Marea este Istorie

Unde-ţi sunt monumentele, bătăliile tale, martirii?
Unde ţi-e memoria tribală? Domnilor,
într-o criptă străveche. Marea. Marea
le-a închis pe toate. Marea este Istorie.

La începuturi, aburi uleioşi se înălţau,
greoi ca haosul;
apoi, ca o luminiţă la capătul unui tunel,

a apărut felinarul unei corăbii –
şi aceasta a fost Geneza.
Apoi, au fost norii de ţipete,
rahatul, geamătul:

Exodul.
Oase lângă oase sudate de corali,
mozaicuri
cimentate de binecuvântarea umbrei rechinului,

acela a fost Chivotul Legii.
Apoi, din mănunchiul de raze ale soarelui
conectat la podeaua mării a venit

harpa rezonatoare a robiei din Babilon,
asemeni unui lanţ de albe ghiocuri încătuşând
femei înnecate,

constituind mai apoi brăţările de fildeş
ale Cântecului lui Solomon –
dar oceanul continua să întoarcă paginile albe

în căutarea Istoriei.
Apoi au apărut oamenii cu ochi grei ca nişte ancore
care se coboară afundându-se acolo unde nu sunt morminte,

tâlhari care frigeau juncani,
lăsând în urmă coaste carbonizate, frunze de palmier pe ţărm,
apoi spuma, înverşunatul pântece

al mareei înghiţând Port Royal,
iar acesta a fost Iona,
dar unde-i Renaşterea ta?

Domnule, este încuiată în nisipurile mării,
dincolo de recifurile truditoare
unde zac fregatele şi tunurile lor,

uită de ochelari, te voi ghida eu.
Totul este subtil şi submarin,
traversând colonadele de coral,

prin ferestrele gotice ale ventilatoarelor mării
acolo unde anghile solzoase, cu ochi de onix,
clipesc, îngreunate de juvaere, asemeni unei regine chele;

şi mai există acele bariere de peşteri
încrustate cu scoici,
care sunt catedralele noastre,

şi furnalele care germinează uragane:
Gomora. Oase măcinate de morile vântului
în calcar şi în mălai,

şi ele au fost Plângerile –
au fost cu siguranţă Plângerile,
nu au fost Istorie;

apoi au apărut, precum gunoaiele când seacă râurile,
trestiile satelor cafenii,
atârnând unele de altele şi congelându-se în oraşe,

iar seara, corurile musculiţelor,
şi, deasupra acestora, turlele
care străjuiesc pe Dumnezeu,

aşa cum a ne-a dezvăluit Fiul Lui, iar acesta a fost noul Testament.
.
Apoi, aplaudând, au sosit albe infirmiere
pe valurile progresului,
iar aceasta s-a numit Emancipare –

celebrări, bucurii –
dispărând repede
aşa cum dantelele mării se usucă în soare,

dar aceasta nu era istorie,
aceasta era numai credinţă,
pentru ca apoi fiecare rocă să se desprindă în propria naţiune;

apoi s-au ţinut sinoadele muştelor,
apoi a venit stârcul secretariatului,
apoi a venit buhaiul de baltă orăcăind în căutare de voturi,

licuricii cu idei strălucitoare
şi liliecii propulsaţi ambasadori,
şi paraziţii, poliţie în kaki,

şi omizile în robe de judecători
examinând cu atenţie fiecare caz,
şi apoi urechile întunecate ale frunzelor –

şi prin chicotitul sărat al rocilor,
fiecare cu piscină proprie, se auzea sunetul,
ca un zvon lipsit de ecou,

al Istoriei începând cu adevărat.

poezie de Derek Walcott, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

După furtună

Există-atâtea insule!
Multe precum stelele de pe crengile copacului ceresc la miezul nopţii,
de unde meteoriţii sunt scuturaţi şi cad
asemenea fructelor în jurul goeletei numită Zborul Sorţii.
Dar toate lucrurile trebuie să cadă – aşa a fost întotdeauna –
de o parte Venus, de cealaltă Marte;
cad – şi sunt unice – aşa cum Pământul este unic,
o insulă-n marele-arhipelag al aştrilor.

