Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

De ce plângi mamă? (baladă, în memoria celei ce mi-a dat viață)

De vei citi aceste versuri,
Vei înțelege foarte mult,
Vei ști că dragostea de mamă,
E prea puțin, un... cult.

Când îți văd privirea tristă
Și pleoapele-n lăcrimate,
Simt că inima-mi plesnește
Și deodată nu-mi mai bate.

Să-mi revin mă uit la soare,
Îmi șterg fruntea și obrazul
Și-ncercând să-ți fur o vorbă
Te-ntreb mamă: -Ce-i necazul?

Tu te-ntorci, privind spre mine,
Îți stergi ochii cu năframa
Și c-o voce tremurândă
Spui zîmbind: -Mânca-te-ar mama!

Ești prea mic, pricepi puține
Ca să știi ce este chinul,
Când vei crește peste vreme
O să-ți povestesc destinul.

-După câțiva ani de groază
Și-a războiului teroare,
Am crescut călit de timpul
Vremilor necruțătoare.

Acum, spune-mi ce te doare?
Povestește-mi despre tine,
Spune-mi mamă: -De ce tata
A plecat și nu mai vine?

- O... Băiatul meu de-o șchioapă
Pot să-ți povestesc.. o lună,
Despre viața-mi zbuciumată,
Tristă, grea și... nu prea bună.

Am văzut lumina zilei
La sfârșitul “celui” veac,
Undeva în lunca Tisei
În casa unui om sărac.

Mama... A murit de vreme,
Nu știu dacă-aveam trei ani
Și de-atunci a-nceput chinul
Celor ce-au rămas orfani.

Tata? Nu a stat pe gânduri,
Repede s-a însurat,
Re-nodând firul vieții
El pe-acasă n-a prea stat.

“Maștera”? - O... zgripțuroaică,
Era foarte rea cu mine,
Să dispari! striga întruna,
E vremea să scap de tine.

Și... Într-o zi tristă de toamnă,
Când aveam doar zece ani,
Am plecat în neștiință
Pe-o alee cu castani.

Și, așa... mergând alene,
Mă gândeam ce-o zice tata?
Când s-o-ntoarce de la lucru
O să-ntrebe unde-i fata?

Dar... orice va zice dânsul
Eu pe-acasă nu mai trec,
Dac-aș ști că-ntreaga viață
Prin străini am s-o petrec.

S-or găsi în lumea asta
Și oameni cu suflet mare,
Să-mi dea undeva de lucru,
Să câștig bani și mâncare.

După atâta mers desculță,
Obosită, îngândurată,
Aș fi vrut să-mi leg piciorul
La o rană-nsângerată.

Dar cu ce? N-aveam o cârpă
Și nici leacuri din “cicoare”
Să-mi astâmpere durerea,
Să pot merge-n picioare.

Mă așez și stau o clipă
Să mai uit de-atâta “of”,
Apoi, iar o iau spre drumul
Și conacul unui “grof”,

Despre care, spunea tata
Că e om de omenie
Și-angajază câte-o “slugă”
Să-i muncească pe moșie.

Ajungând, eu... bat la poartă,
Tremurând grozav de frică,
Poate cineva m-aude
Și vreo vorbă o să-mi zică.

Prin gardul înalt de sârmă,
Văd o “cușc㔠sub stejar
Și din ea venind spre mine
Un cățel mic, de “ogar”.

Se oprește și nu latră,
De-odată întinde “lăbuțu”
Și mișcând mereu din coadă
Eu îi zic un: “cuțu”! “cuțu”!

După el, unu mai mare
Se avântă înspre gard,
Avea labe lungi și-o coadă,
Parcă era “leopard”.

Pe moment simțeam o dramă,
Doamne!... Ăsta mă mănâncă,
Dar când a venit aproape
Se oprise ca o “stâncă”.

Cu ochii țintiți spre mine,
Parcă avea ceva a-mi zice:
-Liniștește-te fetițo!
Aicea vei fi “ferice”.

-Se-ntoarce și-n două labe,
Cu privirea spre o “șură”,
Scheaună rar, a durere,
Apoi... un, lătrat din gură.

Numai după două clipe
Văd că vine înspre mine
Un bărbat înalt, cu plete
Și mă-ntreabă: -Cei cu tine?

- Mă cheamă Elisabeta,
Sunt din “satul” de pe luncă,
Am plecat demult de-acasă,
Caut undeva de muncă.

- Ce știi tu să faci fetiță?
Să muncești ești încă mică?
Dar s-o-ntreb pe “jupâneasă”
Să vedem ce o să zică.

Vino! numai sta la poartă
E târziu, se face noapte,
Du-te-n sură, vezi pe o “laiță”,
Am strâns niște pere coapte.

Mâncă, dacă-ți este foame,
Eu mă duc dup㠓ulcior”,
Să aduc puțină apă
Să-ți speli rana la picior.

Până atunci vine și “doamna”,
Că-i plecată la oraș,
Are și ea trei fetițe,
Parcă sunt trei îngerași,

Au plecat ca să se plimbe,
Cu o “cocie” frumoasă,
Până este dus “conașu”,
El e sever, nu le lasă.

-Cum stăteam dusă pe gânduri,
Văd “ogarul” cum se zbate,
Aleargă din stânga-n dreapta
Pîn-la poarta cea din spate.

Fugi Gheorghe! Deschide poarta,
Strigă unul din “poiată”,
Poate vine “domnișoru”
Care-i plecat la armată.

El vine mereu pe vale,
Cred că l-a simțit “lăbosu”,
Vezi cum îl saluți băiete,
Știi că face pe “scorțosu”.

-Las pe mine măi “bădiță”
Știu eu cum să-i fac pe plac,
Nu odată i-am pus “râma”
Când a pescuit pe lac.

-Te-nțeleg, dar dracu știe,
Umblă veșnic mânios,
De când e plecat “conașu”
Toate merg numai pe dos.

-Buimăcită de durere
Ies puțin în gura “șurii”
Să văd un amurg de soare
Printre crengile pădurii.

Poate vine și cucoana,
Doamne! Oare, ce-o să zică?
De mă ia de slujitoare
Voi munci ca o furnică.

Voi fi harnică, curată,
Voi sădi flori în grădină,
Orice mi-ar zice “stăpâna”
Voi “zbura” ca o albină.

Deodată se aude-un zgomot
Și tropotul unor cai,
Ce trăgeau cu multă râvnă
Un “fiacru” în alai.

Se oprește la intrarea
În conacul “lejendar”
Și din el coboară sprinten
O cucoană cu mult “har”.

Parcă e cum zise omul
Ce mă poftise-n ogradă:
Liniștește-mi Doamne chinul
Să n-am vorbe de “tăgadă”.

Avea haine lungi, pestrițe,
Iar pe cap o pălărie,
Părul despletit, pe spate,
De culoare argintie.

O priveam urcând pe trepte,
După ea, trei copilițe,
Apoi, una mărișoară,
În capul gol și cu codițe.

Ducea-n mână o “coșarcă”,
Pe umeri o pelerină,
Era înaltă și subțire
Și-avea mersul de “felină”.

Așteptând cu nerăbdare
Nu știam ce o să fie,
Dar de-odată o bătrânică
Mă cheamă-n bucătărie.

-Dute! pe “târnațul” cela,
Vezi o rochie pe sfoară?
Spală-te, apoi te-mbracă
Să arăți a “domnișoară”

După ce mânânci un “gulași”
Mergem sus la “vătășiță”
Ca să-ți spună câte ceva
Pân-ajungem la “coniță”.

Vezi cum te comporți cu dânsa,
Să-i răspuzi doar la-ntrebare,
Povestește-i despre tine
Când te-ntreabă ce te “doare”.

-Sărut mâna “jupâneasă”,
Sunt o fetiță orfană,
“Maștera” m-a scos din casă
Și de-atunci caut de “hrană”.

Întrebând în stânga-n, dreaptă,
Toți mi-au zis: Dute la “Grofu”!
Și după mai multe zile
Am ajuns să vă spun “ofu”.

Știu să fac destule-n casă,
Prin grădină sau prin vii,
Să ajut pe gospodine
Sau să îngrijesc copii.

Dați-mi undeva de lucru
Și un simplu adăpost,
Altfel, viața pentru mine,
S-o trăiesc, nu are rost.

După aceste vorbe triste
Și cu lacrimi presărate,
“Jupâneasa” se ridică,
Cu privirea m㠓străbate”:

-Pari a fi o “fat㔠bună
Și cucoana te va “place”,
Du-te acum, te odihnește,
Mâine, vom vedea ce-om face.

-Și-am plecat încrezătoare
În destinul de mai “bine”.
-Dacă vrei? Spune “bătrâna”,
De mâine te iau la mine.

- Ar fi bine și acolo,
Mă voi face chelneriță
Și voi fi mereu aproape
De “conaș” și de “coniță”.

După cinci sau șase zile,
Să fi fost vreo săptămână,
Mă cheamă o cameristă
Și mă duce la stăpână.

Eram “nealcoșe”, suavă,
Cu un șorț legat la brâu
Și purtam la butonieră
Flori de nufăr, de pe râu.

