În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cocoşul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezire

M-am trezit dintr-un
somn în care visasem mult,
în episoade - viaţa mea.
Fiecare anotimp - un episod.
Fiecare an - un episod.
Cel mai urât lucru
a fost, că nu puteam să mă trezesc
din acest lung somn.
Cineva îmi lipise ochii
Şi nu vedeam în jur,
decât cu ochii ascunşi
ai minţii.
Nu vreau să mai dorm.
Nu-mi plac visele când
se transformă în adevărate
coşmaruri...
Îmi place viaţa mea aşa
şi va fi şi mai bună,
Căci sunt trezită din somnul
greu în care intrasem....
Surprinzător! chiar şi fără prinţ...

poezie de Daniela Voicu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegia întâia

Închinată lui Dedal, întemeietorul
vestitului neam de artişti, al dedalizilor

I

El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.

Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strâmtă piele
cu putinţă. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.

El este înlăuntrul – desăvârşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.

Dar de văzut nu se vede.

Nu-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
Caii...

II

Nu are nici măcar prezent,
deşi e greu de închipuit
cum anume nu-l are.

El este înlăuntrul desăvârşit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuşi punctul.

III

El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.

IV

Aici dorm eu, înconjurat de el.

Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă:

Spune Nu doar acela
care-l ştie pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.

Şi nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume-l port.

Şirul de bărbaţi
îmi populează
un umăr.
Şirul de femei
alt umăr.

Şi nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.
Bat din aripi şi dorm –
aici,
înlăuntrul desăvârşit,
care începe cu sine
şi se sfârşeşte cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Elegii (Cina cea de taină) (1966)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem rustic

Să spun un fel de la revedere
ori
nu
ce spui, ţăranule,
pe câmpie potârnichile au început să cânte încă de dimineaţă
o săgeată de soare s-a oprit pe crengi ca să zacă
aşa cum o fac boii în dreptul adăpătoarei ce dă pe afară.
m-aş întinde în ierburi cui o să-i pese că înfloresc acum florile câmpului
soarele bate sus ca un pendul imens şi singuratic cine să se mai gândească
ştii că te-ai născut urlând jos pe iarba plină de sânge
şi vei ieşi din viaţă tăcut ostenit ca dervişul
ca şi cum n-ai fi avut apă
pentru gâtlejul tău
de om
pus la juguri la tot felul de cazne
ce rost să mai aibă cumpăna cana plină de apă din care te zvânţi
aşa cum se liniştesc
şi
animalele
mânate de sete şi câini
ca să nu se piardă de turmă
dar are tot rostul, pentru că oamenii ăştia buni sunt mai frumoşi decât lebedele
o eternă îmbrăţişare este vocea caldă a mamei
mama este lebăda naşterilor
ori
pântecul care te-a purtat şi născut.
Nu ştiu prea bine de ce caii sălbatici par mai frumoşi decât ceilalţi
în vis îţi ţin faţa eu sunt iubita ta cu gânduri de mure
posibil, omul este o stea mereu liberă, mereu scânteietoare,
pe pământ,
suntem oamenii care aleargă liberi şi nu se supun.
să nu spun aşadar un la revedere, ţăranule, ci să mă întind între ierburile acestea umede
omul este o cununie aleasă a gândurilor lăsată din Eden,
ce zici, ţăranule, cum e holda,
ori poate nu ţi-au ajuns astăzi grânele ca să umpli cu ele capătul drumului, ori brazdele negre
să mai încolţească niţel nişte grâu în dedesubtul pământului...
am în mână nişte talanţi nu ştiu la ce trebuiesc
sunt de la mama din mână,
oasele ei moi sunt aurul care m-a născut în mileniul cel fără necazuri,
îţi spun
în piept îi port glasul
nu-i risipi, nu-i risipi, nu-i risipi, strigă aurul gâtului, îţi sunt vrednice urmele picioarelor care au rămas peste holde
pesemne dumnezeu are nevoie de ei nu o să îi risipesc
ci
o să fac din ei pâine moale şi păsări.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândurile îi năvăliseră greierului în cap într-o seară, când nu putea aţipi din pricina unei priveghetori care-i împuiase capul cu cântecele ei, de sus, din copacul supt care dânsul se odihnea. "Mă rog, n-aş putea-o vedea şi eu pe dihania asta? Ce neam aşa de obraznic sa fie?" se întreba greierul. Şi cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle şi-un raspuns, îşi puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deşi numai la gândul că avea să vorbească unei obrăznicături, care îndrăznise să se întreacă din sărit cu el, îl apucau furiile. O căuta totuşi şi n-o găsi. "Fireşte – gândi greierul – lăcustă şi să stea acasă – dracul a mai văzut!" Şi cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Şi, aşa, se întoarse.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cântăreţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărata poezie este aceea care se hrăneşte din cultură, dar eu nu mă realizez ca poet decât în măsura în care mă diferenţiez de toţi poeţii pe care i-am admirat, pe care i-am citit şi aşa mai departe. Dacă nu există această diferenţiere, nu există pecete personală. Fiecare poet îşi are tonul lui.

