuzie,
profesorul alerga pe lângă Tramvaiul Trist
și nu putea să mai urce.
***
Așteaptă, dacă este nevoie,
Încrede-n timp,
Nu te-a purtat el oare,
Peste tot, până astăzi?
Întreabă profesorul,
Dar el știe că-n suferință
Bufnițele se ascund.
In deșert se reculeg
Cei asupriți de propriile gânduri,
Dar ceilalți unde se vor duce?
Întreabă profesorul,
Dar el știe că nici un deșert
Nu poate adăposti suferința.
Există uși tainice prin care
Mai degrabă ajungi la capăt,
Dar cine, oare, și-l dorește?
Întreabă profesorul,
Trei întrebări,
Trei ochi în noapte.
***
Viclean e timpul, ne oferă tot,
Poate prea mult, de nu știm cum s-alegem,
Apoi el ne răpește daruri, numai mort
Nu vei avea regrete, asta-i Legea.
Din vară trecem înspre iarna grea,
O toamnă ne mai bucură privirea,
Apropierea marilor ghețari
Amenință și visul și iubirea.
***
Același cer, cer ce nu-i cer,
Ne ceartă cearta, fierea –n fier,
Iubirea n-are capăt, dar
Nici capătul nu-i în zadar,
Lumina Ta e ochiul meu,
Lumina mea e Dumnezeu,
Respir prin ochii Tăi, mă mir
Că astăzi nu ești trandafir
Ori un trifoi în câmpul cu
Deșeuri și-antilope Gnu.
Din om rezultă iar un om,
Din vinul alb nu faci nici rom,
Filosofează sub copac
Un boschetar plăpând și drag.
Prietenul mi-e neprieten azi,
Cândva citeam ascuns sub brazi
Poeme de acel Poet
Bucovinean și daco-get.
***
Citesc versurile profesorului
In întuneric,
Ele strălucesc ca niște ochi de pisică
Sau ca țigările unor puști sub scară,
Ca părul ielelor electrizat de ramuri,
Ca nucleele sub microscop,
Ca urechile doamnelor la teatru,
Ca submarinele ieșite din adâncuri,
Aprind lumina
Și totul se risipește,
In fața mea stă mut profesorul.
***
"Numai copacilor morți le place focul",
Spunea profesorul privind îngrijorat
Cerul, cineva se uită la fel și deschise
O umbrelă înflorată, "Un gând mărunt
Poate fi grădinar pentru întreaga lume,
Cine ar putea reteza norii?", profesorul
Luă o afină între dinți și o strivi încet,
Auzeam geamătul mic al boabei, apoi eliberarea
Din chinga circulară, sângele ei de pui
De balaur năvălind printre dinții puternici
Ai profesorului, un fulger lovi, conform
Celor spuse, un vârf de copac uscat
Și focul ne lumină ca pe niște vase vechi
De aramă.
***
De-ai fi rece sau fierbinte,
Dragostea nu pizmuiește,
De te cheamă și Arvinte,
Nu te crede mare pește,
Dragostea nici nu se laudă,
Nu se-aprinde la mânie,
Dragostea își este cauză
Și efect. De azi pe mâine.
Ea te crede, nu te minte,
E speranța fără temeri,
Dragostea n-are morminte,
Fraze goale și solemne.
Poți alege, ești acela
Ce gândește în tăcere,
Stai departe de arena
Înfruntării efemere.
***
Istoria este, uneori, ca o barcă
Legănată pe ape negre, sângerii,
Cineva ucide, ce găsește, încarcă
Obiecte de cult. Ochelari, jucării,
Cineva părăsește în larg naufragiații,
Pe cei ce-și salvează puținul rămas,
Ultimul coltuc, fărâma de viață.
Ziua de azi este doar un popas?
Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe?
Laviathanul pare un blând cașalot,
Cineva ucide, tăcerea-i dă voie.
Mă aplec și citesc Pirkei Avot.
***
In Cracovia, o fată îmi vorbea
De Monrovia, de crime, știa,
Se ruga să n-o mângâi, era
Fata din Polonia.
Am visat lagăre,
Joagăre pentru oameni,
Camere pentru oameni,
Era coșmarul din Polonia.
Un șobolan a trecut
Prin trecut, enorm, mustăcios,
Urla, mușca, murea,
Ființă de jos.
Visez ochii nebuni,
Polonia, coșmaruri, minuni.
***
O încordare permanentă, fulgerată
De jerbele memoriei,
O sete de liniște și armonie,
Profesorul și-amintea de orășelul
Bunicii sale, cu vechi lăcașuri de reculegere,
Spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor,
Căruțe lăsând printre roți bălegarul
Cuminților cai, petunii și rumene fete
Cu viață și frică în ele, marfare mânate
De-un duh nevăzut, feroviarul picotind
Cu țigara în hură,
Bunica, sfeșnice veșnic plângând,
Cu brațe nălțate, mereu le vias profesorul,
Mereu, dar altceva el ne vorbea.
***
Azi, iarna vrajbei noastre,
Cu vrajbă nouă s-a-năsprit,
Un timp în care mielul fură,
Iar lupul, că-i flămând e pedepsit,
Victoriile-s istorie se-ngroapă
Și visele devin coșmar,
Azi, iarna vrajbei noastre
Nu e iarnă,
Azi, vrajba e-un cuvânt frumos și rar,
Căci toți zâmbesc, vorbesc, complimentează
Un Dumnezeu bolnav de SIDA și gălbează,
Iubirea, la concursuri, se câștigă,
Poetul trece-ntins pe o cotigă.
***
Ziua-i masivă, albă și rece,
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zărește
Intr-o oglindă ca ochiul de pește.
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat oe-o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua-i masivă, rece și albă,
Numai iubita, subțire și naltă
Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.
