Elefantul se-împerechează fără grabă

Elefantul, sălbăticiune mare, străveche şi deşteaptă,
se-împerechează fără grabă;
îşi găseşte mai întâi femela, apoi aşteaptă
– nu trece imediat la treabă –

un sentiment în inima lor mare şi sfioasă,
încet, încetişor să crească,
în timp ce lenevesc în albie de râu mâloasă
unde pot bea şi pot să pască,

şi de unde, panicaţi, se năpustesc în baraj viu
de pădure cu întreaga turmă;
şi dorm în liniştea compactă, şi se trezesc târziu
alături, colos lângă huidumă.

Astfel, molcom, marile inimi fierbinţi de elefant
se umplu de patima iubirii
şi marile sălbăticiuni se împerechează rezonant,
şi-ascund focul lor secret privirii.

Străvechi e elefantul, din animale cel mai înţelept,
el ştie cu răbdare cum să-aştepte
clipa celei mai tandre intimităţi pentru banchet –
şi-atunci sărbătoreşte pe-îndelete.

Elefanţii nu smulg, nu rup, nici nu se pierd în mici agape;
masiv, sângele lor se mişcă-n valuri plate,
aidoma mareelor lunare, din aproape-n mai aproape,
până se-ating la ora apelor înalte.

poezie de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai mare secret în găsirea căii celei mai bune constă nu în rezolvarea problemelor, ci în identificarea lor.

citat din Lawrence A. Appleby
Adăugat de elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

La animale, aura e şi mai bogată pentru că ele au deja un corp astral, corpul dorinţelor. În general, ele nu au început să-şi dezvolte corpul mental, în timp ce la unele animale, cum ar fi câinele, calul, elefantul, maimuţa, biologii găsesc un început al facultăţii de a gândi. E o gândire rudimentară, desigur, dar în vecinătatea oamenilor, corpul lor mental începe să se dezvolte, pentru că oamenii, ocupându-se de animale, iubindu-le, îngrijindu-le, contribuie mult la evoluţia lor.

Omraam Mikhael Aivanhov în Centrii şi corpuri subtile
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu iubi niciodată o sălbăticiune... Întotdeauna aducea sălbăticiuni acasă. Un şoim cu o aripă rănită. Odată era un râs adult, cu un picior rupt. Dar nu-ţi poţi încredinţa inima unei sălbăticiuni: cu cât dai mai mult, cu atât devin mai puternice. Până sunt destul de puternice să fugă în pădure. Sau să zboare într-un copac. Apoi în alt copac, mai înalt. Apoi către cer. Aşa sfârşeşti... Dacă îţi permiţi să iubeşti o sălbăticiune. Sfârşeşti prin a căuta către cer.

Truman Capote în Mic dejun la Tiffany (1958)
Adăugat de Andreea Banciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea începe de la sfârşit

povestea, de data asta, începe de la sfârşit:
la venirea noastră, aici, după primele adulmecări,
fiinţele se adunară pe aceeaşi punte – ochi, inimă şi marginea lor
(aceeaşi faleză, aceleaşi chei);
urcând treptele, paşii îşi puteau atinge chiar umbrele
şi cuvintele mele nu păreau mai nimic, din singurul lor semn;
sus, apoi, ajungând, am privit prin sticla ocheanului,
aşa cum se priveşte, cred, orice poveste,
răsturnând - la început distanţa, apoi apropierea - şi-acestea, dintre noi;
negre sau gri ca dintr-o scoică
se pictau aceleaşi vânturi, aceleaşi valuri,
acelaşi vas pe care poposisem şi-atunci întâmplător,
fără ca tu să înrobeşti! ca şi cum se-aliniară aceleaşi planete –
"phileo", "eros", "agape"! în ciuda firii lor - şi pe pământ;
neştiute, astfel, dar rostite de tine, ţi-au fost cuvintele,
amintindu-ne mie, singura lor povestitoare;
şi-astfel, într-adevăr, povestea începe de la sfârşit
şi mai mult e doar liniştea! ce-ai aşezat-o peste toate
şi pe care încet o aduni în geometrie perfectă,
dimensiuni redefinite unui punct ce suntem "noi"!

