Amurg

Mă hrănesc cu amintiri
Când gând şi foc se-ncheagă
Şi mă cufund în pur simţiri
Când tot în jur se leagă.

Şi tot ce zace, tot ce-i mort
Din suflet se revarsă
Şi n-am hotare, nu socot
Că ce cunosc mi-e casă.

Şi mă întreb şi mă strofoc
Tu lună ce te clatini?
Iar mă lumini cu gând de foc
În noaptea mea de patimi?

O fi venit cu dor nespus
Amorul să mi-l vază
Cu cin' te cerţi, cu cin' te lupţi?
Tu lună rămâi trează!

Şi mi s-arată peste zori
Rezbelul dintre stele
Una-i lumină şi culori
Şi alta făr' de ele.

Şi cântă tot jur împrejur
Că prima va răsare
Luna cu cugetul bătrân
Se-mprăştie în mare.

Se leagănă pe valuri culmi
Şi dusă-i, arz-o focul!
Căci în bătrâna dintre lumi
Eu îmi pusei norocul.

Plecarea razelor pustii
Spre liniştea uitării
O cântă stoluri străvezii
Singurătăţii mării.

Flama mi se pierse-n vânt
Şi se întoarse-n chaos
Eu rămân gol şi râmân gând
Şi tot în jur e haos.

Are acelaşi chip străin
Şi sufletu-mi înţeapă
Cu ţeluri vagi şi crez hain
De inimă s-agaţă.

El doar clădeşte-n inimi reci
Palate de cleştare
Eu mi-aş da gândul meu pe veci
În schimb pe-o sărutare.

Dar haosu-i de neclintit
Nu mă socot cu dânsul
Neprihănit şi de nimic
Îmi râde-n tâmplă plânsul.

Oh, cât aş vrea să-l văd căzut
Cu visele deşarte
Şi eu să mor odat' cu el
Să mă renasc din ape.

Să mi se dea un veac de timp
Să îl privesc cum piară
Şi să-l înviu ca să îi strig
Finalul iar şi iară.

Şi toate cele de demult
Ce s-au scăldat în dânsul
Să nege gesturi din trecut
Să-mi ceară iarăşi plânsul.

Dar plânsul meu apus de timp
Acum e-nţelepciune
Şi n-o s-o dau pentru nimic
Din nimicul de lume.

Se plimbă stele ne'ncetat
Pe boltele de vrajă
Şi de când haosu-i plecat
Luna e mereu trează.

poezie de Silviu Obreja (august 2016)
Adăugat de untimidsijumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-aş lepăda de tot

Tu mi-ai robit şi inima şi visul;
Nu-naintez, iar să mă-ntor nu pot,
Mă-nchid şi tac... prieten mi-e doar plânsul,
Am obosit... m-aş lepăda de tot!

De tot, de toate, dar nu şi de tine,
Căci tu rămâi, în mine, doar al meu,
Chiar dac-aşa mi-e rău şi când mi-e bine,
Te voi iubi, până la Dumnezeu!

Am să te-aştept, ştiu c-ai să vii la mine,
Lumină ai să faci la tine-n gând,
Numai tu te pricepi atât de bine
Să-mi ştergi o lacrimă, din când în când!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp interzis

Pe sub nori osândiţi să se scurgă-n potop
Pe-un Pământ vinovat de-o rotire în plus,
Trec în stoluri zvâcniri cu priviri spre apus,
Ca un dor necântat la o frunză de plop.

Sunt doar aripi de gând şi secvenţe de vis
Îngropate în zori cu o lună în crai
Ce-adunase în ea, de dorinţe, alai,
Şi lucirea din ochi vinovaţi de ce-au scris.

E freneticul zbor într-o lume ce nu-i,
Dar atrage-n pustiu, iar pustiul e viu
Ca o inimă-n braţele de bisturiu
C-un tăiş ce o vrea doar în visele lui.

