Şi le-a cântat greierul pâna ce soarele s-a ridicat de câteva suliţi pe cer. Iar încalzindu-se grozav, cântareţul se rugă de iertare, să aţipească puţin. Şi se adăposti supt frunza unei rochiţa-rândunicii. Iar vacile-domnului se sculară, se ridicară pe firicelele de iarba dimprejurul culcuşului cinstitului cântaret şi, legănându-se uşor, începură să-i facă vânt, să doarmă în răcoare, cum se şi cuvenea unui mândru crai ce era.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cântăreţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândurile îi năvăliseră greierului în cap într-o seară, când nu putea aţipi din pricina unei priveghetori care-i împuiase capul cu cântecele ei, de sus, din copacul supt care dânsul se odihnea. "Mă rog, n-aş putea-o vedea şi eu pe dihania asta? Ce neam aşa de obraznic sa fie?" se întreba greierul. Şi cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle şi-un raspuns, îşi puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deşi numai la gândul că avea să vorbească unei obrăznicături, care îndrăznise să se întreacă din sărit cu el, îl apucau furiile. O căuta totuşi şi n-o găsi. "Fireşte – gândi greierul – lăcustă şi să stea acasă – dracul a mai văzut!" Şi cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Şi, aşa, se întoarse.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cântăreţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îşi făcuse de cap. Îl mai mângâie însa pe greier iubirea şi laudele pe care o mulţime de maica-domnului – gânganiile cele roşii stropite cu negru – i-o arătau. Lasă că-l căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor, greierul înţelesese că şi ele erau mirate de îndrazneala unei paseri venetice, care turbura liniştea băştinaşilor de neam. Greierului i se umflă inima în piept de mândrie, şi, în zori de zi, li se închina cu plecăciune, poftindu-le, în juru-i, să-l asculte. Şi, cu toată oboseala, greierul le cânta, în cinstea lor, un imn al dimineţei. Iar vacile-domnului îl rugau să nu mai conteneasca, fiindca ele altceva n-aveau de facut decât sa-l asculte.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cântăreţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o dimineaţă raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed: o ameţea. După zilele acestea, lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă sub dânsa, la umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minifabulă

Greierul c-a tot cântat,
Ajunsese deputat,
Iar furnica, silitoare,
Grija-avea să-i dea mâncare.

fabulă epigramatică de Mihai Haivas din Restituiri în patru rânduri
Adăugat de Mihai Haivas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei crai de la răsărit

Trei crai de la răsărit
Cu steaua-u călătorit
Şi pe cale cum mergeau
Steaua 'nainte vedeau

Iar când stau de odihneau
Steaua încă aşteptau.
Până la Irod au ajuns
Steaua-atunci li s-a ascuns

De aici dac-au plecat
Steaua iar s-a arătat,
Şi au mers pân-au stătut
Unde Hristos s-a născut

Magii-atunci s-au bucurat
În peşteră au intrat,
Domnului s-au închinat
Ca unui mare-mpărat.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lângă o curte, s-a înţepenit o clipă ca un sfredel, apoi s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Iar cărăbuşul căzu pe-o bucăţică de hârtie albă şi rămase acolo, ameţit. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Şi din capătul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşă, cu pintenii arcuiţi, venea un cocoş. "Ia! scap de unul şi dau peste altul, îşi zise cărăbuşul; ăsta mă-nghite!" Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuş şi a trecut mândru înainte.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Sărăcuţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păsărelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigăt vesel şi s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărţit o clipă din stol, au atins uşor streaşină casei, apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de la cuibul lor de humă. Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălţă şi porni încet să lunece spre asfinţit.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele meu...

O floare se usucă-n vânt,
uşor se pleacă spre pământ,
e cotropită de dogoare,
de arşiţa venind din Soare.
Aşteaptă doar o mângâiere,
iar de la vânt o adiere,
cu briza lui răcoritoare
ce-i poate da viaţă, culoare,
că altfel nu s-ar numi floare,
iar floarea vieţii sunt chiar eu
şi tu devii Soarele meu
că-n suflet te-am purtat mereu.
În zori mă bucur de lumină,
la prânz de zumzet de albină,
amiezele cu drag petrec,
cu alte flori să mă întrec,
culori, parfum, arom', buchet,
te-mbată-n câmp, sunt berechet,
şi toate florile doresc
blagoslovit dumnezeiesc.
Iar la apus, către-nserat,
când intră toate în păcat
că ruga nu le-a ascultat,
pe mâine iar le-a amânat,
încep să facă temenele,
se ofilesc de dor şi jele,
că vine noaptea pe furiş,
iar vreun flăcău, pitiş-pitiş,
s-o tăvăli cu mândra lui
când dau frâu liber dorului
şi pân' la roua dimineţii
au ostoit tot rostul vieţii.
Eu, tandră şi încrezătoare,
rămân cea mai fidelă floare,
cultiv speranţa ce nu moare,
respectuoasă, răbdătoare,
aştept un răsărit de Soare!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la amiază trandafirul se acoperi întreg cu flori. Drumeţii treceau şi rămâneau locului, puneau mâinile la ochi, răsfirau nările să înghită mireasma nemaisimţită pâna atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau câte o floare; iar daca aveau câte ceva în mână, aruncau să ţină floarea mai bine. În locul ei răsărea îndata alt bobocel şi, cât ai clipi, se desfacea. Si alţi drumeţi treceau, şi nu era unul să nu rupă câte o floare.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Trandafirul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara şi marea

A încercat să ignore marea,
Dar aceasta era mai mare decât moartea, la fel cum era mai mare decât viaţa.

