Pe Dan îl iubea doar motanul său, Moţ, atât de devotat lui... Deşi Moţ parcă îmbătrânise niţel, nu mai era atât de zburdalnic, ca în urmă cu câţiva ani. Însă tot avea putere şi încă făcea rost de bunătăţi, atât pentru el, cât şi pentru prietenul său uman.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dan se lăsă purtat de gânduri înapoi, în timp, la orfelinatul în care crescuse, împreună cu motanul său; Moţ îl botezase. Pentru că, încă de când îl găsise pe stradă, mic şi speriat, i se păruse că avea un smoc de blană, ca un moţ în frunte, între urechiuşele ascuţite.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De multe ori, Dan o aducea în adăpostul lui secret, cel pe care-l împărţea cu Moţ. Motanul o privea pe adolescentă ca pe o "intrusă", care-l deranja, oarecum; îi invadase spaţiul personal. Dar, cu timpul, o acceptase şi Moţ prin preajmă. De moment ce prezenţa ei părea a-l face fericit pe stăpânul său, de ce să se opună el?! Aşa că Moţ nu făcuse nazuri; nu prea multe... Mai ales că-i plăcea să fie alintat, acum, nu doar de Dan (care-n ultimul timp, îl mai neglijase), ci şi de Elvira. Iar ea era altfel, mult mai delicată. Cum să nu-i placă? Doar era şi el un motan respectabil!

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce împlinise 16 ani, în viaţa lui Dan Ullmann se produsese o schimbare; anume, nu mai era atât de singur, ca până-n acel moment. Cu excepţia motanului Moţ, mai apăruse o persoană, care se "lipise" de el, nu fără acceptul lui, însă... Pentru că şi el o primise, alături de el. Era vorba de o adolescentă, cu 2 ani mai mică decât el, ca şi el, orfană de ambii părinţi, deci, colegă de suferinţă cu el, din acelaşi orfelinat.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deseori, în ascunzătoarea lor secretă, Dan îi citea motanului, la lumina unei lanterne (cât îl ţineau bateriile), câte o poveste interesantă. Motanul se lungea alături, de parcă-l asculta cu mult interes, deşi cine ştie ce înţelegea el... Dan îi netezea blana moale, cu degetele sale lungi şi subţiri (ca de pianist), iar motanul torcea zgomotos, de plăcere, semn că era fericit. Iar dacă Moţ era fericit, era şi Dan la fel ca el, de parcă motanul îi transmitea cumva din starea lui – cine ştie, poate chiar îi transmitea...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, deşi Dan era trist, nu-şi dădea seama de ce anume, se simţea cuprins de o veselie inexplicabilă, interioară; parcă îi venea să râdă cu poftă, nebuneşte chiar... Dar nu proceda astfel; se abţinea. Cu greu, însă se abţinea. Altfel, să înceapă să râdă aşa, din senin, fără motiv, chiar ar fi părut nebun. Iar el nu era! Cel puţin, aşa spera. Nici nu-şi dădea seama cum ar fi trebuit să se manifeste, pentru a se încadra în limitele normalităţii, a acelei normalităţi, aflate în afara zidurilor orfelinatului, însă şi a normalităţii din interiorul orfelinatului, care difereau enorm. Avea o dublă misiune, fiecare dintre aceste misiuni fiind la fel de dificilă, pentru un adolescent sensibil şi timid ca Dan. Însă se descurca; doar el ştia cum; Moţ avea aportul său, destul de important în acest sens. Fără acest motan rotofei, viaţa lui Dan ar fi fost şi mai dificilă. Aşa însă, era, cât de cât, măcar suportabilă...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dan îşi petrecea mult timp alături de acest motan, citind, învăţând, făcându-şi temele... Compania lui Moţ era de preferat celei a celorlalţi băieţi din orfelinat. Dan avusese grijă să-şi ferească mereu motanul din calea răutăţii băieţilor mai mari, cei cărora le plăcea să schingiuască animalele, aceştia având o pasiune parcă înnăscută pentru aşa ceva; înnăscută şi apoi mult amplificată, în mediul nefast în care trăiseră. Dan îi cunoştea bine pe aceşti băieţi, obiceiurile şi "programul" lor, deci, nu-i era greu să-l ferească pe Moţ din calea lor. Iar el, în general, tăcut şi retras, se ferea aproape de toţi, nu vorbea cu nici unul dintre colegi, motiv pentru care unii îi spuneau "mutul".

