Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Trifoi cu patru foi

Eram la vârsta când mâinile mele căutau fără odihnă în câmpurile
și colinele pline cu iarbă vestitul trifoi aducător de noroc, precum
căutătorii de aur pulberea galbenă pe fundul nisipos al râurilor.
Aceasta se întâmpla de fapt într-o vreme, într-o anumită
vreme a existenței mele, căci pe atunci vârsta mea nu se număra
în ani ‒ lucrul acesta părându-mi-se lipsit de orice importanță.
Nu am găsit niciodată vestitul trifoi, însă am găsit greieri,
splendide lăcuste, flori de câmp, apa răcoroasă a râului,
adâncă pe alocuri, micile plaje cu nisip fin și tufe sălbatice,
frumoșii pești pe care-i pescuiam cu undița de trestie și cu
gândacii de Colorado de prin bostănăriile ce fierbeau
în arșița soarelui.

În acest timp în care degetele mele se înverziseră, iar pielea
îmi mirosea a râu, orașul, cumplit malaxor, duduia, se hrănea
cu nefericitele vieți pentru a-și salva viața lui de balaur
cu mii de ochi luminoși, măcina între piesele lui infernale praful,
betonul, vacarmul atâtor și atâtor existențe. Aici timpul se măsura
precis, în generații, ani, ore și secunde. Am auzit mai apoi că
oamenii aceia, în definitiva lor tristețe, nici nu mai vedeau uneori
în față mastodonții de piatră în care locuiau ori vehiculele
însetate de benzină, ori pe semenii lor multiplicați în alții, în
mereu mai mulți și mereu alții, ci vedeau cu ochii stinși, lăcrimoși,
un întins pustiu, plin de soare și pământ mărunt, și o lumină
orbitoare, care netezea și curăța totul sub ochiul ei alb, imens,
dilatat ca o uriașă pungă de seu peste spații largi.

A fost o zi când am văzut un fum înalt ridicându-se deasupra celui
de-al treilea deal, un fum negru și palid ca un semn rău. Deodată,
totul s-a oprit în loc, culorile din jurul meu s-au amestecat, minunatele
sunete ale ierbii și apei au înghețat într-unul singur, neclar, ca un vuiet
surd care mă amețea și-mi strângea ochii de usturime...
Soarele a coborât primejdios de mult, înălțând deasupra lui un nor
întunecos ca o manta de eclipsă... Și, prin toate acestea, de undeva
din mijlocul lor, din ce în ce mai clar, din ce în ce mai aproape, ‒
membrele multiple ale orașului, pe care nu îl văzusem niciodată,
organele lui gri-vineții ca piesele unui angrenaj complex, uriaș și
nepământesc, cu articulații, roți și mase geometrice din piatră și metal...
Sunetul orașului care mă chema la el era un zumzet, un fel de bâzâit
într-o frecvență joasă, oribilă, grotescă... Cele câteva steaguri pe care
îmi amintesc că le-am zărit fluturând cu greu, mai mult se zbăteau,
ca scoase dintr-o baltă plină de nămol...
Și atunci, brusc, am realizat, ca o izbucnire de lumină în tot acel
vacarm, că în căutarea trifoiului după care alergasem atâția ani
fericiți pe câmpuri sta tot norocul meu, iar el fugea și se ascundea
mereu pentru a nu putea fi cules și omorât, pentru ca această
minunată căutare, plină de speranță, să dureze la nesfârșit.

poezie de (2015)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Zi de vară

Deasupra stadionului, păsări mari, negre
fâlfâiau alene, una lângă alta, întunecând totul.
Se auzeau numai aripile grele lăsându-se și
ridicându-se într-un foșnet gros, metalic.
În rest, nimic. Toată larma de până atunci încetase
la sosirea lor. Jucătorii alergau și schimbau
cu greu balonul între ei, într-o muțenie desăvârșită.

Eu stăteam la soare, pe malul râului, la marginea
orașului, acolo unde apa era mai adâncă și rece
și două conducte metalice aeriene o traversau până
departe, peste nisipuri și tufișurile înalte.

