Pe atunci aveam nouă ani şi trăiam în Corvallis, Oregon, unde se stabilise şi Unsoeld. Era un prieten apropiat de-al tatălui meu, iar eu mă jucam uneori cu copiii mai mari ai familiei Unsoeld - Regon, care era cu un an mai mare ca mine, şi Devi, cu un an mai mic. Cu câteva luni înainte ca Willi Unsoeld să plece în Nepal, urcasem pe primul meu vârf - un vulcan de 2700 de metri, deloc deosebit, din Munţii Cascadelor, care acum se laudă cu un schilift până sus, pe vârf - împreună cu tatăl meu, Willi şi Regon. Nu e de mirare că poveştile despre escaladarea din 1963 au avut un efect puternic şi de lungă durată asupra imaginaţiei mele preadolescentine. În timp ce prietenii mei îi idolatrizau pe John Glenn, Sandy Koufax şi Johnny Unitas, eroii mei erau Hornbein şi Unsoeld.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe 22 mai 1963, Tom Hornbein, un doctor în vârstă de treizeci şi doi de ani din Missouri, şi Willi Unsoeld, treizeci şi şase de ani, profesor de teologie din Oregon, au ajuns pe Everest urcând pe Creasta Vestică, traseu pe care nu se încumetase nimeni să îl încerce până atunci. Vârful mai fusese atins de patru ori, de către unsprezece oameni, dar traseul de pe Creasta Vestică era considerat mult mai dificil decât cele două deja consacrate: Şaua Sudică şi Creasta Sud-Estică sau Şaua Nordică şi Creasta Nordică. Ascensiunea lui Hornbein şi a lui Unsoeld a fost - şi încă este - aclamată, pe bună dreptate, ca una dintre cele mai importante escaladări din istoria alpinismului.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hornbein şi Unsoeld au ajuns pe vârf la ora 18.15, exact când soarele apunea, şi au fost nevoiţi să petreacă noaptea sub cerul liber, la peste 8500 de metri - bivuacul de la cea mai mare altitudine din vremea aceea. A fost o noapte friguroasă, dar din fericire nu a bătut vântul. Deşi lui Unsoeld i-au degerat degetele de la picioare şi mai târziu i-au fost amputate, amândoi alpiniştii au supravieţuit.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Târziu după-amiază, în ziua în care au escaladat vârful, cei doi americani au urcat o stâncă abruptă, alcătuită din straturi de rocă sfărâmicioasă - infama Bandă Galbenă. Ca să urce această stâncă a fost nevoie de o forţă şi o îndemânare extraordinare; până atunci, o escaladare atât de dificilă din punct de vedere tehnic nu mai avusese loc la o asemenea altitudine. Odată ajunşi deasupra Benzii Galbene, Hornbein şi Unsoeld nu erau siguri că aveau să reuşească să coboare în siguranţă tot pe acolo. Au ajuns la concluzia că puteau să coboare în siguranţă dacă treceau în partea cealaltă a vârfului şi coborau pe ruta consacrată de pe Şaua Sudică. Acesta era un plan foarte îndrăzneţ având în vedere ora înaintată, regiunea necunoscută şi rezerva de oxigen care se împuţina rapid.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visam în secret ca într-o bună zi să escaladez şi eu Everestul; mai bine de o decadă aceasta a fost una dintre dorinţele mele arzătoare. Când aveam douăzeci şi ceva de ani, alpinismul era totul pentru mine - aproape nimic altceva nu mă mai interesa. Escaladarea unui vârf era ceva tangibil, imuabil, concret. Pericolele iminente îi dădeau acestei activităţi un scop precis, care lipsea cu desăvârşire din viaţa mea. Mă încânta noua perspectivă care reieşea din răsturnarea la nesfârşit a planului obişnuit al existenţei.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imediat m-am oprit ca să mai fac o poză, de data aceasta cu Creasta Sud-Estică, cea pe care urcasem. Focalizând imaginea pe nişte alpinişti care se apropiau de vârf, am observat ceva ce-mi scăpase până atunci: spre sud, unde cerul fusese senin cu o oră înainte, Pumori, Ama Dablam şi celelalte vârfuri mai joase din jurul Everestului erau acum ascunse în spatele norilor.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar şi înainte de accidentul catastrofal din sezonul premusonic de căţărat din 1996, creşterea numărului de expediţii comerciale din ultimul deceniu era un subiect sensibil. Tradiţionaliştii erau jigniţi că cel mai înalt vârf era vândut unor parveniţi - dintre care unii, dacă nu ar fi avut ajutorul ghizilor, probabil că de-abia ar fi reuşit să ajungă pe un vârf modest precum Rainier. Everestul, strâmbau din nas puriştii, fusese degradat şi profanat.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În anii aceia am trăit ca să mă caţăr. Aveam un buget de 5.000-6.000 de dolari pe an, lucram ca tâmplar şi pescar de somon până când strângeam destui bani pentru următoarea expediţie în munţii Bugaboo, Teton sau în munţii din Alaska. Dar pe când aveam douăzeci şi cinci-douăzeci şi şase de ani am renunţat la visurile mele din copilărie de a escalada Everestul. În cercurile alpiniştilor cunoscători era la modă să denigrezi Everestul, numindu-l "un morman de zgură" - un vârf care nu-ţi oferă destule provocări tehnice sau care nu are trasee destul de frumoase ca să fie un obiectiv demn de un alpinist "serios", cum îmi doream eu cu disperare să devin. Am început să privesc de sus cel mai înalt vârf din lume. Asemenea snobisme porneau de la faptul că, până la începutul anilor 1980, ruta cea mai uşoară de pe Everest - prin Şaua Sudică şi Creasta Sud-Estică - fusese urcată de mai bine de o sută de ori. Cei din grupul meu şi cu mine îi spuneam Crestei Sud-Estice "ruta iacului". Dispreţul nostru a crescut şi mai mult când, în 1985, Dick Bass - un texan bogat, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, cu minime cunoştinţe de alpinism - a fost condus pe vârf de un tânăr alpinist extraordinar, David Breashears. Evenimentul s-a bucurat de întreaga atenţie a presei.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primii alpinişti care au urcat pe Everest au fost nevoiţi să străbată, în condiţii grele, 640 de kilometri de-a lungul platoului tibetan, doar ca să ajungă din Darjeeling la baza muntelui. Ştiau prea puţine despre posibilele efecte mortale ale altitudinilor extreme, şi, judecând după standardele moderne, echipamentul lor era jalnic. Şi totuşi, în 1924 un membru al celei de-a treia expediţii britanice, Edward Felix Norton, a ajuns la 8.572 de metri - mai avea 276 de metri până în vârf - înainte ca oboseala şi oftalmia să-l înfrângă. A fost o realizare remarcabilă, care probabil n-a mai fost depăşită timp de douăzeci şi opt de ani.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am stat la ţară cu bunică-mea, apoi la altă moşie, cu tatăl meu şi mama mea a doua, apoi iar la bunică-mea. Mi-aduc aminte de privelişti şi peisagii, care se numesc Sălăveştri, Berbenceni, sate în judeţul Bacău unde tatăl meu ţinea moşii în arendă cu rudele lui noi.

