Trifoi cu patru foi

Eram la vârsta când mâinile mele căutau fără odihnă în câmpurile
şi colinele pline cu iarbă vestitul trifoi aducător de noroc, precum
căutătorii de aur pulberea galbenă pe fundul nisipos al râurilor.
Aceasta se întâmpla de fapt într-o vreme, într-o anumită
vreme a existenţei mele, căci pe atunci vârsta mea nu se număra
în ani ‒ lucrul acesta părându-mi-se lipsit de orice importanţă.
Nu am găsit niciodată vestitul trifoi, însă am găsit greieri,
splendide lăcuste, flori de câmp, apa răcoroasă a râului,
adâncă pe alocuri, micile plaje cu nisip fin şi tufe sălbatice,
frumoşii peşti pe care-i pescuiam cu undiţa de trestie şi cu
gândacii de Colorado de prin bostănăriile ce fierbeau
în arşiţa soarelui.

În acest timp în care degetele mele se înverziseră, iar pielea
îmi mirosea a râu, oraşul, cumplit malaxor, duduia, se hrănea
cu nefericitele vieţi pentru a-şi salva viaţa lui de balaur
cu mii de ochi luminoşi, măcina între piesele lui infernale praful,
betonul, vacarmul atâtor şi atâtor existenţe. Aici timpul se măsura
precis, în generaţii, ani, ore şi secunde. Am auzit mai apoi că
oamenii aceia, în definitiva lor tristeţe, nici nu mai vedeau uneori
în faţă mastodonţii de piatră în care locuiau ori vehiculele
însetate de benzină, ori pe semenii lor multiplicaţi în alţii, în
mereu mai mulţi şi mereu alţii, ci vedeau cu ochii stinşi, lăcrimoşi,
un întins pustiu, plin de soare şi pământ mărunt, şi o lumină
orbitoare, care netezea şi curăţa totul sub ochiul ei alb, imens,
dilatat ca o uriaşă pungă de seu peste spaţii largi.

A fost o zi când am văzut un fum înalt ridicându-se deasupra celui
de-al treilea deal, un fum negru şi palid ca un semn rău. Deodată,
totul s-a oprit în loc, culorile din jurul meu s-au amestecat, minunatele
sunete ale ierbii şi apei au îngheţat într-unul singur, neclar, ca un vuiet
surd care mă ameţea şi-mi strângea ochii de usturime...
Soarele a coborât primejdios de mult, înălţând deasupra lui un nor
întunecos ca o manta de eclipsă... Şi, prin toate acestea, de undeva
din mijlocul lor, din ce în ce mai clar, din ce în ce mai aproape, ‒
membrele multiple ale oraşului, pe care nu îl văzusem niciodată,
organele lui gri-vineţii ca piesele unui angrenaj complex, uriaş şi
nepământesc, cu articulaţii, roţi şi mase geometrice din piatră şi metal...
Sunetul oraşului care mă chema la el era un zumzet, un fel de bâzâit
într-o frecvenţă joasă, oribilă, grotescă... Cele câteva steaguri pe care
îmi amintesc că le-am zărit fluturând cu greu, mai mult se zbăteau,
ca scoase dintr-o baltă plină de nămol...
Şi atunci, brusc, am realizat, ca o izbucnire de lumină în tot acel
vacarm, că în căutarea trifoiului după care alergasem atâţia ani
fericiţi pe câmpuri sta tot norocul meu, iar el fugea şi se ascundea
mereu pentru a nu putea fi cules şi omorât, pentru ca această
minunată căutare, plină de speranţă, să dureze la nesfârşit.

poezie de Dragoş Niculescu (2015)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi de vară

Deasupra stadionului, păsări mari, negre
fâlfâiau alene, una lângă alta, întunecând totul.
Se auzeau numai aripile grele lăsându-se şi
ridicându-se într-un foşnet gros, metalic.
În rest, nimic. Toată larma de până atunci încetase
la sosirea lor. Jucătorii alergau şi schimbau
cu greu balonul între ei, într-o muţenie desăvârşită.

