Peşte

Doar petala soarelui la apus a mai rămas în ochii lui
Oricum va mai fi şi mâine timp pentru a sparge oglinda
El plin de deferenţă locuieşte-n oraşul H
Un plop zboară în jurul lui
Privind întâmplător în sus vede
Fum alb de oase plutind deasupra unui horn
Sau poate sunt fluturi?

Îşi freacă aripioarele şi se gândeşte
Între timp alburiul de dincolo de geam devine miriade de luminiţe
El este singurul erou a mii de poveşti
Numai scuturând dorsala ar putea provoca încă un dezastru
Întorcându-şi ochii în sus...
Priveşte! Solzi aurii dar nu sunt înotătoare
Ce fel de peşti sunt aceştia?

Mai târziu ghemuit sub streaşină
Mănâncă un fruct numit lună
Scuipând seminţele zdrobite spre cer
Ele devin stele
Pe vârful limbii reci ca gheaţa
Simte un parfum de zăpadă arsă
După un timp ridică o piatră,
Valsează de-a lungul zidului
Face piruete împrejurul fântânii secate
Apoi privind în jos
Nu-şi mai vede faţa.

poezie de Luo Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra arsă

Se scurge-n noapte -o altă zi
pierdută-n paşi lăsaţi pe drum
de nerăbdarea lui de-a fi
în casa ce-i, demult, doar scrum.

E vie, încă, -n mintea lui
şi îi vorbeşte tot mai des,
dar el nu spune nimănui
ce, numai el, a înţeles.

Şi merge, merge unde-a fost
o casă-n care a iubit,
iar viaţa lui avea un rost:
era atât de fericit.

Păşeşte, zilnic, pe un drum
cu ochii goi, privirea ştearsă,
şi nu ar renunţa nicicum
la clipele pe-o piatră arsă.

Acolo doar, privind senin,
spre Soarele ce dă-n apus
se simte, iar, de viaţă plin
în amintiri de nerăpus.

E-acolo el, e-acolo ea,
cu ochii înspre depărtare,
spre cerul care ar putea
să le aştearnă iar cărare

Pe care-n amintiri, în vis,
o vede şi o vrea întoarsă
aici, la el, în Paradis,
pe-un ciot de lângă piatra arsă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Remuşcări

E ceasul prea târziu se pare
să mai oprească acest timp
şi timpul este ca o mare
cu valurile lui din chip.

Şi frunzele cândva de verde
pline de viaţă au mai fost,
acum e toamna şi se vede
pe unde umblu fără rost.

Cu mâinile în buzunare
şi cu paltonul încheiat,
privesc un cer şi o cărare
pe care des le-am mai umblat.

Sus este luna, jos pământul
şi între ele sunt doar eu,
mai e o linişte şi vântul
şi paşii mei şi Dumnezeu.

Mă-nchin la cerul plin cu stele
şi mă gândesc cum a trecut,
pe marea mea multă durere
ce n-am crezut-o şi văzut.

E ceasul prea târziu se pare
să mai îndrept ce am făcut
şi limbile nu au răbdare
şi mă lovesc şi-s abătut.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni înaripaţi

dincolo de cuvinte sunt tăceri şi Icari de fum
care se tot ridică spălând cerul de temeri
niciodată nu o să pot zbura, şi-a spus omul în sinea lui
numai că sinele abia aşteaptă noaptea
şi atunci rupe lanţul;
zboară unde vede cu ochii
şi dacă nu mai vede, el simte
mă uit jur împrejur şi cred că ne-am mai întâlnit
numai că nu mai ştiu în care lume
poate că mergeam trecând unul pe lângă altul
sau poate că zburăm care încotro cu treburi
cert e că figura ta îmi spune ceva
fără cuvinte, fără mimică
fără aşteptări
spune-mi te rog... ce faci la noapte?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constelaţiile circumpolare le veţi găsi la orice epocă a anului, căci ele sunt mereu deasupra orizontului, învârtindu-se în jurul stelei Polare. În august, pe la 9-10 seara, de pildă, privind spre steaua Polară, vedem că Ursa Mare se află spre apus, Casiopeia spre răsărit. Deasupra Casiopeei găsiţi pe Cefeu, iar mai sus, la zenit, e capul Dragonului al cărui trup se îndreptează spre Cefeu, apoi trece printre cele două Urse. Roatele Carului Mic (Ursa Mică) sunt ridicate în sus, spre apus însă, dar spre miezul nopţii se lasă spre orizont. Sub Ursa Mică şi între Casiopeia şi Ursa Mare se află Girafa şi jos de tot, la Orizont, Linxul. La începutul primăverii, constelaţiile acestea, au o poziţiune cu totul opusă.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet de român