În această vreme moşul meu Teodor s-a înamorat de o fată a Eleonorei, tatăl meu a pierdut ce mai avea, bunica mea era tristă de moartea mamei mele -- eu mă simţeam str[...]n lumea cea nouă a tatălui meu. Mamei mele a doua -- o fiinţă bună, supusă, roabă -- nu i-am putut spune "mamă" şi din greutatea mea de a deveni familiar şi a da numiri "artificiale" şi oficiale, şi din cauza amintirii adevăratei mele mame, pentru care începeam să am un cult şi o tandreţe alcătuită din tot felul de amintiri, căci deja aveam amintiri şi, cum se vede, amintiri scumpe şi duioase.
În aceşti ani cred că s-a închegat o mare parte din caracterul meu, aşa cum îl am şi acum. Cu altă copilărie, cu altă viaţă, fără aceste lucruri neobişnuite şi triste, aş fi fost poate altfel.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O sută douăzeci de metri mai sus, unde vârful era scăldat într-o lumină puternică şi cerul azuriu era imaculat, coechipierii mei se ţineau de fleacuri încercând să-şi întipărească în minte momentul în care ajunseseră pe acoperişul lumii, întinzând drapeluri şi făcând poze, pierzând timp preţios. Nici unul nu-şi imagina ce nenorocire se apropia. Nimeni nu bănuia că până la sfârşitul acelei lungi zile, fiecare minut avea să conteze.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar asemenea escapade au avut loc cu mulţi ani în urmă, în unele cazuri cu zeci de ani înainte, când aveam douăzeci-treizeci de ani. La patruzeci şi unu de ani câţi aveam trecusem de mult de perioada mea de glorie: barba începea să-mi încărunţească, aveam probleme cu gingiile şi pusesem şapte kilograme în zona burţii. Aveam o soţie pe care o iubeam la nebunie - şi care mă iubea şi ea. Pentru că ajunsesem să am o carieră bunicică, pentru prima dată în viaţă nu mai trăiam la limita sărăciei. Pe scurt, câteva satisfacţii minore care luate împreună dădeau ceva asemănător cu fericirea mi-au potolit pofta de a mă căţăra.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţi dintre alpinişti erau din grupul lui Fischer, dar pe la sfârşitul cozii au apărut, în cele din urmă, şi doi dintre coechipierii mei, Rob Hall şi Yasuko Namba. Modestă şi sobră, Namba, la cei patruzeci şi şapte de ani ai săi, mai avea un drum de patruzeci de minute până să devină cea mai în vârstă femeie care a escaladat Everestul şi a doua japoneză care a urcat pe aşa-zisele "Şapte Vârfuri", cele mai înalte piscuri de pe fiecare continent. Deşi avea doar patruzeci şi două de kilograme şi era slabă ca un ţâr, avea o voinţă extraordinară; uimitor, dar dorinţa ei de neclintit fusese cea care o împinsese pe Yasuko în sus pe munte. Mai târziu a ajuns şi Doug Hansen deasupra Pasului. Acest membru al expediţiei noastre era un poştaş dintr-o suburbie a oraşului Seattle care pe munte devenise cel mai bun prieten al meu.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Onepointedness-ul spiritului aude relaţia dintre cele două. În această relaţie nu este de faţă nici primul, nici cel de-al doilea. Dacă în cel de-al doilea fenomen nu este nimic nou, atunci interesul meu se micşorează. Pentru că primul ton a avut mai întâi efect asupra mea, pe cel de-al doilea îl pot percepe doar în raport cu primul. Păşirea mai departe în timp prezintă o nouă dimensiune în favoarea celui de-al doilea.