Şi mai trece o zi, şi apare un gol
De un gând reîntors la o noapte de frig
A osândei în care-am intrat şi îmi strig
Valuri noi, răstignite-n pereţi de atol.

Se mai văd printre nori urme vagi de apus
De un roşu pierdut în fărâma de vis
C-un Pământ vinovat de un timp interzis
Şi de dor când mă caut în mine şi nu-s.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chipul

Privesc prin ploaia toamnei şi nu văd
nici stropi, nici ramuri ude sau ceva
ce să m-atragă, să nu pot vedea
gravat pe-un gând un chip ce-l tot revăd;

E-o noapte înstelată şi privesc,
ascuns în umbra clipelor pustii,
spre bolta-n care, printre stele mii,
e luna cu profilul ce-l iubesc.

E peste tot în jurul meu. Decid
că ochii sunt de vină. Îi închid,
iar gândul ce m-apasă îl alung.

Sub pleoapele închise îmi ajung
imagini ce, pe-o boltă, se divid
în stele ce formează -un chip candid.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-am să te uit

N-am să te uit, dar dacă o voi face,
Să rătăceşti prin vise nopţi la rând,
Să-mi torni peste iubirea care zace
Licoare, să te-aduc mereu în gând.

Pune în ea parfum de lăcrămioare,
Ulei de busuioc bătut cu dor,
Năvalnic, de prin stânca din hotare,
De dragoste mereu vindecător.

Şi roagă luna să mă mângâie pe faţă
Cum ceru-n noapte-i alintat de stele,
Să dorm până răsar spre dimineaţă
Zori în culori, tristeţile să-mi spele.

Prefă-te în copac la geamul meu,
Trimite floarea peste tot şi-n toate,
Fă din iubire-altar şi atuncea eu
Te voi iubi şi dincolo de moarte.

poezie de Angelina Nădejde (20 aprilie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia din gând

Mi-e teamă, ploaie, c-ai să-mi vii mai rece
Decât un gând ce-adânc mă înfioară
Când mă cuprinde, nu mai vrea să plece
Şi-aduce-n suflet noaptea de afară.

Cu el mă pot lupta: mi-aduc seninul
Din zile-n care cerul mi-e aproape
Iar sufletu-mi respinge tot veninul
Venit cu întuneric să-l adape,

Dar nu pot, ploaie, să mă lupt cu tine,
N-aş îndura cu lacrimi reci să-mi vii
Din ochi pe care ştii atât de bine
Că îi iubesc demult şi-i voi iubi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul iubirii eterne

Iubirea ta mi-e cunoscută! Nu pot şi nu vreau s-o contest.
Te am în gândul meu recrută, izvoarele îmi şuşotesc.

Eu m-am aprins, în dar de nuntă, pe drumul vieţii să te am,
Mireasă, spre dumnezeire... Şi flori de măr să-ţi prind în ram.

Te voi iubi ca-ntotdeauna, vulcanic, simplu, dar şi cast...
Fii vânt şi-nalţă-mă cu Luna! Doar tu, acum, mi-ai mai rămas.

Aş lua din nuferii albaştri înţelepciunea... Şi ţi-aş da
O sărutare de lumină, dacă vei vrea să fii a mea.

Apusul ţi-a ascuns privirea şi vântul paşii ţi-a furat.
Hai s-adunăm nemărginirea pe care-n noapte am călcat!

Mi-am prins copacii de aripa acelui vis ce ne-a unit
Şi uite! Azi îmi caut clipa când dintre îngeri te-ai ivit...

Am strâns inele de lumină, în lumea mea să te zidesc,
Dar tu, mireasa mea virgină, te-ai smuls din raiul cel lumesc.

Am strâns inele de lumină, pe deget să ţi le-nfăşor,
Dar tu-mi eşti încă rădăcină şi sânii tăi pe piept, mă dor.

Voal gri din umbrele uitării coboară peste chipul tău.
Te-ai smuls din valurile mării, iar eu te voi iubi mereu.

Cearşafuri reci ne înfioară iubirea care ne-a rămas,
Când te sărut întâia oară pe sâni, pe buze... pe obraz.

