Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci: motanul se-nghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin, cu poftă. Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Când stăpânul nu-i acasă!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun cantotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă, lacom, mirosul de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brânza parcă-l ademeneşte. Şi astfel, câteşitrei duşmanii — şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii — se pândesc, munciţi de acelaşi gând.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Când stăpânul nu-i acasă!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şoricelul face câţiva paşi mărunţi până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Când stăpânul nu-i acasă!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-o săritură motanul a fost cu laba deasupra lui. Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte, gândind: "Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!" Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul. Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Când stăpânul nu-i acasă!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să vadă, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva? Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Când stăpânul nu-i acasă!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ce ştiu am învăţat de la pisica mea. Când ţi-e foame, mănâncă. Când eşti obosit, trage un pui de somn în căldura soarelui. Când mergi la veterinar, fă pipi peste stăpânul tău.

citat din Gary Smith
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul se comportă ca şi cum el ar fi creatorul şi stăpânul limbajului, în timp ce, dimpotrivă, limbajul este şi rămâne stăpânul lui.

citat clasic din Martin Heidegger
Adăugat de alis
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mioriţa colind

Stau toţi trei păcurărei
Cu oile după ei.
Pe cel mai mic l-o mânat
Să întoarne oile.
Oile le-o înturnat,
Lui grea lege i-o picat:
Să-l împuşte, ori să-l taie,
Or să-l puie-n trei fârtaie;
Să-l taie, or să-l împuşte,
Or să-l pue-n trei ţăpuşte.
Da el numa ce-o strigat:

- Hei, măi, frăţiorii mei,
De s-o-ntâmpla şi-oi muri
Pe mine mă dă-ngropaţi
În strunguţa oilor,
În locul găleţilor,
În ţărcuţul mieilor.
- Da` cine mi-o fi popa?
- Graurul când a cânta.
- Şi-apoi cine m-a jeli?
- Codrul când s-a veşteji.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biruinţă târzie

Am murit cu lumina aprinsă în gânduri,
mirosea stins aici, a aripi căzute şi a biruinţă târzie,
nu mai aveam nimic de făcut până la sfârşitul lumilor,
eram toată planeta acolo,
avusese loc unirea ţărânei cu sufletul,
după aproape o mie de ani de viaţă Adam murise,
Eva murise şi ea!
Unii răsfoiau numărul special dedicat morţii lui Isus,
Iudeea, locul unde pământul dăduse trei roade pe an
era prezentată aci drept potenţială ţintă de vacanţă.
Eu mă apucasem să citesc telegramele pe care nu le primisem niciodată,
mă gândem că mi-ar plăcea să-mi întâlnesc îngerul păzitor,
să-i propun să mergem undeva unde se mănâncă bine şi se bea,
să-l privesc cum îşi adulmecă în farfurie viciul lumesc
ca un câine când găseşte o cioară otrăvită,
dar decât să moară de foame,
mai bine...
Să-l bat apoi pe umăr, să simt sub degete locul acela unde lumile se întâlnesc
iar nimicul aruncă în dreapta şi în stânga spuma tuturor lucrurilor.

poezie de Camelia Buzatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realicartea

Din carte a ieşit un ochi.
Deşi era obosit s-a deschis larg
şi în acel moment a văzut unele lucruri pentru prima dată.
Nu după mult timp şi-a făcut apariţia un nas.
Acesta a mirosit deja ce se întâmplă.
Dar când să intre în încăpere i s-a închis repede uşa.
Nu era de el, locul lui era în carte şi atât.
Apoi din carte a ieşit o ureche.
Aceasta a auzit mult zgomot.
Şi mai apoi bârfe, dar nu s-a aplecat la ce se vorbea.
Gura şi-a făcut şi ea intrarea.
Celelalte i-au povestit deja experienţele avute.
Ea ar fi avut atât de multe să spună,
dar cartea a învăţat-o să tacă.

poezie de Ana Truta (noiembrie 2020)
Adăugat de Ana Truta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pălăria de paie

În oraş, sub fierăstrăul frunzelor unui stejar
dominând intersecţia, îl vezi pe el
cu câteva minute înainte de ivirea zorilor, norocos
că poate aţipi în schimbul trei. De-a lungul anilor
luase fel de fel de înfăţişări, se întinsese
pe multe feluri de iarbă, sub stele,
sub ochiul chel al lunii holbându-se la el.

Obişnuia să doarmă asemeni unui pahar cu apă
ţinut în mână de o fată foarte tânără.
Apoi a aflat că nu era perfect, că
nimeni nu era perfect. Aşa că a luat-o
spre nord, adăpostindu-se într-un cort fragil,
prea mic chiar pentru trupul lui subţire.