Sergiu Celibidache în Despre fenomenologia muzicală
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La şcoală, nu am fost cu mult peste colegii mei. Am învăţat într-o clasă foarte strălucită. Clasa mea era însă foarte neglijentă şi scrisul meu de mână îi dispera pe profesori. Colegii mei mi-au pus porecla "Einstein" şi consider că au vazut semne "de mai bine" la mine. Când aveam 12 ani, unul dintre prietenii mei a pus pariu cu un alt prieten, pe o pungă de dulciuri, că nu voi reuşi în viaţă. Nu ştiu cum s-a finalizat acest pariu şi dacă s-a finalizat, ce rezultat a avut...

citat clasic din Stephen Hawking
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintre cei cinci coechipieri ai mei care au urcat pe acoperişul lumii, patru, incluzându-l şi pe Hall, au murit într-o furtună nimicitoare care s-a pornit din senin când eram încă pe vârf. Până am ajuns la tabăra de bază, nouă căţărători din alte patru expediţii deja muriseră, şi până la sfârşitul lunii urmau să mai piară încă trei.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec pentru tatăl meu (tatălui meu – comandor ing. Constantin Cheşcă)

Colonele, va veni o zi
când ne vom plimba împreună
mână în mână pe Câmpiile Elizee
râzând atât de mult
că până şi zeii din Olimp
vor fi geloşi pe veselia noastră

pe-nserat tu îmi vei spune poveşti
ca în copilăria mea multicoloră
precum un fluture exotic
dimineaţa îţi vei pune uniforma albă şi tresele
iar eu costumaşul roz cu dungi, de la Lili
inelul cu perlă dăruit de mama
şi vom lua vaporul spre primul port
marinarii ne vor aduce narghilea
iar eu îţi voi povesti despre Orientul meu
despre dragii mei profesori
şi despre cărţile sufletului meu

apoi ne vom aduce aminte
cum discutam noi cu vânzătorii de pepeni
cum ne uitam la desene animate
cu pisicuţele-n braţe
şi cum, în fiecare vară
ne dădeam în maşinuţe ca doi copii
ne vom aminti de vacanţele la Sinaia
despre încântătoarele hoteluri şi restaurantul
în care dansam împreună pe muzica lui Nicky
despre iubiţii mei frumoşi
şi despre cum mă sunai tu în fiecare seară
pe când colindam pământul în lung şi-n lat

nu-i aşa, tată, că nimeni n-a mai râs ca noi
nu-i aşa că pentru tine
eu sunt cea mai frumoasă fată de pe pământ
eu cred că eram cel mai fericit copil
din toate timpurile
mai ales în Noaptea de Sfânta Maria
cu toţi prietenii noştri
pe scena aceea de poveste