***
Poți să cuprinzi un om
Într-un vers?
Ca într-un pom,
Un univers.
Lupul tace, oaia tace,
Totul se petrece-n pace.
Zbor cu ochii,
În aer – fâlfâit de aripi,
Rochii.
Fascinat de ceea ce n-am scris niciodată,
Incerc să-mi murmur tăcerea trădată.
***
O nevăzută mână scrie
Pe un perete nevăzut,
In ochii noștri, printre pleoape
Pătrunde infinitul mut,
Eu vi-l citesc, este mai negru
De cum e spațiul dintre sori,
Și totuși litere și versuri
Pot descifra în ochii orbi,
Nu poate frumusețea să dispară,
Nici dragostea pe care eu ți-o port,
Eu cred în infinitul sacru,
Nu cred că Dumnezeu e mort.
***
Viclean e timpul, ne oferă tot,
Poate prea mult, de nu știm cum s-alegem,
Apoi el ne răpește daruri, numai mort
Nu vei avea regrete, asta-i Legea.
Din vară trecem înspre iarna grea,
O toamnă ne mai bucură privirea,
Apropierea marilor ghețari
Amenință și visul și iubirea.
***
Risipitor cu darul ce-l primești,
Nu știi să-l cheltui, nu-i știi rostul,
Natura e vicleană, tu-naiv,
Și joci cu moartea popa-prostul.
Iar dacă vrei să fii zgârcit,
Nimic n-ajută, darul tău nu crește,
Ba mai sărac te simți, nefericit,
Timpul ți-alunecă din mână ca un pește.
Incerci să-nchei cu viața un contract,
Dar nimeni nu-l semnează, o hârtie,
Vântul o poartă, poate-un drac
O va semna-ntr-o veselie.
Chipul tău uitat va fi,
Poate-un vers se va citi.
***
Când voi zări portretul tău,
Cine să creadă că ai fost altfel?
Atâtea ierni trecură, aspre ierni,
Iar gerul lasă urme, nu le speli.
Intrebi zadarnic, unde se ascund
Trecute frumuseți și bucurii,
Zâmbești, dar zâmbetul e crud,
Nici n-am mai fost, nici nu vom fi,
Iar când privesc copiii tăi,
Imi amintesc de propria-mi tinerețe,
Eu înțeleg că anii nu sunt răi,
E veșnică pe lume frumusețea.
***
Noi așteptăm recolta anilor ce vin,
Nici frumusețea nu este povară,
Plânge un suflet chinuit în vin,
Iar trandafirul amitirii ară.
Iar tu, îndrăgostit de frumusețea ei,
Cedând din ani, din viață, din putere,
Prefaci și lupii în prea jalnici miei,
Tu îți devii dușman din propria vrere.
Ești singurul care te-ajută să te nalți,
Nu aștepta nici anotimpurile, vara,
Nici toamna vieții, leagă-te c-un lanț,
Voința ta e singura comoară.
Deci așteptăm recolta, prețuim
Oricât de negri, anii care vin.
***
Temător eram eu cu tine,
Nu știam, să-ți fac rău, să-ți fac bine,
Din ce-a fost, n-am uitat mai nimic,
Între noi – mii de mile de frig.
Dar nici ura, iubirea, nici moartea
N-au puterea să șteargă ce-a fost,
Eu știam, așa era soarta,
Fără tine nici eu n-aș fi fost.
***
Pe sub luna veche, pe sub luna nouă,
Urechelnița străbate, ca un șarpe boa,
Flori prea flămânzite, mimoze-femei,
Mimează, plăpânde, suflete de lei,
Doboară copacii, unii viermănoși,
Pinul mândru crește pe țărmul leton,
Europa poartă patru mâini pe umeri,
Unele cu sânge, altele de îngeri,
Are guler alb el, dirijorul care
S-a spălat mai bine, bagheta subțire,
Din os de copilă, mândră Europă,
Rune fără sens, vine Papa, iartă,
Îl cheamă Clemens, ne benedictează,
Este mai pios, Huss și Luther latră,
Astru-i luminos.
***
A venit pentru mine ceasul cel bun,
Un semnal și-am pornit ca un tren cu cărbuni,
m-așteptați, n-am să vin decât foarte târziu,
v-am iubit și mai cum, dar un timp n-am să fiu,
poate-am luat pentru drum combustibil prea mult,
mă consum în ridicul, zadarnic tumult,
mă doriți ca pe-o flacără blândă veghind
un viitor mulțumit, ochiul meu suferind.
***
De câte ori mi-am renegat ființa,
mi-am revăzut copilăria-n vis,
executat de propriile cuvinte,
sufletul meu zbura în Paradis
Ti-am respectat întotdeauna existența,
Doamne de ce-ai tăcut mereu?
Păcatele mi le privești cu-ngăduință,
Păgânilor le lași un zeu și-un eu
Iar versul Tu mi-l pui să spună
Tot ceea ce trece prin perversă mintea mea,
În timp ce buha nopții îmi șoptește
"Joci pân-la capăt ori nu mai juca".
***
S-au golit nopțile toate,
Cufere cu galbeni, sparte,
Se mai văd urmele dinților în pernă,
Craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni
Au crescut, șerpi leneși, Madeleine,
Se-nvârt palele, orele, zorii,
Unde ne sunt îndurătorii?
Spuneai să fim buni, dar ce bem
Inainte de moarte, Madeleine?
De privesc în sus, nu se vede
Nici un duh, cine poate, mai crede,
Cine nu, se întoarce cu fața
La perete, în geamăt. Și-ngheață.
***
Pe pernă trec valuri și valuri coșmaruri,
In aer grifonii fac tumbe, se strîmbă,
Iar timpul petrece la alte petreceri
Și nici nu ești sigur c-alungi pân-la zece.
Prietenii-s umbrele altor prieteni,
Iubitele multe trîiesc doar din rente,
Scrii versuri, un prin cerșetor de atenții,
In mers te lovesc bețivanii demenții.
Manechini, manechine, dricuri și jeepuri,
Viața și moartea în videoclipuri.
***
Azi m-am gândi la moarte,