Munţii-mi sunt sufletul
ce zboară liber peste nori,
Marea mi se oglindeşte-n
ochii ce-mi privesc necontenit
spre orizont,
pădurile-mi sunt gândurile
ce-mi freamătă fie zi, fie noapte...
Născut român, liber sunt si am să fiu,
cât timp gându-mi zboară liber deasupra munţilor semeţi,
cât timp marea-mi cântă-n timp ce eu o privesc,
cât timp pădurile-mi dragi îmi povestesc despre dragostea ce-o poartă ploii...
Născut român, natură sunt,
mă-ndrăgostesc de verde primăvara,
iubesc stele mii ce mi se-arată noapte de noapte vara,
plâng in ritm de ploaie blândă toamna,
iarna târziu, pe terminate, dor de primăvară mi se face...
Natură sunt,
dragostea ce-i port mi-o scriu pe nenumărate foi,
până-n ziua aceea de nu ar mai veni.

poezie de George Svet
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contrast fără contrast

Mare albastră, cer senin
Intre ele, apus sublim
Nori de lebădă pe val
Albastru sau contrast

Splendoare de apă şi aer
Cerul adevărat, unde e?
Sus sau jos, jos sau sus?
Comparaţie cum să faci..

Contrast fără contrast
Stele sus, jos stele
Luna pe mare, lună pe cer
Nedumerit mă scald...

Stele plutesc pe mare
Inot, nu le pot prinde
Stele pe valuri de cer
Incerc să zbor la ele

Se depărtează cele din mare..
Sunt oare o fantă?
Poarta e in mine spre albastru?
Despart albastrul.. eu?

Răsar, apun şi eu
Astru nu pot fii, cine sunt..
Praf de cer botezat cu apă
Contrast de bine şi rău

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu sunt eu

De câte ori te vei întoarce, prietenă în timp şi în carne,
vreau să nu mă găseşti aşa, cu ochii plânşi,
dincolo de uşa încuiată, dincolo de ferestrele bătute în cuie.
Răspunde-mi, de mă mai auzi, nu te împotrivi, sunt tot eu,
am vrut să aflu doar cu cine am de-a face.
Cine eşti?
Ştiu, tu, prietena mea adevărată, care nu te-ai oprit la ce se vede,
şi, iată, ţie îţi aparţin în exclusivitate.
Nu te-ai ascuns de mine, nu m-ai minţit,
de aceea, cum să te confund cu altcineva?
Tu sunt eu,
prietenă,
în timp şi în carne.

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horn

Singur sub paloarea soarelui la asfinţit,
Păr negru ridicat de vânt, o umbră zveltă stând încremenită –
Este puţin rece jos lângă zidulul oraşului, un pic de singurătate.
Sunt un horn care tânjeşte să zboare.

Cu capul coborât, scrutez şanţul lung,
Apa gata să se reverse, şerpuind astfel de mii ani.
Pe mine oare cine m-a întemniţat?

În fiecare după-amiază privesc în sus
La urmele albe lăsate de nori pe cer.

Mi-e dor să călătoresc departe;
O! acel fluviu lung, acei munţi albaştri!
Dacă-aş putea vâna norii ca un cocor sălbatic
Sau dacă-aş fi măcar o infimă particulă de praf...
Dar sunt numai o umbră aruncată jos, pe zidul oraşului –
Aducând însingurare celorlalţi.

poezie de Luo Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de ceaţă...

O egretă
Citeşte într-o orezărie Les Nourritures Terrestres.
Se roteşte în jurul unui anumit loc şi, întinzându-se ca un brotac,
Îşi încearcă norocul scufundându-şi capul;
Un nor de stropi se ridică la suprafaţa apei.