În gând de ploi se nasc deşerturi şi depărtarea-i tot mai grea.
Sunt tot mai des hoinar, iubito! Mă tem că nu te pot avea...

Sunt frunza tălpilor de sticlă ce-n visele-ţi se-nghesuiesc.
Vino şi trupul mi-l ridică! Tu nici nu ştii cât te iubesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti, Doamne...

M-am slujit de stele-ntotdeauna
Când am vrut la Tine să ajung
M-a vegheat din înălţime luna
Luminându-mi noaptea drumul lung.
Toate, Doamne, toate-s ale Tale
Tu le-ai pus acolo sus în cer
Ele doar mă însoţesc pe cale
Dar la semnul Tău se sting şi pier.

Din Lumina Ta, în ele, Tată
Ai lăsat să picure un pic
Şi mă rog dar, Doamne, niciodată
Nu vor fi mai mult decât nimic.

Sunt frumoase, le-ai creat anume
Pentru mine să le văd ca sunt
Dar şi ele-s, Doamne, tot din lume
Şi-s şi ele, Doamne, din pământ.

Pot să moară orişicând şi ele
Dar Lumina sufletului meu
Nu e nici din lună, nici din stele
Ci e de la Tine, Dumnezeu.

Sigur ca dorinţa-mi încolţeşte
Când le văd şi când în cer Te ştiu
Dorul meu când înspre Tine creşte
Ele-mi stau de martori că eşti viu.

Toate-s de folos şi-s toate bune
De m-ajută, Doamne să mai cresc
Lumea asta toată-i o minune
Şi mai mult prin lume Te iubesc.

Ai lăsat un semn în fiecare
Şi în toate străluceşti la fel
Muntele veghează lângă mare
Tot pământu-i, Doamne, un Betel.

Loc de taină şi odihnă sfântă,
Locul unde singur îmi vorbeşti
Stele, îngeri, lună, ceruri cântă
Tu eşti Doamne veşnic Cel ce eşti!...

poezie de Adriana Cristea (19 octombrie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă iubeşti fără să speri

Dacă iubeşti fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viaţa toată.

Şi-ţi lasă-n suflet un amar
Şi în gândiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
Cu moartea-i sor- de gemeni.

Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stângă-i,
De-acolo trebuie să ceri
Cuvinte să te mângăi.

Acolo afli adăpost
Oricâte se întâmple,
Ca ş-un amor care-ar fi fost
Viaţa ta o împle.

Căci un luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării.

Şi ochiul tău întunecat
Atunci îl împle plânsul,
Iar ale vieţii valuri bat
Călătorind spre dânsul.

Şi dau cadenţe de nespus
Durerii tale lunge,
Pe când luceafărul e sus
Ca să-l nu-l poţi ajunge.

Zâmbeşte trist cu raze reci
Speranţelor deşarte:
În veci iubi-o-vei, în veci
Va rămânea departe.

Ş-a tale zile-or fi cum sunt,
Pustii ca nişte stepe;
Iar nopţile de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai poţi pricepe.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Resemnări

Constat că toamna asta nu-i o Doamnă,
E mult prea rău în lume, când nu-i bine,
Şi-i mult prea gol în golul plin de sine,
Când tot ce-i tot nimic nu mai înseamnă.

Se bat pe frunze razele de soare,
Pe deal, copacii dau mărunt din buze,
Poeţii îşi fac veacul fără muze
Şi muzele-şi iau dreptul la purtare.

N-ai ce să faci, e toamnă şi-i schimbare,
Votează ghimpii spinii-n parlamente,
Pietroaiele cer pietre inocente,
Iar inocenţele vor stele vorbitoare.

Planetele au fost şi ele stele,
Lumini de foc şi focuri de lumină,
Ce fac din orice noapte zi senină
Şi din senin o noapte pentru iele.

