Desenez sentimente cu nepriceperea unui zugrav
încerc să dau culoare gri-ului
acest amestec de cer și pământ
apoi cu o daltă în loc de penel
strivesc în piatră nedumerirea
într-o disperată dorință de a sculpta dorul
dar stânca devine lut de început
iar mâinile acestea tocite de olar
cu pretentii de demiurg
se zbat între două ape
nu-mi mai ramâne decât dansul cu noaptea
într-un fel de vis din care mă trezesc copil
apoi din râsul
din plânsul
din dorul meu
sau poate din iubirea de a fi
s-a născut pentru a infinita oară
cuvântul
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre început
- poezii despre visare
- poezii despre stânci
- poezii despre sculptură
- poezii despre râs
- poezii despre plâns
- poezii despre noapte
- poezii despre naștere
- poezii despre mâini
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Citate similare
Într-un vis precum o spirală
cad dintr-un înalt turn din sticlă și oțel
mă privesc ca într-o oglindă cinescopică
deși strâng ochii pentru a atenua impactul
apoi mă înalț pur și simplu ca o pasăre măiastră
fără aripi fără zbateri doar cu un fel de liniște
precum căderea unei frunze răpusă de toamnă
mă trezesc într-o baie de sudoare
ca și cum m-aș fi născut iar
ca și cum m-aș fi întors la un job necesar
încerc să uit starea de plutire
și să mă reobișnuiesc cu gravitația
apoi pășesc ca și cum aș escalada infinitul
ca pe un vârf bănuit dincolo de stele
respir din ce în ce mai rapid
ca într-o alergare concentrică prin mine
răstorn așa de des universurile
ca într-un joc de bacara complex
poate un pic cam prea sobru pentru sufletul meu
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre înălțime
- poezii despre viteză
- poezii despre toamnă
- poezii despre suflet
- poezii despre stele
- poezii despre serviciu
- poezii despre păsări
- poezii despre ochi
Tristețea omului de lut
Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până și crezul pus în gând,
Și dragostea-i tot din pământ.
Și a crescut mare, fălos,
Și-a cunoscut o Ea din lut
Și-a dus-o într-un crâng umbros
Și s-au unit într-un sărut.
Și-au construit casă din lut
Și prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Și lutul le-a fost martor mut.
Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Și lutul înverzea ușor
Păsări din lut cântau pe glie.
Și lutul le-a îmbătrânit
Și s-a uscat, și a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.
Și tot așa, an după an,
Tristețea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Și s-a făcut tot lutul mut.
Și a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiți în sus
S-a stins ușor, în așternut
Din lut uscat, pe la apus.
L-au luat copiii lui din lut,
Și în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.
poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre lut, poezii despre copilărie, poezii despre tăcere, poezii despre tristețe, poezii despre sărut, poezii despre ploaie sau poezii despre ocean
Tristețea omului de lut
Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până și crezul pus în gând,
Și dragostea-i tot din pământ.
Și a crescut mare, fălos,
Și-a cunoscut o Ea din lut
Și-a dus-o într-un crâng umbros
Și s-au unit într-un sărut.
Și-au construit casă din lut
Și prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Și lutul le-a fost martor mut.
Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Și lutul înverzea ușor
Păsări din lut cântau pe glie.
Și lutul le-a îmbătrânit
Și s-a uscat, și a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.
Și tot așa, an după an,
Tristețea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Și s-a făcut tot lutul mut.
Și a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiți în sus
S-a stins ușor, în așternut
Din lut uscat, pe la apus.
L-au luat copiii lui din lut,
Și în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.
poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Tristețea omului de lut
Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până și crezul pus în gând,
Și dragostea-i tot din pământ.
Și a crescut mare, fălos,
Și-a cunoscut o Ea din lut
Și-a dus-o într-un crâng umbros
Și s-au unit într-un sărut.
Și-au construit casă din lut
Și prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Și lutul le-a fost martor mut.
Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Și lutul înverzea ușor
Păsări din lut cântau pe glie.
Și lutul le-a îmbătrânit
Și s-a uscat, și a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.
Și tot așa, an după an,
Tristețea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Și s-a făcut tot lutul mut.
Și a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiți în sus
S-a stins ușor, în așternut
Din lut uscat, pe la apus.