Contemplarea nu-i mai mult decât
A reflecta dacă soarele este sau nu nihilist.
Săltându-şi piciorul stâng, se întreabă
Dacă trupul ei trebuie să penduleze în ceaţă
Sau dincolo de ceaţă.

Îşi întinde aripile şi universul o urmează; plutind spre înălţimi,
Zorii sunt un cântec, scurt şi luminos,
Aprinzânu-se singuri în ceaţă.
Dacă funia orizontului se ridică să te lege,
Ea îţi poate lega doar aripile, nu şi zborul.

poezie de Luo Fu din Poeme de dincolo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de ceaţă

O egretă
Citeşte într-o orezărie "Les Nourritures Terrestres".
Se roteşte în jurul unui un anumit loc şi, întinzându-se ca un brotac,
Îşi încearcă norocul scufundându-şi capul;
Un un nor de stropi se ridică la suprafaţa apei.

Contemplarea nu-i mai mult decât
A reflecta dacă soarele este sau nu nihilist.
Săltându-şi piciorul stâng, se întreabă
Dacă trupul ei trebuie să penduleze în ceaţă
Sau dincolo de ceaţă.

Îşi întinde aripile şi universul o urmează; plutind spre înălţimi,
Zorii sunt un cântec, scurt şi luminos,
Aprinzânu-se singuri în ceaţă.
Dacă funia orizontului se ridică să te lege,
Ea îţi poate lega doar aripile, nu şi zborul.

poezie de Luo Fu din Poeme de dincolo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O comandă în curs de livrare

El o priveşte vorbind, în timp ce alături
o tipă îi caută ochii.
Deasupra lor, sirenele strivesc languros pavajul, apropiindu-se şi lovindu-i părul
pe care şi-l atinge imediat după.
Un fir de păr se va rupe la noapte, sub braţul soţului,
cel mai bun prieten – repetă ea, rotunjind pe "u" şi pe "t".
Peste cinci secunde, va trece tramvaiul iar un porumbel speriat
îi va ieşi pe gură şi se va aşeza pe umăr,
privind
apa care va fierbe în pahare,
sângele dictând subtextul conversaţiei,
muntele ridicându-se, în sfârşit,
în întâmpinarea lui Mahomed.

Metalogica este mântuirea iubirii,
scrie pe aerul din jurul ei cu degetul,
ridicându-se şi coborând şi, privind apoi dinăuntrul ei în afară,
îşi face cu mâna şi îi vine a râde, în timp ce ea vorbeşte
cu soţul la telefon.

Peste alte cinci secunde, un alt eu se ridică din el şi,
fiind în cârje (evident, ea) o ajută să treacă strada.

Ce e tandreţea, întreabă.
Un băiat livrând pizza unei pisici vorbitoare.
Nimic altceva, javră.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupta celui învins

Ce poate fi în viaţa ta mai trist
Ca regăsirea unui vechi învins,
Învinsul care s-a uitat ascuns
În gândul ce l-a mai avut de dus?!

Pe umerii bătrâni şi ponosiţi,
Atât de aplecaţi, de umiliţi,
Timpul însemne aspre a lăsat...
Acest învins, cu ce e vinovat?!

În ochi îi joacă lacrima... şi visul...
Se vede numai el pe el, învinsul...
Ce piatră de mormânt i-apasă vrerea?!
L-aţi pălmuit! Îşi plânge mângâierea...

Dumnezeiescul jug e tot mai greu...
Învinsu-acela, oare, nu sunt eu?!
Port veşnic roba anilor pe spate,
Privind prin timp spre dincolo de moarte.

