Ce este roşu şi strică dinţii?

Cărămida!

întrebări şi răspunsuri
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii cercetatori consideră că hidrogenul, deoarece este atât de abundent, reprezintă cărămida universului. Nu sunt de acord cu asta! Consider ca există mai multă prostie decât hidrogen şi asta este cărămida de bază a universului.

citat din Frank Zappa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

1 Aprilie – Ziua lui Păcală - Cărămida

Fiind un ins nu prea şcolit,
Din tagma ce nu ştiu umorul,
Lovind cutia... cu piciorul -
La-ntâi April... m-am păcălit.

epigramă de Mihai Cucereavii
Adăugat de Mihai Cucereavii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, Doamne, sunt cărămida zidurilor Tale.

aforism de Valeriu Butulescu din Imensitatea punctului, Psalmi ţigăneşti
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Test de personalitate. Să arăţi cărămida greşelii tale în Marele Zid al erorii generale.

aforism de Valeriu Butulescu din Vorbe în vânt (2018)
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cetatea consacraţilor

La poarta "nobilei" cetăţi,
Un tânăr iar veni să bată
Dar se izbi, ca-n alte dăţi,
De cărămida "consacrată".

epigramă de Dumitru Munteanu din Epigramişti români de ieri şi de azi (1975)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semnal M - "La fereastra ta"

"Desculţ în iarbă", "La fereastra ta",
Sperând că nu arunci cu cărămida,
Aştept de "Ieri", umil, iubita mea,
Să te invit la "Bal la Apahida"!

epigramă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cavalerul Singuratic

Umbra bătrânului păşeşte timidă
Alături de umbre din vechiul castel.
Din ultimul zid mai cade o cărămida,
Un ultim simbol al celebrului duel.

O lume din vis ce pare pierdută,
Şi pietrele reci ce tac încremenite,
Doar ele mai ştiu istoria secretă,
Ne văd doar pe noi şi par stănjenite.

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi, Doamne, timp

Sunt supărată, Doamne,
Sunt supărată că ţi-ai trimis timpul
Care mi-a intrat în graţii
Şi eu l-am crezut
Că-i cinstit, că nu fură
Că lui nu-i trebuie nimic
Şi i-am încredinţat, Doamne,
Clipe, zile, nopţi, dimineţi
Coarda cu capetele colorate în roz
Fundiţele din panglică albă înnodate de mama
Şi chiar şotronul zgârâiat cu cărămida
Prin clasa a treia
Pe pământul reavăn din curtea şcolii.
Eu de bună credinţă m-am învoit
Am plecat să îmi văd de ale mele
Dar nu înainte de a-l asigura
Că îl voi răsplăti.

Şi da, m-am întors,
Dar a dispărut şotronul
Vântul mi-a şoptit că l-a şters timpul
Dar pe cine să mai trag la răspundere
Când din cel pe care l-am lăsat
Nu am mai găsit decât o epavă
Un sfrijit gârbovit şi surd
Către cine şi cui să strig
"Că timpul meu nu mai are timp"
Şi că eu simt că mai am puterea
Să râd, să plâng,
Ba chiar să zgârâi un alt şotron
Pe obrazul aceluiaşi pământ.

Mă fac una şi aceeaşi cu cărămida
Pe care-o strâng, şi-o strâng
Până se transformă în lutul
Din care m-am născut
Coarda se închide într-un cerc
Acel zero infinit din care m-am întrupat şi m-am născut.

poezie de Daniela Vîlceanu (iulie 2023)
Adăugat de Daniela Vîlceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anonimi din România...

Voi, eczeme a României,
Securişti şi turnători,
Anonimi de meserie,
Anonimi convingători!

Va admir perseverenţa
Şi opinia severă,
Mai ales impertinenţa
Plată ca o cromosferă!

Dar detest obrăznicia,
Frica voastră de lumină.
Anonimi din România,
Poate ridicaţi cortina?

(Şi percep cum cărămida,
Aia din mercur şi lut,
Anonim lovea perfida
În Românul Absolut!!!.)

poezie de Iurie Osoianu (15 iunie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O întâmplare soră cu mama

când ai însemnat
pe giurgiuveaua la care
se închină toţi trecătorii

m-am apropiat cu buzele
de ciutură

două narcise agonizau pe apa sfinţită

mi-am făcut bagajele
am trecut podul
am dat bir cu fugiţii
şi vrabia din mână

erai ochioasă
ca mătuşa mea
care te blagosloveşte în bibliile satanice
pe care nu le mai înţeleg
de la o vreme

acum ce rost are
să pui cărămida sub capul nopţii?