Nu mai sunt foc, le-acoperă pământul,
O zgură din ce-a fost o strălucire,
Căci focul lor se află în gândire,
Acolo unde arde-n noi Cuvântul.

De-aceea, câte-un om, în disperare,
Îşi pune foc şi arde ca o novă,
Un val de jar care se sparge-n provă
Pe-o mare plină ochi de supărare.

Un foc, precum o aprigă tocmeală
C-un doctor în nimic, cu tigva goală,
Ce-a plagiat o dublă integrală,
Dintr-un tratat pe-o pată de cerneală.

Toţi oamenii din noi se trag din stele
Şi ard cum arde focul lor din soare
Şi nu contrafăcut, ca o-închistare,
Ce poartă-n tâmple flori şi ghilimele.

Dar toate ştiu c-au fost pe jar odată,
Când Universul le ţinea de şase,
Când se-înfloreau în rochii de mătase
Şi-n ochi le strălucea un foc de fată.

Tot ce-a mai fost în tot ce-a fost se-întoarnă,
Dar toamna asta n-are timp de iarnă.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul sărut

Iubite mai demult plecate
în suflet se întorc pe rând –
din locul cel mai tainic, stând,
cu plânsete defragmentate
se tânguie la mine-n gând.
Îmi cer să le primesc în casă,
cu-ntregul lor trecut ocult,
cum o făceam cândva, demult,
dar azi de ele nu îmi pasă,
n-aş mai putea să le ascult...!

De-aceea le îndemn să iasă
şi câte una-, n mod discret,
din gândul meu să plece-ncet
că-n mine ele oricum lasă
nescrisul lor trecut secret.
Dar ele sunt nehotărâte,
tot zăbovesc la mine-n gând
şi nu le văd nicicum plecând
ci-n locul lor, mai abătute,
rămân în inimă-mi plângând.

Ah, nu mai plângeţi dezolate,
c-o să vă-mpac ca în trecut,
vă dau întregul meu avut –
iubiri din viaţa mea plecate,
mi-a mai rămas doar un sărut!

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Te-ai pierdut printre himere,
Cap în lună, gând spre stele,
Acum doar visezi la ele,
Când nu-şi mai încap în piele;
Bătrâneţile ţi-s grele,
Versurile îţi dau putere
Să mai speli negrul din ele
Tot pierdută între himere...
Cap în lună, gând spre stele.

poezie de Valeria Mahok (21 iunie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

*

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– "O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!"

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

– "Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte."

– "O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă."

*

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă

– "Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!"

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

– "Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele."

– "O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde."

– "Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?"

– "Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine."

– "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."

Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– "Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă."

– "Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una."

– "Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte."

– "Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subţiori
Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută."

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă.

Şi-i zise-ncet: - "Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe."

– "Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi."

*

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

– "De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos."

– "Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă."

*

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă.

Şi împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri

– "O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea de-ntâi
Şi visul meu din urmă."

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede

– "Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!"

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– "Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece."

poezie celebră de Mihai Eminescu din Poesii (aprilie 1833)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste timp

Privesc inert cum timpul zboară odat' cu soarele ce apune
şi-n jur e doar o aparenţă de viaţă, irosindu-şi curs
că nu e linie de finiş, nu se câştigă vreun concurs...
e doar o risipire vană de clipe, cum nisip în dune.

N-am vreo idee unde, departe rău peste milenii
va voi tot odat' s-ajungă, să spună de va fi cuvânt;
"am reuşit, din sacrificiu de-atâtea pierderi sunt azi sfânt,
nemuritor din toţi ce-au fost, vor fi, sunt astăzi... pământenii!"

Şi-un Univers, în amfiteatru va privi la câştig etern,
ştiind, el veşnic spectator, că-i doar o scenă cu un act
şi, ca spectacol tot sfârşeşte lăsând cortina, artefact
plecând din stal-uri iar, pe rute de un hazard... ce e peren.

Parcă văd totul peste timp, când însăşi timpul va dispare
şi niciun loc nu va mai fi, că doar nimic va fi final...
parcă nici gând nu va mai trece, pierdut că nu e sideral
să lase rază-n întuneric, când va fi doar un gol, o zare...