Ce văd?! Speranţe şi promisiuni...
Lupt azi întru speranţa altei lumi...
Sunt un străin învins, dar lupt mereu
Jugul vieţii cât ar fi de greu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi spui despre dorul de om

I
Tata a urcat un luceafăr mai sus de ceruri,
mai sus de zilele şi nopţile măcinate de viaţă.
După ultimul cer a cuprins
adâncimea timpului;
îmi vede somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi stelele se întunecă
în flacăra roşului apus.
Este de ajuns
că am rămas pe pământ un gând,
şi nu un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns,
copila mea.
Nu pune lacrima peste mine care mă striveşte,
rămân aşa cum sunt –
sclipitor în stele,
mugur în nuiele –
căci învelişul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt,
cu mult timp înainte
când te ridicam deasupra inimii
cu braţe largi de părinte.
Uită de timpul ce creşte între noi
şi urcă cerul tău înspre mine.
Poate oi lăsa în părul tău dorul,
iar lacrima – pământului
să urc în următorul mugur floare.
II
Tata a urcat un luceafăr mai sus
de ceruri.
După ultimul cer, l-a cuprins
adâncimea timpului dus;
îmi vede buzele rostindu-l
în somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi steaua lui se întunecă
în flacăra roşului apus.
E de ajuns
că sunt pe pământ un gând,
şi n-am rămas un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns.
Îţi aud plânsul fără răspuns;
aşa uşor cum sunt,
umblu în apele care ţi-au cutreierat ochii,
învelişul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt
în vremuri dinainte.
Aş fi murit cum moare umbra în lumină
dacă zeii nu mi-ar fi aruncat în trup
suflet de părinte.
Uită de timpul ce creşte între noi,
mă vei revedea în amurg
stea fără noapte,
stând cu genunchii pe cer
ca şi cum ai veni dintr-o rugăciune
să-mi spui despre dorul de om.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (9 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colivia de aur

stă în sânul familiei albe de hulubi
creşte alături de toţi ai săi şi învaţă zborul
şi zboară şi zboară până într-o zi când
e prea târziu să mai dea înapoi îi venise pofta să se mute
s-ar crede că poate într-un alt cuib mai încăpător

de fapt fără să ştie de ce tânjeşte după o colivie de aur
pe care n-o vede prin uşiţa întredeschisă înfiptă în umerii ornaţi cu un guler alb de dantelă şi ocupată
de un cap de femeie cu ochii larg deschişi spre o zare nevăzută

şi atunci chiar nu e nevoie să fie cineva de faţă
să vadă foirea din lăuntrul unei feţe îngălbenite
ce-şi doreşte scăpare la dusul acesta de o groază de ani
în timp ce degetele mâinii atârnă
neputincioase să se mai roage dar nu neapărat
să-i ducă ultimul gând la tăiere când îşi va vedea
nu cu zăbrelele retina împotmolită în ceaţă
ci cu ochii aproape orbi deveniţi ai celeilalte lumi
unde lumina pătrunde neluminoasă dar pătrunde

nu mă îndoiesc o clipă că în capul hulubului
se întâmplă acelaşi lucru
puţine sunt lucrurile pe care în zborul lui nu le-a văzut
dar cum nu ştie dacă proprietarul din colivia de aur îl tolerează
mai bine zboară deasupra altor colivii
poate va găsi
una liberă să fie numai a sa
sau poate chiar pe cea pe care n-a părăsit-o niciodată
pentru că aici
se crede că s-ar termina întreaga lume

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia aştepta nerăbdătoare în rezerva ei. Minutele treceau nepăsătoare, iar el... nimic! Nu apărea! Cât timp îşi închipuia că va putea ea să stea liniştită, să aştepte? Nu-şi dădea seama că nu prea mult?! Dar iată-l, în sfârşit! Don Juan; sau comandantul misiunii, în uniforma lui albastră, cu şase bulinuţe aurii sclipind pe reverul hainei... Zâmbind ca de obicei, enigmatic, abia perceptibil, era de-a dreptul fermecător. Se apropie de ea, privind-o intens, la fel ca întotdeauna, ca o pasăre de pradă... Se mai putea ea considera prada lui?! Îi cedase, de mult timp, dar tot se simţea vulnerabilă, ca o pradă, de fiecare dată, în preajma lui.

citat din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată viaţa am iubit aşa ceva (fragment)

Toată viaţa am iubit aşa ceva– pe lacul de vest este plăcut.
Mulţimea în jurul roţilor roşii,
Averi şi onoruri plutind in juru-mi ca norii,
Privind în jos, privind în sus, au trecut douăzeci de primăveri.