A murit domn" peofesor,
Am mușcat dintr-un măr galben,
m-am gândit de ușor este să mori.
Dar mai ușor este să fii laș,
Iar dacă poți, să te ascunzi
Să nu întrebi cine ești,
Să nu întrebi, să răspunzi.
M-am gândit că nu există scăpare
Pentru cei care știu
Că fiecare zi însemnă
Un mult prea frumos mai târziu.
***
Mai plutește duhul rău prin casă,
Parcă e adusde un v-t rău,
Duhul ei, a fostr cândva frumoasă?
Nu a fost, avea suflet de zmeu.
Dublă-nchipuire, înșelare
Pentru simțuri, vechiul androgin.
Ce trăiește poate-n fiecare,
Duhul ei se-ascunde în cîmin,
De acolo urlăân miez de noapte,
Se-mpreună cu iadul, nu mai are
Chip, nici nu mai e-arătare.
Astflel, că repet versuri furate-
"Tu, pe veci pierdută, veșnic adorată".
***
Spre tot ce este îndoielnic,
Sufletul meu, o pasăre rănită,
Se-ndreaptă în bătaia puștii
Gata să tragă, sub privirea ațintită
Sau spre capacana pe care făptașul
De mult a părăsit-o-n crânguri,
Merg ca un orb și ocolesc orașul
In care toți mărșăluiesc cu stângul.
E cam târziu să schimb eu locul
Sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde
Un dor de cavalerii urvați pe soclul
Legendei Meselor nicicând Rotunde.
***
Incerc să mă interpretez pe mine,
După lectura Comediei Divine,
Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu,
Uneori se amestecă și Dumnezeu,
Dar specatcolul este mereu întrerupt
De exclamațiile unui surd,
Poate că surzenia lui
Este darul Demiurgului.
***
Fă-mi, Doamne, rogu-te, o lobotomie,
Să uit de retorică, ofer o mie
De biete cuvinte, pentru un rând
Scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt.
Din cornul de cerb sună speranța,
Azi o aud doar în vis. Vezi? Balanța
Se-nclină spre nebunia cea rece,
Du-mă, o, Doamne, și mă petrece.
***
Un pahar se sparge, amintește de copilărie,
Peste drum atârnă o eșarfă neagră,
Luminile ard priveghind luna
Sau sufletul unui vecin ce coboară,
Șarpele dormitează în junglă,
Aici umblă șoarecii, șorecarii,
Fumul rău de țigară îmi umple gura,
Eșarfa de peste drum mă absoarbe,
De când nu mai sunt tânăr, Doamne,
De o noapte sau poate de o mie de ani?
Ințelepciunea nu se apropie, doarme,
N-o treziți, închideți bătrânul pian
***
Despre Pleiade, draga mea, s-a scris,
Nu te gândi la poetaștrii din Paris,
Îi spunem noi, probabil, mai frumos,
Cloșca de are pui, roi luminos,
De câte ori priveam și număram,
O sărutare îți furam și îți dădeam,
O sută douăzeci de sărutări,
Până când zorii se trezeau în zări,
Iar Taurul tot nemișcat era,
Pe unde ești, îți amintești, iubita mea?
***
Trecând pe lângă un zid,
O pasăre i-a căzut la picioare,
Profesorul nu a rostit
Cuvinte ce pot să omoare,
Paralel cu zidul s-au dus
Pașii lui de om cumsecade,
Părea un Ulise sedus
De propiile lui Ulisiade,
Părea un Matusalem
Inaintând prin moarte și vremi.
***
De ce păstrați sub soare-un aer sumbru?
Oamenii vă vizitează fără teamă,
Căci niciodată străbunul n-o să geamă,
Iar eu aud un glas, mai multe, mii,
Voi, cimitire, niciodată nu voi fi
Ascuns sub piatra grea de titluri mari,
Eu voi alege cerul –cenușar,
Voi căuta în aștri albi-arzând
Lăcașul pentru sufletul-cuvânt.
***
Curcubeu este tot ce privim fericiți,
Cenușiul – culoarea morții, meniți
Suntem morții, dar nu renunțăm,
Precum iarba, copacii, Dumnezeule, dă-mi
Puterea de a nu fi nicicând disperat,
Să simt că sunt liber, mereu ne-mpăcat
Cu cei care vor să gândesc ca și ei,
Din noi, curcubeule, culorile iei.
***
Solemn veneam din capul scărilor,
INTROIBO AD ALTARE DEI,
Istoria este-nceputul, ei?
Papa Petre papă lapte,
Iar răsplata după fapte.
Omul avea obrajii rumeni,
Ați văzut ghepard cu obrajii rumeni?
Oh, Mistress mine, where are you roaming?
Nici un răspuns. Toți am murit, dar nu știm.
Horror în Obor. Nu este disciplină peste tot,
Doar în regatul hotentot, unde un enot
A preluat puterea prin lovituri de cot.
O, Cote d"Ivoire, unde mă simt
Ca într-o ceașcă de argint.
Conspuez les Francais,
Zise jupân Bebe.
***
Unii-mi sunt frați, alții nefârtați,
folosersc adesea morfina poeziei,
cum altfel aș putea trăi?
Trăim un prolog toată viața,
urmarea o vor scrie alții.
I-am detestat prea mult pe cei făloși,
să fie sănătoși. Dar pe nimeni nu am invidiat,
invidia umilește, chiar poate ucide.
Unele fraze vor dăinui, altele vor dispare în noapte. mm
M-a durut distrugerea Templului, sclavia albilor, negrilor.
Mi-a plăcut curajul corsarilor.
Ce treabă ai tu cu istoria? Mă întreabă un gibon.
O fi strămoșul meu, mai știi?
***
cu timpul devenim bebeluși
ne doare ba una, ba alta
cade pielea de pe cel mai bun poem,
proștii se uită de sus, înțelepții de jos,
mister și amenințare, sex-bomb,
urlă tomjones de serviciu,
nu voi satisface curiozitatea vostră,
moartea e un act intim....