În depărtare se zăreau ultimele blocuri,
acoperite complet cu cearceafuri albe, uriașe.
Un căruțaș îmi spuse locatarii se pregăteau
plece într-o direcție necunoscută ‒ oamenii
nu pronunțaseră numele niciunei localități,
ci doar indicaseră, cu mâna întinsă, niște direcții
nesigure, niciodată aceleași ‒ și întinseseră peste
trena cearceafului uriaș o masă lungă, cu de toate,
dar nimeni nu râdea ori vorbea, încât nu-ți dădeai seama
cu ce seamănă: cu o masă de parastas, ori de nuntă?

Pe stadion portarul nu vedea apere nimic.
Păsările mari și negre continuau fâlfâie obosite
din aripi și să asude, și picături opace de sudoare
cădeau pe jucătorii care alergau într-o tăcere deplină.

Apa era bună, rece, sub țevi forma dintotdeauna un vârtej.
La fiecare gol, câte o pasăre se desprindea și,
fâlfâind greu din aripi, se oprea în fața mea,
pe malul celălalt, pe nisip, și se transforma
într-o fată tânără și frumoasă, cu pielea albă,
care intra în râu și se prindea în horă cu celelalte,
râzând de bucurie.

Am stat acolo până târziu, în seară,
când ultimul convoi de locatari a trecut în depărtare,
încet ca într-o bejenie, către o direcție necunoscută.

poezie de din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș NiculescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poemul de ieri și de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în fața omenirii ca la o confesiune
și Dumnezeu m-a mângâiat și m-a învățat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriașă
și se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creșteau aripi de șoim, aripi imense
și zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
și nopțile erau diamante negre risipite prin deșerturi
cu ele am scris poeme în piatră și-n nisip
cu ele am învățat sa decupez culorile
și să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp crește în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu știe cât doare
cât aș vrea slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi nășteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era așternut
și plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârșită declarație de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
și povești de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduiește prin lume
aleragă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveștile se vor scrie din nou cu sânge și lumină
direct pe sufletul și pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineți fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de (23 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poemul de ieri și de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în fața omenirii ca la o confesiune
și Dumnezeu m-a mângâiat și m-a învățat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriașă
și se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creșteau aripi de șoim, aripi imense
și zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
și nopțile erau diamante negre risipite prin deșerturi
cu ele am scris poeme în piatră și-n nisip
cu ele am învățat sa decupez culorile
și să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp crește în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu știe cât doare
cât aș vrea slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi nășteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era așternut
și plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârșită declarație de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
și povești de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduiește prin lume
aleargă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveștile se vor scrie din nou cu sânge și lumină
direct pe sufletul și pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineți fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de (31 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Edgar Lee Masters

Zenas Witt

Aveam șaisprezece ani - și aveam vise îngrozitoare,
Și debilitate nervoasă, și puncte scânteietoare îmi împăienjenau ochii.
Și nu putem să-mi amintesc cărțile pe care le citisem
Asemena lui Frank Drummer care memorase pagini după pagini.
Iar spatele îmi era moale, și eram mereu îngrijorat
Și stingherit, și îmi făceam cu greutate temele,
Și, când mă ridicam recit, uitam
Ceea ce tocmai învățasem.
Well, am văzut anunțul doctorului Weese
Și, iată, era totul tipărit acolo,
De parcă m-ar fi cunoscut personal pe mine
Și totodată visele mele pe care nu puteam să le controlez.
Astfel, am înțeles eram însemnat deja pentru mormânt.
Și am tot continuat să mă îngrijorez până când a început tusea,
Și atunci visele s-au oprit.
Și de atunci dorm somn fără vise
Aici, pe dealul de lângă râu.

epitaf de din Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru DimofteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Spoon River Anthology Paperback" de Edgar Lee Masters este disponibilă pentru comandă online la numai 16.99 lei.