Primul meu prieten a fost marea. Acum, este ultimul. Şi cel mai drag.
Acum mă opresc din vorbit.
Muncesc, apoi citesc, relaxându-mă sub felinarul prins de catarg.
Încerc să uit ce-a fost fericirea,
iar când acest subterfugiu devine inutil, urmăresc stelele.
Uneori sunt doar eu şi spuma mării tăiată de foarfecele vântului
înălbind puntea, şi luna deschizând
uşa unui nor, şi lumina stelelor deasupra mea.

Mai este şi un drum în siajul lunii care mă duce acasă.
Din adâncul mării îmi cântă o creolă cu ochi de peruzea.

poezie de Derek Walcott, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a părăsit trupul lui Al-Mawsili, sufletul Stăpânului Sunetului a dorit să ştie tot ce există pe lume în cele trei dimensiuni ale timpului: trecut, prezent şi viitor, iar întru aceasta a poposit în embrionul lui Al-Kindi, Înţeleptul Islamului, lăudat fie-i numele în veci alături de cel al lui Mahomed, Profetul lui Allah. Căci, în afară de Mahomed zis Rasul, nu e suflet mai mare decât acela al Stăpânului Sunetului, care a fost negrul Sa'id ibn Misjah, apoi persanul Al-Mawsili, apoi Al-Kindi, apoi însuşi Mahdi, cel ce a fost, cel ce este sub numele de Toz-Grec şi cel ce va fi ca să împlânte stindardul verde pentru toată veşnicia pe ruinele acestei lumi. Iar unii spun că acelaşi suflet s-a manifestat în cei paisprezece Imami, cei ascunşi şi cei revelaţi. Iar Mahdi a fost batin şi zahir, a fost ocultat şi s-a dezvăluit în toată măreţia sa, care vine imediat după aceea a lui Dumnezeu însuşi, dacă adevărat este că Mahomed şi el sunt identici.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea mării

Vezi cum marea se sparge-n bucăţele lovind
insulelele,
dar în necuprinsul ei rămâne intactă?

Am prins eu vreodată din mare
cu braţele mele mareea
care se strecoară prin golfurile de la încheieturile mâinilor
şi curge
pe întinsul palmelor mele ca valurile printre stâncile
realităţii?

Oare tamburii mării
coboară pe coapsele mele
către insuliţele subacvatice ale genunchilor
cu toată puterea lor,
puterea mării,
pentru a se sparge apoi, ajunse la fund,
în recurente talazuri la picioarele mele?

Şi oare este oceanul trupului meu – ocean
a cărui forţă aleargă spre ţărmuri de-a lungul braţelor mele
pentru a se sparge în palme înspumate – puterea care coboară
şi se îndreptă spre valurile albe ale celor două tălpi de sare?

Eu sunt marea, eu sunt marea!

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara şi marea

A încercat să ignore marea,
Dar aceasta era mai mare decât moartea, la fel cum era mai mare decât viaţa.

A încercat să vorbească mării,
Dar creierul i s-a blocat, iar ochii i-au tremurat ca în faţa unei flăcări.

A încercat să-şi apropie marea, să şi-o facă simpatică,
Dar aceasta a ignorat-o – aşa cum te ignoră un lucru neînsufleţit.

A încercat să urască marea,
Dar s-a simţit ca un răhăţel uscat de iepure pe o stâncă bătută de vânt.

A încercat apoi să fie măcar în aceeaşi lume cu marea,
Dar plămânii nu-i erau îndeajuns de adânci,

Iar sângele ei zglobiu nu a avea nici o relevanţă –
Asemenea unui strop de apă căzut pe o sobă fierbinte.

În cele din urmă,
A întors spatele mării şi a părăsit-o.