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de ziduri

sunt inimi îndrăgostite
pun mâna pe baros şi lovesc
lovesc cu teamă cărămida
tencuită cu sentimente calde
sparg cu delicateţea unui
cioplitor în marmură de unde
susură fericirea şi aşez pe jos
o coala albă pentru zidul
crăpat în toată splendoarea lui
ştiu că în partea cealaltă
e şi inima ei şi nu am stare
lovesc cu mâinile goale
cu picioarele de balerin
care dansează pe versuri
lovesc ca o pasăre-n zbor

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statură

Mă mut din scară în scară,
Atras de argila bolnavă...
Pun cărămidă,
Una albă, una neagră,
O leg cu nisip de surata,
Neînduplecata,
De cea de sus,
Pe cea de jos,
De-ţi pare,
Un cerc vicios,
E falsă vedenia de nălucă,
Cărămida, ulucă cu ulucă,
Se ridicau mereu,
Într-o toană...
Se face coloană,
Din scară în scară,
Se fac de ocară...
Nămolul
Din josul odăii
Şi mlaştina văii...

poezie de Constantin Păun din Patima izvoarelor (1995)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şantierul

Se colorează cerul,
natura deopotrivă
şi mic este şantierul,
ce creşte lângă şină.
Abundă dimineaţa
de forfotă stabilă,
ce taie precum ceaţa
a liniştii lumină.
Se cântăresc traverse
pe braţul macaralei,
ce stau să se aşeze
la marginea tarlalei.
Se-nalţă către cer
un zid cu margini drepte
şi obosite cer
lumină, nişte trepte.
Mortarul se lungeşte
pe cărămida arsă
şi fierul ce-o păzeşte,
se încovoaie-a casă.
Acoperişul falnic
se-nalţă către cer,
iar eu, un meşter jalnic,
trăiesc în.... auster.

poezie de Liviu Reti (10 octombrie 2019)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerii

Au bătut la poarta sufletului meu
Mesageri ai fericirii eterne...
Le-am deschis şi i-am întrebat ce vor
Iar ei mi-au zâmbit...
Acum... mă poartă îngeri pe pletele cerului
Şi brăţări de lumini
Îmi alunecă la tâmplele însorite
De iluzii, pe pleaopa moale
Ca aşternutul de nea al tăcerii.
Îmbrobodită cu taina Duhului Sfânt,
Sorb din fântâna cunoaşterii,
Pentru a zidi în mine,
Dincolo de cărămida uitării,
Altar pentru sufletul meu.
Alungă durerea şi întunecarea
Spre a-ţi putea da braţul
Să ne zidim împreună
În marea iubire,
Cu un cortegiu de îngeri!
Să învăţăm să fim
Cuptorul încins
Nu doar în viaţă, ci şi dincolo de ea...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvintele înzăpezite

Cuvintele ştii,
Au propria lor existenţă
Nimicite, ele nu pot fi

Cel mult pot fi,
Cum poetul ar spune,
criogenate,
prăfuite,
Îngălbenite de timp,
Înlănţuite,
În gând ferecate,
Înzăpezite,
De zăpada vieţilor noastre,

În eter şi în om aruncate
Învolburate-n simţiri
Cântate în psalmi
Şi-n cântece deocheate

Cuvintele sunt începutul lumii

Ele sunt anotimpurile noastre

Sunt mânuite de limba
ce nu e tractor

Foc sunt,
ca în ziua Cincizecimii,

Sunt Alpha şi Omega,
Dumnezeul trăirilor noastre efemere

Cărămida, mortarul, mistria
Compasul şi geometria
Sunt temelia
arhitecturii poemului.

Cuvintele înzăpezite
În timp vor rămâne ca stâncile

După ce, zăpada odată topită
va curge în râuri şi destine
Adunate din munţi
De cuvinte
Ce-au fost cândva troienite!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copile...

Te las, plecând spre dincolo de moarte,
Să duci simbolul vieţii mai departe...
Te las, spre transcendent, o nouă cale,
Să împlineşti destinul mamei tale.

Eu dorm decăt sub cărămida rece
Unde, zidit, mi-e trupul obosit.
Dar timpul pentru toţi, acelaşi trece
Doar eu mă tot grăbesc spre nesfârşit.