L-au luat copiii lui din lut,
Și în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.
poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Primăvara parcă este grăbită
a înflorit până și gutuiul
soarele pripește ca într-o zi de august
iar eu demisionez din visare
chiar și salcâmii sunt de acord
dar e întâi mai
cine să-mi primească demisia
îngerii or fi și ei bugetari
oricum sărbătoresc ceva
prea cad pene din cer și miroase a liliac
pe când privighetorile acompaniază
iar un cuc strigă în neștire
eu îmi întind nedumerirea între cer și pământ
suspin egal din lacrimă în lacrimă
apoi zâmbesc acelui ceva ce încă mă doare
poate e inima poate e timpul
poate iluziile de care mă despart
nu pot fi în nici un caz ele
nici florile de tei nu sunt
mă gâdilă viața și râd fără scăpare
mă răsucesc idiot inutil anemic chiar
râd până mor
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre flori, poezii despre demisie, poezii despre îngeri, poezii despre zâmbet, poezii despre viață, poezii despre timp sau poezii despre sărbători
Primăvara parcă este grăbită
a înflorit și gutuiul
soarele pripește ca într-o zi de august
eu demisionez din visare
chiar și salcâmii sunt de acord
dar e întâi mai
cine să-mi primească demisia
îngerii or fi bugetari
sărbătoresc ei ceva
cad pene din cer
miroase a liliac
privighetorile acompaniază
un cuc strigă în neștire
eu îmi întind nedumerirea
între cer și pământ
suspin egal din lacrimă în lacrimă
apoi zâmbesc acelui ceva ce încă mă doare
poate e inima
poate e timpul
iluziile de care mă despart
nu
nu pot fi în nici un caz ele
nici florile de tei nu sunt
mă gâdilă viața
și eu râd
fără scăpare
mă răsucesc idiot
inutil
anemic
râd până mor
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Într-o zi
cobor un drum pe care lava nu poate erupe
către soarele dimineții care nu poate cădea din ceruri
mă întâlnesc cu o femeie urâtă de care nu mă pot îndrăgosti
ea ține în mâini un pește mort care nu mai poate fi readus la viață
folosește un limbaj murdar care nu va putea fi niciodată frumos
în acest moment nu-mi pot crește aripi pentru a zbura în norii de pe cer
mă duc acasă la o clădire care nu se poate prăbuși
îl întâlnesc pe tata cu care nu mă pot înțelege
în acest moment sunt prea mare
și nu mă pot transforma într-un șobolan
pentru a mă furișa tăcut într-o gaură de sub dușumea
la noapte mă culc într-un pat care nu poate deveni o mare întinsă
în acest moment nu pot muri
dar am un vis:
soarele cade pe pământ
lava țâșnește din adâncuri
mă înalț la cer
sărutând buzele dulci ale unei femei
peștele pe care ea îl ține în mâini cântă imnuri
tatăl meu îngenuncheză lângă o ruină
și spune arătând spre cer
"ce om mare este acolo"
dimineața următoare mă trezesc din vis
și nu-mi vine să cred că totul a fost real.
poezie de Sheng Xing, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre pești, poezii despre moarte, poezii despre femei, poezii despre dimineață, poezii despre zbor sau poezii despre tată
După ce ne băgăm sub cer
să nu ne mai vadă toate lighioanele
stingem luna cu o suflare din inimă
tu îmi numeri femeile de pe piept
ca pe niște evenimente solare cu umbreluțe de paie
apoi ne îmbrățișăm ca să nu ne rătăcim
din când în când nu mai știm cine care mai e
dar ne căutăm disperați buzele
să respirăm cumva dincolo de plămâni
printr-un fel de branhii
care strecoară iubirea din transpirația frunților
întotdeauna sfârșim goi pe un câmp înmiresmat
tu albă și cu un zâmbet care pomenește raiul
eu despletind inutil margaretele
adâncit într-o oboseală frumoasă
în care fiecare soldat devine fluture
iar bombele atomice
recipiente cu șampanie
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre șampanie, poezii despre religie, poezii despre rai, poezii despre iubire, poezii despre inimă, poezii despre frumusețe sau poezii despre fluturi
Phantasma de luxe
La început puțin, apoi din ce în ce mai mult, se-așază praful
pe noi. La început se-aseamănă cu puful fin de pe aripile
fluturilor. Apoi e ca noaptea desenată de un copil din amestec
de alb și negru. Și din ce în ce mai puțin alb și tot mai mică luna.