Shiraz

oamenii obișnuiau intre în viața mea și să-mi spună
că le plac cine știe ce cărți clasice sau
nu-și mai amintesc titlurile sau, în loc de cărți, îmi spuneau
că le plac filme precum star wars sau nașul sau altele
plictisitoare

probabil că din acest motiv toți au rămas blocați într-un trecut forever
poate că acesta e motivul pentru care toate contururile lor se estompează odată cu atâția
și atâția ani

apoi ai venit tu și mi-ai povestit despre cartea aceea din toate timpurile apoi eu am mers pe străzi și-am mers gândindu-mă în ce fel
conturul tău e plin de aceste cuvinte, gândindu-
cum ar putea fi un om, un bărbat a cărui carte preferată e aceea care începe cu
oglinzile sunt umplute cu oameni

atunci ți-am spus, imaginează-ți toate acele oglindiri ale tuturor acelor oameni
privindu-te, iar tu
privind la alții străini
tu cel rămas în interiorul atâtor și atâtor oglinzi
din cine știe ce locuri uitate
apoi imaginează-ți o carte întreagă despre acei oameni

o carte despre noi

de ceva vreme îmi plăcea cuvântul muntazir
în urdu înseamnă cel care așteaptă

apoi ai venit tu și a început să îmi placă numele tău
apoi am aflat numele tău
înseamnă cel care aduce lumina

iar acesta e primul poem pentru tine

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poem în cădere

lumea mea e un loc străin în care bucăți mici de soare
se suprapun / dau naștere

fiecărei zile cu teamă

strabism necesar pentru a nu vedea exact ce se întâmplâ

suntem relee care captează undele primitive ale universului

când a început totul?

lumină albă pe câmpuri verzi/ asta vedem
acum când a venit primăvara

și nu știm ce să facem cu libertatea

preferăm cădem mai departe / în spații uriașe / în largile spații corporatiste

în rest o lumină sepia care devorează totul acum când

//

plouă ca și când stau în fața unui pluton de execuție

iar gloanțele sunt picăturile de ploaie care ascund

toate mirările/ toate fricile mele / o să cad jos scormonind pământul rece

frunzele vor fi patul meu de moarte

plouă / iar realitatea e mai aproape decât un vis

în care beau o cafea caldă în fața unui șemineu negru

aceasta este iluzia lucrurilor transformate subtil în ceea ce îți dorești

când de fapt

peste tot sunt cadavre și cadavre / aici la marginea orașului

unde plouă iar fricile nu vor moară.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ultima dată când s-au văzut a fost cu ocazia unei nunți din orașul lor, la care Celine era invitată ca domnișoară de onoare. Îmbrăcată cu o rochie simplă, de culoarea pudrei, cu părul lăsat în voie pe spate, în care se odihneau flori de câmp împletite într-o coroniță și cu ochii îmbujorați, părea coborâtă din tablourile lui Botticelli. I-a zâmbit când l-a zărit și cu o mână, fluturând în aer, l-a salutat, iar când Lukas s-a apropiat și a rugat-o să se așeze la masă, lângă el, s-a încurcat, răspunzându-i, emoționată, acceptă bucuroasă fie cavalerul ei la această nuntă. Plină de viață, atunci și acum. Era fascinant! Adolescenta de ieri se transformase într-o veritabilă perlă, frumoasă și proaspătă ca o briză.

în Pas în doi
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
detalii despre carteBram Stoker

Nouă, nobililor din Transilvania, nu ne place ideea rămășițele noastre s-ar putea amesteca cu cele ale plebei. La vârsta mea, nu mai caut nici plăcerile, nici bucuriile vieții, nici strălucirea voluptoasă a soarelui sau licărul tremurului de ape care îi fascinează pe tineri. Nu mai sunt tânăr și inima mea, după ani mulți de plâns morții, nu mai este înclinată către veselie. În plus, și zidurile castelului meu s-au prăbușit; e năpădit de umbre, iar vântul suflă rece prin ferestre și printre creneluri. Îmi plac întunecimea și umbra, de cele mai multe ori prefer stau singur cu gândurile mele atunci când nu sunt obligat ies în lume.

citat celebru din romanul Dracula de (1897), traducere de Dan Costinaș
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAcest citat a fost selectat Citatul zilei pe 18 decembrie 2018.
Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba engleză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Citatepedia.com. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
cumpărăturiCartea "Dracula" de Bram Stoker este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -18.99- 6.64 lei.