Eu stăteam la soare, pe malul râului, la marginea
oraşului, acolo unde apa era mai adâncă şi rece
şi două conducte metalice aeriene o traversau până
departe, peste nisipuri şi tufişurile înalte.

În depărtare se zăreau ultimele blocuri,
acoperite complet cu cearceafuri albe, uriaşe.
Un căruţaş îmi spuse că locatarii se pregăteau
să plece într-o direcţie necunoscută ‒ oamenii
nu pronunţaseră numele niciunei localităţi,
ci doar indicaseră, cu mâna întinsă, nişte direcţii
nesigure, niciodată aceleaşi ‒ şi întinseseră peste
trena cearceafului uriaş o masă lungă, cu de toate,
dar nimeni nu râdea ori vorbea, încât nu-ţi dădeai seama
cu ce seamănă: cu o masă de parastas, ori de nuntă?

Pe stadion portarul nu vedea să apere nimic.
Păsările mari şi negre continuau să fâlfâie obosite
din aripi şi să asude, şi picături opace de sudoare
cădeau pe jucătorii care alergau într-o tăcere deplină.

Apa era bună, rece, sub ţevi forma dintotdeauna un vârtej.
La fiecare gol, câte o pasăre se desprindea şi,
fâlfâind greu din aripi, se oprea în faţa mea,
pe malul celălalt, pe nisip, şi se transforma
într-o fată tânără şi frumoasă, cu pielea albă,
care intra în râu şi se prindea în horă cu celelalte,
râzând de bucurie.

Am stat acolo până târziu, în seară,
când ultimul convoi de locatari a trecut în depărtare,
încet ca într-o bejenie, către o direcţie necunoscută.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zenas Witt

Aveam şaisprezece ani - şi aveam vise îngrozitoare,
Şi debilitate nervoasă, şi puncte scânteietoare îmi împăienjenau ochii.
Şi nu putem să-mi amintesc cărţile pe care le citisem
Asemena lui Frank Drummer care memorase pagini după pagini.
Iar spatele îmi era moale, şi eram mereu îngrijorat
Şi stingherit, şi îmi făceam cu greutate temele,
Şi, când mă ridicam să recit, uitam
Ceea ce tocmai învăţasem.
Well, am văzut anunţul doctorului Weese
Şi, iată, era totul tipărit acolo,
De parcă m-ar fi cunoscut personal pe mine
Şi totodată visele mele pe care nu puteam să le controlez.
Astfel, am înţeles că eram însemnat deja pentru mormânt.
Şi am tot continuat să mă îngrijorez până când a început tusea,
Şi atunci visele s-au oprit.
Şi de atunci dorm somn fără vise
Aici, pe dealul de lângă râu.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de ieri şi de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în faţa omenirii ca la o confesiune
şi Dumnezeu m-a mângâiat şi m-a învăţat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriaşă
şi se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creşteau aripi de şoim, aripi imense
şi zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
şi nopţile erau diamante negre risipite prin deşerturi
cu ele am scris poeme în piatră şi-n nisip
cu ele am învăţat sa decupez culorile
şi să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp creşte în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea să iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu ştie cât mă doare
cât aş vrea să slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi năşteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era aşternut
şi plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârşită declaraţie de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
şi poveşti de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduieşte prin lume
aleragă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveştile se vor scrie din nou cu sânge şi lumină
direct pe sufletul şi pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineţi fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de Alina Beatrice Chesca (23 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de ieri şi de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în faţa omenirii ca la o confesiune
şi Dumnezeu m-a mângâiat şi m-a învăţat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriaşă
şi se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creşteau aripi de şoim, aripi imense
şi zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
şi nopţile erau diamante negre risipite prin deşerturi
cu ele am scris poeme în piatră şi-n nisip
cu ele am învăţat sa decupez culorile
şi să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp creşte în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea să iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu ştie cât mă doare
cât aş vrea să slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi năşteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era aşternut
şi plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârşită declaraţie de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
şi poveşti de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduieşte prin lume
aleargă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveştile se vor scrie din nou cu sânge şi lumină
direct pe sufletul şi pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineţi fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de Alina Beatrice Chesca (31 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Shiraz