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Citate similare

* * *

Ah, organele sunt sparte și maestrul e nebun,
Mai repet și eu OLEACĂ ce-a rămas de la străbun,
Sunt bolnav, spune Esenin, omul negru a sosit,
Râsul, veselia-s gata, toți suntem ajunși la zid,
Roata trage, se învârte, un noroc prea pierzător,
Urc o clipă, în adâncuri de coșmaruri tot cobor,
O puzderie de îngeri în halate albe –scrob,
Mai departe, mai departe, as căzut ultimul drob.
Oooooooooooooooooooooooooooo
Stărui eu cu palme nalte,
Te cuprind jur-împrejur,
Simt ființa ta, -nvălui
Ca un foc fără contur,
Îngerii se împreună, se cutremură ceresc
Raiul, lacrimi curg șiroaie,
Fericire, te doresc?
Coapsa ta de căprioară
Ba dispare, ba se-alătură de noi,
Buzele poartă otravă,
Păr molatic, nu clipi.
Moartea este ca o grădină,
Sunt în ea ca o tulpină,
Cine culege nu se-nțelege,
Moartea este o fărădelege.
Iubirea mea, că trufaș sunt,
Că mă răzbun, am suflet crunt,
Deși am arme din cuvinte.
Alb mă privea idolul, vântul
Venea să-mi mângâie obrazul,
Ca o fecioară fără nazuri,
Dar muntele-ascundea Cuvântul.
De multe ori caut alinare,
Iar oamenii par munți de piatră,
Ei niciodată nu te iartă,
Deși sunt frați cu mândrul Soare.
Deși au stele-n jur, sunt duhuri
Care șoptesc vechi basme, cânturi,
Atunci eu mi-am ales Cuvântul
Și lui mă-mpărtășesc, mă bucur
Că El este mereu cu mine,
Cum să-l numesc? În Carte scrie
Că Dumnezeu cunoaște mila,
Ajunge să mai uiți de tine.
Iar muntele rămâne-n urmă,
Cu tot ce am iubit zadarnic,
Strălucitor, prezent și harnic,
Mă scoate Dumnezeu din junglă.
Imi este inima o aripă frântă,
În frunte port o rană adâncă,
Sapă suflarea în aerul dur,
Trăiesc cu durerea în plin huzur,
În sfera de sticlă e sufletul-jar,
Doar întunericul n-are hotar,
Pe roata norocului sunt schingiuit,
De ce aștepți, Doamne, să fii iubit?
Sau nu mai aștepți.
Intreb Timpul, pentru ce trăim?
Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,
Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,
Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,
Nu ți-e teamă, iubita mea, nu ți-e teamă defel
Că vom fi pradă
Viermelui mișel?
Nu mi-e teamă, iubitule,
Cu tine voi fi,
Nu te-am iubit și nici nu te-oi iubi.
Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?
Timpu-mi răspunde- Eu sunt doar scut.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Cornelia Georgescu

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Și timpul în neștire trece
Însă numai un singur dor
Cu viața timpul și-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aș vrea să știe o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viața merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Și de ți-ai pierdut dragul părinte
Inima-ți plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O ființă a cărei vieți s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Și a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viața dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toți ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viața pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Și m-ai lăsat c-un singur dor.
Și acuma orice veselie
E ca și cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu ești tot vie
Și vei trăi o veșnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet șters să mai schițez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înțeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu știu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Și-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Și nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieții a-l seca.
Mai sunt mulți care-mi sunt aproape
Și unii chiar mă înțeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înțelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu ești mereu doar lângă mine...

poezie de din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 6 comentarii până acum.
Participă la discuție!
Mariana Eftimie Kabbout

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Și m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l așteptam mereu
deși nu mă dorea...

Am înțeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarți durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Și m-am ascuns de lumea ce nu știe
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâșii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeași
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puțin și... am să plec.
Nu știu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
și-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Și n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi așa
cum eu m-adun...

Ce liniște mă soarbe fără voie
Și tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de
Adăugat de Mariana Eftimie KabboutSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 3 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simțit azi
ce trăiri
sau ce vise prostești de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
și curg lacrimi...
și-s sărate...

Și nu mai știu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg și de la
oricine întâlnesc...
le zic și eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Și parcă dacă zic și îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
și lacrimi iarăși se preling...
și-s sărate...

Nu știu cât voi rezista
mi-e dor...
și te vreau...
acum și aici

Îți ascult ticăitul ceasului
și el plânge după
mâna ta...

Și totul e trist și
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranța,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? întreb...
pentru ce? pentru cine?
și răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
și gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viață
și fără nimeni care să știe...

Poate totuși voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Și în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de
Adăugat de Natasa RaduSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

În umbra anilor deșerți

Vor trece anii fără rost
Ce-i cauți printre stele,
Și regreta că nu ai fost
Loială gândurilor mele.

Nu vreau ca-n părul tău bălai
Să-ți veștezească crinul,
Apoi … uitării să mă dai
Sfidându-mi iar destinul.

De ce oare mă ocolești
Și-mprăștii tot norocul?
El îți surâde să-l dorești
Iar tu! Te joci cu focul.

Nu-l agita căci arde rău
Când lava te atinge,
Cu toată apa din pârău
Nimeni nu-l poate stinge.

Nu înțelegi și nici nu vrei
vezi poteca dreaptă?
Ai prea mulți sfetnici? Dar și ei,
Ca să greșești așteaptă.

De ce tu grija nu mi-o porți
Ce-o știi că-i pentru tine?
Și măsori anii pentru morți
Crezând că așa-i mai bine.

Când peste timp vei regreta
Și-mi vei lansa chemarea,
Va fi târziu, eu n-am uitat,
Dar n-o să-mi schimb părerea.

Nu știu de azi sau mâine mor
Și nu voi să-mi rămână,
Chipul în mintea tuturor
Nici măcar o fărâmă.

Tot ce-n oracol mi-a fost scris,
Viața-mi mai mult sumbră,
Eu am visat, dar n-a fost vis,
Rămână ca o umbră.

În umbra anilor deșerți
Ai să te-ntorci vre-o dată?
Putea-vei dragostea să-mi ierți
Atunci, ca niciodată?

Semnal speranței ți-am cerut
Căci nu te pot uita,
Te vreau și… tot mereu te-am vrut
Dar nu mai ești a ta.

Întreb mereu, și-am întrebat
Dintre pereții reci,
Dar nu-mi răspunzi, că m-ai uitat,
E un reproș pe veci.

vii totuși la căpătâi
Când valuri se vor stinge,
Pe pleoape-mi, numele să-ți scrii
Căci nu te mai pot plânge.

Gropari la țintirim m-or duce,
Sau la o margine de drum,
Să-ți ceri iertare printr-o cruce,
Mi-o fi mai bine, ca acum.

Din zări un stol de ciori s-apară,
Rotindu-se și peste nori,
In fiecare zi, spre seară,
Lansând semnale de fiori.

Tu… Draga mea, rămâi o floare,
Ca liliacu-n luna mai,
E prea târziu să-ți ceri iertare,
Sunt veșnicie… Nu mă ai.

poezie de din Freamăt de dor- Antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Asta-i dragostea

Când treci pe lângă mine și nu mă bagi în seamă,
Iar eu mă uit la tine fără nici o teamă,
Și simt că-nebunesc, dar știu că este bine,
Că atunci îmi fac curaj ca să vorbesc cu tine.