Cât tu măsori secundele-n clepsidră
Eu ca un vis pământul îl străbat...
Mai pune-mi o lumina în firidă,
Ca în adâncul nopţii să nu cad!

Nu te-ntrista! Mă soarbe amintirea
Şi fiinţa mea în fiinţa-ţi e-ncrustată.
Nu plânge, nu! Ai să-mi raneşti iubirea...
Se vede doliul fluturând în poartă.

Aici am flori şi vise, îngeri, stele...
Un drum ce duce către Dumnezeu.
Mai bine-n amintirea mamei tale
Fă numai fapte bune, dragul meu!

Aşa voi fi de-a pururi lângă tine...
În timp şi-n vremuri veşnic vom trăi.
Mai roga-te-n genunchi acum, copile
Şi-n urmă, la mormânt, nu mai privi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşertăciune

deşertăciunea zilelor ce trec
imprimă fast solid suspiciunii
că nopţile numai atunci au farmec sec
când curg uşor ca fumul din tăciune

când totul se transpune-n vag concis,
concisul vag în iz de-amărăciune
şi curge lin ca umbra unui vis
cu Olandezul Zburător drept tracţiune

când voci străine-îmbie ochiul meu
s-aleagă puritatea transcendentă
a anilor ce curg instantaneu
într-un ocean de vreme decadentă

când nu mai am cârlig de abordaj
şi Stixul mă îmbie în genune
aş vrea să curg prin sonde de foraj
chiar şi cu riscul să renasc deşertăciune

şi prin tunel de cârtiţe săpat
prin roi de vreme şi grămezi de spaţiu
aş vrea să curg ca Râmnicu Sărat
pe pergamente plânse de Horaţiu

sau poate să mai curg în unison
pe coale şi cu buchii de Luceferi
şi Eminescu drept Hiperion
să râdă că suntem"voioşi şi teferi"

să-l scot din casa lumii de nebuni
să plec cu el în alte emisfere
şi-n Sarmisegetuze de străbuni
să stăm cu Burebista la o bere

să-ntram pe la Zamolxis în Părând
şi să-i cerşim un leac de polovragă
un leac cu care n-om muri nicicând
nici noi, nici România nostra dragă

şi n-ar fi rău să revenim aici
în Ţara desfăcută-n cârd de state
dar teamă mi-i de clanuri de ilici
ce vor lovi ca Brutus, pe la spate

ba nu, mai bine mor ca un martir
ucis cu cărămida de mercur
decât să-l las să vadă-n ce sortir
s-au transformat esenţele din jur

şi am murit. Sfarşii o acţiune
aşa frumos şi bine concepută
şi zilele se trec deşartăciune
şi nopţile la fel.
A naibii slută...

poezie de Iurie Osoianu (20 aprilie 2018)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

Cuvântu-îi cărămida ce zideşte
O admirabilă, romantică poveste
De dragoste, o dramă sau o tragedie,
Spusă-n versuri într-o poezie
Sau în alte opere de artă care fac
Din astă lume, una cultă şi deşteaptă.

Cuvăntu-i temelia unei naţii,
Păzit cu străşnicie de multe generaţii,
Ca el să nu fie vitregit şi alterat
De ce-i temuţi, de care din istorie ştim
Că au încercat ca noi să nu mai fim.

Cuvântu-i demn şi sacru legământ,
Între oameni şi pământul în care ei s-au născut,
Şi-au dus viaţa, au trăit bine sau chinuit,
Pune un umăr la greu când neamul este încercat
Şi dovada oricând şi pentru oricine devine
Că-a a lui sorginte de la Decebal vine.

Cuvântul românesc, se dovedeşte a fi,
Prin vocea lor, a celor învăţaţi de mult şi cei de-acu,
Ce au de spus cuvânt adevărat şi cercetat,
Ca ar fi primul ce a fost rostit pe pământ,
Şi s-a răspândit în lume ca vântul
Priveligiat a fost, de-a fi ales de Dumnezeu
Şi va pieri numai dacă vrea EL.

Cuvântul are cutezanţa de-aşi proteja
Rădăcina şi originea lui de milenii poate,
Că vine de la daci, greci, slavi sau romani
De-i scris în limba noastră, este al nostru
Şi doar noi îi pricepem şi-nţegem cu adevărat rostul.

Cuvântu-i şi-o armă de luptă-n viaţă,
Şi-înţelegându-i sensul şi porunca,
Te-aruncă într-o clipire până la cer,
Dar şi- o vorbă spusă-ntr-o doară,
Te doboră şi pân la pământ te coboară.