Când ajung, îi dau binețe,
Mă aplec cu gingășie,
Deși casa era mare
Mă simțeam în... colivie.

- Știu destule despre tine,
Mi-a spus multe “vătășița”,
Aș vrea să te joci cu “Lety”
Și să te-ngrijești de “Mița”.

“Nely” este mărișoară,
De la-ntâi începe școala,
Pleacă zilnic pân-la Tissa,
O însoțește tanti Lola.

- Cum dorește-a mea stăpână,
Nu o iau ca umilință,
Fiindc-ați fost “bun㔠cu mine,
Eu vă jur pe veci credință.

Voi fi vrednică în toate,
Mă gândeam în sinea mea,
Că mai bine ca aicea
Nu va fi la nimenea.
..........
Fie-ți voia ta “Iisuse”
Doamne! Nu mă părăsi
Fă-mi urcușul cât mai neted
Cât în lume voi trăi.

După atâta suferință,
Zile “negre”și “furtună”
Au venit și pentru mine
Soare mult și vreme bună.

Am muncit cu multă râvnă
Pentru această mare “doamnă”
Și voi ține veșnic minte
Zilele din acea toamnă,

Ce mi-au “hărăzit” destinul
Și croit o nou㠓lume”,
Lângă acești “părinți de suflet”
Ce mi-au dat și un prenume

Și de-atunci “Erji” mă cheamă,
Mi-am format și o credință
In Iisus mântuitorul
Celor mulți, în suferință.

Peste tot, în lumea largă,
Roma, Pesta sau Viena,
Când pleca doamna de-acasă
Mă chema să îi port “trena”.

Eram omul de-ncrezare,
Ea se “bizuia” pe mine
Și de-aceea și răsplata
Era așa cum se cuvine.

Toate erau minunate
Ca o poveste frumoasă,
Dar simțeam mereu în suflet
Remușcarea ce m-apasă.
..........
Treceți ani, treceți întruna
Și cu voi să cresc și eu,
Să ajung o “domnișoară”,
Să mă-ntorc la tatăl meu.

În genunchi să-i cer iertare
C-am “fugit” fără a-i spune,
Poate astfel va-nțelege
Că așa... a fost mai bine.

Dar o veste nedorită
Mi-a stopat orice speranță,
Izbucnise confruntarea
Multor state-n alianță.

Astfel, a-nceput “răzbelul”
În Balcani și-n toată țara,
Pe când noi eram departe,
Tocmai pe la Timișoara.

Granițele au fost închise
Iar tăticu concentrat,
Dus cu “forța” la Viena
Să lupte pentru-mpărat”.

Să scăpăm de încleștarea
Trupelor dezlănțuite
Am plecat spre nordul țării
Folosind căi ocolite.

După nopți și zile grele
Și multe peripeții
Am ajuns pe la “Vâlcele”
La o casă, între vii.

“Gazda” ne-a primit cu lacrimi
Auzind ce s-a-ntâmplat,
Ne-a dat apă și mâncare,
Peste noapte, ne-a cazat.

După un popas mai mare,
Stăpâna și-a revenit,
Apoi,... am plecat spre urbea
Unde ne-am și stabilit.

În orașul de pe Someș,
Cu cetăți de mii de ani,
Ce-au rămas ca moștenire
De la daci, de la romani,

Într-o casă mai modestă
Cu încăperi vreo nouă, zece,
Cumpărată de stăpână
Pe coroane- austriece.

Veștile veneau răzlețe
De pe front și din “afară”,
Nu știam ce e cu tata,
El era în altă țară,

Despre Victor, zis “baronul”
Ce-a rămas pe la moșie
Am aflat de la cucoană
Că e-n mare “ananghie”.

Toți bărbații buni de muncă
Au fost duși pe front să lupte,
Astfel, au rămas pe câmpuri
Cereale, fân și fructe.

Fiul său zis domnișoru,
Militar de meserie
A căzut lovit de gloanțe
Pe Mureș, la... Orăștie.

Fetele crescând și ele
Au plecat peste hotare
Să-și formeze viitorul
Într-o urbe mult mai mare,

La o rudă după mamă,
Un bătrân fără copii,
Ce-avea multe magazine
De veșminte și “ciaclii”.

Am rămas eu și stăpâna
Și cu ea, fata cea mică,
Ce crescuse deja, mare,
Devenise ”ibovnică”.

Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” și “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la țara -mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulți cântau de bucurie,
Alții, erau supărați,
C-au pierit loviți de gloanțe
Milioane de bărbați.

Printre ei, era și tata,
Despre care am aflat
Că murise lâng㠓Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Și-avea grad de caporal.

-Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviți năpraznic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arși de vii sau sfârtecați,
Pe alții i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvați.

Spune-mi omule de tata,
Povestește-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

-De ești tu, fată bălae
Și ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit și, am noroc,

Să-ți destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe niște “țoale”
În gară la... Nușfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Și ținându-i capu-n brațe,
Jeluind, mult m-a rugat:

-Camarade! sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate mă lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povestește-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Și inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

-După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărțit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Și-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Și de-atunci caut într-una
Să respect ce i-am jurat.

Inelul și cruciulița,
Ia-le, că sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe -Cherecheșul,
Din “ Sasnireșul” pe vale.

Mă mai cheamă și Zegreanu,
De la Zagra - Năsăud,
Lumea-mi zice: a lui Șimon,
După moșu din Cimbrud.

Dacă îți face plăcere
Sau nevoile te-apasă,
Caută-mă, știi pe unde,
Am pământ, grâne și casă.

Am avut și o nevastă,
Fata popii de la Țop,
Dar când am plecat la oaste
A fugit cu unul, Pop.

-Omul, terminând cu vorba,
Nu știu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porți lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanță fredonau:

-“In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le "ajungă".

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Și n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O,... Doamne! Cu ce ți-am greșit
De nu-mi mai ierți păcatul,
Părinții mii-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri și “grozăvia”,
Dă-mi forță ca să mai zâmbesc
Să zbor ca "ciocârlia”.

-Ascultând aceste versuri
Am deschis ușa la tindă
Și trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii și fața,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Și, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea știa de tragedia
De la Bălgrad și din țară
Și de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, “odată”,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată.

-Ai văzut ce-ți poate aduce
Horoscopul tău ciudat,
N-ai decât să-nfrunți necazul,
Ce ți-e scris, ce-ți este dat,

Te cunosc destul de bine,
Ai crescut în casa mea,
Ești prea dârză, ai putere
Să te bați cu soarta grea.

Viața este foarte dură,
E mai grea ca un război,
Vei învinge, mergi-nainte
Nu te-ntoarce “înapoi”,

Ce a fost, a fost și trece,
Ce va fi vom mai vedea,
Ai tot viitoru-n față,
Luptă și nu renunța.

-După ce-a trecut o vreme,
Peste timp mi-am revenit,
Memorând aceste îndemnuri
Mintea mi s-a limpezit.

Călăuză mi-a fost munca
Și destinul, “blestemat”,
Trebuia să-mi caut omul
Care să-mi fie bărbat.

Și ieșind mai mult pe-afară,
Dumineca și-n sărbători
M-am împrietenit la baluri,
Cu fete și cu feciori.

După Paști, pe la “ Rusalii”,
La un bal, mai către seară,
Intr-un grup de câțiva tineri
Văd unul cu mustăcioară.

Avea fața roșcovană
Și alură de atlet,
Tot mișcându-se prin sală
Eu îl urmăream, discret.

-“Dame-n vals”! Strigă cu patos
Ceterașul de pe scenă,
-Să-l învit să mă dansaze,
Pe moment, îmi era jenă,

Dar când a-nceput alaiul,
Din priviri l-am “săgetat”
Și uitând orice sfială
Să dansăm, l-am învitat.

-Ce mai faci, fată bălae?
De trei ani nu te-am văzut,
Cum te mai distrezi la balul
Lucrătorilor din “lut”?

-Când a spus aceste vorbe,
După grai l-am deslușit,
Era omul cel cu vestea
Tatălui, cum a murit.

-Ce să fac? Îmi pare bine
Că te văd mai sănătos,
Nu te mai doare piciorul
Cel zdrobit până la os?

Te-ai schimbat așa de tare,
Zău, că nu te cunoșteam,
Vocea ți-a rămas aceeași,
Prin vis o mai ascultam.

S-a uitat prelung la mine,
M-a îmbrățișat cu dor,
Apoi,... am dansat cu râvnă
Acel “vals nemuritor”

Și ținându-mă de mijloc
Cu patos și gingășie
Il simțeam că e bărbatul
Căruia-i voi fi soție.

După dansul, ca în basme,
Ud㠓leoarc㔠de sudoare
Am ieșit pe o terasă
Unde era mai răcoare.

Pauza a fost plăcută,
Nu mai știu ce-am povestit,
Dar rețin că-n acea seară,
Sincer, m-am îndrăgostit.

N-a trecut prea multă vreme,
M-a cerut să-i fiu soție,
Când i-am spus vestea “cucoanei”
A fost mare bucurie.