Odată cu praful, se-așterne liniștea. La început puțină, chiar
mai mică decît pauzele dintre cuvinte, apoi se-adună
ca în momentele în care discul s-a terminat și nu-ți dai seama.
La un moment dat liniștea devine violentă și-ajunge
să ne curgă sînge din urechi.
Pe rînd mamele, tații, prietenii, copiii ne spală de praf și de liniște.
Mai întîi mai des, după aceea din ce în ce mai rar, pînă praful
devine gros și liniștea o atmosferă în care ne abținem să respirăm.
Ca să n-o tulburăm.
La început praful e ușor, dar într-un tîrziu e povara de sub care
nu ne mai ridicăm. Iar liniștea noastră se unește cu liniștea altora
și formează un fel de cîntec. Îl aud doar cei legați prin jurămîntul
tăcerii.
La început mai mult, apoi din ce în ce mai puțin, iubirea se depune
în noi. E moale, e pufoasă și atît de plăcută, la fel ca o plapumă
din lumină blîndă în septembrie. Și cînd praful și liniștea ne-au acoperit
complet, lăsăm plapuma să acopere locul gol de la masă.
La început am fost eu și tu. La început mai mult eu, apoi mai mult
tu, pînă cînd praful și liniștea și iubirea ta m-au învăluit. Și simt
cum fiecare cuvînt al tău se oprește în mine, ca într-o poveste
care se tace pe sine pînă inima stă și-așteaptă trupul să miște
ca un clopot.
Într-un tîrziu, praful meu, liniștea și iubirea se vor așeza pe tine
asemenea zăpezii ce se-așterne lent, ca o singurătate cu care începi
să te obișnuiești. Și ți se face frig, tot mai frig, la început cît o noapte
fără nimeni, apoi din ce în ce mai multe, pînă cînd vei striga. Atunci
mi se va opri sîngerarea din urechi și te voi auzi.
Voi auzi și voi striga și eu, voi striga atît de tare încît vor dispărea
și praful și liniștea și iubirea și va rămîne doar adevărul:
doi oameni cărora oasele le vor fi prea mari pentru carne, moartea
insuficient de neagră și-adîncă să ne ascundă și chiar și cerul va fi
prea mic să ne fie cearșaf pentru dragoste.
poezie de Leonard Ancuța (septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuța
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre negru, poezii despre zăpadă, poezii despre violență sau poezii despre urechi
Descântă-mi ochii de umbre cu buze nesătule
frământă-mi trupul și pune de-o minune
să-ți cânt lasciv tăcerea dintre cele două eterne cuvinte
iar dansul celor șapte vieți să ne-mpletească mâinile
într-un inel de lună și de soare
printre poieni cu fluturi mov
se-mbrățișează aproape cald
în casa cea de piatră
pe unde aleargă jucăușe jurămintele
iar eu te strig cu teamă
să nu-mi dispari a nu știu câta oară
din tainițe de timp se strâng la nuntă clipe
un flaut celt respiră din adânc de inimă un cer
pe care preoți îmbrăcați în alb ne desenează
din jumătăți o lume doar a noastră
de-o parte-i ziua cea mai lungă
și-o rest o noapte de așezat la stele
precum în jurul gâtului un fel de perle
poate-adunate-n zori din flori de in
sau doar culese lucitor
din mult prea răsucite scoici
iar dintr-o altă parte
punctată cu adânc de atlantida
îmi plângi oceane și eu înalț la munți
cu acea-firească știință a pruncului
abia născut
m-adăp la sânii tăi
cu lapte care curge-n galaxie
doar gândul mă trezește ca din moarte
și-mi este parcă tot mai transparent
ca și cum s-ar strecura câte un univers
prin fiecare deschidere de pleoape
ca să ne umple lumea lumilor
cu basme
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre știință, poezii despre sâni, poezii despre superlative sau poezii despre senzualitate
Rugăciunea ceramică
A început ca o roată
de olar
ca o roată de cer olărit și ceramic.
La început a căzut o gărgăriță ceramică
și s-a spart în mii de furnici.
Apoi au căzut mii de furnici ceramice
și s-au spart într-o muscă.
Musca ceramică a căzut și s-a spart
în mii de bondari. Bondarii într-un câine.
Câinele ceramic a lătrat de mii de ori
ceramic
apoi a căzut
și s-a spart într-un stăpân...