Cuvântul sincer întăreşte ale noastre fapte,
Care rămân pe veci, pentru eternitate
Şi a noastră fiinţă din temelii o consolidează,
Pentru tot ce în viaţa noastră urmează.

Atenţi cu noi doar trebuie să fim
Şi vorbe fără acoperire să nu rostim,
Că ele ca-n orice jurământ se vor răzbuna odată,
Când cel ce le-a rostit nici nu se aşteaptă.

poezie de Georgeta Ganea (6 octombrie 2020)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste adevărată

Amurg englez, cu ceaiul translucid
e ora cinci pe un cadran de iarbă
când amfore de smirnă se deschid
tăcuţii elfi ai mării să le soarbă

Când diligenţe vin dinspre infern
chemate prin formule alchimiste
şi când pe ţărm năvoadele aştern
sirene reci, cu ochi de ametiste

Ce molcom cad fuioarele de spleen
pe cărămida vechilor castele
nervuri din Evul Mediu sanguin
cu şanţ de apă şi cu poduri grele

Cu grinzi de palisandru şi gazon
precum un craniu tuns la mânăstire
din halebarda pusă pe blazon
mai curge sânge de email subţire

Aici, într-un salon împărătesc
la umbria ferestrei ca armura
păzită-n somn de-un câine ciobănesc
visează-n leagăn primogenitura

Copil vrăjit în băi trandafirii
şi în mătăsuri bleu cu monogramă
un monsegnior curând îi va sluji
botezul în cristelniţa de-aramă

Neprihănit şi fraged ca un zeu
respiră stins în stampa de amiază –
bătrânul dog, cu trunchiul lui de leu
adulmecă-n răstimpuri şi oftează

Îl simte de prieten şi stăpân
ca mâine doar vor hoinări alături
vor umple vadul ciutelor cu fin
vor scutura pădurea de omături

Armurier şi gardă îi va fi
îi va aduce iepurii în gură
de când aşteaptă el această zi
să aibă un tovarăş pe măsură!

Înalţă slavă nobilei femei
care-a avut destinul să îl nască
fără sudoarea zbuciumului ei
murea de-a pururi spiţa lor regească

Adie vântul reavăn în brocard
copilul doarme-n faguri de răcoare
în galionul Soarelui mai ard
napoleoni de aur prin frunzare

Amurg englez, contesa s-a trezit
supraveghează cina ce-o să vină
un corn de vânătoare rătăcit
revarsă o nelinişte-n surdină

Nelămurită teamă fără rost
un porţelan de Sevres spart aiurea
un ochi zbătut, sau poate somnul prost
ori poate noaptea cotropind pădurea

Dar ce se-aude oare în donjon
ce mugete de fiară zbuciumată?
Acolo doarme nobilul cocon
ce tragedie, Doamne, ne e dată?

S-a năpustit pe scări în sus, urlând
frânturi de rugăciune îşi îngaimă
în faţa ei, cu botul sângerând
stă dogul mut, încremenit de spaimă

Ea într-un fulger scurt şi-a-nchipuit
odorul sfârtecat în colţi de fiară
o puşcă grea, cu patul aurit
a smuls din panoplia princiară

A tras cu sânge rece, de bărbat
mari cheaguri roşii i-au ţâşnit pe rochii
şi-n craniul vietăţii, spulberat
a mai văzut cum lăcrimară ochii

Erau întorşi spre ea, în chip ciudat
de parcă fiara aştepta răsplată
un fel de milă fără de păcat
pentru pedeapsa cea nemeritată

Dar cine se mai uită la un leş
când pruncul sfânt e mort în leagăn, poate?
Când porţi blestemul greu de-a fi dat greş
lăsându-l pradă balelor turbate?

Întredeschisă, uşa tremura
cum zgâlţâia ferestrele vântoasa!
Argintul picurat din prima stea
îndolia havuzul, iarba, casa

Ca prin minune, pruncul este viu
nevătămat şi teafăr se arată
se-apleacă tandru mama către fiu
şi îi sărută fruntea asudată

Priveşte-n jur şi vede, în sfârşit
zăcând un lup cu beregata ruptă
un scrin zgâriat, covorul răvăşit
mai povestesc de sângeroasa luptă

Albind sub brazda de gazon bogat
îşi doarme somnul, fericit, un câine
iar peste trupul lui canonizat
un party fără seamăn va fi dat
întru onoarea contelui de mâine...

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (1987)
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!