Învaț mereu mai mult, mai mult ca un străbun,
Doar ca tu să vezi că eu sunt cel mai bun,
Și-mi strâng toate puterile, și mă-mbrac frumos,
Doar ca tu să vezi că nu-s cu capu-n jos.

Și mă întreb mereu, acolo-n mintea mea:
"De ce fac toate astea numai pentru ea?"
Când răspunsul îl cunosc, cine n-ar putea?
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Deci ca să-ți demonstrez că sunt un cineva
Care ține mult la tine și doar cu tine-ar sta,
Îți ofer un trandafir, ca să-ți dovedesc
Că sunt îndrăgostit, tre' s-o spun: te iubesc!

Iar când toți îmi sar în cap și mă-ntreabă-asa:
"De ce faci toate astea numai pentru ea?"
Nici n-apuc spun că le spune inima:
Sunt îndrăgostit, asta-i dragostea!

Dar dragostea se-mparte, se-mparte doar în doi.
Ce părere ai? Nu vrei să fim noi?

poezie de
Adăugat de Andrei TudoraSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Admirăm

Îl admirăm pe domnul Lear, poetul, nu pe rege,
Cam turbulent părea, din el ceva se va alege,
Are urechi și mâini și ochi, citește, cântă, zboară,
El s-a luptat cu mari furtuni, cu vântul prins în moară,
Visează revoluții noi, bea vinul doar cu zeii,
Când nu găsește un leu mort, se joacă și cu mieii,
Dar cineva l-a cam turnat, fu dus la un ospiciu,
s-a sinucis pe drum, de ce? Din drag de doamna Liciu.
I-au scris o biografie, ah, nu amintea de Shakespeare,
Pentru că domnul Lear era un fel de arhitector.
*****************************************
Ziua-i masivă, albă și rece,
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zărește
Într-o oglindă ca ochiul de pește.
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat pe-o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua-i masivă, rece și albă,
Numai iubita, subțire, înaltă
Este. Iar eu sunt pe lumea cealaltă.
**************************************
Un om fost sac, fost rac, avataruri,
se ruga la altcineva, nimic nemuritor,
dar sâmburul luminii? Pe când eram ființă,
am îndrăgit poeme, am dat pe la științe,
ceva demoniac se strecura uneori, palori, spaime,
deh, ca la orice dihanie, dar natura sfătuia să fiu cuminte,
greu, și azi este greu, râde criticul -balon, ca și cel cocârjat,
iartă-mă, Doamne, semeni suntem, greșelile ne bântuie,
ne-vântul e, mușchi de argint, suflet aur, pământule,
când ne vei primi? Nici fericire, nici nenorocirea
nu sunt veșnice, doar sfeșnice, în viața mea,
ca într-un super-mall au fost mulți oameni,
multe surprize și brânzeturi, zaiafeturi,
dar tangoul morții nu l-am dansat, nu-l știu,
cred că cineva drag mă așteaptă dincolo,
știu.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară

Într-o zi am să mă prefac în ploaie de vară, am
cad în stropi mărunți pe acoperișul casei tale;
fiecare strop te va striga pe nume până când
îți vei aduce aminte cine sunt.
Stiu, vei rosti numele atâtor femei încât
privindu-mă mai apoi în ochi ți se va face rușine
dar dragostea este un lucru care ni se întâmplă
de mai multe ori fiecăruia.
Știu, știu, îmi vei spune că pe mine m-ai iubit
mai mult decît pe toate la un loc,
asa suntem noi oamenii avem întotdeauna
câte o minciună la îndemână pe care o rostim
de atâtea ori încât sfârșim prin a o crede.
Dar eu am să aleg să fiu ploaia ta doar
pentru o noapte, n-am să zabovesc mai mult,
vreau să trezesc în tine toate amintirile,
vreau doar ca rana de mine să îți rămână mereu deschisă,
eu vreau să fiu cutițul tu rana lui nevindecată;
n-am să mă sfiesc, va fi o noapte în catre va curge mult sânge.
Minte-, răscolește în tine adânc, sapă, zgârăie, scurmă, țipă!
Vreau ca durerea ta de mine să fie maximă.
Mă voi preface când îmi spui că mă iubești că te cred,
ți-am pregatit cea mai frumoasă noapte de dragoste,
am gandit totul din timp, va decurge totul perfect,
la fel ca și o crimă premeditată.
Cu fiecare sărut voi semăna în tine floarea tristeții,
nici nu ai să simți cum viata ta se va schimba în rău de azi pe mâine.
Iubirea, da iubirea este un joc plăcut,
de la tine am învățat asta,
câștigă întotdeauna jucătorul care știe să măsluiască zarurile,
am avut profesorul perfect,
exercițiul te învață să fii mereu cel mai bun.
Niciodată nu este prea târziu pentru a trăi
cea mai frumoasă poveste de dragoste
și nimic nu va întrece vreodată dulceața răzbunării
chiar dacă în urmă două inimi rănite vor blestema ceasul
în care s-au cunoscut.
Într-o zi am sa prefac în ploaie de vară chiar dacă știu că am putea împărți același nor.

poezie de
Adăugat de Valeria Iacob TamașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Adina-Cristinela Ghinescu

Criptica reîntrupare...

Și sunt un fenomen paranormal,
Sunt plină de iubiri nepământene...
Ceea ce pentru tine e normal,
Eu nu mă încadrez în legi și semne.

Și sunt cum nu ai întâlnit,
Un înger întrupat în chip de om...
Și nu pot fi decât iubit
De către cei ce văd de sus, din pom.

Nu mă-ncadrez în ale voastre lumi terestre,
Nu sunt aici ca să exist ca voi...
Am venit doar să deschid ferestre
Să vă învăț iubirea peste doi!

Și sunt multicoloră în gândire,
Iubesc mai mult de infinit...
A mea ascunsă, intensă dorire
Este să te fac un împlinit...

Nu poți citi în mine, sunt adâncă!
Nu știi natura mea și cum sunt eu...
Decât prin Duhul Sfânt, de te aruncă
În groapă cea cu lei, stai mereu!