Lumina

nu știu dacă de acolo
de unde vin eu
e întuneric.
mi-am ținut ochii închiși tot timpul.
dar când am simțit o pată de lumină
de la capătul unei lumi ce se termină
m-am dus spre ea
și am înțeles ea abia atunci începe.
naivă și eu ca primul om
am deschis un ochi
apoi al doilea,
iar al treilea era deja deschis, dar n-o știam.
am văzut atunci în jurul meu
ce niciodată nu mai știusem văd până atunci:
lumină.
dar din clipa-n care am început s-o văd
a dispărut tot mai tare
și de teamă să nu o strivesc între pleoapele mele
n-am mai căutat-o.
știam totuși că mai există,
deși în lumea asta e mai greu să-ți ții ochii închiși.
vreau să mă întorc iar în prima lume,
în care nu știam dacă e sau nu lumină,
pentru că, înțeleaptă fiind, nu-mi deschisesem ochii niciodată.
acum, când știu ea există
toate neîndoielile îmi sunt prinse în joc de iele
și se învârt în jurul meu neîncetat.
ispitesc și înțeapă-n ochi
pănă ce-i deschid iar.
dar ce folos știu există lumină
dacă nu o pot curpinde-n ochii mei fără s-o ucid?
oare e asta adevărata lumină
sau sunt eu mai oarbă decât înainte să mă fi născut?

și capătul de la lumea asta unde s-a ascuns?

poezie de
Adăugat de Bomb ShellSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Creația

Și Dumnezeu a apărut în spațiu,
A privit în jur și a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Și până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopți
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Și, de nicăieri, a apărut lumina,
Și bezna s-a rostogolit într-o parte,
Și lumina a rămas lumineze cealaltă parte,
Și Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Și-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălțuind noaptea cu luna și cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric și lumină,
A potrivit lumea;
Și Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Și soarele era în mâna lui dreapă,
Și luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Și Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Și se înălțau de nicăieri munți.

Apoi s-a oprit și a privit, și a văzut
Că pământul era fierbinte și sterp.
Așa Dumnezeu a ieșit la marginea lumii
Și a scuipat cele șapte mări –
A clipit și-au licărit fulgerele –
A bătut din palme și s-au rostogolit tunetele,
Și-au început curgă apele de deasupra pământului –
Și apele răcoreau arșița.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Și-au îmbobocit, roșii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii și-au întins brațele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Și râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăși,
Și-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat brațul și și-a fluturat mâna
Deasupra mării și a uscatului,
Și-a spus: Veniți! Veniți!
Și mai repede decât a putut Domnul să-și coboare mâna,
Pești și pescăruși,
Animale și păsări
Înotau pe râuri și pe mări,
Mișunau prin păduri și prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Și Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Și a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Și s-a uitat la steluțele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate viețuitoarele ei...
Și Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Și-atunci Dumnezeu s-a așezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în liniște,
Lângă un râu adânc și larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit și s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Și acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele și l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colțuri ale nopții,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreț Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boț de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieții,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Autobiography of an Ex-Colored Man Paperback" de James Weldon Johnson este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -45.99- 39.99 lei.
Valeriu Barbu

O piatră pe suflet

își spăla mâinile prea des
ca și cum ar vrea înlăture
o vinovăție
mătura de trei ori pe zi în fața ușii
iar foșnetul măturii îi părea cântatul
cocoșilor lui petru
ștergea cu spirt tocurile ferestrelor
sticla lor lăsând-o
cu pete bătrâne de praf și grăsime
la înălțimea anume
urma unui nas lipit
mereu în același punct
poarta între lumi neîndeajuns de paralele
în copacul din fața casei
atârnau o mulțime de prăștii
semn că trecuse pe acolo o copilărie
plină de păsări
motivul pentru care
orice speranță știe acum zborul doar static
și toate astea
până astăzi
când
s-a oprit apa
s-a oprit aerul
s-a oprit mușchiul feței într-o expresie
ca atunci când se moare de râs
mâinile începu dea din aripi și
zboare de-adevăratelea
ca din praștie țâșni
piatra de pe suflet
izbi cu putere direct
în geamul lui Dumnezeu