O fiinţă crucificată devine imobilă.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mila este asemeni omului care seacă un câmp mustind de apă săpând canale de scurgere, iar apoi îl udă numai acolo unde e prea uscat. Poporului i se ia tot ce are, chiar şi posibilitatea de a se hrăni prin munca sa, iar apoi se fac eforturi pentru a-i sprijini numai pe cei mai sărmani, împărţindu-le o parte din ce li s-a luat.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă mare

Dis-de-dimineaţă, împreună cu câinele
M-am dus s-admir marea albastră.
Sirenele au ieşit din adâncuri
Să mă privească.

Iar fregatele de la suprafaţa mării
Şi-au întins braţele de cânepă-n fel şi chip,
Crezându-mă un şoricel
Ghinionist, naufragiat pe nisip.

Am rămas acolo până când mareea
Mi-a trecut peste pantofiori
Şi peste şorţuleţ şi cingătoare,
Şi peste corsaj, dându-mi răcoroşi fiori;

Credeam că mă va înghiţi cu totul,
C-o să dispar cum dispare-un bob de rouă
De pe mâneca unei păpădii –
Şi-atunci ne-am mişcat deodată-amândouă.

Iar ea – ea m-a urmat îndeaproape;
I-am simţit, de-argint, degetele vii
Pe glezna mea – apoi pantofii mei
S-au umplut de perle sidefii.

Am ajuns pe ţărm, era multă lume la plimbare,
Dar ea părea să nu cunoască pe nimeni din oraş;
Acolo, s-a-înclinat şi m-a privit pătrunzător,
Apoi, apoi marea s-a retras.

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu a fost întâi putere şi tiranie. Apoi lege şi justiţie. Apoi lumină. Apoi iubire. În sfârşit, el s-a făcut absenţă şi noapte – iar această supremă metamorfoză, care adună şi conţine în unitatea ei indivizibilă toate imaginile împrăştiate pe care noi ni le făceam despre el, este, în noi, ipostaza în care el seamănă cel mai mult cu el însuşi.

Gustave Thibon în Ignoranta înstelatã
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sookie: (lui Lorelai despre Luke) A fost nevoit să te vadă cum treceai de la un tip la altul, apoi a urmat logodna, apoi logodna a fost ruptă şi a aşteptat răbdător. Şi apoi apare puştiul ăsta şi el zice "Doamne, o să se mai întâlnească cu altcineva de pe lumea asta pana se va intalni cu mine?"

replică din filmul serial Fetele Gilmore
Adăugat de Elena Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre salvarea unui prieten pe coasta de la Norfolk

Marea-aceea rece,-învolburată, de la Cromer se străduia să-l atragă
Într-un mormânt lichid, clătinător, el se zbătea greoi
Năzuind s-ajungă la ţărm, dar un val înalt cu creasta neagră
I-a tăiat calea, împingându-l înapoi.
Şi-a văzut copilul alergând pe plajă şi revăzut viaţa-întreagă,
Apoi, o ultimă imagine, stânca de pe care sărise-n valuri,
Simbol a tot ce-înseamnă-adio. În vreme ce ţipa, cerând ajutor,
Un clipocit zglobiu la suprafaţa mării îi înăbuşea
Chemarea, iar el s-a afundat în propriul gâlgâit sonor,
Asemeni unui aviator murind. Apoi ea,
Dormind adânc lângă băieţelul care clădea clepsidre din nisip,
A fost trezită de Salvatorul Destinelor,
Cel care ştia că ora-aceea-i nepotrivită pentru somn:
Deschizând ochii, a văzut deodat'
Marea şi pe tatăl copilului ei afundându-se. S-a aruncat
În gura-acelui mormânt cu cap de hidră
Chiar în clipa-n care, deasupra-i, marea se închidea
Pentru-a-l transfera-într-o altă viaţă.
Dar ea, ca un Orfeu al altor timpuri, a pătruns în vârtej şi-a
Scos la lumină, trăgându-l de păr,
Pe evadatul mire. De pe nisip fiul lor
Îi privea surâzător, fără-a împărtăşi crudul adevăr
Că pentru-un moment fusese orfan. Apoi toţi trei s-au întins
Pe plaja rece rece şi pustie,
Fiecare strângând mâna celuilalt, o mână vie.