Ştefan Augustin Doinaş în Interviu la TVR - Cleopatra Lorintiu. o producţie TVR Cinema ,film distins cu premiul APTR pentru em
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul

Pescarul se scoală cu noaptea-n cap,
Când toţi ai casei mai dorm în patul cald,
Şi-şi scoate pâinea cea de toate zilele
Din adâncul mării vălurite, de smarald.

Stranie viaţă are, o jumătate pe pământ,
Iar cealaltă plutind pe apele saline –
El nu-i nici peşte, dar nici chiar om nu este,
Aşa ca dumneavoastră sau ca mine.

Pescarul are ochii cumva altfel;
Ei te privesc ciudat şi parcă de departe,
Ca şi cum ar fi văzut atâtea lucruri
Înfricoşătoare şi de mirare foarte.

Ei sunt ca marea în zilele cu ceaţă –
Nici gri-oţel, dar nici albaştri peste poate;
Sunt ca incredibilele-i poveşti pe care ni le spune,
Nu chiar, dar – cine ştie – poate-adevărate.

Cunoaşte-atâtea despre nave şi curenţi,
Despre nori şi vânt, ghinioane şi deochi!
Dar când îi vorbesc despre lucruri din oraş,
Strâmbă din nas şi-mi face semn din ochi...

poezie de Abbie Farwell Brown, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru pisica

Plecarea în care rămâi, cea mai tristă plecare -
Nu ajungi nicăieri înainte şi privind înapoi
Plecând pe veci miercuri şi întorcându-te joi
Ca un vapor uitându-şi parâma legată la chei
Lucrurile sunt aşa cum sunt ele, nu cum vrei să le iei.
Învaţă când se trânteşte o uşă, chiar dacă-ţi pierzi mâna în ea.

E mult mai bine aşa
Decât o uşă întredeschisă, prin care trece un curent de aer subţire
Înroşindu-ţi nasul
Lăcrimându-ţi ochii
Şi schimbând întreaga ta fire
(Neîmblânzită).
Răsuceşte-te brusc şi du-te călcând apăsat cu un zâmbet pe faţă,
Chiar dacă fiece pas te costă un an ori doi ani de viaţă,
Învaţă să fii faţă de tine însuţi cinstit
Face parte din lucrurile de neclintit,
Chiar între munţii care se bat cap în cap.
Mâna întinsă nu se refuză, ştii bine,
Dar, înainte de a strânge o mână întinsă, întoarce-te-n tine,
Priveşte
Cântăreşte
Gândeşte
O legătură nicicând începută mai uşor se sfârşeşte,
Chiar dacă doare.
Orice mână întinsă şi strânsă e un pact încheiat.
Pentru mult timp.
(Uneori, pentru personala vecie.)
Totdeauna se ştie
Cum începe dragostea sau o prietenie,
Cum se termină - e mai greu de aflat.
Un lucru e sigur: să pleci atunci când e de plecat,
Fără să priveşti înapoi,
Din nou singur cu tine.