Acum, reîntorcându-mă, arăt ca o macara din depărtatul est.
Oamenii din jurul zidurilor oraşului
Sunt cu toţii necunoscuţi ochilor mei,
Cine îşi mai poate aminti pe guvernatorul din zilele de demult?

poezie clasică de Ouyang Xiu din Culegând mure, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

În centrul nebuloaselor se afla şi sursa lor. După formarea nebuloasei steaua devine o "pitică albă". Piticele albe sunt stele ce au un diametru asemănător cu al pământului, dar o masă de 0,6 mase solare. După consumarea heliului, piticele albe emit căldura acumulată de-a lungul procesului de fuziune, timp de câteva mii de milioane de ani. În final pitica alba, după ce nu mai emite energie, devine o pitică neagră, stele stinse care încă nu s-au format în realitate.

citat din Adrian Şonka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Analogie

Sufletu-mi e un copac
Cu dese ramuri şi-ncâlcite
Ce văd lumina mai opac
De mari furtuni fiind zdrobite,

Inima-mi e un izvor
Ce din iubire izvorăşte
Curge lin şi mai cu dor
Când la tine se gândeşte,

Ochii mei sunt visători
Şi nu cugetă a plânge
Cu mii de fluturi ar vrea să zbor
Şi tot nu le-ar ajunge...

Mintea nu vreau să mi-o ascult
Mereu mă osteneşte
Pe ea îmi cere s-o consult
Apoi visele-mi zdrobeşte,

Aripi am dar nu ştiu cum
Avânt să-mi iau cu ele
Să inspir dezlegării viu parfum
Şi să ajung până la stele.

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngenunchez la crucea credinţei în Hristos

Când ochii îşi deschide copilul pe pământ
Vede cum iarba creşte în unduiri de vânt,
Simte cum cerul neted faţa îi mângâie,
Cum stelele în suflet îi pun o poezie.

Vede cum se merge, repede se zboară,
Se-noată, se transpiră, nimic nu te doboară;
Mai mult, mama e sprijin, te creşte, te adoră,
Ajungi să crezi în timp că ţi-i bună soră

Şi frate-ţi este tata, bunicii sunt la fel –
Stejarul bunăstării, sunt sprijin şi sunt ţel;
Simţi şcoala că-i minune în totul ce cunoşti,
Înveţi şi dai din coate să nu fii printre proşti.

Ajungi să fii profesor, doctor sau actor,
De frunte muncitor sau ţăran pe ogor,
Vrei să fii fără pete, curat, fără păcate,
Viaţa-i însă strâmbă, ea nu face dreptate.

Pune pe soclul zării hoţii şi hainii
Ştiu să-mpartă hoitul lupilor doar câinii,
Nimic nu aminteşte că-n centrul lumi-i omul
Căruia îi iartă păcatele doar Domnul.

Îngenunchez la crucea credinţei în Hristos,
Sunt lacrima cea pură, însă ce folos
Că şi cel ce se roagă după sfânta carte
Îşi face prin iertare muzee de păcate!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mine

plouă cu suflete, cerul este plin de fluturi nouri
aripile nu mai zboară, luna câteodată prin umbre zămbeşte
îndrăgostiţii sub parfumul teilor, renasc, sunt atingere
iubirea adună puful alb, zburdând, al plopilor
eu merg singur pe-o alee de parc, cu capul plecat
o bancă, o frunză, un crâmpei de cer, un copilaş
trec umbre prin mine de timp, încă nu am venit
aştept o roată să se desfăşoare, fără drum
încălţările am uitat să le pingelesc, casa bunicii
mai are fusul vechi al pânzei în care încă
înfăşoar faţa trupului meu, nu am uitat
am o uliţă în priviri, pe care merg şi capătul
poate eşti tu, dar mă uit înapoi să văd unde sunt
începutul nu îl pot deşira, pentru că nu vreau să fiu trecut
am gustat paşii înainte de ai fi împlinit, mă doare
drumul are colţi de piatră ascuţiţi, privirile tale
le pun în sipetul inimii mele, ca primă iubire
te întreb încă odată de ce mai uitat, poate că
sunt trecutul amintirii mele, care astăzi
pe-o alee de plopi singuratici, poate a reînviat

poezie de Viorel Muha (mai 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!