-Eu am să fiu “soacră mică”,
Mă voi îngriji de toate,
Pe “Lety” s-o chemi de nașă,
Așa-i bine și, ea poate.

Vezi ce zice “ nireșanu”,
Chemă-l într-o zi la noi,
Să vorbim mai pe-ndelete
Despre nuntă și... nevoi.

Nunta-i “heredie” mare,
S-o facem cum se cuvine,
O să invităm tot satul,
Sigur, lume multă vine,

O să vină și “baronul”,
Știi că ți-a făgăduit,
Dacă-i scriem o scrisoare,
Va fi foarte fericit.

-Timpul nu a stat pe gânduri,
Nici noi nu am zăbovit,
Am dat “sfoar㔠în tot satul
Cu patos ne-am pregătit.

Cu petele la “ciomege”
Și cu flori la pălărie,
“Chemătorii” au dus vestea
Peste tot, lumea să știe

Despre nunta lui “Gheorghiță”,
La toamnă, dup㠓cules”,
Care și-a găsit o fată
Mai săracă, dar pe-ales.

-Vom veni de bună seamă,
Răspundeau la chemători,
Toți cei invitați la nuntă,
Mai bătrâni, fete, feciori.

Nea Ghiță e om de treabă,
Altul ca el nu găsești
Și de aceea și “ospățul”
O să-l facem ca-n povești.

Drușcele umblau și ele
Pe la “Starosti” mai bătrâni
Să culeagă câte-o “snoavă”
Ce-a rămas de la străbuni.

Vestea nunții s-a dus iute
Și-n satele din prejur,
Zagra, Unguraș, Livada,
Din Dej până la Cristur.

Au promis că vin la nuntă,
Neamuri, prieteni, megieși,
Era cunoscut “bătrânul”
Ca un mare “cherecheș”.

A sosit și ziua “sfântă”,
Când am zis un “da”, sfios,
Că simțeam o umbră-n suflet
Să nu-mi meargă, iar pe dos.

Dar, alaiul, prietenia
M-au făcut să simt ce este,
O petrecere ca-n basme
Cum e numai în poveste.

Am dansat “jocul miresii”
Primul vals cu al meu bărbat,
Apoi, rând pe rând, nuntașii
Până-n zori, toți m-au jucat.

Să aveți “casă de piatră”
Și-n viață mult noroc,
Pe aceste vorbe sacre
Le-auzeam la orice joc.

Deodată se-aude o voce:
- Face-ți lininiște deplină!
S㠓descânte” Iuliana
“Cântecul de la Găină”:

“-Face-țâ-mi o țâr de loc,
Să ajung pân-la mijloc,
Să mă vadă nănașa,
C-am venit cu găina.

U iu iu! Nănașe mare,
Ia ridică-te-n picioare,
Să vezi găina-n pănată
Cu flori roșii de mușcată,

În cap pălărie sură,
Cu țigara-aprinsă-n gură,
Rumenită în tipsie,
Te privește parcă-i vie

U, iu, iu! Nănașule,
I-a scuturăți pungile,
Ca să plătești găina,
Să o las la nănașa,

U... iu iu! U... iu iu!”
..........
După o noapte ca-n poveste,
Obosiți de-atâta joc,
Unii au plecat spre casă,
Alții, mai cântau cu foc.

-“Zâ-mi Codruț o ficiorească”,
Că-ți mai dau zece “grițari”,
Zâ-mi o doină de pe Someș
Să fac ciudă la “jendari”,

Hai Domnică, încă o țâră
Să te mai joc pe sub mână,
Să-ți ajungă veselia
Barăm pentr-o săptămână.

-“Vin Iuoane!, Fii pe pace,
Că stau bine pe călcâie,
Doamne, ce nuntă frumoasă
Dumnezeu, pe tăți să-i „țâie”.

Bate Iuoane cizma tare,
Să se-audă peste deal
Cum se-n veselesc românii
Din "Sasnireș și Ardeal”.

-Când a cântat pitpalacul,
Dimineața pe răcoare,
Eram tare obosită,
De-abia stăteam în picioare.

M-am dres cu-n pahar de “bragă”,
După care rând pe rând,
Am condus cavalerește
Ultimii nuntași, zâmbind.

-Dumnezeu vă aibă-n pază,
Ne-a spus surâzând nănașu,
- O s-o facem și la anul
Când vom boteza “urmașu”.

-Anii au trecut alene,
La-nceput mai liniștiți,
Dar pe urmă, după o vreme,
Au fost foarte diferiți,

Ați venit voi... cinci pe lume,
La doi-trei ani, câte unu,
“Tata”, veșnic cu “cioplitu”,
Eu munceam din greu cu “bunu”.

Vremurile au fost grele,
Crizele-ncepeau s㠓stoarcă”,
Dar mai greu ne-a fost când tata
A “plecat” să nu se-ntoarcă.

După el, multe necazuri,
M-a lăsat cu datorii,
Cumpăra-se cinci hectare
De pământ, pentru copii.

Apoi... a murit și moșu,
Calul, vaca și trei oi.
Am rămas cu cinci odrasle
Mici, orfani și mai mult goi.

Cel mai mic era în “fașe”,
Cel mai mare, Tiofil,
Avea unsprezece toamne,
Era și el... un copil.

Sora ta, puțin mai mare,
A plecat pe la oraș
Să-și câștige existența,
"Muncind pe la boierași".

Pe Tibi, l-am dat de “suflet”,
La mătușa din Livada,
Ea n-avea copii și,”Doru”,
Vroia să-i lase lui “ograda”.

Tu erai mai mic cu Emil,
Nu l-ați cunoscut pe tata,
Dar destinul v-a dus ”trena”,
N-ați avut nimic de-a gata.

După acești ani cu necazuri,
Cel de al doilea război,
Izbucnise-n Europa,
Ajungând și pe la noi.

Rușii ne-au ciuntit Moldova,
Mai spre nord și Bucovina,
Ungurii -au primit Ardealul
Printr-un “Act de la Viena”.

Peste tot, numai necazuri,
Ură, vrajbă, sărăcie,
Șovinismul și desmățul
Au făcut multă urgie.

Voi, umblând desculți de-a valma,
Cu vacile la păscut
V-ați îmbolnăvit de “râie”,
Numai pozne ați făcut.
..........
După ce-au pierdut războiul
Și spre vest se retrăgeau,
Nemții, “sechestrau” cu forța
Tot ce-n cale întâlneau.

Nouă ne-au luat din “șură”
Dou㠓măji” de orz tocat
Și-o căruță aproape plină
Din mălaiul desfăcat.

Când am vrut să le tai calea
M-au amenințat urât,
Că mă-npușcă fără milă
Sau îmi pun ștreangul la gât.

-Duceți-vă în “pustie”,
Dracul să vă ia pe toți,
Blestemul vă poarte pașii
Neam spurcat de “Ostrogoți”.

N-am scăpat bine de una,
Alta a dat peste noi,
Au venit din est “muscalii”,
Neam de slavi, puhoi,... puhoi.

Ăștia ne-au luat din casă
Tot ce au găsit mai bun,
Iar când s-a sfârșit “bătaia”
Ne-au lăsat “zestre”, un “tun”.

Ne-au luat din “stog” ovăzul,
Iar din șură tot mălaiu,
Trei oițe și-o văcuță
Cu care ne duceam “traiu”.
..........
Astea-s “lacrimile mele”,
Ți le-am spus cu atâta dor,
Să-nveți carte dragul mamii,
Să te faci un scriitor,

Să le-nșiri într-o poveste,
Mai bine sau mai stingher,
Ca să știe strănepoții
C-am fost o... “mamă de fier”.

Altele, de mai “încoace”
Nu ți le mai povestesc,
Le-ai trăit și tu, copile,
Nici nu vreau să-mi amintesc.

-Da mamă! Le știu pe toate,
Le-am trăit și le țin minte,
Pâinea neagră de secară
Și mâncarea, un “blid de linte”.

Sapa, coasa, plugul, grapa,
Furca și claia de fân,
“Csendorii” cu pene roșii!
Și primarul cel hapsân,

Cotele de grâu predate,
Și atâtea dări impuse,
Nu am să le uit măicuță,
In mintea mea sunt incluse.

Mamă! O să mai țin minte,
Viața ta plină de jale,
Un destin atât de aspru
Ce-ți “croise a ta cale”,

Vorbele-ți mai mult cu lacrimi,
Când mereu mă-n povățai:
-“Să-nveți carte dragul mamii,
Că-nvățând de toate ai”.

“E trist dar adevărat.
Viața "Ta" atât de dură, mamă,
m-a îmbărbătat”.

poezie de
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 7 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Citate similare

Gheorghe, eroul de pe Someș

- De ce plângi mamă?
- Nu știu fiule, mă gândeam așa….
la adevăr și libertate, și…. la prea multă nedreptate.
Sunt fiică de erou, am fost soția unui erou, sunt
mama unui… erou.
Urmez eu. Este bine?
Corneliu


…. Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” și “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la țara mamă,
Mândra noastrăRomânia”.