... Aţi fost doi.

poezie celebră de Doru Davidovici din Dezminţire la Mit (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine a minţit o dată...nu minte întotdeauna

Am fost un mincinos...
Când eram tânăr ţi-am spus prima oară te iubesc
pe atunci nu ştiam ce însemnă să Iubeşti
cu adevărat...
Îţi spuneam întotdeauna şi insistam să fiu crezut
că nu vei mai a găsi pe nimeni care să te poată iubi
mai mult decât mine...
Astăzi... continui să mint în ceea ce priveşte greutatea sau înălţimea mea
ca şi cum tu nu ai vedea cum zi de zi devin tot mai mărunţel...
Dar...
când privesc în ochii tăi mari şi castaniii...
Îţi spun adevărul
Te Iubesc... şi realizez
că Adevărul este: Nu există Iubire...
mai Mare decât iubirea
pe care tu ai avut-o pentru mine...

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regal

luaţi împreună suntem doi frumoşi
două ceşti de cafea îşi răsucesc aromele în funii
cu mirosurile noastre după
o noapte cu lună de veghe între cearşafuri
cu cât ne ştim mai mult cu atât ne dăm seama
cât de puţin am aflat unul despre celălalt
câtă anatomie avem încă de parcurs
cu mâinile putem face orice ne trece prin minte
să folosim fiecare parte din noi pentru modelat
la focul zvăpăiat al cunoaşterii dorinţele de murano
au ceva inimaginabil în culoarea lor

separat suntem două felii de pepene
în gurile a două nefericiri
seminţele par nişte păsări împrăştiate
nu mai ştiu drumul spre cuib
&
lasă-mă chiar acum să-ţi amintesc
iubire e atunci când mângâi
aerul cu care mă apropii
aşternutul pe care mă aşezi
tot ce ating şi vrei să rămână neatins
când vorbele nu-şi pierd valoarea
se întorc în noi ca nişte cocoare
primăvara
nu se destramă fiindcă avem în noi ceva sfânt
ceva mai înalt decât noi
unde ne recunoaştem şi
devenim stăpâni

moartea e când nu ai pe cine iubi

poezie de Ottilia Ardeleanu din Cele mai frumoase poezii de dragoste (2018)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul unui iubit (Psalmul 7)

1. Iubito, ştiu: acum îmi cade părul, de viaţă destrăbălată, şi trebuie să dorm pe piatră. Mă văd toţi bând rachiul cel mai ieftin şi mergând gol în vânt.
2. Dar a fost un timp, Iubito, când eram curat.
3. Aveam o femeie, mai tare decât mine, precum iarba e mai tare decât taurul: mereu se îndreaptă în sus.
4. Ea vedea că sunt rău, dar mă iubea.
5. Nu mă întreba încotro merge drumul, care era drumul ei, şi poate că mergea în jos. Când îmi dădea trupul ei, spunea: asta e tot. Şi se făcea trupul meu.
6. Acum nu mai e nicăieri, a dispărut ca norul după ploaie, am lăsat-o şi s-a dus în jos, căci acesta era drumul ei.
7. Dar nopţile, câteodată, când mă vedeţi că beau, văd chipul ei, palid în vânt, puternic şi întors spre mine, şi în vânt mă aplec.