A încercat să vorbească mării,
Dar creierul i s-a blocat, iar ochii i-au tremurat ca în faţa unei flăcări.

A încercat să-şi apropie marea, să şi-o facă simpatică,
Dar aceasta a ignorat-o – aşa cum te ignoră un lucru neînsufleţit.

A încercat să urască marea,
Dar s-a simţit ca un răhăţel uscat de iepure pe o stâncă bătută de vânt.

A încercat apoi să fie măcar în aceeaşi lume cu marea,
Dar plămânii nu-i erau îndeajuns de adânci,

Iar sângele ei zglobiu nu a avea nici o relevanţă –
Asemenea unui strop de apă căzut pe o sobă fierbinte.

În cele din urmă,
A întors spatele mării şi a părăsit-o.

O fiinţă crucificată devine imobilă.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţul s-a ridicat din pat şi a pus-o pe Gretchen în locul lui să doarmă; mai mult nu putea face nici el. Gretchen şi-a împreunat mâinile şi s-a gândit: "Ce buni sunt oamenii şi animalele!" Şi a închis ochii şi a adormit. Toate visurile au venit iar valvârtej înapoi şi acuma erau ca nişte îngeri şi trăgeau o săniuţă în care era Karl, şi el făcea semn din cap. Dar nu era decât un vis şi de aceea a pierit când ea s-a trezit.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cocoşul şi penele

Pintenat şi-nfumurat,
Un cocoş, nătâng de fel,
Ales însă şef de stat,
(În ogradă, cum altfel?),
Dând din aripi, s-a-nălţat,
Ajutându-l penele,
Sus pe gard unde-a cântat
Să răsară soarele.
De puterea-i încântat,
Vrând să cheme stelele,
Pe o creangă s-a-nălţat,
Ajutându-l penele,
Şi spre cer, încrâncenat,
Încruntând sprâncenele,
Stelelor le-a ordonat
Să-şi ridice genele.
Ele însă nu au vrut,
Că lucea-n cer soarele
Iar cocoşul încrezut,
Îndoind picioarele,
De pe creangă a sărit
Să le rupă trenele,
Dar din zbor s-a prăbuşit,
Neţinându-l penele.
Şi atunci, c-un nod în gât,
Simţind rău migrenele,
Şi-a spus: "Mă înalţ atât
Cât m-ajută penele!".

fabulă de Petronela Slavu din Parlamentul boilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În jur, firele înalte ale ierbii se clătinau domol, proiectate gigantic pe bolta însângerată de jertfa naşterii unei noi zile. O nouă zi... şi iarba... Părea crescută din cer; era iarba cerului, aprinsă în lumină, arzând viu în iradierea roşie a Soarelui ce sângera... Iarba cerului era acoperită de sânge... Iarba cerului... Iarba...

Constantin Cubleşan în Iarba cerului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Terţine-n cinstea unui vânt nebun

Era doar vânt. Doar cine-avea curajul
să-i strige-n faţă adevărul? Iarba
servea în vârf de suliţi echipajul.

"Tu nu eşti primul care-mi smulge barba."
Era doar vânt. Cutreiera pământul.
Sub tălpi se viscolea în hohot oarba

zgrăbunţă risipită, jurământul
cocoarelor, pe care-l spulberase.
Era doar vânt. Şi nu-şi găsea mormântul.

Îl însoţea, învârtejit în grase,
hilare arătări sporindu-i hora,
un praf gălbui ce năpădea terase.

"Aruncă-mă în ochii tuturora."
Era doar vânt. Şi-n zarea bleumarină
un pâlc de nori umfla multicolora

iluzie a formelor, cortină
cu stâlpi şi turle scânteind prin ţară.
"Ţi-ai numărat oraşele, ţarină?"

Era doar vânt. Şi forfota sprinţară
a văilor care-i spuneau pe nume
îi strălucea pe mână, ca brăţară.

Era doar vânt. Se-ncoronase-anume
să logodească flori, s-aducă ploaie.
Dar prelungea un sterp surâs prin lume

şi, măgulit că salcia se-ndoaie
în faţa lui, obişnuia să fure
slugărnicia frunzelor vioaie.

Era doar vânt. Şi năvălea-n pădure
ca vizigoţii-n temple. Dar gorunii
sfidau tăcuţi, cu trunchiurile dure,

sminteala lui, visau în raza lunii
sub cerul pustiit de mere coapte.
"O, împăraţii lumii – şi nebunii!"