Mulți cântau de bucurie,
Alții, erau supărați,
C-au pierit loviți de gloanțe
Milioane de bărbați.

Printre ei, era și tata,
Despre care am aflat
Că murise lâng㠓Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Și-avea grad de caporal.

Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviți năprasnic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arși de vii sau sfârtecați,
Pe alții i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvați.

Spune-mi omule de tata,
Povestește-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

- De ești tu, fată bălaie
Și ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit și, am noroc,

Să-ți destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe niște “țoale”
În gară la... Nușfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Și ținându-i capu-n brațe,
Jeluind, mult m-a rugat:

- Camarade! Sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate mă lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povestește-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Și inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

- După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărțit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Și-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Și de-atunci caut într-una
Să respect ce i-am jurat.

Inelul și cruciulița,
Ia-le, că sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe, zis EROUL,
Din “Sasnireșul” pe vale.

Am scăpat de iadul morții
Și i-am spus un legământ:
- O s-o caut camarade,
De o fi… chiar și…În mormânt….

Și, te-am găsit!
- Viitoarea lui soție.
Demnitate, adevăr zguduitor.

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă.

poezie de din Zalmoxes gratia, ab Romania condita (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Romanța lacrimilor mele

…Omul, terminând cu vorba,
Nu știu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porți lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanță fredonau:

In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le ajungă.

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Și n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O... Doamne! Cu ce ți-am greșit
De nu-mi mai ierți păcatul,
Părinții mi-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri și grozăvia,
Dă-mi forță ca să mai zâmbesc
Să zbor ca ciocârlia".

- Ascultând aceste versuri
Am deschis ușa la tindă
Și trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii și fața,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Și, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea știa de tragedia
De la Bălgrad și din țară
Și de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, odată,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată….

Din ciclul: Prea multe lacrimi mamă

poezie de din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

La mormântul tău, "Măicuță"

Se oprește lângă o cruce, înnegrită peste vreme
Și-nchinându-se încearcă cu o frază să o cheme:
- Mamă! Chipul tău trăiește, l-am avut mereu cu mine,
Pribegind în lumea mare, el mi-a dat puteri depline.
Apoi... tace și se pleacă peste piatra-mbătrânită,
Cu tristețe o măsoară, c-o privire-ncremenită.
Dacă ar putea sunt sigur, s-ar îmbrățișa cu dor
Și o lacrimă fierbinte ar cădea din ochii lor,
El, iar spune toate cele, cum a fost și ce-a făcut,
De când ea se odihnește, generații au crescut.
Ea, ar întreba desigur: Dragul mamii, cum o duci?
Te-am "lăsat" copil de-o șchioapă, ai nevastă, ai și prunci?
- Am venit maică la tine, de la mare depărtare,
Memorându-ți amintirea, să mă-nchin, să las o floare
La mormântul tău cel sumbru și castanul ce se-ndoaie,
Ce-a crescut și-mbătrânește de atâta vânt și ploaie,
Lângă crucea ce-nverzește, de licheni și mucegaiuri,
Într-un cimitir ce-mi este amintiri pe aceste plaiuri,
Ca să-ți povestesc viața, ce-am trăit-o și-o trăiesc,
Anii buni sau triști de-o vreme, ce mereu mă-nbătrânesc.
După cum știi măiculiță, am plecat, copil, în lume
Și crescut călit de "timpuri" eu mi-am făurit un nume,
Munca mi-a fost călăuza, din multe rele m-a scos,
Iar îndemnul tău cu lacrimi, mi-a adus numai folos.
Am fost slugă, am fost calfă, muncitor într-o uzină,
Am cărat fiară cu roaba, la Trasia, într-o mină,
Apoi... mi-am luat licența, "Economist" pe un șantier,
Dar destinul mi-a dus pașii să mă fac un "Ofițer".
Viața aspră și cazonă, dură, chiar umilitoare,
Mi-au sădit în minte noima, "omului din închisoare",
suport "alarme dese" și "marșuri îndelungate",
Nopți albastre, zile negre, am purtat "brandul" în spate.
Nu-ți mai spun și umilința multora din împrejur,
Și de-aceea măiculiță, am jurat și îți mai jur
Să-ți respect cu demnitate sufletu-ți atât de pur.
Bietul om, furat de gânduri, se așează resemnat,
Să-și mai depene prin minte multe fapte ce-a uitat.
Și sub "tâmpla lui fierbinte" încet, încet îi reînvie,
Noianul clipelor trăite și, altele ce-or să mai fie.
Își șterge funtea de sudoare și lacrima de pe obraz,
Apoi…uitându-se spre-nalturi îngână caz după caz:
- Mai întâi, a fost armata, într-o școală de "cadeți",
Ca să-mi făuresc un nume, devin un om de preț,
Am slugit-o cu credință, pot să-ți spun cu pasiune,
Promovând în ierarhie, am fost "Șef de Legiune",
Gradele au venit și ele, într-un tempo mai normal,
De la un "soldat" destoinic, până la un "general"
Apoi, mi-am format "căminul", pe Mureș, la Orăștie,
Într-o cameră modestă, cu vreo paișpe lei chirie.
Aici mi-a născut soția, o fetiță drăgălașă,
Rea și mică, dar frumoasă, semănând cu o păpușă.
De consoartă ce să-ți spun, era o femeie sacră,
Ea m-a sprijinit în toate, mi-a fost mamă, mi-a fost soacră,
Dar s-a prăpădit devreme, m-a lăsat singur, pribeag,
M-a lăsat cu două fete, nu știu dacă le sunt drag,
Ele și-au urmat "cărarea", acum sunt la casa lor,
Până mă vor duce pașii, le iubesc și le ador.
Cariera militară, deseori m-a obligat,
cutreier țara-ntreagă, din Moldova în Banat,
Dar destinul peste noapte, m-a chemat pe la "Băneasa"
Și de-atunci în capitală mai trăiesc, aici am casa.
Tot aici am și urmașii, doi nepoți și-o nepoțică,
Când îi văd uit supărarea, ei moralul mi-l ridică,
Amintirile ce-mi poartă, gândurile rătăcite,
Mormântul soției mele și ființele iubite.
Să nu uit, mai am măicuță, bune, rele, să-ți mai spun,
Dacă mă va duce "capul", pe toate o să le-adun,
În "Cartea vieții mele", mai poetic, nu oricum.
- Obosit de-atâtea gânduri, "Corneliu" se ridică,
Dă să plece, dar deodată îl cuprinde o mare frică,
Când "aude" încet, în șoapte, în ecou, printre morminte,
Glasul mamii cum îl cheamă, îngâimând niște cuvinte:
- Să vii maică și la anul. Dacă poți! Te-așteaptă mama,
Ca să-mi povestești destinul, să-ți cunosc mai bine
Drama,
Tu ai fost mereu departe, prin străini te-ai preumblat,
Dar mă bucur dragu mamii, că de mine n-ai uitat.
- Cum să uit măicuță dragă chipul tău atât de blând,
Care mi-a croit viața și m-a legănat plângând,
Chipul tău mi-a dat puterea, înving la orice greu,
L-am simțit mereu aproape, și acum îl simt mereu.
El mi-a fost "legenda vie", în toate ce le-am făcut,
Piatra zidului vieții, el mi-a fost mereu un scut.
De aceea nu uit măicuță, la anul am să revin,
Pe mormânt să-ți las o floare, iar la cruce să mă-nchin.
- Răvășit de-atâtea gânduri, ce în inimă-i pulsează,
Cu privirea spre castanul ce la căpătâi veghează,
Pleacă "omul" pe cărare, șerpuind printre morminte,
Cu ochii tulburi de lacrimi și cu inima-i fierbinte,
Împărțind compătimirea mamei, ce-n adâncuri "zace",
Și spunându-i cu durere: "dormi măicuță, dormi în pace".

poezie de
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în orașul în care m-am născut
nu știam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
și atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îți iei sarafanul
cu care te duceai la școală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viața în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când și când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
și mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ți pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
și acum"
Apoi a deschis ușile dulapului
și a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
și a scos uniforma pe care o purtam
la școală
avea chiar și emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să știe ce e aia o emblemă
Uite și banderola, mi-a spus
și mi-a întins cordeluța albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără și frumoasă
și tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca și mine
Medeea,
iar eu am luat-o
și mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâția ani
eram din nou școlăriță
și când m-am dus la liceu
toți colegii au rămas încremeniți
aproape nu le venea creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm și noi cu tine?
Puteți, bineînțeles puteți, doar am fost
colegi
am împărțit aceleași vise
cât încă mai visam
bineînțeles puteți!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am așezat fiecare în banca lui
așa cum stăteam înainte
și domnul diriginte a început strige
catalogul
fiecare aștepta cuminte la rând
striga prezent
după care își etala realizările
aveam chiar și un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar și apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanța lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
și dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînțeles
ca unei școlărițe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraș mare? Unde-i
localizat?
, i-am răspuns, este un orășel prăfuit
de lângă București, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu și mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
și mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i dorește nimeni
și atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea și acum
în acest sarafan,
Bineînțeles
toți au început râdă
chiar și domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
și m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată așa deșteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
și faci grădini
pentru oameni bogați
care plătesc bine
nicidecum că ești profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac și acum, i-am răspuns,
dacă înțelegeți ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteți primul
care ar trebui înțeleagă
întrucât lucrați cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
și viu
pentru că s-au născut din pământ arid
și se luptă ca să supraviețuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
și profund
acum înțeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
și m-am dus așa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaște
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitați-, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum și era de așteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteți
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
și când colo erați chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliți
Dar chiar așa și este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
primiți și pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiți ce drum lung și anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Șaizeci de secunde

Secunda zero-iată Abea de m-am născut!
Pe lungul drum al vieții mă aflu la-nceput
Nu știu a zice "mamă" și nu privesc la stele
Sunt alții care poartă de grijă vieții mele.