poezie de Bertolt Brecht, traducere de Dan Dănilă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai putea de bucurie fiul cel mic al împăratului. Îi venea să dea fuga, ca un dezmetic, să ia copilaşul să-l sărute. Dară îşi luă seama, nu care cumva să se sperie. Pe dânsul nu-l vedea nimeni, căci era cu căciula în cap. Începu a da înde seară, şi el nu ştia cum să se arate. În cele din urmă auzind că pofteşte la masă pe zâna, se duse şi el şi se aşeză între dânsa şi între copilaşul lor. Aduseră bucate. El mânca ca un lup flămând, căci nu mai ţinea minte de când nu mâncase el legumă fiartă. Zâna se mira cum de se sfârşeşte bucatele aşa de iute. Porunci de mai aduse. Dară şi acele se fituiră într-o clipă.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt incapabil de-a gândi ceva, incapabil de-a lucra şi mii de idei care de care mai curioase şi mai nerealizabile îmi străbat capul întunecându-mi hotărârea. Un lucru ştiu şi voi hotărât: să fii a mea şi pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viaţă decât în apropierea ta şi numai sub condiţia aceasta voi în genere să trăiesc. Altfel la ce-aş mai târâi o existenţă de care mi-a fost silă, de la care n-am avut nimic decât dureri şi în cazul cel mai bun urât. Ştiu că-ţi scriu lucruri fără nici o legătură şi c-aş vrea mai bine să te ţin de mână decât să-ţi scriu şi... Dar tu ştii toate, ce să-ţi mai spun ceea ce ştim de mult amândoi, ceea ce pururea vom şti, ceea ce spus şi nespus între noi are cu toate acestea totdeauna un farmec renăscând. De mii, de mii de ori! Te rog mult nu mai uita.

Mihai Eminescu în Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle (29 august 1879)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucuria în Dumnezeu este mai puternică decât bucuria acestei vieţi. Şi acela care o află, nu numai că nu priveşte spre patimi, dar nici măcar la viaţa lui nu se mai întoarce, şi nicio altă simţire nu îi va veni din bucurie, dacă bucuria i-a venit din adevăr. Dragostea este mai dulce decât viaţa.

Sfântul Isaac Sirul în Cuvinte despre nevinta, capitolul 38
Adăugat de Laura5
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul cel mare, în care sunt atâţia oameni şi atâtea case şi n-au toţi loc unde să-şi facă o grădină şi de aceea cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu flori în glastre, erau şi doi copii sărmani, care aveau o grădină puţin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate şi soră, dar se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau în două mansarde din cele două case alăturate şi care erau aşa de apropiate una de alta încât streşinile mai că se atingeau şi cum ferestrele erau faţă în faţă puteai să treci de la o locuinţă la cealaltă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între Bucureşti şi Heraklion

Dumnezeu a pus îngerii
Să asfalteze cu aripi zborul.
Cum Lui nu-i plac peticele de pe A2,
N-a vrut să iasă din ţâţâni
Planul înclinat al stelelor
Şi nici soarele să lăcrimeze
Peste crucea sorţii.
Numai la noi lucrurile iau forma dosului politic
Prin toţi nepricepuţii puşi în funcţii de zei.
Apropo, în Creta zeii s-au adăpostit în muzee,
Urmele lor pe orice străduţă
Sunt amprentate în asfaltul
Conştiinţei de neam,
Cum pot să gândesc piatra mai roditoare
Decât cernozomul câmpiilor noastre
Purtat pe cocoaşa cămilelor
Adjudecate în petrodolari?
Mai ciupeşte câte un neavenit
Din mărul spovedaniei.
Dumnezeu n-a făcut DNA de formă,
L-a făcut zbor liniar între două conştiinţe
La care se mai pot prinde
Cătuşele părerii de rău.
Zborul între Bucureşti şi insula Creta,
Nu-i decât o constatare
Că sub ochii Domnului
Unii mai pot petici si cerul...

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt oameni care trag toate învăţămintele posibile din experienţele vieţii, numai cât, pe toate, le trag cu un moment mai târziu decât le trebuie. Aceştia sunt mai nenorociţi decât acei care nu învaţă nimic din viaţă, şi care, astfel, n-au mustrări zadarnice.