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
detalii despre carte

Visam în secret ca într-o bună zi să escaladez și eu Everestul; mai bine de o decadă aceasta a fost una dintre dorințele mele arzătoare. Când aveam douăzeci și ceva de ani, alpinismul era totul pentru mine - aproape nimic altceva nu mă mai interesa. Escaladarea unui vârf era ceva tangibil, imuabil, concret. Pericolele iminente îi dădeau acestei activități un scop precis, care lipsea cu desăvârșire din viața mea. Mă încânta noua perspectivă care reieșea din răsturnarea la nesfârșit a planului obișnuit al existenței.

în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "În aerul rarefiat" de Jon Krakauer este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -35.00- 26.99 lei.

Controversă

cum îți spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
și-au râs de mine neîntrerupt
ori s-au urinat din înaltul lor
peste ochii ce abia îi luminasem puțin
mai bine deschide-mi fereastra albă la cer
să-mi închipui zbor
sau plec acasă definitiv

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
"Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie"
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole și amare
până reușeam uit
că îmi este sete că-mi e foame
și că mai exist și așa
neîndemânatic,
exilat ca o urmă într-o fantă
sau o cută de timp
ca și cum propria-mi umbră strălucind
la balul feeric cu gâze și lumini

îmi amintesc cum umbra
căra cu disperare în spate
și cum se împleticea
sub greutatea neputinței mele
și cum deja nu mai eram tânăr
și mă nelinișteam ori mă înfuriau
versurile mele
pe care încă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viața
apoi o luam de la capăt
cu aceeași înverșunare

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh inutil
adormit în vechi laboratoare
ori adunând lumină în propria-mi închisoare
multă lumină și multă splendoare
și cum plouă în inima mea
sau cum rog morții
draga mea moarte
te rog să nu mă lași singur
în viața asta niciodată

apoi tu dispari și numai știu
nimic despre noi
nu mai am veste
și cum îți spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în orașul meu prea târziu mult prea târziu
mi-am intuit infirmitatea de om orb
plin de întuneric în întuneric
și cu cravata frumos înnodată la gât

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poem pentru Ylo

Basmul tău, cu elefantul, și cu apa lui cu noroi,
ciudățenia lui molcomă,
este deja
într-o carte, cu multe desene scrijelite cu mâna stângă
și cu sunete de pian printre slove
copiii sigur vor bate din palme
și vor gânguri
cu stele deasupra
pentru că basmul tău este nemuritor
iar elefantul
un animal pe placul copiilor
dacă eu spun totul, acum,
în noroi, acoperit pe jumătate de mâl,
elefantul este foarte sătul, este și flămând,
este doar o tipologie a coșmarurilor tale nevinovate,
ori poate elefantul tău nici nu există
nici măcar ca idee,
ci a coborât, pântecos, dintr-o fotografie,
poate ești tu,
sau nu,
poate este un alt elefant,
el îmi poftește lumea și cireșele, pe care, cu mânuța mea, le-am adunat,
dar tot felul de sărăciri,
și de neînțelegeri,
colcăie, încă, de pildă, în gândul ei, mustul acela prea dulce,
de mică, nu este obișnuită cu vinul,
este doar,
gustul de toamnă
și bogăția picioarelor Lui,
acum, nu s-ar făcea, niciodată, vin pentru nunta miresei
căci El nu s-a mai înapoiat, niciodată, în ținutul acela
ori la ținătorii aceia de nuntă, care L-au chemat.


Viile sunt foarte dulci, de fapt, în anul acesta,
dar eu nu am poftit, niciodată, fără rost,
la prea mult vin,
rândurile cu mosc și de smirnă
sunt cu două mii
de ani
mai bătrâne
iar de El îmi amintesc, astăzi, toate veacurile.
în Caana Galileii, o mireasă Îl așteaptă intre,
la nuntă,
după 2000 de ani, încă, pe pământ, și oalele sunt pline cu apă curată
și nu e, aici, nicio altă minune, ca să le răstoarne;
e, în schimb, atât de multă lumină în cer...
și de stele...
Îi este, pesemne, foarte milă de stele...
Sunt ca niște ulcioare cu apă...
În ele, pune Dumnezeu nițică sare, și lacrimi amare, și un izvor,
și, atunci, ele cresc...