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cea mică se greşi într-o zi şi spuse surorilor cum argatul care le da flori se roşeşte ca o sfeclă când vine înaintea lor şi cum este de curăţel. Cum auzi fata cea mai mare astfel de cuvinte că iese din gura surorei sale celei mai mici, unde începu să o dojenească cu nişte vorbe cam luătoare în râs, cum de numai să se gândească ea a scoate aşa vorbe blânde pentru un argat, căci asta ar semăna că inima ei este pornită a se planisi cuiva.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima poetului

inima poetului vibrează ca un clopot
şi e frumoasă ca o ie de sărbătoare
şi dragostea e fără de hotar în inima lui
nu ştiu cine tot face
experimente păgubitoare
cu inima poetului?
mai are cineva timp de el
să-i înţeleagă marile drame
născute din biruinţa sinelui
asupra anotimpurilor trecătoare?
marile drame născute din rotirile inverse
ale iubirilor şi ale pământului?
mai află cineva timp să-l privească
când trece împleticindu-se ca o nălucă?
ce nedumeriri mai are poetul?
-mă întreb eu-
de parcă n-ar trece în fiecare dimineaţă
pe lângă tăiuşul coasei ascunsă
în tufa de roze sălbatice sau
în landurile mov de lavandă mistică
doar eu îi sunt lui rană adâncă
şi mirare şi ultima mare stâncă.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pot să mă absolv de moarte

dar pot să-mi îndulcesc viaţa
cât pentru cel puţin un rai
cât pentru cel puţin un iad
nu am să consider păcat niciun exces de frumos
nu-mi voi opri inima decât să ascult liniştea
mă întorc plin de iubire
în circuitul natural
în pământ
în ploi
în im
să crească florile din mine mai albe
mai sus de floarea de colţ
dar tot sub stele
să pot continua numărătoarea lor

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clepsidra vârtejului negru

Lawrence Anthony respiră rouă din urma elefanţilor,
Le descoase rănile din alicele braconierilor.
Nici un elefant nu a împăiat un om deşi
Generaţii de elefanţi s-au supus tristeţii.
În habitate, Lawrence Anthony, a netezit durerea trompelor,
A şlefuit fildeşii timpului cu inima şi
A căzut împlinit cu spatele la lumină.
Elefanţii de pretutindeni i-au stat de veghe
Până când umbra lui s-a strecurat ca o lacrimă în pământ.

Stelele lor ticăie, mulţumindu-i, din clepsidra vârtejului negru.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde să vă plâng?!

Unde să vă plâng?! Morminte goale
Îşi aşteaptă dreptul la-ncarnare...
Cruci fără de nume se aşteaptă,
Prunci pe mame, fiicele pe tată...
În durere lumea se îmbracă,
Lacrima în lacrimi se îneacă,
Nu mai sunt nici litere, nici rugi,
Nu mai ai nici dreptul să mai plângi.
Nu mai ai nici timp şi nici icoane...
Clocoteşte sângele de mame.
Ochiul este un ocean de rugi...
Tu în rugă te întorci... şi plângi...
Bate-n suflet clopotul durerii.
Plâng părinţi şi prunci sub doliul serii.
Au plătit prea mult cu viaţa lor.
Suflet, lacrimi şi tăcere, dor.
Mai întoarce, Doamne, morţii-n viaţă
Şi să fim mai buni, de-acum, ne-nvaţă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă doină

Nu mai pot scrie versuri, nu mai vreau să scriu versuri.
Ce e cu maimuţăreala asta continuă?

Odioşii cititori te aşteaptă ca la fiecare pagină
să fii cel puţin genial (pentru ei) să îi scoţi
din mocirla cotidianului, să-i ridici în sfere înalte
"ia să vedem ce mai zice scriitoraşul acesta"
după ce îţi ia cartea în mână, cântărind-o din ochi.

În timp ce ei îşi odihnesc mădularele
după o noapte de dragoste tu alergi după rime
ca un disperat, scormonind prin amintirile lor,
dar bocceaua ta cu cântece nu-i satisface nici cât
un orgasm mai prelungit, uneori.

Nu mai pot scrie versuri, nu mai vreau să scriu versuri.
Ce e cu îngereala asta continuă?

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia cu palatele ei luminoase

Elementele distinctive ale civilizaţiilor din lume nu-s simple
şi nici exclusiv girafa şi oraşul Roma,
aşa cum pot fi făcuţi copiii să creadă,
ci şi elefantul şi Danemarca, alături de multe alte lucruri.

Da, fiecare zi îşi aduce noul ei animal şi noua ei ţară,
noii ei regi şi noii ei zei, cota ei de mici personaje dure
care par să n-aibă nicio semnificaţie, dar care sunt oricum
înzestrate cu o viaţă şi cu o valoare proprie,
şi care pot fi însumate sau scăzute unul din altul după vrere.