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul îi reproşase că se jucase cu el, cu sentimentele lui, că-l manipulase, atunci, de mult, când erau prea tineri pentru a înţelege viaţa şi greutăţile ei; erau elevi, amândoi... Avea oare dreptate?! Fusese ea atât de rea, iar el chiar o iubise cu adevărat atât de mult şi de fapt, încă o mai iubea, chiar şi acum, după atâţia ani?! O iubea şi suferea pentru ea, chiar dacă, din spusele lui, altceva dorea să lase de înţeles... În cazul ăsta însă, de ce nu-şi refăcea viaţa? De ce prefera să rămână singur şi trist? Doar avea totul... Era director, încă tânăr, încă frumos, atrăgător, încă putea stârni pasiuni în inimile multor tinere, dacă le permitea acest lucru... Dar el, nu; prefera să rămână singur şi trist, închis în Institut şi-n sine însuşi, prizonier al propriilor sale sentimente şi gânduri, altfel spus, un neînţeles. De ce oare?!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dan era tăcut, retras, sfios. Îi plăcea să înveţe şi să citească; era refugiul în care găsea ceea ce-i lipsea. Cărţile erau prietenele lui dragi. Cărţile şi motanul Moţ, care nu-l părăsise, deşi devenise mai leneş; nu mai era aşa, aventurier, ca-n anii trecuţi, deşi nici drept foarte puturos nu putea fi clasificat. Dar luase puţin în greutate, ceea ce-l incomoda în deplasările sale.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elvira era mereu veselă, plină de viaţă. O adevărată bucurie s-o aibă lângă el, o adevărată desfătare, s-o vadă zilnic, o adevărată încântare, s-o audă mereu... Şi tot astfel, parcă fără a vrea sau măcar a-şi da seama, dintr-o joacă nevinovată, adolescentină, dar şi din nevoia de a nu fi mereu singur şi a avea alături pe cineva (cu excepţia vechiului său prieten, motanul Moţ), Dan Ullmann îşi crease mica sa familie, începând, timid, o viaţă de familist (cu tot ceea ce implica aceasta), cu micuţa Elvira, cu toate că ea nu devenise nicicând doamna Elvira Ullmann, rămânând mereu cu numele ei de domnişoară, Rezeanu...

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preşedintele ţării nu spuse nimic; zări însă în privirea lui Traian Simionescu simpatia pe care acesta o avea pentru comandantul misiunii, simpatie pe care directorul nu şi-o putea ascunde... Era oare mai mult decât doar atât?! Cu siguranţă, da! Nu era doar simpatie, ci dragoste părintească, însă directorul nu putea împărtăşi acest sentiment, această taină pe care o purta adânc în suflet... Privi din nou scurt, însă cu jind, spre blondul Enka Iulian; "rivalul" său?! Oficial, însă, tatăl tânărului comandant...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astfel, Dan se trezise, dintr-o dată, din unul singur, în doi; ba chiar trei, cu motanul său. Şi se simţea oarecum responsabil de tot ceea ce i se întâmpla Elvirei. Ea nu-i cerea nimic, însă el simţea că ar avea datoria de a o proteja. Şi nu dorea să dea greş. Avea de gând să reuşească, să-şi îndeplinească această nouă misiune. În plus, parcă era mai bine astfel. De ce să continue să fie mereu singur? Părea plăcut să aibă încă un suflet lângă el. Mai ales când sufletul respectiv putea fi asociat cu un chip drăgălaş ca al Elvirei.