Secunda trei - strădui a scrie și-a citi
Și-alerg prin curte rațe și curci cu alți copii.
De-s programat din ceruri optzeci de ani s-apuc
Am patru ani acuma și mult o s-o mai duc.

Mustața-i încă mică, dar timpul trece, trece
La treișpe ani ș-o țâră sunt la secunda zece.
Cu încă cinci secunde ce-s transformate-n ani
Când ceasul bate sfertul am douăzeci de ani.

Și cum la vârsta asta prin toate vesel treci
Îmi pare că minutul nu se va scurge-n veci!
Nu mai privesc la ceasuri-oricum nu am deloc -
A mea e toată lumea și-n toate am noroc.

Când, după multă vreme și doar așa-ntr-o doară
Pe ceas mi-arunc privirea, văd limba cum coboară
Îmi intră-parcă-n ciudă-prin piele și prin oase
Și nu se mai oprește decât la cifra șase!

Și asta doar o clipă ce iată, s-a și dus!
Apoi, cu multă râvnă o ia din nou în sus!
Oricum, mai este vreme și încă-mi este bine
Deși se-ndreaptă-n grabă șaizeci de ani spre mine!

Până să bag de seamă cum vine "chestiunea"
Hop! Limba-i la trei-sferturi și-ncepe slăbiciunea!
Îmi intră frigu-n oase și parcă mult mai greu
Ca altădată umblu - și-i zloată mai mereu.

Iar rațele ce-odată le alergam prin curte
Acuma stau pe varză - iar mesele-s mai scurte!
Atent să nu alunec, fac pasul tot mai mic
Și capăt tot mai tare alură de bunic!

- Mai ții tu minte oare, de unde ai plecat?
De la secunda "zero" - o clipă unicat!
Big-Bang-ului de-atuncea, Big-Crunch să-i corespundă
Acum când ceasul bate și ultima secundă!

Trecut-au anii tineri, pierduți printre castani
Săgeata-i chiar la țintă - căci ai optzeci de ani!
Optzeci de ani și Stixul stă gata să-ți inunde
O viață comprimată în șaizeci de secunde!

poezie de
Adăugat de Mihail MataringaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

și deși era un om bun și harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-și găsește jumătatea
bărbatul a plecat din sat și și-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe și plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul și cu creșterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o ușă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deși începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
și s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viața lui
dar niciodată un om așa de urât
și-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
și s-a trezit în fața lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
știi că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
și pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am mințit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viața
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te știu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aș iubi
nu pot crea o femeie așa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poți

uite
din crengile uscate ale stejarului
poți alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut și-o învelești cu frunze
că de restul ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o și mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
și l-a rugat să-i dea viață

iar Domnul
fiindcă așa i-a promis
a suflat viață în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulțumit
apoi a trezit-o ușor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii și l-a întrebat:
cine ești tu
de ești așa de urât
că mă sperii

iar el a plâns și i-a zis
iartă-
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut așa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic și înțelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înțeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

și pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-și lepăda din urâțenie
și a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
și-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

și l-a văzut și ea
și a înțeles ce înseamnă dragostea
și mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
știu că a sosit timpul să ne despărțim
te-am slujit cât am putut de bine
și sper că nu ești nemulțumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
și dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauți
de te vei putea uita în ochii mei

și dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simțit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
și-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors și nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în fața lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă și fericită
și poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
și nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
așa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cornelia Georgescu

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Și timpul în neștire trece
Însă numai un singur dor
Cu viața timpul și-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aș vrea să știe o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viața merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Și de ți-ai pierdut dragul părinte
Inima-ți plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O ființă a cărei vieți s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Și a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viața dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toți ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viața pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Și m-ai lăsat c-un singur dor.
Și acuma orice veselie
E ca și cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu ești tot vie
Și vei trăi o veșnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet șters să mai schițez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înțeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu știu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Și-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Și nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieții a-l seca.
Mai sunt mulți care-mi sunt aproape
Și unii chiar înțeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înțelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu ești mereu doar lângă mine...

poezie de din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 6 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Țăranul și copilul la târg

O familie săracă
Vrut-a ca să cumpere-o vacă.
Au bătut în lung și-n lat,
Târgul tot l-au colindat.
Iaca au găsit o vacă,
Prețul bun, dar ce să facă?
Tata pe gânduri a stat,
Prețul l-a analizat:
Prețu-i bun și nu se poate
Mai mic altul-n altă parte.
Dând din cap, privind în jos,
Toți acasă s-au întors.
Nu trecură multe zile
Și la târg din nou el vine.
Peste tot a căutat.
Prețul mult s-a majorat.

S-a uitat și-analizat
Și spre casă au plecat.
După iar câteva zile
Familia la târg vine.
Peste tot a căutat,
Prețul însă s-a dublat.
Nu mai stă, nu mai gândește,
Scoate banii și plătește.
Ia vaca de curmei
Și la drum porni toți trei:
Tata bucuros pasul grăbea,
Vaca pe el îl urma,
Iar copilul o mâna.
- Tată, nu-nțeleg ceva:
Cum ai procedat mata?

Când a fost prețul mic
Te-ai codit și n-ai plătit.
Iar când prețul s-a dublat
Banul iute tu l-ai dat.
- -nțelegi și tu, copile,
Nu mă acuza pe mine.
N-am luat, că nu am vrut.
Acum, banii i-am avut!

poezie satirică de din Versuri (2014)
Adăugat de Adrian TimofteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

2. Gică contra

Gică era un motan persan
Cu bot turtit și-avea în plan
Ca în fiecare zi să se spele
Pe blănița mătăsoasă,
Să se joace la perdele
Și să se agite prin casă.
Își ascuțea gheruțele
Și era foarte perfecționist,
Dar să nu-i iei în seamă sfaturile
Că e puțin cam fixist.
În general era tare prietenos
Își împărțea până și din sos
Cu un șoricel mititel
Care spuse către el:
- Eu am să plec la un verișor
Că am auzit că acolo e mai binișor,
Șoarecii au mâncare din belșug.
Îmi fac bagajele și diseară am să fug.
- Eu zic Chițălău să o lași baltă
E o prostie să te nemulțumești de soartă!
Dar șoricelul n-a mai zăbovit
Și cu puțin grâu, s-a dus la drum fericit.
Noaptea pe la două îl strigă pe Gică
Cățelul Mitică, ce-a scăpat de frică:
- Mi-am propus plec la apariția lunii
Am auzit chiar eu vorbind vecinii
Despre stăpâni și o plecare în altă lume,
Iar noi o să rămânem flămânzi și fără nume.
- Eu nu cred vorba nimănui
Căci am crescut aici de pui,
Și mereu m-au hrănit, m-au alintat
Crezi că acum m-ar fi lăsat?
- Faci ce vrei Gică contra
Eu mă urc în mașina ce-aduce lapte
Dacă nu vrei, nu intra
Și ai să vezi cu ochii tăi dimineață la șapte.
Gică s-a întors la somn calm și nepăsător.
- Ei de parcă m-ar lăsa pe mine stăpânii mor!
Iar dimineață când s-a trezit pe la zece,
Mâncarea era ca gheața, tare și rece.
- Cred că au uitat să-mi pună altă mâncare
Mai bine să-mi ascut gheruțele mai tare.
Dar când să meargă la perdele rămâne uimit
Nu mai era nici urmă de ele și s-a-mpânzit
Întreaga locuință ce avea acum de suferit.
Miau-miau, miau-miau în zadar se plângea
Și îi era așa ciudă că la pervaz nu ajungea
Era cam grăsuț și pervazul destul de sus
Dar încercând, repetitiv, până la urmă, a ajuns.
A hoinărit săracul Gică devenind mai sprinten
Și mânca pe furiș sau pe la câte un prieten,
Dar mare i-a fost mirarea, pe nepusă masă,
Când apare Chițălău la fosta casă.
- Ooo... Gică tu ești? Prietenul meu bun!
Am venit să te vizitez în prag de ajun.
- Chițălău tare dor mi-a fost de tine
Îmi pare atât de rău că nu te-am ascultat mai bine.
- Ai slăbit de-ai ajuns acum piele și os
Dacă aș putea ți-aș da înapoi întregul sos,
Dar deși nu pot face asta, mi-a mai rămas
Să te iau cu mine la vărul meu Matyas.
- Nu știu Chițălău, eu m-am obișnuit și așa
Îmi vine tare greu să-mi schimb, iar soarta.
- Pe bune? Tu chiar nu te-ai schimbat
Mai bine fă-ți băgăjelul și am și plecat!
- Dar de ce te grăbești așa? Că nu te înțeleg!
- Pentru că mâine e Crăciunul, nu mai fi bleg!
- La mine Chițălau de mult nu mai există Crăciun
Am peste un an de zile de când stau în drum
Casa în care cândva am stat e o dărăpănătură
Crezi că voi mai avea vreodată eu viața bună?
- Gică eu ți-am zis de când am plecat
Și așa am și făcut, soarta mi-am schimbat!
Acum am unde sta, ce mânca și îmi este bine
Crezi tu că un motan așa pufos ca tine
Nu va reuși să fie iar frumos și iubit
De ce crezi stăpânii te-au părăsit?
C-au avut necazuri mari și s-au prăpădit
Iar noi ceilalți marele răul l-am simțit
Suntem animăluțe și avem șimțuri ascuțite,
Dar tu te ocupai de gheruțe! Cine asculte?!
Și au plecat cei doi prieteni în alt oraș
Unde avea Chițălău strâns mult caș
Trăia bine la o fermă sau o fabrică de lapte.
Ce mai contează! S-au veselit întreaga noapte.
Acolo l-a întâlnit și pe cățelul Mitică
Și prietenii și-a reîntregit motanul Gică
De atunci a fost mult mai atent cu semenii lui
Și povața să o tragi tu, ca altora să le-o spui.