oamenii obişnuiau să intre în viaţa mea şi să-mi spună
că le plac cine ştie ce cărţi clasice sau că
nu-şi mai amintesc titlurile sau, în loc de cărţi, îmi spuneau
că le plac filme precum star wars sau naşul sau altele
plictisitoare

probabil că din acest motiv toţi au rămas blocaţi într-un trecut forever
poate că acesta e motivul pentru care toate contururile lor se estompează odată cu atâţia
şi atâţia ani

apoi ai venit tu şi mi-ai povestit despre cartea aceea din toate timpurile apoi eu am mers pe străzi şi-am mers gândindu-mă în ce fel
conturul tău e plin de aceste cuvinte, gândindu-mă
cum ar putea fi un om, un bărbat a cărui carte preferată e aceea care începe cu
oglinzile sunt umplute cu oameni

atunci ţi-am spus, imaginează-ţi toate acele oglindiri ale tuturor acelor oameni
privindu-te, iar tu
privind la alţii străini
tu cel rămas în interiorul atâtor şi atâtor oglinzi
din cine ştie ce locuri uitate
apoi imaginează-ţi o carte întreagă despre acei oameni

o carte despre noi

de ceva vreme îmi plăcea cuvântul muntazir
în urdu înseamnă cel care aşteaptă

apoi ai venit tu şi a început să îmi placă numele tău
apoi am aflat că numele tău
înseamnă cel care aduce lumina

iar acesta e primul poem pentru tine

poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem în cădere

lumea mea e un loc străin în care bucăţi mici de soare
se suprapun / dau naştere

fiecărei zile cu teamă

strabism necesar pentru a nu vedea exact ce se întâmplâ

suntem relee care captează undele primitive ale universului

când a început totul?

lumină albă pe câmpuri verzi/ asta vedem
acum când a venit primăvara

şi nu ştim ce să facem cu libertatea

preferăm să cădem mai departe / în spaţii uriaşe / în largile spaţii corporatiste

în rest o lumină sepia care devorează totul acum când

//

plouă ca şi când stau în faţa unui pluton de execuţie

iar gloanţele sunt picăturile de ploaie care ascund

toate mirările/ toate fricile mele / o să cad jos scormonind pământul rece

frunzele vor fi patul meu de moarte

plouă / iar realitatea e mai aproape decât un vis

în care beau o cafea caldă în faţa unui şemineu negru

aceasta este iluzia lucrurilor transformate subtil în ceea ce îţi doreşti

când de fapt

peste tot sunt cadavre şi cadavre / aici la marginea oraşului

unde plouă iar fricile nu vor să moară.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dată când s-au văzut a fost cu ocazia unei nunţi din oraşul lor, la care Celine era invitată ca domnişoară de onoare. Îmbrăcată cu o rochie simplă, de culoarea pudrei, cu părul lăsat în voie pe spate, în care se odihneau flori de câmp împletite într-o coroniţă şi cu ochii îmbujoraţi, părea coborâtă din tablourile lui Botticelli. I-a zâmbit când l-a zărit şi cu o mână, fluturând în aer, l-a salutat, iar când Lukas s-a apropiat şi a rugat-o să se aşeze la masă, lângă el, s-a încurcat, răspunzându-i, emoţionată, că acceptă bucuroasă să fie cavalerul ei la această nuntă. Plină de viaţă, atunci şi acum. Era fascinant! Adolescenta de ieri se transformase într-o veritabilă perlă, frumoasă şi proaspătă ca o briză.