Sunt un soldat războinic mult iubit,
Și-am fost trimis să vă învăț iubirea...
Iar pentru asta, mult am suferit
Fost-am respinsă, că mi-am iubit menirea!

Sunt paradox care nu are nume!
Sunt ce n-ai cunoscut în mintea ta...
Și despre mine și al meu renume
Tu vei afla, doar când vei pleca...

ține Dumnezeu bine ascunsă!
Sunt o comoară cu fapte criptice alese,
De nimeni înțeleasă, nepătrunsă...
Sunt mistică și fac ce nu reiese!

Nu mă urăsc decât dragonii care,
Din timpuri vechi eu m-am luptat cu ei...
-ndepărtează cei fără stea călăuzitoare,
Cei fără Dumnezeu și doar atei!

Nu poți să te apropii tu de mine,
Când sufletul îți este mult murdar!
Sunt și-am venit din zările divine
Și mă accepți doar de-ai primit un dar!

Și darul îl dă doar Domnul, care
Te binecuvântează ca să poți vedea...
Ce zace-n mine cu așa ardoare,
Legea Lui, iubirea... dragostea!

Sunt o rebelă pentru cei din lume!
Necunoscută, controversată... fără sens!
Originea-mi nu-mi este în albume,
Nici în categorii lumești, uzate de consens.

Învață deci legile nescrise...!
Învață-L întâi pe Dumnezeu...
Ca să-ți deschidă porțile de vise
Să mă atingi, înțelegi ce-s eu...!

poezie de din Șoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

În fața neputinței

Lacom îmi este gândul, să nu mai zic de poftă...
Dar, din păcate, tu nici măcar n-ai habar
Că-n inimă și suflet eu ți-am făcut altar,
Unde mereu mă rog, să mi te am în faptă!

Râvnesc ca un nebun la tot ceea ce-nsemni,
Dar, din păcate, teama ține la distanță...
De câte ori n-am vrut să îți spun totu'-n față,
Să fac să se grăbească acele rugăciuni...

Dar parcă-i un blestem, nu pot să nu mă tem
Că ai putea să-mi spui: "Ascultă, dragul meu,
Iubesc pe-altcineva, îmi pare rău, dar eu
Nu aș putea să-ți fiu mai mult decât poem!"

Nenorocită teamă, parcă n-ar fi de-ajuns
, pe nepusă masă, în suflet mi-ai pătruns...
Acum, mai port și grija cumplitului răspuns,
Pe care mintea mea nu-l poate ține ascuns.

Și nu e de mirare, căci ar fi mult mai rău
Să se întâmple astfel, pleci din visul meu,
Să știu că tu și eu, tot ce-am sperat mereu,
Nu este cu putință. Singur mi-aș fi călău.

E visul prea frumos, pentru-a risca să-l pierd.
Sunt ani de când în el speranțe investesc...
Atâția ani de când din el mă tot hrănesc.
Ceea ce simt e demn de cântul unui bard!

Păcat că nu e nimeni, care să mă-nțeleagă...
Să-mi înțeleagă lupta și cât de grea e ea,
Ce-nseamnă iubești fără să poți avea
În fața neputinței nici cea mai mică vlagă.

Acesta-s eu, iubito... Nu mă joc de-a iubirea.
Și tocmai de aceea n-aș vrea s-o risipesc:
Pentru că știu ce am în dar să-ți dăruiesc!
N-aș vrea să-mi irosesc, zadarnic nemurirea.

poezie de din Începuturi (11 martie 2019)
Adăugat de Andrei Ș.L. EvelinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Iubirea Sf. Ioan

Capul meu stă pe tava privirilor voastre,
tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră,
cum de nu pot muri după ce am scris un poem?
Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn,
nu mai pot nici ochii să-i închid,
lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.
Ne-ndoios, nimic nu stăpânesc,
îmi trec stele galbene în sânge,
eu dansez, cu cartea-mbătrânesc,
Zidul Plângerii mă cheamă și mă strânge,
iar pustiul ce l-am străbătut
a- nflorit, a dat fructe de aur,
secolul din trupul meu a rupt,
dar sunt veșnic cum este și valul.
Nume port, morminte – cenușar,
n-am pus însă doliu pe retină,
inima îmi bate mult mai rar,
când m-apropii tot mai mult de Tine
Ca iarba-n primăvară este iubirea mea,
o paște timpul, iarna o face fulg de nea
și mai rămâne-n urmă o lacrimă, apoi
trec norii ca și anii, nu vom mai fi nici noi,
dar în adâncul firii trăiește, lumânare
ascunsă-ntr-o firidă, nestinsă de suflare,
sub raza tremurată citesc în mine, scriu,
"De ce-nțelegem rostul iubirii prea târziu?".

Ai ochi de fecioară frumoasă, iubito, cu părul șaten,
lăsat pe umerii netezi ca zarea-n ținutul Goshen.
Zâmbești ca un prunc înaintea descătușării din vis,
zadarnic aș vrea doar cu mintea
să-mi stăpânesc ochiu-nchis
în mine, în inima care, bătând nebunește, cerșind,
îți caută cu viclenie dorințele, șarpele – jind.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Dacă moartea nu-i sfârșitul

Dacă moartea nu-i sfârșitul, vrea să știu ce este.
Noi pentru eternitate nu existăm,
exceptând clipa de acum.
În pelerina mea de detectiv, m-am cățărat pe coama acoperișului,
apoi, am făcut un pas în spate
și-am aprins un chibrit, să-mi luminez viața;
în timp ce ardea, s-a pierdut în întuneric,
neluminând nimic, doar pe ea însuși.

Mi-am văzut viața căzând și m-am gândit:
Well, pupă-n fund toată știința mea-într-ale fizicii!
Timpul s-a consumat – sau nu există,
Dar știu un lucru:
Viața trece prin noi cum trece lama
bambusului în creștere prin prizonierul prăbușit în poian㠖
ne intră prin sânge, prin capul care țipă de durere.
Viața este ceea ce li s-a întâmplat deja celor morți.
Nu existăm pentru totdeauna,
ci doar acum.
Viața trece prin noi precum raza
verde-a cărbunelui încins – o strălucire aurie,
opusul părerii de a fi.