fabulă de din Animăluțe grăitoare (1 octombrie 2015)
Adăugat de Cristian HarhataSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Eugene: Știu despre ce vorbesc, Arlene! Tatăl meu se punea în genunchi și o implora pe mama. Iar mama îl primea mereu înapoi. Nu am înțeles niciodată. Își acoperea vânătăile și tăieturile și îl primea înapoi. Pentru că o implora și plângea. Și acum mă întrebi ce s-a întâmplat după ce s-a întors.
Arley: Eu...
Eugene: Nu! Continuă! Ai spus că vrei să știi ce s-a întâmplat cu mine, acum întreabă-!
Arley: Nu-mi place asta...
Eugene: "Te-a rănit, Eugene?" Întreabă-!
Arley: Te-a rănit?
Eugene (scutură din cap): Nu pentru mult timp. Am plecat până să fac 13 ani. Am fugit. Dar îmi era atât de dor de ea... A trebuit să mă întorc să o văd. Și într-o noapte m-am întors. Acum, întreabă-mă ce s-a întâmplat. "Ce s-a întâmplat în noaptea când te-ai întors, Eugene?"
Arley: Ce s-a întâmplat?
Eugene: El era acolo. Beat. Ca de obicei. Doar că de data asta eu nu mai eram la fel. Aveam 16 ani și nu îmi mai era frică de el. Și când l-am privit în ochi și i-am spus că dacă se mai atinge de ea o dată, o să-l omor, și-a dat seama. Și-a dat seama că nu mai exista pentru mine. Și stau în fața casei. Țip, urlu ca să iasă mama. Nici măcar n-am văzut. lovește în cap cu o scândură și îmi sângerează urechea. Și mă târăște. târăște în spatele casei în garaj. Și pleacă. Un minut... cinci minute... nu știu. Apoi se întoarce. Și mă stropește. stropește și nu înțeleg. Nu înțeleg de ce apa... miroase atât de urât. Nu înțeleg. Și apoi o văd. Văd... o... o canistră de benzină. Canistra roșie din camion. (Plânge.) Și se uită la mine pentru ultima oară... și aprinde chibritul. Și ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pe care nu-l voi uita niciodată, sunt ochii lui. Ochii lui pentru că erau plini de o imensă... satisfacție.
Arley (plângând): Îmi pare atât de rău...
Eugene: Nu! Nu! Nu-mi spune cât de rău îți pare pentru mine! Spune-mi cum vei face ca să nu pățească și Trevor același lucru!
Arley: Ricky nu ar face asta niciodată!
Eugene: Of, Doamne, Arlene! Nici nu trebuie s-o facă. Tot ce trebuie facă este să nu-l iubească.

replici din filmul artistic Dă mai departe!
Adăugat de Liliana ȘtefanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Creangă

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile și socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă așa au vrut cu mine părinții și Dumnezeu, apoi așa să rămâie". Și s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua mușluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc și rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Și n-a trecut mult, și nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum așa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-și mai vadă părinții; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, și, întrebând-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa.

în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.
Cornelia Georgescu

Lia: Deci, mama ta împlinește mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viața ei.
Lucian: Da, așa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înțeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău și n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur și simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea aștepte câțiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar privește partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i așa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine știe cine ar fi fost în locul tău și cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubești foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puțin nu-mi amintesc să-i fi spus și nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpățânat și nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi amintești și tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Așa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Moartea lui Gheorghe

Când norii se lasă hoinărind peste vale,
Ei dau un semnal de tristețe și jale,
Pentru copilul ce trăiește o dramă,
Pentru femeia ce plânge, cu lacrimi de mamă.

Scoală Teofile și-nhamă un cal,
Că vreau, mai dimineață, s-ajung la spital,
Mă doare, de-o vreme, prea tare în piept
Și simt parcă o gâlmă sub umărul drept.
Mă doare grumazu și prea des tușesc,
usc pe picioare, de-abia mai pășesc.

-Vin și eu? Măi Gheorghe! Tu nu te simți bine!
Sau iei și copilul să meargă cu tine?
poți trimite-o vorbă, de-i fi internat,
Cu ce spune doctorul, domnul Ignat.

- Lasă, nevastă, că n-o fi un bai.
Legați la căruță pe amândoi-cai!
Să meargă mai iute, drumu-i cam lung
Și aș vrea, mai devreme, la Dej să ajung.
Tu stai cu copiii, iar Teofil, în "Mihei",
termine roata la cel din Cășei,
Că omul mi-o cere, el banii mi-a dat
Și târgul e târg și... sunt obligat.
Pe min m-or duce caii și cățelul Grivei,
Ei știu bine drumul, că-s prietenii mei.
- Așa-ncepe drama unui om "ostenit",
Ce-ntregă viață din greu a muncit,
Să-și crească urmașii, vreo cinci copilași,
Muncind zi și noapte, el n-avea relaș.

Cu barda și dalta facă un car,
Un plug sau o grapă, că este rotar,
Apoi, să le vândă la târgul cel mare,
cumpere "locuri", mai multe hectare;

- Să le aibă copiii după ce mă voi duce,
Spunea bietul om făcându-și o cruce.

A fost și pe front, în Primul Război,
C-o schije în umăr s-a-ntors înapoi,
Ce-o poartă demult, de la Cotul Oituz,
Luptând printre "hoarde", lovit de-un obuz.

Se urcă-n căruță pe o furcă de fân,
Îl ia pe Grivei și îl strânge la sân,
bice la cai și pleacă la drum,
În urma lui lasă al colbului scrum,
Un praf de argilă, din drumul uscat,
Ce-i tare ca piatra, că n-a mai plouat.

Ajuns la spital, se dă jos din căruță,
Deshamă pe Ciloag și pe Măriuță,
Le mângâie fruntea iar calu-i nechează,
Mișcând din codiță: - Grivei! Stai de pază!
Iar voi dragii mei, aveți ce mânca,
Pânâ când eu, la etaj voi urca,
Să-l caut pe doctor, să văd ce-o să zică,
Poate îminiște leacuri, să le iau din potică.

- Măi Gheorghe! Da' ce ai ? Dar nu ești beteag?
Întreabă portarul ce stă-n Dindeleag.
- Da... Du-te spre dreapta, pe holul mai lat,
azi e de gardă domnul Ignat,
Un om mai bătrân, ce-i tare de treabă,
Azi nu sunt prea mulți și te ia mai degrabă.

- Neața, Gheorghiță, tot "schija" te doare?
Sau rana din piept ți-a făcut o tumoare?
Eu... rândul trecut când ai fost pe la mine,
Ți-am spus să revii, că nu prea ți-e bine.

- Aveți dreptate și încă una prea mare,
Muncesc tătă zua. Am de făcut niște care
Pe datorii. Și trebuie să le plătesc,
Am cinci copilași, pe care... vreau să mi-i cresc.

- Știu, bade Gheorghe, dar boala-i acută,
Ea nu te-nțelege și nu te ascultă.
De n-o tratezi bine, ea tot avansează
Și până la urmă viața-ți "retează".
Îți scriu niște pastile. Le primești din potică.
Ia câte două, de ți-e rău, nici patru nu strică.
Poticarășul știe, ți lefără bani,
Să-ți dea Dumnezeu sănătate, cât de mulți ani.
Gheorghiță știi bine, cam de mult ai un "rac",
Oricâtă voință aș avea, nu mai am ce să-ți fac.