Şi, la sfârşit poezia, care-i mai mare decât orice ţară;
poezia cu palatele ei luminoase.

poezie de Halldór Laxnes din Oameni independenţi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au rămas singuri pe lume

Într-o casă din pădure,
acolo între castani,
Doi bătrâni, singuri pe lume,
trăiesc gârboviţi de ani.

Singurătatea-i apasă,
viaţa lor e mai amară.
Nu mai pot ieşi din casă,
nu mai ştiu ce e pe-afară.

Viaţa lor spre moarte suie.
Nu mai pot să vadă largul.
Copii n-au ca să-i mângâie,
Nimeni nu le trece pragul.

Când glasul lor se stinge,
cine îi va îngropa?
Cine oare îi va plânge?
Sau... fiarele-i vor devora.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2007)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balenele nu plâng

Ei spun că marea-i rece, dar marea conţine
cel mai fierbinte sânge, cel mai sălbatic şi mai imperativ.
Toate balenele din străfundurile abisale sunt fierbinţi, în vreme ce
se-avântă fără contenire spre spaţii noi şi se scufundă sub aisberguri.
Balene-albastre, caşaloţi, rechini ciocan, ucigaşii acolo lovesc,
acolo aruncă la suprafaţa mării respiraţia lor năvalnică şi fierbinte!
Ei şi ele se leagănă, se leagănă, prin senzuale ere lipsite de vârstă,
în adâncurile celor şapte mări –
pendulează prin apa salină într-o beţie desfătătoare,
iar la tropice se-înfioară-n talazuri de dragoste
şi se răsucesc în masive şi intense dorinţe asemeni zeilor.
Apoi, în patul din adâncurile mării albastre
marele taur se lipeşte de mireasa lui,
un munte presând alt munte,-n bucuria vieţii:
şi, izbucnind din înlăuntrul fremătător al oceanului roşu de sângele balenei,
o protuberanţă lungă, violentă, un vârtej marin vine şi se-înşurubează
în cheutoarea moale, neîmblânzită, a celuilalt trup imens.
Şi peste podul care-i uneşte-n minunea-încleştării lor clocotitoare
trec arhangheli în flăcări prin pânze de ape, încoace şi încolo,
fără contenire, arhanghelii fericirii,
dinspre el spre ea, dinspre ea spre el, marele Heruvim
aşteaptă balenele-n mijlocul oceanului, suspendat pe valurile mării,
acolo în marele paradis al cetaceelor din străfunduri, al vechilor ierarhii.
Şi enormele mame se odihnesc visând cum puii le sug laptele,
cu minunaţii lor ochi de balenă deschişi în apele-începutului şi-ale sfârşitului.
Iar când se-apropie un pericol, masculii
adună femelele şi tineretul în cerc, deasupra mareei celei fără de odihnă,
aliniindu-se ca nişte Serafimi uriaşi şi feroce în faţa primejdiei,
înconjurând continuu adunătura aceea de monştri ai iubirii.
Iar toate acestea se petrec în mare, în sarea
unde Dumnezeu este de asemenea iubire, dar fără cuvinte:
şi Afrodita este fericita, prea fericita,
soţie a caşeloţilor!
Iar Venus se zbenguie printre peştii mării şi este femela delfin,
este voioasa, pitoreasca balenă alintându-se-n mare şi-n iubire,
este femela ton albacora, rotundă şi radioasă printre masculi,
plină de sânge fericit, curcubeu întunecat în extaz, fulgerând în mare.

NB
In anul 1922 D. H. Lawrence şi soţia lui Fried erau în Wellington, Noua Zeelandă, de unde Mansfield au trimis Katherinei o carte poştală cu doi aborigeni maori într-un tufiş, amintindu-i de locurile ei de baştină. " Aici fiind, ne gândim foarte mult la tine!". In timpul acestei vizite în emisfera australă, DHL a văzut migraţia balenelor în cursa lor anuală la nord de Antarctica, respectiv înapoi spre sud, călătorii pe care marile cetacee le fac pentru hrană şi pentru împerechere. Noua Zeelandă este periodic vizitată de toate tipurile de balene ( albastră, roz, albă, cu cocoaşă etc), iar depresiunea din Oceanul Pacific localizată între Noua Zeelandă şi Tonga, cu adâncimi de peste 3000 metri, este casa caşelotilor burlaci, mereu la pândă în întuneric, hrănindu-se îndeobşte cu calamari uriaşi. Exemplare de calamari de peste 20 metri lungime au fost găsite de pescarii din zona Kaikoura – Christchurch.