Uneori, credeți-, înțelepciunea luminii este o grădină
violet și cu roșu
să mai zăbovim, așadar, mult prea departe de lume!

animația unui bărbat care îmbrățișează o femeie foarte simplă
sunt desene, iubiri și culori,
ori copaci, purtători de culoare,
ai nevoie de stele, ori de vin,
ori de arătarea butoaielor,
când îi mângâi, femeii, obrajii?


Acesta este discursul copilei Ylo, de foarte mult timp te aștepta apari,
vei veni, apuci mănânci din cireșele ei,
căci sunt bune și dulci, iar, miercuri, vor bătea toate clopotele
coșul de răchită va cădea, atunci, pe jos, deșertat
limitele fericirilor pot fi depășite, într-o dimineață.
căci
acum este seară, târziu,
și nu noaptea se coc cireșele, pe creanga copacului
este doar un avatar cu cireșe
ylo
ylo
pânza pe care am pictat cireșul este binecuvântată și acuarela
s-a așezat minunat
deși aceea care pictează, abia deslușește, tușele care trebuiesc apară;


Și ea este, desigur, foarte tânără
nu are nevoie
decât ca o croitoreasă îi taie drumul prin lume ca printr-o pânză de mătase foarte simplă și scumpă
și
pe deplin, deslușită
să se lucreze, prin pânză, cu foarfeca ei, mai departe,
și,
din lume, iese, desigur, o rochiță frumoasă și simplă,
un semi-voal,

un destin.


În ierburi, se trezesc, acum, greierii, cu viorile picioarelor,
cu câteva oceane, cu un poem și cu păsări foarte frumoase deasupra
și cu multe stele
care nu vor mai muri niciodată

nici basmele nopții

este o (mândră) ondulare cu stele.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Să negi sau închizi ochii în fața defectelor tale nu le va face dispară. Doar struțul crede dacă bagă capul în nisip nimeni nu îl vede. Acest concept ne spune trăsăturile care ne provoacă o reacție negativă atunci când le vedem la alții, le avem într-o formă mai directă sau subtilă, în noi. Merită gândești așa doar prin prisma faptului ajungi îți pui întrebări legate de tine atunci când te enervează trăsăturile altor persoane. Este amuzant vezi un om care îl ceartă pe altul pentru că e leneș și nu face nimic cu viața lui doar ca să te uiți mai atent la viața celui care ceartă și să vezi că și el este într-o perioadă "nu foarte productivă" a vieții lui. Și-a recunoscut propria lene și îl ceartă pe celălalt pentru că este MULT mai simplu vezi la altul ce ai în tine decât te privești pe tine. De aici vorba românească, "în loc să vezi paiul din ochiul altuia, mai bine vezi bârna din ochiul tău." Ce facem de fapt, atunci când îi certăm pe alții? de obicei ne certăm propriile trăsături pe care nu ni le recunoaștem.

citat din
Adăugat de George Aurelian StochițoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poem ultragiant

Într-una din nopțile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neașteptare și aproape fără voia mea.
Era undeva într-un oraș murdar de provincie
Și locuiam la prietenul meu din copilărie.

Într-o seară am rătăcit singur pe străzi și când m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără și negricioasă
Mi-a spus toți ai casei sunt plecați în oraș la plimbare
A zâmbit
Și a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.

Eram destrămat în seara aceea și n-aveam nicio poftă fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de șaisprezece ani
Și cum se așezase aproape pe pat, parcă așteptând
M-am apropiat zâmbind și am întrebat-o cum o cheamă.

Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare Maria
I-am spus e frumos, ea s-a prefăcut că se rușinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopții
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al orașului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide și automobile
Aici eram numai eu cu servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Și mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraș murdar de provincie
Pe când eram destrămat și stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roșii de la jaretiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă și a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face turbeze fetele burgheze
Și să se scandalizeze părinții lor onorabili
Fiindcă deși m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Și mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lingeria lor
În pianul lor
Și în toate celelalte accesorii care le formează frumusețea.

poezie de din Poemul invectivă (1933)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Poemul invectiva si alte poeme" de Geo Bogza este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -13.39- 7.99 lei.
Marcel Proust

Uneori, așa cum Eva s-a născut din coasta lui Adam, o femeie se năștea, în timp ce dormeam, dintr-o poziție greșită a coapsei mele. Alcătuită din plăcerea pe care eram pe punctul să o gust, îmi închipuiam ea era cea care mi-o oferea. Trupul meu, ce simțea în al ei propria-mi căldură, voia să se unească cu el, și mă trezeam. Ceilalți oameni îmi apăreau ca foarte îndepărtați, pe lângă această femeie pe care o părăsisem abia cu câteva clipe în urmă; obrazul îmi era cald încă de sărutarea-i, trupul meu simțea încă greutatea trupului ei. Dacă, așa cum se întâmpla uneori, avea trăsăturile unei femei pe care o cunoscusem în viață, trebuia să mă dăruiesc pe de-a-ntregul acestui scop: să o regăsesc, ca aceia care pleacă în călătorie pentru a vedea cu ochii lor o cetate dorită și își închipuie poți gusta într-o realitate farmecul visului.

în În căutarea timpului pierdut
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
cumpărăturiCartea "Sfarsitul geloziei si alte povestiri" de Marcel Proust este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -16.33- 11.99 lei.
Edgar Lee Masters

Onorabilul Henry Bennet

Niciodată nu mi-a trecut prin cap,
Până în ziua când eram aproape de sfârșit,
Că Jenny îmi dorea, cu inimă plină de ură, moartea.
Eu aveam șaptezeci de ani, ea treizeci și cinci;
Ajunsesem o umbră de om încercând să-mi îndeplinesc datoria de soț
Față de Jenny, Jenny cea roză și plină de viață.
Dar toată înțelepciunea și rafinamentul minții mele,
O lăsau, de fapt, rece.
Mai mereu pomenea de forța uriașă
A lui Willard Shafer, și despre nemaipomenitul fel
În care odată, la Georgie Kirby's,
A scos singur o mașină din șanț

epitaf de din Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru DimofteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ioan Petru Culianu

Prin 1885, alcoolul a făcut ravagii enorme printre indieni, iar rezistența pe care o opuneau armatei federale devine din ce în ce mai slabă. Temându-se de ce-i mai rău, Luino se hotărăște dispară de prin acele locuri; înainte însă de a dispărea, îi încredințează lui Van Haeren un carnet pe care acesta nu se grăbește -l citească. El însuși petrece ani mulți în America Latină, unde, după cât se pare (el n-o spune explicit), e angrenat tot în comerțul cu arme, ocupație primejdioasă ce-l duce o dată până la spânzurătoare. Scăpat in extremis, e sărac și bolnav, într-atât încât credeam sfârșitul îmi era aproape și nu m-am rugat lui Dumnezeu -l mai lungească, pentru că văzusem tot ce era de văzut până la vârsta de treizeci și șase de ani și fusesem primit și în așternuturile regilor și în paiele sărmanilor și-mi trecuseră prin mână averi și le câștigasem sau le pierdusem și era același lucru.

în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Gnozele dualiste ale Occidentului" de Ioan Petru Culianu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -38.48- 28.99 lei.

Lumini și nelumini

Nu știu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui tăcem ani infiniți începând de astăzi
infinitul, știi. încape și într-o ghindă.
Molecular
și mai
jos
de atom
În rații multiple.
Apoi, cum să nu-l țină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare și liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
și al tău este foarte frumos și adânc sub un ochi de demult care încă privește
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească și pe mine - îți zic
și mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini și de afine în ea.
Și nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca niște evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte și cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, și n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară și ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
3,5%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!