citat clasic din Garabet Ibrăileanu
Adăugat de Fumed
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tată, e 4 aprilie

azi îţi vorbesc despre
o zi de primăvară
când
toţi oamenii se împlinesc
ghioceii sunt mult mai ieftini
decât în anul în care ai plecat
mama şi-a înghiţit ultima lacrimă
spunând că
te-a visat în livada cu pruni
din spatele casei
dormeai sub prunul
care l-ai plantat
la naşterea mea
ai zis că
4 aprilie este ziua care
dă sens existenţei tale şi că
Dumnezeu te-a binecuvântat
nu ştiu cât de sincer
a fost cu tine
pentru că
ţi-a rupt din trunchi

ce să-ţi mai spun...

fotografia de pe noptiera
din camera de oaspeţi
am înrămat-o în lacrimi şi
va curge mereu înspre suflet
de-asupra fântânii
veghează soarele
are mult prea mult
sânge în priviri
şi pare trist şi flămând
să mai ştii că
în patul tău de două persoane
nu mai doarme nimeni

fără tine nu mai suntem noi

toate lucrurile sunt mici
întâmplător sau nu
Dumnezeu priveşte şi tace
acum eu sunt cel care trudeşte
prin casă
liniştea înspăimântă

din când în când
mă urc în pod şi privesc poarta
printre crăpăturile ţiglei
dar să ştii că
am lăsat-o întredeschisă
pentru ziua în care o să vii
să-mi spui
La mulţi ani!

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când, vorbind despre cărţi, mai spune că din ele înveţi mai mult decât din călătorii şi când îmi dă de înţeles că are o bibliotecă, îmi exprim dorinţa de a o vedea. Mă duc la omul acesta. Mă primeşte într-o casă în care, de la scară, mi se face rău din pricina damfului de marochiu negru în care îi sunt îmbrăcate toate cărţile. Zadarnic îmi ţipă în urechi, ca să mă readucă în fire, că sunt aurite pe cotor, împodobite cu reliefuri de aur şi reprezintă ediţii de lux; zadarnic mi le înşiră, una după alta pe cele mai bune, zadarnic îmi spune că sala e ticsită de ele, cu excepţia câtorva locuri, pictate în aşa fel încât să pară cărţi adevărate, rânduite pe nişte policioare, care amăgesc privirile; zadarnic îmi mai spune că dânsul nu citeşte niciodată şi că nu pune piciorul în încăperea aceasta, dar că va intra în ea numai de hatârul meu; îi mulţumesc pentru bunăvoinţă şi nici eu nu ţin, cum nu ţine nici dânsul, să-i vizitez tăbăcăria pe care o numeşte el bibliotecă.

citat clasic din La Bruyere
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refugiul

REFUGIU

Refugiul meu nu e aici, printre litere... Aici eu trăiesc,
Refugiul imi este, sămânţa mea de copil, în tine!
Ce-aş fi?.. Că nu aş mai şti, de atâta dor, de foşnesc
Brazi... Prinşi în sol omenesc, cu aripi de leagăn se-mbină-
Eu, muma ta, când vin din mine, când vin din mine.

Nici o umbră de ceaţă nu e pe lume alături de noi,
În spate, simt sufletul stă statuat, refugiul lui e absent,
O noapte şi aceea e clară pentru el, e gata de război-
Eu nu am refugiu, puiul meu, mai cald, decât cel împăcat -
Eu, muma ta, când vin din noi, când vin din noi.

Şi atât cât voi fi, veştile sunt între noi, ca un greu hotar,
Cu aceste suliţe, toţi anii, care mai rămân, se rămolesc,
Eu, însă, la candela aprinsă aş ţese zi şi noapte la iţar,
Numai tu să vii la mine, gânduri peste tine să-ţi tămăduiesc...
Eu, muma ta, cât te iubesc, cât te iubesc...

Aici eu trăiesc, dar pentru voi pot iubi, de dor să contenesc,
Ochiul, care plânge să-l închid, să-l las să mi-l vezi, cum e-
Aşa umezit, vei şti, cum am avut curajul să te-ndulcesc
Cu un cânt de- al meu, de mamă, când frunza pare uneori pustie,
Eu, muma ta, când voi să fiu vie, când voi să fiu vie...

poezie de Lilia Manole din volumul "Cuvinte nestinse" (2014)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!