Stăpânul ceramic a căzut și s-a spart
într-o femeie și un bărbat
ceramic
ceramică
și care au căzut și-au tot căzut
în păcat...
Păcatul ceramic s-a urcat
și s-a spart în iertări, în mii de iertări
ceramice
care au urcat, au urcat
și s-au spart într-un Cuvânt..
Apoi au mâncat din castroane de lut!
poezie de Alin Ghiorghieș
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre câini, poezii despre muște, poezii despre mâncare, poezii despre iertare, poezii despre furnici sau poezii despre femei și bărbați
Cum naiba să nu dospescă la nesfârșire
infinuturile acestea instabile
nesățioase
avide
când au de unde își lega extinderile
cum ar fi să le dăm libertatea să se oprească
apoi să le oferim o oglindă
în care să se privească
până la centru
și chiar până dincolo de infinit
pentru început ciudatul din mine
presează universuri între două vise
ca într-un ierbar în care o floare de colț
încă suspină după dreptul la scuturare
încerc să stopez cumva extinderile
prin comprimare
prin sufocare
prin reducere la absurd
chiar și prin degajarea centrelor
apropo
universul nu poate fi singur
are cel puțin o pereche
pe care o iubește
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre libertate, poezii despre infinit, poezii despre descreștere sau poezii despre absurd
Înghesuim viețiile oamenilor într-o știre
ca și cum am îngrămădi universul
într-un ochi de balenă
apoi lipim afișe cu galaxii în formare pe autobuze
ca să poată circula regulat
haosul
doar din când în când murim idiot
lăsând o dâră de lacrimi în urmă
parcă mult prea vizibile
precum fumul scos de motorul unui trabant
la care s-a greșit doza de ulei din amestec
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre știri, poezii despre motoare, poezii despre greșeli, poezii despre fum, poezii despre balene, poezii despre autobuze sau poezii despre afișe
Sunt un zeu ciudat
beau nectarul florilor de gheață
apoi înalț zmeul zmeilor prin poiana albastră spre olimp
în cerul de dincolo de cer nu urc pe vrejul de fasole
doar cobor din visul acesta prin alt vis
în lumea cuvintelor
nu sunt zeul gâzelor nici ocrotitorul pinguinilor
poate doar satrapul atlantidei
un fel de tiran al curcubeului
dintre două lumi de umbre
nu știu când am învățat cărarea
nici de unde e atâta culoare în muzica stelelor
dar știu că am puterea ca între două nopți
să dezleg florile de rouă
prin sărutul soarelui
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre învățătură, poezii despre rouă, poezii despre pinguini, poezii despre muzică sau poezii despre gheață
Dintr-un răsărit de soare
un cavaler de tinichea
o mie de alte mori de vânt
și doar o lance boantă
apoi
ca și când aș putea picta timpul
între două inimi și un zbor de libelulă
pe un cer oarecare
parcă niciodată de la un capăt la altul
doar atât cât îl pot cuprinde într-un curcubeu
dintr-o lacrimă așez o mare la poalele munților
în fața oglinzii albe dintr-o altă oglindă
strivesc sub pensulă toate valurile
să nu mai facă aiurea din munți nisip
la urma urmei de banalitate nu a murit nimeni
până și minunile știu asta
doar clipele care fac nemărginirea posibilă
sunt parcă din ce în ce mai puțin calificate
ca și cuvintele acestea așa de uzate
încât au nevoie de un miliard de repetări
pentru fiecare nouă lume albastră
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre munți, poezii despre vânt, poezii despre posibilitate, poezii despre pictură sau poezii despre nisip
În loc să scutur cerul de stele
pun de o afacere cu licurici
apoi îmi trag țărâna sub tâmplă
să privesc iarba cum se pregătește de coasă
îmbrac veșmântul de rouă
și răsucesc din caierul minții
borangicul acesta ciudat
din lacrimi de înger și fluturi nenăscuți
îmi deschid inima ca pe o pleoapă
întind timpanele între două lumi
și ascult cu trupul deșirat cântecul cerului
ori doar cântarea păsării de foc
din cenușa amară a trupului meu
apoi
ca și când nu m-a durut niciodată
m-aș mai naște de o mie de ori
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre licurici sau poezii despre foc
Tabloul vieții
Amestec de culoare,
Dorințe, gânduri, vis,
Trăiri sau renunțare...