Zâmbesc, ce norocos pot fi, că voi muri cât încă-i Soare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubitei mele

Eşti icoana care îmi iartă gândul,
Când, în vorbe dulci mă răstignesc,
Prieten cu furtunile şi vântul
Nu mai ştiu cum să-ţi spun că te iubesc!

Eşti partea din suflet care-mi cântă,
Când în braţe, tot mai rar te dezmierd
Şi mă iau cu toţi demonii la trântă
Dar nu te vând şi nu vreau să te pierd.

Mai bine, îmi dau foc în Piaţa Mare,
Pe-un eşafod, cu toate cărţile ce-am scris
Fiindcă mi-eşti boala fără alinare
Şi am un loc cu tine-n Paradis!

Ar trebui să-mi dea o alocaţie,
Pentru tot ce sufletu-mi şi mintea zămisleşte,
Dar, azi, e-o infracţiune-a mea vocaţie
Şi lumea, ca pe-un lepros mă preţuieşte.

Tu, dintre toţi, îţi mai apleci răbdarea,
Peste suferinţa mea, fără măsură
Şi mă pierd, în ochii tăi ca marea,
Pe drumul meu, în Literatură.

De-aş putea, ţi-aş face o statuie,
În cea mai mare piaţă dintr-un burg,
Eşti, trup şi spirit, regina ce mă suie
Din Iadul vieţii, către Demiurg.

Îmi dau doctorii diagnostice fatale,
Mă ocoleşte lumea, ca pe un ciumat
Dar leacul meu e vraja sărutării tale
Şi te port în suflet, dulcele meu stigmat!

poezie de Ionel Arădoaie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echilibru haotic

Sunt tot şi nimicul, nimicul din tot,
Acela ce poate şi tot ce nu pot,
Un punct de pornire, final într-un punct,
O virgulă albă, uitată-n cuvânt

Mirate senzaţii, expresii mirări,
Continuă trăire de vis în culori,
Un zâmbet ce plânge şi plânsul zâmbind,
Iubirea ca ură, o ură iubind

Contraste de sine, în sine contrast,
Un alb de lumină, un negru prea vast,
O mare ce arde, un foc prea umid,
Deşert plin de apă, oceanul arid

Mă nasc întrebare şi mor un răspuns,
În tot ce se vede şi-n tot ce-i ascuns,
Un azi ce e mâine, un ieri ce va fi,
Sunt soarele nopţii şi luna din zi.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multe nopţi

Multe nopţi am tot visat
Chip din stele ce-l furam,
Multe nopţi iar am uitat
Că visam.

Plânge luna prin fereastră
C-o ignor în continuare,
Al meu dor în noaptea albastră
Când răsare.

Gânduri noi şi amintiri
Sufletu'-mi apasă,
Din oceanul de sclipiri
Hai acasă!

Te aştept demult să-mi iei
Doruri şi tăceri,
Se desprind zâne din tei
Sau păreri?

Multe visuri destrămate
Să le-adun nu pot,
Rătăcind înaripate
Peste tot.

Multe nopţi am ascultat
Toamna cânt de ploi,
Multe nopţi ne-am căutat.
Tot pe noi.

poezie de Emil Utalea
Adăugat de Emil Utalea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regăsire

Când mi se face dor de noi
cutreier mintea cu-ntrebarea,
de pot să cern din strigăt mut
un tunet ca să rup visarea.

Talazuri ce se sparg cu vuiet
îneacă visuri de demult,
ce încă vor să meargă-n taină
să te dezmierde-n aşternut.

Contemplu-un gând ce se înalţă
din zări ranite de-ntrebări,
ce îmi întemniţează fiinţa
cuprinsă azi de remuşcări.

Îmi sprijin tâmpla de-o simţire
gândind la lucruri ce-au apus,
la ce e azi şi va fi maine
la tot ce incă nu s-a spus.