Nu tu ești cel care-și face drum prin viaț㠖
viața este baioneta care-ți taie visul
exact pe cusătura acestuia
și care te părăsește excitat în mijlocul curentului,
în vreme ce tu încă mai râzi în gura mare,
și asta până când unda apei s-a dus,
lăsându-te acolo, mâl crăpat în soare,
dar nici măcar acolo, vei fi absent
chiar și din bătaia inimii unui pește care moare.

Sus în pat, îți simt pulsul cum bate ca un ceas,
iar degetele nostre-împreunate se-închid,
de parcă-am tâșni deasupra polilor, printr-un aer rece, translucid.
Iar asta se-întâmplă cu adevărat,
deși știu că în zori mâna ta va fi doar os uscat.

Dormeam când tu mi-ai spus la revedere
și nu contează cât de mult, apoi, n-am mai putut dormi.
Viața-și urmează cursul, cum ni s-a spus de-atâtea ori,
prin Cheri și Karl, care nu vor mai mirosi nicicând ciocolată,
nici nu vor mai vedea-încântați cum bate vântu-n vele
și nici nu vor mai răspunde la scrisori.

Viața zboară
prin Kate, care a fost Catherine constrânsă-a fi Kate,
care trage cu ochiul peste umăr la demonul Asmodeus,
dar vede Daily Mail.
( Îmi iau geanta. O am în mână-acum.)
Viața taie felii
din untul înghețat în epava avionului din Alpi.
(Ți-am găsit fotografia întoarsă invers.
N-am sărutat o fată atât niciodată timp; știu,
niciodată atât de blând sau de impropriu.)

Viața-i ceea ce te va ucide-într-un final –
și eu aș putea plânge de dorul tău,
dar tu nu vei fi acolo ca să-ți pară rău.
Am fost viață, făcuți din viață.
Noi nu existăm prea mult.
Noi ne-am trezit și, pentru o secundă, ne-am sărutat.
Asta-i tot.

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
Cornelia Georgescu

Nick: Maria, iubirea mea... Îmi pare rău! Sincer, îmi pare rău că m-am îndoit de tine, de dragostea ta! Te rog, iartă-mă! Poți oare să mă ierți?!
Maria: Nick, iubitule... Nicky... Bineînțeles că pot, prostuțule... Te iert. Atâta timp cât nu o să mai crezi vreodată despre mine că aș putea să...
Nick: Ssst... Te rog, nu-mi reaminti că am fost în stare să cred un asemenea lucru despre tine. Ce tâmpenie! Îmi pare rău! Nu se va mai întâmpla! Niciodată! Iar dacă s-a întâmplat acum, a fost doar din cauză că te iubesc. Te iubesc mult, mult de tot! Poate prea mult, prea mult... Nu aș putea trăi fără tine! Nu-mi pot imagina cum ar fi viața mea fără tine; probabil foarte tristă. Nu vreau să te pierd! Nici pentru el, nici pentru altcineva. Nu, nu vreau...
Maria: Nici n-o să mă pierzi, prostuțule!
Nick: Și mă vei iubi mereu la fel de mult ca și până acum?
Maria: Desigur, dragul meu. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Poate chiar și mai mult, dacă se va putea.
Nick: Mulțumesc, iubito.

replici din romanul Proxima de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ziua trece în mod obișnuit

1.

Citesc din Dostoievski, nu știu de ce
Îmi vine să plâng, nu am plâns niciodată,
Aș merge în oraș, ceva ține legat de casă,
Ca pe un câine în lanț,
ziua trece așa, cam într-o doară,
voi ce ați face în locul meu?
Norocul nostru este că iubim,
Dar apreciem noi acest noroc?
Ne gândim la moarte cu indiferență,
Când nu ești în pericol, nu ești puternic,
A fost pe la mine Hoelderlin,
Era nebun, mi-a spus că nimic
Nu are rost, l-am contrazis,
El s-a enervat, a trebuit chem
Infirmierii, apoi am plecat în oraș,
Magnolia înflorise, locul de joacă
Al copiilor era plin, mi-am ronțăit
Necazurile și am început râd.

2.

De câte ori mi-am renegat ființa,
mi-am revăzut copilăria-n vis,
executat de propriile cuvinte,
sufletul meu zbura în paradis,
ți-am respectat întotdeauna existența,
Doamne, de ce-ai tăcut mereu?
Păcatele mi le privești cu-ngăduință,
Păgânilor le lași un eu și-un zeu,
Iar versul Tu mi-l pui să spună
Tot ceea ce trece prin perversă mintea mea,
În timp ce buha nopții îmi șoptește,
"Joci pân-la capăt ori nu mai juca".

poezie de
Adăugat de Boris Marian MehrSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Rodica Elena Lupu

Cine sunt eu?

Cine sunt eu?
Un minuscul fir de nisip
pierdut în nemărginire,
rătăcit prin omenire...

Nu sunt nici apă,
Nu sunt nici foc, nici vânt,
poate m-am născut prea târziu
sau poate prea curând.

Ce am fost cândva,
astăzi nu mai sunt,
iar ce sunt azi îmi pare rău
că nu am fost mereu.

Dar m-am resemnat,
am rămas ceea ce sunt,
Viața mi-a dat tot ce am visat,
un suflet pe acest pământ!

poezie de din Între anotimpuri
Adăugat de Rodica Elena LupuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
Mai multe înregistrări în
Audioteca Citatepedia
înregistrare audio
Recită: Rodica Elena Lupu

Încet, încet te uit... dar nu, nu pot

Rareori ne gândim la ceea ce avem,
dar mereu la ceea ce ne lipsește,
spunând:
Acesta este modul,
în care eu trăiesc în present...

Acesta este modul,
în care definesc eu, cine sunt cu adevărat,
un prost, dar un prost îndăgostit.
Acesta este modul,
în care definesc eu iubirea,
ca pe ceva de sine înțeles... dar fără tine...

Nu te mai visez iubita mea,
încet, încet te uit... dar nu, nu pot.
Nu te mai chem, te-am alung din mintea mea,
și nici nu te mai pot iubi... sau nu.
Încerc doar să par indiferent,
la fel cum ai fost și tu...

Eu acum,
nici nu mai doresc să te iubesc.
Încerc, îmi este greu fără tine,
dar asta este... o suferință, care mă seacă,
... un foc întunecat al răului total...