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian era pe culoar, cu directorul şi încă se întreba de ce acesta se interesa atât de mult de soarta lui. Ce-l interesa pe acest om dacă lui îi era bine sau nu? Directorul... Îl cunoştea încă de când avea 6 ani, de când se înscrisese la şcoală, la Institut; şi atunci tot dânsul era director, în ciuda vârstei fragede; era foarte tânăr pe atunci – avea doar vreo 24 de ani (cam cât Alex) – şi totuşi era directorul Institutului, funcţie pe care o deţinea şi acum, după vreo 15 ani (aproape perioada misiunii lor). Incredibil! Şi acum era tot tânăr, n-avea decât 39 de ani. Lucian îl privi discret şi descoperi un domn distins, frumos; întotdeauna îl admirase! I se părea un om perfect, în tot ceea ce făcea... Merse tăcut alături de dânsul; îşi aminti că-n toţi aceşti ani, 15, îi crease o sumedenie de necazuri, dar dânsul nu se supărase niciodată, ba chiar îl scotea basma curată de fiecare dată. Acum se îndreptase spre biroul dânsului, acelaşi de 15 ani. Uşa se deschise; domnişoarele secretare erau încă în interior. Tresăriră uşor şi se ridicară; nu terminaseră cu documentele şi credeau că vor fi mustruluite serios.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dan Ullmann crescuse. Era un adolescent timid, înalt, subţire, "răsfirat", cu trăsături frumoase ale feţei... Şi la liceu se făcuse remarcat, datorită isteţimii lui, nu datorită înfăţişării plăcute. Învăţa, nu bine, ci foarte bine, la toate materiile. Colegii încă îl şicanau, deşi, mai mult nici nu-l băgau în seamă, pentru că ei nu prea dădeau pe la şcoală; preferau chiulul, pentru a putea merge prin baruri, la cerşit; în general, aiurea, pe străzi, prin oraş, în afara zidurilor orfelinatului. Însă Dan, băiat serios, nu avea asemenea preocupări. Lui îi plăcea să înveţe, să afle cât mai multe, să se facă remarcat. Nu şi iubit sau înţeles; asta nu reuşea, deşi parcă şi-ar fi dorit.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măcar de l-ar fi avut pe Mihai prin preajmă, chiar dacă era doar un puştan de nici 18 ani, totuşi, fost campion mondial la lupte, arte marţiale; interesant... Puştiul s-ar fi descurcat într-o asemenea situaţie, dar el, geneticianul, ce putea face? Habar n-avea... Nu-i rămânea decât să se supună agresorilor, deşi varianta nu era deloc foarte convenabilă lui; intrase însă singur în această încurcătură nedorită. De ce nu acceptase oferta poliţistului, sau măcar pe-a tatălui său? Preferase să plece singur, să facă pe viteazul! Iată unde ajunsese... Discret, trase cu coada ochiului spre individ; deşi era negură, îi putu zări trăsăturile; nu era un tip fioros. Avea însă o armă, ceea ce contrazicea aspectul său fizic; era totuşi agresiv... Cât de agresiv oare?! Alex spera să nu afle.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nedumerit, tânărul comandant se întoarse din nou spre director, fără a-l întreba nimic cu vocea, ci doar cu ochii. Tăcut, timid chiar, Lucian se apropie şovăielnic de acel om pe care credea că-l cunoaşte destul de bine; inexplicabil, simţea o puternică emoţie interioară, pe măsură ce se apropia de director. Dânsul îl îmbrăţişă cu putere, prieteneşte, cu căldură, sau cel puţin aşa simţea Lucian. În plus, îi zărise ochii umezi, plini de lacrimi îndărătnice, care se încăpăţânau să nu se rostogolească pe obrajii directorului; oare ce-l impresionase atât de mult?! Lucian îl îmbrăţişă şi el pe director, ceva mai cu rezervă, deşi putea observa că parcă nu astfel şi-ar fi dorit directorul această ultimă îmbrăţişare. Simţi în acele momente un sentiment straniu, de parcă-l lega ceva de acel om, de parcă dânsul îi era foarte apropiat, însă nici prin gând nu-i trecea că, de fapt, îşi îmbrăţişa pentru ultima oară, pentru următorii cel puţin 13 ani, tatăl, adevăratul său tată. Cu ochii încă umezi (deşi Lucian nu pricepea deloc de ce), directorul îl privea cu drag.