- Știu, domnule doctor, dar tăt am sperat
Să mai am niște zile, dar... m-am înșelat.

Și Gheorghe se-ntoarce, cu-n salut respectuos,
Se duce spre ușă, pe trepte în jos,
Îi vâjâie capul, dar este lucid,
Că pentru el soarta e un "dar" prea stupid.
Își ia din potică rețeta prescrisă
Și pleacă pe ușa din dos, că-i deschisă.

- Ajută-, Doamne! Să ajung la copii,
Că n-am multe ceasuri, doar Tu o mai știi.
Le pune căpăstru la cai și îi leagă,
La oiștea lungă, prinsă-n teleagă.
Cățelul se zbate și urlă a jale,
Iar caii nechează, pe rând, mai agale.
Bătrânul se-ntinde pe fânul rămas
Și-o vorbă le spune: - Hai caii mei! Mergem acas'..
Ei știu parcă drumul, stăpânului lor
Și pleacă spre casă, la trap mai ușor.

Mergând pe drumeagul ce duce spre moară,
Îl vede Ciorica și-ntreabă-ntr-o doară:
- Dar ce-are "Cherecheșu"? Doar n-o fi băut?
Că-n ultima vreme îl văd, mai mereu, abătut.
- O fi muncit tătă noaptea și amu-i mai trudit
Și tăt legănat de căruță, o fi adormit,
Vezi că și timpu-i noros și trage a ploaie,
Îi răspunde agale, bătrâna Jigoaie.
- Caii știu drumul, l-or duce acasă,
Hai mă Iuoane, nu-l scula! Lasă...

Ajunși pe la "Râtul de la Cruce", caii opresc,
Și tot mișcă capul, de parcă ghicesc,
Că Gheorghe, "stăpânul", nu mai are grai,
Al său suflet bun, azi, merge spre Rai.

Câinele-i trage cu laba "căbatul" uzat,
Îi linge o mână, apoi c-un lătrat
Dă un "semnal" cailor plece,
prietenul lor, Gheorghe, a murit și deja e rece.

Cu capul plecat, caii pornesc, la pas mai ușor,
Se vede tristețe și-n copitele lor,
Ar vrea să vorbească, dar nu știu să spună
Cum simt ei durerea ce-n piept o adună.

Ajunși la podețul ce duce-n ogradă,
O curte mai mare de parcă-i o stradă.
Se opresc chiar la poarta ce este-ncuiată
Și-ncep necheze, iar câinele latră
Semnal de alarmă! Dar nu pot să spună
Că Gheorghe e mort și nu e a bună.

- O, Doamne! Bărbate! Dar ce e cu tine?
Se aude o voce. Apoi, lacrimi, suspine.
Un bocet prelung: - Aprinde-ți o candelă și o lumânare,
Că tata e țeapăn și n-are suflare.

- Aduce-ți un țol, să-l ducem în casă,
Că este târziu și noaptea se lasă.
Tu, Liviuț, treci peste vale și du vestea în sat,
Și anunță părintele și clopotariul, cu ce s-a-ntâmplat.
Eu fac "Copârșeu", c-avem scânduri late,
Iar tu, noră dragă, te-ngrijești de bucate.
Să-i facem prohodu', așa, cum o fi cel mai bine:
Învie-mi-l, Doamne! Și ia-mă pe mine!
Se-nchină moșneagul, ce-i gârbov de ani,
El este bunicul celor șase orfani.

Aceasta e drama lui Gheorghe, zis Cherecheșu,
Cunoscut primprejur și-n tot Sasnireșu,
Ca om de onoare și-un bun gospodar,
Un convins familist și un meșter rotar.

- Gheorghiță, tu te-ai dus pe-o cărarea infinită,
Și ai lăsat în urma ta cinci orfani cu o mamă necăjită,
Cu prea multe datorii pe pământul cumpărat
Și-o mulțime de proiecte și grajdul neterminat.

Ce mă fac, Doamne?! Cum să răzbesc?
Copiii sunt mici și cum o să-i cresc?
Paraschiva-i mai mare, ce-i drept, mai "trufașă".
Cornel e micuț, nu te știe, iar Emil e-n "fașă".
Pe Tibi, Iuliana și Doru de suflet mi-l cere,
Că ei n-au copii și au mai multă avere.

Pe toți îi voi crește că au sângele meu,
Îmi duc "Crucea-n spate", cum o vrea Dumnezeu.
Eu nu-mi las copiii la tutori ghizați,
Să ajungă de slugă, să ajungă argați,
Eu le sunt tutoare și tată le-oi fi,
Că asta mi-e soarta și... nu voi muri.

Și anii-au trecut într-un ritm cadențat,
Cei mici au crescut și-au tot întrebat:

- Când vine tata? Că-i dus cam de mult.
- Aș vrea, spune Emil, povești să-i ascult.
Așa cum ne spune domnișoru' la școală,
Cu lupi și cu capre, cu draci și cu smoală.

Teofil ducea greul, crescând mărișor,
Plângea de durere de-al tatălui dor.

În "Mihei" sau pe câmpuri, de toate-a făcut,
Și pot spune sincer, cu el am crescut.

- Eu vreau cărți, caiete, eu vreau să-nvăț carte,
Că așa mi-a spus moșu: "Ai școală, ai parte".

- Da, măi copile!, bătrâna-i răspunde,
Și eu aș dori, dar... n-am bani, de unde?
Internatul costă, plus banii la școală,
Cum să-i plătesc, traisța mi-e goală.
Cornel se întoarce și pleacă plângând,
Apoi către ceruri se roagă spunând:
- Ajută-, Doamne! -nvăț. Că Tu ești mai bun
Să ajung oarecine din satul străbun.

Și pleacă băiatul. Peste ani, ajuns un bărbat,
Dar nu uită greul și cât a luptat
-nfrunte destinul, blestemul să-l curme,
Ce are și astăzi în mintea lui, urme:
"Stejarul" bătrân, cu atâtea rădăcini
Și "Părul" cel dulce, cu multe tulpini.

- Eu, drama ta, Gheorghe, o știu din poveste
Și încerc să o las urmașilor veste,
Să știe copiii, să știe nepoții,
Apoi, fiii lor și stră-strănepoții,
Că Gheorghe "trăiește" în sufletul lor
Ca o flacără vie. El este un... "nemuritor"

Gheorghe! Nu te-am cunoscut,
Eram mic, nepriceput,
Dar destinul m-a crescut.
M-a purtat în lung si-n lat,
Țara-ntregă am colindat,
Dar de tine n-am uitat.

De-aceea tu, lună plină,
Ieși de seară, fă-mi lumină,
Să văd drumul care duce,
La căsuța de la cruce
Și de-acolo? Mai spre Grui,
La mormântul tatălui,
Să mă-nchin, să-i las o floare,
Un stejar mic la picioare,
crească să-l bată vântul,
Să-i păzească-n veci mormântul.

poezie de
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
Diodor Firulescu

Mama

Mamă! Alfabetul vieții mele!
Tu pe unde calci cresc flori,
Suflete aduci la viață.
Și ne crești, cum doar tu știi,
Cu iubire și dulceață!
Tu îmi ești iubirea caldă
Ce o port mereu în suflet.
Tu ești cartea vieții mele,
Mi-ai fost primul alfabet
Și acum tu, unde ești?!
Mamă, unde sunt plecat?! Unde sunt?!
Departe de tine, de casă, de pământ...
Am plecat copil, de-acasă,
Iar acum când te-am văzut,
Ningea la tine-n păr, măicuță,
Ca și la mine-n suflet!
Am vrut sa zbor,
Ca pasărea din cuibul ei, spre cer,
Să-mi caut fericirea!
Credeam că mă voi întoarce, repede...
Dar soarta mi-a descris alt drum.
Departe de părinți și casa părintească!
Viața ni-i scurtă și știu că într-o zi
Tu vei pleca de lângă noi.
Spre îngeri te vei îndrepta, în altă casă!
Și mai știu, mamă,
Că tu ne vei veghea de sus,
Așa cum ai făcut mereu.
Privind cum noi, călătorim prin viata!
Întotdeauna mamă, căci pentru noi vei fi trăind mereu,
Vei fii deasupra tuturor un curcubeu,
Pe-acest pământ și-n cer ne vei zâmbi,
În suflet te purtăm, mereu te vom iubi...
Lumină albă, blândă mângîiere,
Doar cu iubire!
Și nutrim speranța regăsirii ce ne întinerește,
Că vom rămâne etern împreună.

poezie de din Viața într-o călimară
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

O mare dezamăgire pentru omenire

Firește că am să plec și eu cândva.
Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici
despre toți prietenii cu care am vânat lei,
despre toate femeile cu care am prelungit
la nesfârșit diminețile altora,
despre copiii care n-au plâns după mine,
despre bogații care mi-au invidiat libertatea,
despre pederaștii care mi-au dat târcoale prin gări,
despre mama și tata care nu m-au cunoscut niciodată.

vor plânge locurile prin care-am trecut
mândru de mine.
Oamenii, mai puțin.
vor plânge câinii vagabonzi cu care
mi-am petrecut nopțile mele-nstelate.
Oamenii, mai puțin.
În definitiv, am făcut atâtea gafe în viață
încât ar trebui să o iau de la capăt cândva,
corijez ce se mai poate.