Eugenia Johrend în Pas în doi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nouă, nobililor din Transilvania, nu ne place ideea că rămăşiţele noastre s-ar putea amesteca cu cele ale plebei. La vârsta mea, nu mai caut nici plăcerile, nici bucuriile vieţii, nici strălucirea voluptoasă a soarelui sau licărul tremurului de ape care îi fascinează pe tineri. Nu mai sunt tânăr şi inima mea, după ani mulţi de plâns morţii, nu mai este înclinată către veselie. În plus, şi zidurile castelului meu s-au prăbuşit; e năpădit de umbre, iar vântul suflă rece prin ferestre şi printre creneluri. Îmi plac întunecimea şi umbra, de cele mai multe ori prefer să stau singur cu gândurile mele atunci când nu sunt obligat să ies în lume.

citat celebru din romanul Dracula de Bram Stoker (1897), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O piatră pe suflet

îşi spăla mâinile prea des
ca şi cum ar vrea să înlăture
o vinovăţie
mătura de trei ori pe zi în faţa uşii
iar foşnetul măturii îi părea cântatul
cocoşilor lui petru
ştergea cu spirt tocurile ferestrelor
sticla lor lăsând-o
cu pete bătrâne de praf şi grăsime
la înălţimea anume
urma unui nas lipit
mereu în acelaşi punct
poarta între lumi neîndeajuns de paralele
în copacul din faţa casei
atârnau o mulţime de prăştii
semn că trecuse pe acolo o copilărie
plină de păsări
motivul pentru care
orice speranţă ştie acum zborul doar static
şi toate astea
până astăzi
când
s-a oprit apa
s-a oprit aerul
s-a oprit muşchiul feţei într-o expresie
ca atunci când se moare de râs
mâinile începu să dea din aripi şi
să zboare de-adevăratelea
ca din praştie ţâşni
piatra de pe suflet
izbi cu putere direct
în geamul lui Dumnezeu

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visam în secret ca într-o bună zi să escaladez şi eu Everestul; mai bine de o decadă aceasta a fost una dintre dorinţele mele arzătoare. Când aveam douăzeci şi ceva de ani, alpinismul era totul pentru mine - aproape nimic altceva nu mă mai interesa. Escaladarea unui vârf era ceva tangibil, imuabil, concret. Pericolele iminente îi dădeau acestei activităţi un scop precis, care lipsea cu desăvârşire din viaţa mea. Mă încânta noua perspectivă care reieşea din răsturnarea la nesfârşit a planului obişnuit al existenţei.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Controversă

cum îţi spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
şi-au râs de mine neîntrerupt
ori s-au urinat din înaltul lor
peste ochii ce abia îi luminasem puţin
mai bine deschide-mi fereastra albă la cer
să-mi închipui că zbor
sau că plec acasă definitiv

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
"Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie"
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole şi amare
până reuşeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
şi că mai exist şi aşa
neîndemânatic,
exilat ca o urmă într-o fantă
sau o cută de timp
ca şi cum propria-mi umbră strălucind
la balul feeric cu gâze şi lumini

îmi amintesc cum umbra
mă căra cu disperare în spate
şi cum se împleticea
sub greutatea neputinţei mele
şi cum deja nu mai eram tânăr
şi mă nelinişteam ori mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viaţa
apoi o luam de la capăt
cu aceeaşi înverşunare

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh inutil
adormit în vechi laboratoare
ori adunând lumină în propria-mi închisoare
multă lumină şi multă splendoare
şi cum plouă în inima mea
sau cum mă rog morţii
draga mea moarte
te rog să nu mă laşi singur
în viaţa asta niciodată

apoi tu dispari şi numai ştiu
nimic despre noi
nu mai am veste
şi cum îţi spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în oraşul meu prea târziu mult prea târziu
mi-am intuit infirmitatea de om orb
plin de întuneric în întuneric
şi cu cravata frumos înnodată la gât