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia îl privi; era nu doar neliniştit, agitat, ci şi furios, dar parcă şi trist; un amestec ciudat de emoţii şi sentimente contradictorii se întipăriseră pe chipul lui plăcut. Evident, nu dorea să piardă prietenia bătrânului, însă dorea să-şi revină cât mai repede. În acest sens, nu înţelegea refuzul vechiului său prieten de a încerca să-l ajute. Poate Alex avea dreptate, dar... Ce strica o încercare?! Măcar atât... Lia, văzând cât de mult se frământa, nu insistă, să afle ce-l preocupa; îl lăsă singur, ea pornind spre puntea principală. Îl zări pe Alex, retras; ca şi Luci, după discuţia avută cu acesta, era la fel de trist, îngândurat, tulburat de o profundă nelinişte interioară. Se apropie de el, fixându-l insistent cu albastrul privirii ei.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum să i se împotrivească acestui om atât de drăguţ? Îl urmă, nu pentru că ar fi directorul Institutului, ci pentru că era foarte convingător. Se opri, împreună cu dânsul, în dreptul colegilor ei. Aceştia o întâmpinară mai cu răceală, după cum se aştepta şi ea. În mod ciudat însă, nu doar blonda îi zâmbi cu amabilitate, ci chiar şi Lucian, din nou; scurt, discret, însă ei îi adresase acel surâs...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul îşi ridică privirea, deşi parcă ştia dinainte că era Diana Enka. Cum să procedeze?! Îi era milă de ea. Ar fi vrut să rezolve cumva problema asta. Nu putea fi dur, n-o putea da afară, cum procedase în urmă cu o săptămână, deşi ea nu era deloc amabilă, binevoitoare. Însă în ochii ei se putea citi cu uşurinţă multă tristeţe. Nu mai era atât de aprigă, de înverşunată, implora din priviri. Însă Traian Simionescu era foarte ocupat, nu-şi mai putea permite o nouă confruntare cu ea. Uşa se închise în urma tinerei doamne. Directorul îşi ridică privirea spre ea, deşi ar fi dorit să evite s-o întâlnească.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul porni îngândurat spre biroul său. Din nou intervenea pentru favoritul său; dar cum să nu-l ajute, măcar pentru a zări expresia de mulţumire ce-i lumina chipul tânărului, ştiindu-se sprijinit de cel mai influent om din Institut... Că dânsul era chiar tatăl său, băiatul habar n-avea şi nici nu va afla acest amănunt atât de curând. De fapt, directorul i-ar fi putut spune adevărul oricând, dar pentru că amânase mereu momentul, din pricina Dianei, nedorind să-i provoace acesteia suferinţe, se temea acum de modul în care ar reacţiona băiatul la aflarea unei asemenea noutăţi. Poate că l-ar respinge brusc, iar directorul n-ar putea suporta nici măcar acest gând. Cel puţin, aşa-l avea totuşi aproape: era Lucian, elevul său favorit şi simţea că băiatul îl admiră, îl respectă; ar fi preferat să-l iubească, dar nu putea avea asemenea pretenţii. Pentru el, era totuşi, doar directorul Institutului, nimic mai mult...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comisia Disciplinară îşi continua şi în această zi ancheta, condusă de domnul Sever Forţan, profesor de cultură civică. Lucian nu ştia ce declaraţii se dăduseră despre el până-n acel moment, nici cine altcineva, cu excepţia celor ştiuţi, fuseseră audiaţi, directorul – da, ştia! Avusese grijă să vadă, cu aprobarea celor din Comisie, luându-şi angajamentul, chiar în scris, cu semnătură, că va păstra confidenţialitatea asupra celor văzute, toate declaraţiile strânse până în acel moment şi intenţiona să le vadă şi pe cele ce vor urma; nu renunţa la această metodă de "spionaj", în favoarea preferatului său. Îşi respecta însă cuvântul dat, atât verbal, cât şi în scris; nu-i spunea deci nici măcar lui Lucian ce citise dânsul în declaraţii. Că nu era nimic în defavoarea tânărului comandant i se părea suficient, deci doar atât îi spunea preferatului său, pentru a-l linişti, dar acesta părea oricum destul de calm pentru situaţia în care se afla, mai ales de când se împăcase cu blondul său tată, Iulian Enka.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!