CE FRUMOASĂ ERA VIAŢA PE ATUNCI
tu erai împăratul meu
iar eu cea mai iubită prinţesă de pe pământ

va veni o zi, tată, când ne vom plimba împreună
mână în mână pe Câmpiile Elizee
CE FRUMOASĂ VA FI LUMEA ŞI ATUNCI

poezie de Alina Beatrice Chesca (octombrie 2010)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei mai mulţi dintre colegii mei de clasă nu aveau simţul fantasticului. Luau lucrurile aşa cum erau... Asta este o plantă, acela este un fotoliu. Dar, pentru mine, lucrurile nu erau atât de bine definite. Mama mea, care încă trăieşte şi care este o femeie plină de imaginaţie, m-a încurajat. În loc să spună: "Nu, nu, ar trebui să fii serios!", era încântată că aveam imaginaţie. Când m-am îndreptat către lumea fantasticului, m-a ajutat dându-mi cărţi să citesc. Am citit pentru prima oară Edgar Allan Poe când aveam doar nouă ani. Am furat cartea ca s-o citesc, pentru că mama nu voia să o citesc; credea că eram prea mic, şi avea dreptate. Cartea m-a speriat şi am fost bolnav timp de trei luni, pentru că am crezut în ea... dur comme fer, cum spun francezii. Pentru mine, fantasticul era perfect natural; nu aveam îndoieli deloc. Aşa erau lucrurile. Când le dădeam prietenilor mei genul acesta de cărţi, spuneau: Dar nu, noi preferăm să citim poveşti despre cowboy. Cowboy-i erau extrem de populari în acea perioadă. Eu nu înţelegeam asta. Eu preferam lumea supranaturalului, a fantasticului.

Julio Cortazar în The Paris Review
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am avut în copilărie o grădină lângă cimitir şi groparul îmi era prieten. Era un tip vesel, se bucura când deshuma morţii şi juca fotbal cu craniile... Sunt sigur că primii mei ani lângă cimitir au avut un efect în subconştientul meu. Această relaţie cu moartea m-a influenţat fără îndoială... În tinereţe mă gândeam în fiecare clipă la moarte. Era o obsesie chiar atunci când mâncam. Întreaga mea viaţă a stat sub semnul morţii.

Emil Cioran în Convorbiri cu Cioran
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec pentru tatăl meu

Colonele, va veni o zi
când ne vom plimba împreună
mână în mână pe Câmpiile Elizee
râzând atât de mult
că până şi zeii din Olimp
vor fi geloşi pe veselia noastră

pe-nserat tu îmi vei spune poveşti
ca în copilăria mea multicoloră
precum un fluture exotic
dimineaţa îţi vei pune uniforma albă şi tresele
iar eu costumaşul roz cu dungi, de la Lili
inelul cu perlă dăruit de mama
şi vom lua vaporul spre primul port
marinarii ne vor aduce narghilea
iar eu îţi voi povesti despre Orientul meu
despre dragii mei profesori
şi despre cărţile sufletului meu

apoi ne vom aduce aminte
cum discutam noi cu vânzătorii de pepeni
cum ne uitam la desene animate
cu pisicuţele-n braţe
şi cum, în fiecare vară
ne dădeam în maşinuţe ca doi copii
ne vom aminti de vacanţele la Sinaia
despre încântătoarele hoteluri şi restaurantul
în care dansam împreună pe muzica lui Nicky
despre iubiţii mei frumoşi
şi despre cum mă sunai tu în fiecare seară
pe când colindam pământul în lung şi-n lat

nu-i aşa, tată, că nimeni n-a mai râs ca noi
nu-i aşa că pentru tine
eu sunt cea mai frumoasă fată de pe pământ
eu cred că eram cel mai fericit copil
din toate timpurile
mai ales în Noaptea de Sfânta Maria
cu toţi prietenii noştri
pe scena aceea de poveste

ce frumoasă era viaţa pe atunci
tu erai împăratul meu
iar eu cea mai iubită prinţesă de pe pământ

va veni o zi, tată, când ne vom plimba împreună
mână în mână pe Câmpiile Elizee
ce frumoasă va fi lumea şi atunci

poezie de Alina Beatrice Chesca (octombrie 2010)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Articolul din Outside era cât de precis se putea date fiind circumstanţele, dar termenul de predare fusese prea strâns, derularea evenimentelor, incredibil de complexă, amintirile celor care supravieţuiseră, deformate de epuizare, lipsă de oxigen şi şoc. La un moment dat, în timpul documentării, am rugat trei alpinişti să povestească o întâmplare de sus, de pe vârf, la care luaserăm cu toţii parte, şi nu am putut să cădem de acord asupra unor aspecte importante, cum ar fi data, ce s-a vorbit sau cine a fost prezent. La câteva zile după ce articolul fusese trimis la tipar, mi-am dat seama că unele detalii erau greşite. Majoritatea erau inadvertenţe minore, de genul celor care apar inevitabil în articolele care trebuie să respecte un termen de predare, dar una dintre greşeli a fost de-a dreptul colosală şi i-a afectat puternic pe prietenii şi familia uneia dintre victime.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!