Descui un cufăr vechi din suflet
dorind iar clipe ce-au trecut,
şi-au fost atunci un vis măiastru
iar azi s-au dus şi nu mai sunt.

Acum când gânduri de cenuşă
se zbat mocnind sub clop de foc,
sorbind din cupa nazuinţei
gândesc că totuşi incă pot,

Să mă cufund în regăsire
zburând spre taine din trecut
şi să-mi aştern iarăşi in suflet
speranţa unui început.

poezie de Sorin Mădălin Birceanu (24 septembrie 2013)
Adăugat de Sorin Mădălin Birceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În umbra anilor deşerţi

Vor trece anii fără rost
Ce-i cauţi printre stele,
Şi regreta că nu ai fost
Loială gândurilor mele.

Nu vreau ca-n părul tău bălai
Să-ţi veştezească crinul,
Apoi … uitării să mă dai
Sfidându-mi iar destinul.

De ce oare mă ocoleşti
Şi-mprăştii tot norocul?
El îţi surâde să-l doreşti
Iar tu! Te joci cu focul.

Nu-l agita căci arde rău
Când lava te atinge,
Cu toată apa din pârău
Nimeni nu-l poate stinge.

Nu înţelegi şi nici nu vrei
Să vezi poteca dreaptă?
Ai prea mulţi sfetnici? Dar şi ei,
Ca să greşeşti aşteaptă.

De ce tu grija nu mi-o porţi
Ce-o ştii că-i pentru tine?
Şi măsori anii pentru morţi
Crezând că aşa-i mai bine.

Când peste timp vei regreta
Şi-mi vei lansa chemarea,
Va fi târziu, eu n-am uitat,
Dar n-o să-mi schimb părerea.

Nu ştiu de azi sau mâine mor
Şi nu voi să-mi rămână,
Chipul în mintea tuturor
Nici măcar o fărâmă.

Tot ce-n oracol mi-a fost scris,
Viaţa-mi mai mult sumbră,
Eu am visat, dar n-a fost vis,
Rămână ca o umbră.

În umbra anilor deşerţi
Ai să te-ntorci vre-o dată?
Putea-vei dragostea să-mi ierţi
Atunci, ca niciodată?

Semnal speranţei ţi-am cerut
Căci nu te pot uita,
Te vreau şi… tot mereu te-am vrut
Dar nu mai eşti a ta.

Întreb mereu, şi-am întrebat
Dintre pereţii reci,
Dar nu-mi răspunzi, că m-ai uitat,
E un reproş pe veci.

Să vii totuşi la căpătâi
Când valuri se vor stinge,
Pe pleoape-mi, numele să-ţi scrii
Căci nu te mai pot plânge.

Gropari la ţintirim m-or duce,
Sau la o margine de drum,
Să-ţi ceri iertare printr-o cruce,
Mi-o fi mai bine, ca acum.

Din zări un stol de ciori s-apară,
Rotindu-se şi peste nori,
In fiecare zi, spre seară,
Lansând semnale de fiori.

Tu… Draga mea, rămâi o floare,
Ca liliacu-n luna mai,
E prea târziu să-ţi ceri iertare,
Sunt veşnicie… Nu mă ai.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Da, plouă cum n-am mai văzut
Şi grele talăngi adormite,
Cum sună sub şuri învechite!
Cum sună în sufletu-mi mut!
Oh, plânsul şi când plouă!
Şi ce enervare pe gând!
Ce zi primitivă de tină!
O bolnavă fată vecină
Răcneşte la ploaie, râzând..
Oh, plânsul şi când plouă!
Da, plouăşi sună umil
Că tot ce-i iubire şi ură
Cu-o muzică tristă, de gură,
Pe-aproape s-aude-un copil.
Oh, plânsul şi când plouă!
Ce basme şi le spun!
Ce lume-aşa goală de vise!
Şi cum să nu plângi în abise,
Da, cum să nu mori şi nebun?
Oh, plânsul şi când plouă!

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!