poezie de George Barker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva lumea era perfectă

Cândva lumea era perfectă,
Iar noi convinşi că aşa va fi mereu.
Eram fericiţi în acea lume,
Apoi ranchiuna a început să bombăne-n mintea pământească.
Apoi a apărut, grăbită, Îndoiala cu capul ei de spini.
Şi-ndată ce Îndoiala a rupt plasa
Tot felul de gânduri drăceşti
Au sărit dincoace prin ea –

Am distrus lumea care ne-a fost dată
Pentru iluminarea noastră, pentru viaţă –
Pietrele geloziei, pietrele
Fricii, ale lăcomiei, ale invidiei şi-ale urii
Au stins lumina.
N-a fost nimeni fără o piatră-n mâna lui sau a ei.
Ne-ntorsesem acolo,
Exact în locul de unde-am plecat.
Ne izbeam unul de altul
În întuneric.
Şi nu mai aveam un loc în care să trăim, de vreme ce n-am ştiut
Cum să trăim împreună unii cu ceilalţi.

Apoi unuia dintre cei care se poticniseră i-a fost milă de cineva
Şi-a împărţit cu el o pătură.
O scânteie de omenie a aprins o lumină.
Lumina a deschis o ferestruică-n întuneric.
Toţi lucrau împreună pentru a construi o scară.
Un om din Clanul Vântului a urcat primul în lumea următoare...
Şi-apoi celelalte clanuri, copiii acelor clanuri, copiii lor
Şi copiii lor, pe tot parcursul timpului –
Până acum, în lumina acestei dimineţi, până la tine.

poezie de Joy Harjo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi

Întâi se aude cioara.
Apoi porumbelul sălbatec.
Apoi cineva spală preşuri,
le stoarce şi apa se-aude
curgând în lighean. Apoi
un sunet de roţi frânate.
Vântul pieziş. Apoi
şoaptele măturii. Marea
trage spre larg. Se aude
uşa de după amiază
a cerului, lin desfăcându-se.
Frunzele-ncep un drum
anevoios. Se aude
pasărea somnului. Poate
şi gestul pisicii cu puiul
în bot, străbătând panorama.
Din nou porumbelul. Apoi
apa-n ligheane. Apoi
marea în larg. Apoi toamna.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu studiez dezastrele născute dintr-un sărut

nici moartea pe cruce
nici învierea de după
oricum îmi este de ajuns
câte o apocalipsă
între două naşteri
şi o trecere prin haos
aproape cât o adormire de duminică
în care s-a născut visul
şi paradisul
de iad ne-am ocupat noi
după ce nu ne-a mai ajuns
fericirea
.....................................
mă tot întreb de unde
mi-a rămas această muzică
care parcă vine
din rădăcina unei lacrimi
.....................................
poate fiecare stea cânta
în pliscul unei păsări de foc
iar un copil ciudat
venit parcă dintr-o zbatere de aripi
împletea galaxile
ca pe o vată de zahăr ars
care-şi aştepta spirala
apoi
ca şi când nu mai era de ajuns cântecul
din gândul cioplitor de univers
au apărut cuvintele
.....................................
fiecare rostire era o nouă lume
până când nu a mai ştiut nici măcar el
de unde începuse
şi nici unde să mai găsească loc
pentru câte rostiri
mai avea de rostit
...................................
împreună cu magica rostire
a apărut oul
mai apoi şi întrebarea
poate si filosofia
dar cum era aşa greu să plângă singur
chiar înainte de a umple cu oceane pământul
a început să gândească viaţa
ca pe o iarbă verde tivită cu margarete
soarele nu poate fi
doar un ou de pasăre măiastră
poate nici faraonii nu sunt nemuritori
îngropaţi aiurea
sub imposibile cuiburi
de unde nu le mai cântă stelele

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost greu? A fost usor? A fost simplu? A fost complicat? Daca deschidem manualele de istorie, vedem ca cei care au realizat Unirea de la 24 ianuarie 1859 nu si-au pus aceste intrebari. Ei au facut Unirea. Intrebarile au venit mult mai apoi, si doar ca sa completeze niste raspunsuri.