Era doar vânt. Şi se stingea în noapte.
Şi cerul negru se făcea de lapte.

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (3)

Bărbatul ei nu mai era
Nici prost, nici bleg, cum îl ştia,
Şi, chiar atunci când încerca
Pe plac să-i facă, ea vedea
Că nu-i deloc atent la ea,
Iar mintea-i e... altundeva.

Şi s-a gândit, s-a perpelit,
Dar, iată, ziua a sosit
-eu nu ştiu cine-a ciripit-
Când o idee i-a venit
Şi cerului i-a mulţumit
Că ruga i-a-mplinit.

S-a dus şi-a reuşit, cumva,
Ca sapiensa blondă, rea
De muscă sau de altceva,
Să fie de acord cu ea
Că sigur-sigur, i-ar plăcea
Cu amândoi alăturea.

Că-n peşteră nu i-ar fi frig,
Şi-ar fi, desigur, un câştig
La foc, în loc de pipirig,
Un lemn, din cele ce se-nfig
Cu vlaga unui cucurig
Vestit, cu, la femei, cârlig.

Aşa a fost: în trei amor,
Iar anii au trecut uşor,
Şi-n peşteră, muncind cu spor,
Au apărut, încetişor,
Cinci puradei. Iar el: "Vum knor!"
(Înseamnă: "Recunoscător!")

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngândurat, porni spre rachetodrom. Era aproape 10.00, iar soarele se ridicase strălucitor pe boltă, nici un norişor neîndrăznind să-i stea în cale, să i se împotrivească. Directorul urcă grăbit treptele navei albastre, iar când trapa se deschise, se opri, fără a trece dincolo de ea. Pe puntea principală se aflau toţi cei şapte tineri, împreună cu profesorul Eugen Manea. Când auziră trapa deschizându-se, îşi ridicară toţi privirea, să vadă cine este. Zărindu-l pe director, tresăriră şi priviră îngrijoraţi spre ceasuri. Nu, nu era 12.00, deci, nu întârziaseră de la întâlnirea cu dânsul. Se foiră neliniştiţi, de parcă nu ştiau cum să se comporte în prezenţa directorului Institutului; doar domnul Eugen Manea părea foarte calm.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E călătoare! A ieşit din muşuroi furnica şi-a pornit, cum face în fiecare dimineaţă, a pornit să vadă lumea... Ea ştia că ochii duc şi mintea întoarce; că, văzând multe, ştii destule şi ai de unde da şi la alţii. Şi ce fericire să călătoreşti dimineaţa, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă, aerul jilav de răcoare, şi când pe cer se prelinge lumina ca o undă de aur. Ş-apoi dimineaţa priveşti altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-ţi sunt spulberate, ci se limpezesc, tihnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap şi porneşte la drum.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Călătoare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descântec

Trecea nagoda peste râu,
din visul adormit plecată,
lăsând licornul fără frâu
să bea jăratec din covată.
Înaripat, precum era,
s-a ridicat la cer deodată,
părea un nor de mucava
întins pe cerul fără pată.

Ea l-aştepta sub un gorun,
descântec să-i aşeze-n cale,
din mâţişorii de alun
să-i facă frâu pe nicovale.
Din ghindele căzute jos
potcoave noi să-i făurească,
s-ntoarcă râul tot pe dos,
mirată apa să descrească.

Mantaua din zefir, pe mal,
să o ascundă-ntr-o găoace
când fiul nopţii din caval
îi va cânta să se dezbrace.
Iar ea, cuprinsă de delir,
să îl aştepte dezbrăcată,
licornul priponit c-un fir
să îi vegheze noaptea toată.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul se prăbuşi pe un fotoliu, iar după ce trapa navei se închise, lacrimile din ochi începură, în sfârşit, să-i curgă şiroaie pe obraji, în timp ce în minte-i răsuna într-una: "E fiul meu! La naiba! Fiul meu; al meu... Iar mâine pleacă... Pleacă..." Era impresionant; un om impunător ca dânsul înlăcrimat... Diana Enka îl acuzase că ar fi nepăsător şi insensibil; oare chiar aşa era?!...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul cecen

(după război)

Sau... Trandafirii războiului cecen

Am visat un trandafir - o floare ofilită
Ieri, estul era mândru de el,
iar azi nimeni nu cântă trandafirii,
Îl bombardează, îl împuşcă.

Acum, floarea stacojie e-n dizgraţie,
soldatul rus a nimicit trandafirul,
l-a călcat grozav cu cizma lui murdară
în grădinile în care au crescut trandafirii...

Cred că e mare necaz
pentru că odată, în liniştea nopţii,
când soarele n-a strălucit, ci doar luna
m-a privit uimită, văzând cum Zeul
războiului al zecelea a procedat făţarnic,
oferind trandafiri, 19 trandafiri.

Iar eu mirat priveam din şanţ sau de pe înălţimi
Cum Venus oferea-n secret
Câte un trandafir...
Zeului Apollon sau Marte.

poezie de Valerian Ciobanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!