Pânza saltelei din baraca-împărţită cu alţii
este maronie şi miroase
de la sudoarea altor doi oameni.
Unul dintre ei mestecă tutun:
ei nu s-au întâlnit niciodată.
Pentru el munca este o trecătoare bătaie de cap,
iar muzica de după este ca o femeie
care-l atinge uşor
pentru a se cuibări apoi la pieptul lui.
Când cântă, îşi închide ochii.
Nu ştie niciodată când se va ivi,
dar atunci când ea pleacă, întotdeauna înclină capul
şi-şi atinge cu două degete borul pălăriei.

poezie de Rita Dove, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină. Îi căpătase dar de la mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: "Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii când or creşte mari!" Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi. Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Când stăpânul nu-i acasă!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dimineaţa aceasta a luat-o spre răsărit. Încântată de frumuseţea soarelui, care se prevestea prin mănunchiurile lui de raze, totuşi avu puterea să se gândească, drumeaţa, că, privind şi minunându-se numai, nu câştiga nimic. De aceea, îndată ce dădu, prin mirişte, de cizma unui vânător, îşi şi puse în gând să cerceteze, să cunoască mai bine făptura omenească în apucăturile ei. Îndrâzneaţă şi destoinică, se ridică pe călcâiul pe care câteva fire de nisip se prinseseră, apoi, cu iscusinţă, o luă încet pe cusătura carâmbului, în sus. Călătoarea îşi dete toată silinţa să se urce mai repede pe cizmă, căci vederea ei îi amintea, cu groază, priveliştea pe care cizma unui alt vânător i-o dăduse într-o zi: trei tovarăşe din furnicar strivite, dintr-o dată, sub talpa grea a omului.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Călătoare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem despre albastru

Ca atunci cînd priveşti prin picătura de ploaie
totul se putea schimba la o a doua vedere.
trebuia să-l descopăr
cu un briceag şi o bucată de banzic
aproape cald, înlăturînd coaja neagră mirosind a grajd
şi trei viermi orbecăind pe sfîrcuri ca făina pe carii,
apoi cînepa fină ce învelea carnea stejarului precum o nucă
dezrobind relief cu relief şi iar relief...

dar, sînul acesta nu-l poate mîngîia nimeni
terminîndu-se într-un final neconvingător - frugal
totul e mai prozaic în afara atelierului, acolo unde
lumea aleargă orbecăind spre locul de muncă
în oraş au descălecat Napoleon / Maxim / Amancio şi Ogata
la muzeul Albastru să ne facă statui.

acum nu mă ajută nici maşina de citit gînduri la răsăritul soarelui
nici tabletele de ciocolată neagră lîngă cea mai nouă cafea
închid sertarul plin de cilimuri, de raşpe,
şi-mi pregătesc cheile spre poarta unui mare oraş

poezie de Ioan Burlacu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Motănelul

Într-o dimineaţă oarecare
Alături de suratele flămânde
Un motănel ce cauta mâncare
Gaseste o paine şi-o ascunde
Căzu-se de la un moş
Ce avea prea multe-n coş,
Iar Dumnezeu milos de fel
Dădu pâinea, exact, la motanel
Şi numa' ce-l vezi că face o strigare
- Hai suratelor la mâncare!
Şi cu gheruţa precum un cuţit
Numai ce-l vezi că se apucă de-mpărţit
Trei bucăţi egale, să ajungă la fiecare.
Şi nici o-nghiţitură nu a terminat
Că numai ce aude un mieunat!
De după colţ iese o pisicuţă
C-o fundiţă roşie drăguţă
- E înfometată sau speriată?
Apoi motănelul spune-ndată
- Hai surată dă-i o bucăţică
Nu o vezi cât e de mică
- Eu nu-i dau din bucăţica mea
- Iar eu nici atâta, mai bine am pleca.
Rupe motănelul din miezul lui de pâine
Şi spune: Hai prietena mea şi mănâncă cu mine.
Dar din senin se aude un glas aprins:
Pis pis pis pis, pis pis pis pis
Era Carla ce-şi căuta de zor
Pisicuţa ce plângea de dor
Însă fata sufletistă a observat
Grija ce motănelul i-a purtat
Şi de atunci vine în fiecare zi
Să se joace toţi trei şi pentru al hrăni.

fabulă de Cristian Harhătă
Adăugat de Cristian Harhătă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O floare, un câine

Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele şi floarea erau umbre -n vânt.

Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face şi aşchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.

Câinele zace cu ochii pironiţi în poartă,
să-şi vadă stăpânul...
de-ar mai veni o dată.

Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scânceşte într-un plâns subţire,
ar vrea să se pornească
la drum, spre cimitire.

Îi umblă tot amarul prin inimă şi vine,
stăpânul este dus: se uită... poate vine.
Îi umblă ochii trişti la floare şi la poartă,
acolo îl vedea venind de fiecare dată.

Dar ştie că pâinii îi este dat să fie pâine,
câinelui îi e sortit să moară câine.
Că aerul mai blând e aici, acasă. Şi n-a uitat,
că poarta e deschisă, stăpânu' e plecat.

poezie de Camelia Oprita din Poeţii noştri (11 mai 2019)
Adăugat de IoanA.Ioan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O floare, un câine

Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele şi floarea erau umbre -n vânt.

Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face şi aşchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.

Câinele zace cu ochii pironiţi în poartă,
să-şi vadă stăpânul...
de-ar mai veni o dată.

Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scânceşte într-un plâns subţire,
ar vrea să se pornească
la drum, spre cimitire.

Îi umblă tot amarul prin inimă şi vine,
stăpânul este dus: se uită... poate vine.
Îi umblă ochii trişti la floare şi la poartă,
acolo îl vedea venind de fiecare dată.

Dar ştie că pâinii îi este dat să fie pâine,
câinelui îi e sortit să moară câine.
Că aerul mai blând e aici, acasă. Şi n-a uitat,
că poarta e deschisă, stăpânu' e plecat.

poezie de Camelia Opriţa din Poeţii noştri (11 mai 2019)
Adăugat de IoanAIoan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câinele

Aici câinele trebuie să latre, că de-aia e câine,
Iar când mănâncă stăpânii la măsuţa joasă
Pe scăunele cu trei
Picioare,
Să se uite în gura lor, înghiţind în sec.
Până când, la sfârşit,
După seninul crucii şi slăbitul curelii, cu un oftat,
I se aruncă mămăliga,
Iar el dare de-un stânjen în sus,
S-o prindă din zbor.
Cu cât sare mai sus, cu atât e un câine mai bun,
Dat de exemplu.
Pui şi găini n-are dreptul
Săia decât vulpea, hoaţa, pe furiş.
"Iar dete vulpea la noi azi-noapte,
Spune lelea Anica,
Aproape cu mândrie, fir-ar a diavolului!
Nici n-o să mai ctesc păsări,
Că mă canonesc degeaba,
Că i-am spus alui meu: astupă, mă, rostul!"

poezie celebră de Marin Sorescu din La L(L)ilieci, Cartea a doua (1977)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stăpânul meu e plecat

Stăpânul meu e plecat.
M-am trezit de dimineaţă
fără să ştiu ce muncă
mi-a lăsat să fac.

Am mers la servitoare
şi am întrebat:
"Ce-a zis Stăpânul meu
să fac?"

Servitoarea a ridicat din umeri
fără a se opri
din dereticat.

Am coborât în curte
şi pe tăietorul de lemne
l-am întrebat:
"Ce vorbă a lăsat Stăpânul meu
să fac?"

Tăietorul şi-a scuipat în palme,
văzând de treaba sa,
mirat.

Am mers la ciobani
la plugari, la tâmplari,
la ţesătoare...
Am mers şi prin ogradă,
pe la animale

Nimeni n-a ştiut ce muncă
trebuia să fac,
aşa că m-am rugat,
pentru fiecare.

poezie de Silvia Velea (2 octombrie 2001)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mare anevoinţă se dezlipi calul de stăpânul său. Umblă ce umblă şi se întoarse numaidecât. El vânturase văzduhul şi cutreierase pământul până nu apucase să i se urască băiatului; şi întorcându-se spuse băiatului că i-a găsit un loc unde să se bage argat. Îl şi învăţă ce să facă şi cum să dreagă ca să argăţească cu folos. Încălecă băiatul calul, când auzi că are să-şi găsească unde să se căpătuiască, şi porni ca vântul, precum şi venise. Ajungând la nişte zâne, făcu precum îl învăţase calul. Cele trei zâne, căci trei erau ele, se cam codeau să-l priimească; iară daca stărui, se rugă şi se făgădui că o să fie harnic şi credincios, ele îl priimiră. Aşezându-se el acolo la zâne, băiatul se puse cu toată inima pe muncă şi, când era ceva de făcut mai greu sau mai anevoios, îşi chema calul şi îi da ajutor.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!