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem pentru Ylo

Basmul tău, cu elefantul, şi cu apa lui cu noroi,
ciudăţenia lui molcomă,
este deja
într-o carte, cu multe desene scrijelite cu mâna stângă
şi cu sunete de pian printre slove
copiii sigur vor bate din palme
şi vor gânguri
cu stele deasupra
pentru că basmul tău este nemuritor
iar elefantul
un animal pe placul copiilor
dacă eu spun totul, acum,
în noroi, acoperit pe jumătate de mâl,
elefantul este foarte sătul, este şi flămând,
este doar o tipologie a coşmarurilor tale nevinovate,
ori poate elefantul tău nici nu există
nici măcar ca idee,
ci a coborât, pântecos, dintr-o fotografie,
poate eşti tu,
sau nu,
poate este un alt elefant,
el îmi pofteşte lumea şi cireşele, pe care, cu mânuţa mea, le-am adunat,
dar tot felul de sărăciri,
şi de neînţelegeri,
colcăie, încă, de pildă, în gândul ei, mustul acela prea dulce,
de mică, nu este obişnuită cu vinul,
este doar,
gustul de toamnă
şi bogăţia picioarelor Lui,
acum, nu s-ar făcea, niciodată, vin pentru nunta miresei
căci El nu s-a mai înapoiat, niciodată, în ţinutul acela
ori la ţinătorii aceia de nuntă, care L-au chemat.

Viile sunt foarte dulci, de fapt, în anul acesta,
dar eu nu am poftit, niciodată, fără rost,
la prea mult vin,
rândurile cu mosc şi de smirnă
sunt cu două mii
de ani
mai bătrâne
iar de El îmi amintesc, astăzi, toate veacurile.
în Caana Galileii, o mireasă Îl aşteaptă să intre,
la nuntă,
după 2000 de ani, încă, pe pământ, şi oalele sunt pline cu apă curată
şi nu e, aici, nicio altă minune, ca să le răstoarne;
e, în schimb, atât de multă lumină în cer...
şi de stele...
Îi este, pesemne, foarte milă de stele...
Sunt ca nişte ulcioare cu apă...
În ele, pune Dumnezeu niţică sare, şi lacrimi amare, şi un izvor,
şi, atunci, ele cresc...

Uneori, credeţi-mă, înţelepciunea luminii este o grădină
violet şi cu roşu
să mai zăbovim, aşadar, mult prea departe de lume!

animaţia unui bărbat care îmbrăţişează o femeie foarte simplă
sunt desene, iubiri şi culori,
ori copaci, purtători de culoare,
ai nevoie de stele, ori de vin,
ori de arătarea butoaielor,
când îi mângâi, femeii, obrajii?

Acesta este discursul copilei Ylo, de foarte mult timp te aştepta să apari,
vei veni, să apuci să mănânci din cireşele ei,
căci sunt bune şi dulci, iar, miercuri, vor bătea toate clopotele
coşul de răchită va cădea, atunci, pe jos, deşertat
limitele fericirilor pot fi depăşite, într-o dimineaţă.
căci
acum este seară, târziu,
şi nu noaptea se coc cireşele, pe creanga copacului
este doar un avatar cu cireşe
ylo
ylo
pânza pe care am pictat cireşul este binecuvântată şi acuarela
s-a aşezat minunat
deşi aceea care pictează, abia desluşeşte, tuşele care trebuiesc să apară;

Şi ea este, desigur, foarte tânără
nu are nevoie
decât ca o croitoreasă să îi taie drumul prin lume ca printr-o pânză de mătase foarte simplă şi scumpă
şi
pe deplin, desluşită
să se lucreze, prin pânză, cu foarfeca ei, mai departe,
şi,
din lume, să iese, desigur, o rochiţă frumoasă şi simplă,
un semi-voal,

un destin.

În ierburi, se trezesc, acum, greierii, cu viorile picioarelor,
cu câteva oceane, cu un poem şi cu păsări foarte frumoase deasupra
şi cu multe stele
care nu vor mai muri niciodată