Nicolae Dabija în ziare.com, interviu (24 ianuarie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O să înot pe burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la mal.

citat celebru din Marin Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pătrate în doi

În lumea lui π a venit un pătrat,
care l-a luat cu el şi pe R
şi i s-a aşezat drept în frunte
şi uite aşa a apărut cercul...
Sau invers?!
Apoi a venit un tip
care a zis că
suma pătratului catetelor
e totuna cu pătratul ipotenuzei
şi aşa a apărut triunghiul
Sau invers?!
Oricum, de atunci s-au invetat
tot felul de chestii
Spre exemplu, a fost unul
care l-a comparat pe E cu m şi c
şi a pus şi el -
în cîrca lui c -
un pătrat.
Şi aşa a apărut bomba atomică.
Bietul om
a încercat să-şi repare greşeala
dar ideile lui au rămas într-o carte
pe care încă nu a înţeles-o nimeni.
Însă
în DOI toate relele lumii
devin suportabile.

poezie de Dorian Rela
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răceala

Răceala a venit pe nesimţite:
A fost întâia oară un strănut,
Apoi au apărut în gât cuţite
Şi-acuma sunt blocat în aşternut.

Mi-s ude pijamalele şi patul,
Mă trec frisoane fără încetare
Şi nu mai conteneşte tremuratul
Şi nu mai e nimic ce nu mă doare.

Şuvoi din nări batistele-mi inundă,
Îmi curg şi lacrimi, mă săgeat-un dinte,
Urechile întruna mi se-nfundă
Şi of-uri scot când vreau să scot cuvinte.

Şi zac în pat, sperând că o să-mi treacă,
Să-mi fie viaţa cum a fost cândva,
Dar iată c-a venit şi nu mai pleacă...
Aşa cum a venit răceala ta...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De de mii de ani oamenii au fost oprimaţi - aşa cum unii dintre noi încă mai sunt - prin noţiunea că universul este o marionetă ale cărei sfori sunt trase de un zeu sau de mai mulţi zei, nevăzuţi şi enigmatici. Apoi, în urmă cu 2500 ani, a existat o trezire glorioasă în Ionia - pe Samos şi pe celelalte colonii greceşti din apropiere, care s-a extins printre insulele şi braţele aglomeratei mări Egee de Est. Dintr-o dată existau oameni care credeau că totul a fost făcut din atomi; că fiinţele umane şi celelalte animale au apărut din forme mai simple; că bolile nu erau provocate de demoni sau zei; că Pământul era doar o planetă care se învârte în jurul Soarelui. Şi că stelele erau foarte departe.

citat celebru din Carl Sagan
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi tăcere

Cine ştie dacă mai ţii minte
Vocea care ţi-a ascultat viaţa
Şi îţi îmbracă în poezie
Paginile goale ale zilelor tale...
În timp ce vremea se scurge spre seară
Vântul a luat timpul ca un fum...
În apropierea tăcerilor mele
Eu voi fi cea pe care
O vei vedea cu adevărat.
Când vei fi gata să te uiţi şi
Ce vei răspunde timpului
Care încă mă întreabă?
Azi te-am putut auzi din nou
În ecourile cuvintelor care mă caută
În acele lucruri în care ai fost
Şi-n care ai devenit zgomot
Şi apoi tăcere...

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire de mamă

Începând cu Eva
iubirea a venit pe Terra
a aterizat aşa de una singură
la persoana întâi
aşa a fost ea hărăzită
să aducă afecţiunea primordială
apoi fiecare mamă
a mai pus o cărămidă
la piramida iubirii
cu timpul piramida
a devenit deal
apoi munte
şi continuă să crească
în variantă optimistă
va creşte necontenit
se va extinde accelerat
aşa ca universul
pe care-l va acapara
în termeni euforici.

poezie de David Boia (19 mai 2020)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!