N-am învățat nimic toată viața
nici măcar înot
nici măcar dansez
nici măcar să iubesc.
Am scuipat pe stradă ca orice vagabond
și m-am târât cu toate curvele lumii.

Am fost prea liber poate și prea târziu lucid
și-am tot scrutat în zare o aripă să-mi crească
dar am ales doar tina, când cana mea de cid-
ru m-a rostogolit spre groapa care în cer se cască.

Atât am fost. O mare dezamăgire pentru omenire.
Și mi-e rușine când văd cum cimitirele
vin nesătule spre mine.

poezie de din Insolența nopților
Adăugat de Ionuț PopaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
cumpărăturiCartea "In aripi de gala" de Nicolae Sava este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -21.19- 16.99 lei.
Dumitru Matei

In memoriam

Fiind plecat de ani de zile
De la casa părintească
Caut să-mi revin în fire
Și privesc printr-o ferestră.

culc plans într-o odaie
Cu mai toate răvășite;
Gândesc ce o să mai fie
Și tristețea cuprinde.

Pe măsuța prăfuită
Le văd toate cum au fost,
Văd și lada îmbătrânită
Așezată în colț cu'n rost.

Unde ești tu tată acuma
Să te văd voios prin curte
Iar tu mama mea cea bună
Să mă mângăi, să-mi spui multe.

Tot gândind în patul rece
Neîncălzit de multe zile
Aud ceva care trece
Pe podea, încet și geme.

E micuțul greieraș
Cric, cric, cric mereu el spune
Venit din al său sălaș
Rămas singurel pe lume.

stăpâni-s duși departe
În cimitir lângă bunici
Neavând o altă cale
Să se întoarcă-n casă aici.

Și... gândesc, gândesc întruna
Ce sunt ei și ce sunt eu.
Ei țărână...
Și un nume care-i al meu.

Supărat în miez de noapte
Și cu somnul dispărut
Aud gâzele în șoapte
Și tot cuget la trecut.

Unde ești tată acuma?
Să-ți sapi pomii din grădină,
Unde ești tu mamă bună
Să-mi spui vorba de pe urmă.

Voi m-ați trimis departe
Lăsând plugul și plăvanii
M-ați trimis să-nvăț carte
Să-mi făuresc destinul, anii.

Dacă am fost un copil rău
Să mă ierți o tată al meu
Și tu scumpă mamă a mea
C-așa-i viața și lumea.

Unul naște, altul moare
Într-un colț din univers
Și atunci când el dispare
N-are cale de întors.

Cugetând târziu în noapte
La ce a fost și ce mai este
Resemnat le accept pe toate
Că ce a fost, nu-i doar poveste!

poezie de din Gânduri
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Indreptar practic de medicina de familie Ed.3" de Dumitru Matei este disponibilă pentru comandă online la 100.00 lei.

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză și ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ți se părea
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din fața casei lângă fântână
câinele a început urle
sfâșietor la lună
și toată noaptea nu am putut dorm
i-am privit somnul
cum zgâlțâia patul și casa
și întunericul nopții
înfricoșa
când s-a făcut dimineață
străinul i-a luat lui tata căruța
și caii și pe mine sub braț
de atunci nu mai știu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână și m-a dus
înapoi acasă la părinții mei
era liniște și fain
ca și cum aș fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
și că rostul lui a fost
scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris și Nichita

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!

Fata care cânta

Fata aceea cânta în somn,
Somnul era a doua natură a ei,
A fost așezată pe un scaun, legată și executată,
Dar ea cânta, nu crezi? Se-ntuneca tot mai mult.
Doar după cântec știam unde se află.
Apoi, el i-a spus o glumă, fata a tușit, a râs,
A tușit, a râs, e adevărat? Da, așa fusese.
I s-a dat un medicament, era ceva special,
cu efecte secundare grave, fata a mai murit o dată,
s-a ridicat ca după un somn lung și mi-a propus
un joc de-a baba-oarba sau de-a tata și mama.
Am ales ambele. Ce ne-am jucat.
Îmbătrâneam văzând cu ochii, ea arăta caraghioasă,
Râde a de mine, dar ea era caraghioasă. Știi, mi-a spus,
Mai am o sută de surori, dar tu? În jurul nostru erau oglinzi.
Aici sunt eu, nu, aici, nu, acolo. Cineva arunca flori peste noi,
Parfumul lor ne sufoca. Opriți, am strigat. S-au oprit.
Cine erau ei? Dar noi? Exact ca la o școală nouă,
unde nu știi pe nimeni. Cineva număra, un, doi, trei, la dreapta,
patru, cinci, șase, la stânga, apoi cel ce număra a murit.
Se spune că era urmărit de nu știu ce tribunal. A murit prin evaporare.
Fata povestea, povestea, era inepuizabilă, uite o floare,
Am luat floarea, imaginea s-a tulburat, am deschis ochii,
Eram singur, într-un salon, un difuzor cânta ceva de Chopin,
Ceva trist.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
George Coșbuc

Sub patrafir

Părinte, eu mă-nec din piept
Și n-am puteri de vorbă multă ;
Cât voi putea vorbi m-ascultă
Să-ți spun în grabă tot și drept.
Aș vrea să-ncep cu fapte bune,
Dar n-am făcut, ori le-am uitat
Și raiu-n cap puțin mi-a stat.
Și-am fost și prost la numărat —

Și n-am ce spune.

N-aveam nici vreme. Tata-i mort
Și mama-i cu copii, sarmana.
Ei de la mine-așteaptă hrană,
Și grija numai eu le-o port
De-acum ei singuri să și-o poarte!
Mi-e milä de durerea lor,
De ei mi-e jale, nu că mor.
Dar cum e scris Că sunt dator

Și eu c-o moarte.

Eu mă cunosc; sunt păcătos,
Că prea am dus-o-n râs și-n glume...
Prea drag mi-a fost să fiu în lume,
Și-am prea iubit ce-a fost frumos!
Pe lângă vin, voinicii roată,
Și chiote pe deal în zori,
Și ziua luncile cu flori,
Și hora noaptea-n șezători,

Și viața toată!

Și mi-a plăcut în jurul meu
Să văd flăcăi pe bătătură
Și cobza cu isonu-n gură
Să-mi zornăie zorind mereu.
Să văd cum se cotesc șirete
Pe-ascuns nevestele, și-aprins
Se simt de peste brâu cuprins
Trupșorul cel subțire-ncins

Al unei fete.

Păgân sunt parcă, nu creștin!
Bisericos n-am fost, părinte,
Dar rar, când mi-am adus aminte,
M-am dus și eu ca să mă-nchin.
Eu am pe Dumnezeu în mine:
Mereu îl simt, și-l văd mereu —
Gândesc așa! Mai știu și eu!
Dar, taică, las' că Dumnezeu

Va ști mai bine.

N-am dat în viață nimănui
Prilej să-mi poarte dușmănie,
Eu n-am putut să țin mänie
Că n-am avut, părinte, cui,
Măcar mi-au tot făcut-o unii!
Și n-am fost slab și nici fricos:
Pe opt ți-i dau grămadă jos —
Dar m-am ferit să-mi fac ponos

Cu toți nebunii.

O dată numai... P-un flăcău
L-am dat de ziduri, pentr-o fată
A doua zi a prins deodatä
La plug în deal să-mi pară rău,
Și nici la boi n-am dat mâncare
Și-n brazdă plugul l-am lăsat
Și ca nebun am alergat
Pe dealuri, pe flăcău să-l cat

Să-i cer iertare.

Și nu mai știu... atâta-i tot,
Ba, taică, stai! E cu vecinul.
Pe palme m-alinta creștinul
Și drag m-avea ca pe-un nepot...
Și eu i-am sărutat nevasta!
EI moș, ea o copilă-abia.
Mi-a fost și milä, cum plângea,
Și, Doamne, ochi frumoși ce-avea —

Păcat e asta?

Dac-am uitat ceva să spui,
Mi-e martur Dumnezeu, părinte,
C-am spus ce mi-a venit în minte
Și-oi spune tot, în fața Lui!
Și-acum canon... îl știu anume!
A fost așa, și n-aș cârti:
Canon e că nu pot trăi!
Și-ntr-altă lume n-o mai fi

Ca pe-astă lume.

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

În toamna aceea

Era toamnă
Erau și niște castani
Și o bancă.

Eu ședeam
Eram palid și poate frumos
Și mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.

Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Și-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Și pe urmă mai sus
Foarte sus.

Avea niște pulpe rotunde, frumoase
Și ciorapi eleganți de mătasă
A stat mult până și i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Și ceva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Și m-a văzut.

Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roșu
Și eu simțeam cum mă înroșesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.

Și a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei și fete frumoase.

Și eu ședeam mai departe pe bancă
Și mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Și mai erau și niște castani.

poezie de (1933)
Adăugat de MGSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!