Tabloul e deschis.
Pictezi o amintire,
Adaugi, din penel,
Un roșu de iubire
Sau gândul cel rebel.
Înlocuiești furtuna
Cu-albastrul cer senin,
Sau ștergi, c-o tușă, luna
Și noaptea de suspin.
Mai pui un dans, cuvântul,
Pictezi ce vrei, ce crezi,
Și îți închei avântul
C-un gest banal: semnezi.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre gânduri, poezii despre roșu sau poezii despre dorințe
Visele sunt material de construit scări la cer
altfel ne-am prăbuși în noi
precum o fac stelele care refuză risipirea
iar hăurile nu s-ar mai lăsa pătrunse
nici măcar ca sifoane spre nicăieri
din când în când zâmbesc ca un orb
la auzul unei voci de înger
ridic degetul arătător ca pe un penel
desenând aiurea poduri între lumi
într-o disperare soră cu poezia femeilor
și mă pierd în visul din visul meu
ca un autor de scenarii hollywoodiene
numai bune de ridicat biserici noi
din care dumnezeu să ne ierte
de dumnezeire
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre voce, poezii despre prăpăstii, poezii despre poezie sau poezii despre poduri
Îmi sunt din ce în ce mai străin
în oglindă nu mai zăresc copilăria
nici liniștea nici zbuciumul
nici măcar ultimul scrum
doar un palid sentiment de tip deja vu
cu un om răsucind cărări albe
când spre nicăieri
când spre cine știe ce mister
mă înec cu mine însumi
într-o sufocare din ce în ce mai perfectă
lacrimă neagră lângă altă lacrimă
din care îmi mai scriu scrisori
ca să nu-mi uit numele
ca un ecou întors pe dos
dintr-o altă zi de 12 iulie
poate dintr-o pădure cu fluturi albi
sau poate doar din copacii tăiați
între două cuvinte de-alint
și-o promisiune
unde doamne-iartă-mă să mă mai caut
cui să-i cer să mai fugă din visul meu
parcă din ce în ce mai scorojit
la intersecția cu umbra mea de om
cu mult înainte de ceața de azi
în care măgar mă pierd
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre alb, poezii despre scrisori, poezii despre păduri, poezii despre promisiuni, poezii despre prezent, poezii despre perfecțiune, poezii despre măgari sau Ai o scrisoare de dragoste frumoasă?
Annabel Lee
În urmă cu mulți ani, în vremurile de demult,
Într-un regat la marea de la miazăzi
Trăia o fată, cum poate vă este cunoscut,
Cu numele Annabel Lee;
Iar fecioara asta avea un singur vis,
S-o iubesc și ea iubirea-mi să poată-împărtăși.
Eram un copil, iar ea o copilă
În acest regat la marea de la miazăzi,
Dar ne iubeam c-o iubire mai mare decât iubirea
Eu și frumoasa Annabel Lee
Cu o iubire la care chiar serafimii din Paradis
Ar fi putut râvni.
Din această pricină, demult,
În acest regat la marea de la miazăzi,
S-a lăsat într-o noapte-un vânt rece,-înghețând-o
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Apoi, au venit rudele-i de neam înalt
Și de lângă mine, cât ai clipi,
Au luat-o și-au închis-o într-o criptă
În acest regat la marea de la miazăzi.
Îngerii din Paradis, mai puțin fericiți,
Ne invidiau, iar pizma lor noi n-o puteam opri
Da! Din acest motiv (toți oamenii știu)
În acest regat la marea de la miazăzi
S-a lăsat dintr-un nor un vânt rece,-înghețând-o
Pe iubita mea Annabel Lee.
Dar iubirea noastră era mai presus
De iubirea celor mai în vârstă decât noi
A celor mult, mult mai deștepți decât noi
Și nici îngerii din cerurile de sus,
Nici demonii din adâncurile mării sidefii
Nu-mi vor putea despărți sufletul de sufletul
Frumoasei Annabel Lee.
Luna străluce doar pentru a-mi aminti
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Iar stelele răsar ca să-i revăd ochii
Frumoasei Annabel Lee;
Astfel, noapte de noapte, neclintit ca o stea,
Îmi veghez iubita, pe mireasa mea
Din cripta de lângă marea de la miazăzi
Din acel mormânt de lângă marea de la miazăzi.
poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre vârstă