Nu a fost vina ta
că tu nu m-ai mai iubit,
dar a fost vina ta pentru minciunile,
care cu o candoare prefăcută,
mi le aruncai... crezâdu- prost.
Cum de altfel și eram... orbit în iubire...

Acum eu vreau
să mă înțelegi... și să accepți,
nu sunt nici rău, nici indiferent,
dar acum m-am împăcat cu mine însămi,
știind că am reușit să trec
peste focul întunecat,
al unei iubiri neîmpărtășite...

Nici nu exult la gândul,
acum ai început să mă iubești.
Dar numai eu știu,
cât de greu mi-a fost să te uit,
să mă regăsesc... singur făr de tine...

Îți urez și ție baftă la uitat... sau nu,
undeva, cândva ne vor întâlni,
și vom încerca,
să trece nepăsători unul pe lângă celălalt...

Nu, nu putem,
focul iubirii nu ne lasă,
cădem unul în brațe la altul...
sudați în nemurirea dragostei
... dintre noi...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rumi

* * *

Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creștin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici țărmul, nici marea;
Nu sunt nicio comoară a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul;
Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al Paradisului și nici al Iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este niciun loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru că eu aparțin Preaiubitului meu.
Am renunțat la dualitate și am văzut amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te știu, pe Tine Te văd, pe Tine Te chem.
Tu ești cel dintâi, ultimul, cel din exterior și cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, Cel Care Ești
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.

poezie celebră de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Oceanul sufletului" de Rumi este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -29.00- 27.55 lei.
Adina-Cristinela Ghinescu

Epistolă aproapelui meu

Cuvintele-mi ascund o dramă care,
Atât m-a mutilat, de-am adormit...
N-am vrut să-mi mai văd sufletul cum moare,
Din mult prea multă viață ce-a simțit.

M-ascultă numai noaptea cum mă scriu,
Iar luna îmi zâmbește ca o fecioară...
Ce mult am plâns, nici eu nu mai știu,
Și nici n-aș vrea, căci aș fi amară.

Melodii din mine ies necontenit,
Și mă sorb aievea șoaptele nebune...
Trăiesc și energic, dar și amorțit,
În bataia vieții fără prinți și zâne.

Mileniul cântă vocea-mi care nu mai tace,
Și nici măcar nu mă aud...
Încă vezi mică și tare îți mai place,
Dar, ochii mei vorbesc despre azur.

O lampă învechită stă de strajă,
Lumina ei îmi dă un vers de vis...
regăsesc pe a iubirii plajă,
Unde te-ajung din urmă, din abis.

Acolo sunt unde mă vreau... cu tine.
Cuvintele ascund ce vreau să spun...
Și tot cu ele mă exprim pe mine,
Dar n-ai să le ghicești nicicum.

Asta-i baladă fără vers și fără rimă,
Scrisoarea marilor trăiri poeticești...
N-o să pricepi ce zic de nu ai stimă,
Pentru acei care te-nvață trăiești.

poezie de din Izvoarele vieții (iunie 2009)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Fantomă vie, femeia

Privesc în urma-timp și te găsesc pe tine,
Steaua Polară a orânduirii vieții mele.
Ai ascultat doar prea puțin din ce-ți spuneam.
Dar nu ai vrut, sau poate nici acum nu vrei
Să îmi accepți iubirea ce mi-ai declanșat... în vis.
Acum, au mai rămas doar urmele lacrimilor uscate
Pe fața inimii ce nu-și mai găsește rostul fără tine
Căci ai luat totul de când tu ai decis să pui tăcere și-ai plecat...
Dispărând în dimineață.
Și mă întreb ce oare iți dorești?!
Care a fost motivul schimbării tale?
Mi-e dor de chipul tău senin, mi-e dor de tine,
Oare ce faci acum? Oare ți-e bine?!
Glasul tău, zâmbetul, privirea de care m-am îndrăgostit, unde sunt?
Oare ești reală? Exiști? Da! Îți simt prezența!
Și-n orice colț de lume ai fi eu tot te-aș căuta și te-aș găsi!
Eu nu voi renunța și vreau să știi că acolo unde ești,
Gândul meu te însoțește, este mereu lângă tine
În fiecare noapte tu îmi tulburi visele,
Fantomă, iluzie a dragostei.
Aș renunța la tine, dar este ca și când aș renunța la viață
Și - accepta o moarte prematură a iubirii mele.
Doar dacă aș muri eu, tu nu ai mai exista...
Dar eu nu am de gând... renunț la tine...
O dată cu lăsarea serii tu prinzi viață!
Fantomă a iubirii, vie în noapte!

poezie de din Viața într-o călimară
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poem despre o viață care se scurgea repede

viața mea se scurgea prea repede în dimineața aceea
nimeni nimic nu aștepta doar frica
bântuia prin măruntaiele mele noapte de noapte
în patul meu cu vedere-nspre somn tresăream
gândul depărtării de Dumnezeu mă durea paraliza simțirea
moartea era ca o bombă cu ceas în mine și este încă
una așa dar n-o voi lăsa nici azi să-mi distrugă trăirea
și viața moartea e totuși singura mea certitudine-n viață
singura mea posibilă mângâiere Dumnezeu nu mă va ierta
niciodată am cochetat cândva cu dragostea și astăzi
mă doare totul până și amintirea îmi taie respirația
și suflul mi se face de gheață și vânt și poate
că-ntr-o șoaptă de zâmbet voi frânge visul cu care credeam
că știu să renasc de fiecare dată mai puțin înfrânt
înfrângând până și moartea cuibărită bine și-adânc în mine

în sufletul meu credeam mereu că renasc și că pot
dintre ape dintre ape de cețuri să-mi fac o mireasă târzie
să îmi fie prin vremuri de noapte lumină
printre dâre de rouă zenit și căldură să-mi fie.

Viața mea se scurge prea repede din acea dimineață
stau de veghe la îngeri și demoni pe rând și în ture
văd cum viața se termină-n moarte și cum din moarte
crește viața pariez de-atunci pe viață sau nimic
totul are iz de insomnie cruntă cruntă
pierd mereu câte ceva din mine și lume și viață
între anotimpuri liniștea e grea și viața ușor de trăit
pasul nu se adâncește-n carnea cărării
pe care trec rătăcind spre niciunde nicicând.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!