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Templu

stă inima în peisaj arid
templu cu soarele pe-acelaşi orizont
o sferă suferindă
un sfinx înţepenit în taina lui
cu faţa către mare

nava de unde vine
unde vrea să plece
cu pete mari de nori pe ea,
cu alge

zgomot egal se-aude-n ea cum bate
suiş de nuri
prăvăliri de lavă
săli suprapuse o străbat
scări în spirală
şi-acolo unde sângele făcea vârtejuri
tăcute zeităţi de piatră lustruită au rămas
pereţii ard de scene mari de luptă
de cavalcade lungi de vânătoare
femeile se lasă posedate de centauri

dar urci mai sus spre-aureolele de magi
pe pleoapa lor închisă enigmatic
surâzând în somn şi-ţi faci culcuş
cu duhul de vulturi laolaltă
în peştera urechii lor
încerci s-auzi ce-ascultă ei
până devii tu însuţi sunet

şi ce mai poate să ajungă
din tine
în vârful proprii tale inimi
carne şi os
încetul cu încetul lepădând

o altă inimă
mai mare
ne absoarbe
şi răsărirea stelei ce-o vedem
e-o treaptă nouă sufletului fără margini

poezie de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Si mai vreau sufletul

Vreau inima ta, iubito,
să ajungă floare, dor,
s-o ştiu cununată
cu parfumul lor.

Vreau fiinţa ta, iubito,
să fie o stea,
să lumineze cărările
din viata mea.

Si mai vreau sufletul, iubito,
să-şi rostuiască izvorul
unde cântecul albastru
vindecă dorul.

Apoi să mă transfer
în sângele tău
şi aproape de tine să fiu
cât mai simplu
şi cât mai târziu...

poezie de Nicu Petria
Adăugat de Nicu Petria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cai de mare

Năstruşnici cai de mare ies să pască
La ţărmuri înierbate calomfir
Şi iarbă rea şi rostopască
De nici că pot să mă mai mir.

Îşi pierd potcoavele solzoase?
Bun potcovar mă prind să fiu
Şi dacă ei or să mă lase
Să-i potcovesc cu ţărmul viu.

Cu valul ies iuţi cai de mare
Nestrânşi în ham şi fără şa
Şi pasc şi ei la întâmplare,
Când calomfir, când iarbă rea.

Mai pasc pe ţărm, mai vor să zboare
În tropot jos şi-n val înalt
Sătui de ierburi şi de soare
Se-aruncă-n mare. Ultim salt.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu se naşte urând alte persoane pentru culoarea pielii lor sau pentru religia lor. Oamenii trebuie să înveţe să urască, iar dacă pot învăţa ura, pot învăţa şi iubirea, care este un sentiment mai apropiat de inima omului.

citat clasic din Nelson Mandela
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi poeţii se mai înşală uneori

nu se pot întoarce spre ce nu mai e
dar pot săpa în prezentul generos
până găsesc pământul fertil
acolo unde Dumnezeu rotunjeşte cuvintele
pot să cadă în genunchi şi să ceară
pâine şi apă
ca toţi oamenii de rând

şi poeţii mai greşesc uneori
nu pot să locuiască
în inimi locuite de alte inimi
dar pot să-şi deschidă pieptul
prezentului generos
călcând în picioare strigătele înşelătoare
ce nu se mai opresc
pentru că nu-i aşa
măsura lucrurilor
e măsura lucrurilor
şi măsura iubirii...
e fără măsură
ca un absurd întors către alt absurd
ca două feţe temătoare
ce nu ştiu cum să se privească

şi poeţii mai greşesc uneori
se întorc să taie de acolo de unde nu mai e
dar pot săpa în prezentul generos
până găsesc pământul fertil
să croiască o nouă poveste

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul primăverii

Mă trezesc iarăşi
În aşteptarea grea
Soarele pătrunde adânc
În privirea mea.
Privesc mugurii în lacrimi
La geamul meu,
Stropii de ploaie se aud mereu.
Nu pot să măsor
Depărtarea din inima mea
Bucuria revederii suspină şi ea.
M-ai învăluit în lunga aşteptare
Lumină cu miros de floare.
Te simt lângă mine,
Tot mai aproape
Şi zilele îmi par tot mai înalte.
În febra lor să te-ntâlnesc
Primăvară, cât mult te doresc.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poker [Unde e elefantul?]

Distribuţie: Horaţiu Mălăele, Mircea Diaconu, Alexandru Bindea

secvenţă din Poker, regia Sergiu Nicolaescu, scenariu de Adrian Lustig (2010)
Adăugat de Alcibiade
Comentează! | Votează! | Copiază!