nici basmele nopţii

este o (mândră) ondulare cu stele.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să negi sau să închizi ochii în faţa defectelor tale nu le va face să dispară. Doar struţul crede că dacă bagă capul în nisip nimeni nu îl vede. Acest concept ne spune că trăsăturile care ne provoacă o reacţie negativă atunci când le vedem la alţii, le avem într-o formă mai directă sau subtilă, în noi. Merită să gândeşti aşa doar prin prisma faptului că ajungi să îţi pui întrebări legate de tine atunci când te enervează trăsăturile altor persoane. Este amuzant să vezi un om care îl ceartă pe altul pentru că e leneş şi nu face nimic cu viaţa lui doar ca să te uiţi mai atent la viaţa celui care ceartă şi să vezi că şi el este într-o perioadă "nu foarte productivă" a vieţii lui. Şi-a recunoscut propria lene şi îl ceartă pe celălalt pentru că este MULT mai simplu să vezi la altul ce ai în tine decât să te priveşti pe tine. De aici vorba românească, "în loc să vezi paiul din ochiul altuia, mai bine să vezi bârna din ochiul tău." Ce facem de fapt, atunci când îi certăm pe alţii? de obicei ne certăm propriile trăsături pe care nu ni le recunoaştem.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem ultragiant

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptare şi aproape fără voia mea.
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.

Într-o seară am rătăcit singur pe străzi şi când m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.

Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nicio poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape pe pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă.

Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a prefăcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile
Aici eram numai eu cu servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jaretiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lingeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

poezie celebră de Geo Bogza din Poemul invectivă (1933)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, aşa cum Eva s-a născut din coasta lui Adam, o femeie se năştea, în timp ce dormeam, dintr-o poziţie greşită a coapsei mele. Alcătuită din plăcerea pe care eram pe punctul să o gust, îmi închipuiam că ea era cea care mi-o oferea. Trupul meu, ce simţea în al ei propria-mi căldură, voia să se unească cu el, şi mă trezeam. Ceilalţi oameni îmi apăreau ca foarte îndepărtaţi, pe lângă această femeie pe care o părăsisem abia cu câteva clipe în urmă; obrazul îmi era cald încă de sărutarea-i, trupul meu simţea încă greutatea trupului ei. Dacă, aşa cum se întâmpla uneori, avea trăsăturile unei femei pe care o cunoscusem în viaţă, trebuia să mă dăruiesc pe de-a-ntregul acestui scop: să o regăsesc, ca aceia care pleacă în călătorie pentru a vedea cu ochii lor o cetate dorită şi îşi închipuie că poţi gusta într-o realitate farmecul visului.

Marcel Proust în În căutarea timpului pierdut
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Onorabilul Henry Bennet

Niciodată nu mi-a trecut prin cap,
Până în ziua când eram aproape de sfârşit,
Că Jenny îmi dorea, cu inimă plină de ură, moartea.
Eu aveam şaptezeci de ani, ea treizeci şi cinci;
Ajunsesem o umbră de om încercând să-mi îndeplinesc datoria de soţ
Faţă de Jenny, Jenny cea roză şi plină de viaţă.
Dar toată înţelepciunea şi rafinamentul minţii mele,
O lăsau, de fapt, rece.
Mai mereu pomenea de forţa uriaşă
A lui Willard Shafer, şi despre nemaipomenitul fel
În care odată, la Georgie Kirby's,
A scos singur o maşină din şanţ

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea, un fluture alb

vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea devreme
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
dintr-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie

de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...

acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...

pielea îi mirosea a fum

stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...

şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

poezie de Teodor Dume din Carte: moartea, un fluture alb. Editura: Pim Iaşi
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin 1885, alcoolul a făcut ravagii enorme printre indieni, iar rezistenţa pe care o opuneau armatei federale devine din ce în ce mai slabă. Temându-se de ce-i mai rău, Luino se hotărăşte să dispară de prin acele locuri; înainte însă de a dispărea, îi încredinţează lui Van Haeren un carnet pe care acesta nu se grăbeşte să-l citească. El însuşi petrece ani mulţi în America Latină, unde, după cât se pare (el n-o spune explicit), e angrenat tot în comerţul cu arme, ocupaţie primejdioasă ce-l duce o dată până la spânzurătoare. Scăpat in extremis, e sărac şi bolnav, într-atât încât credeam că sfârşitul îmi era aproape şi nu m-am rugat lui Dumnezeu să-l mai lungească, pentru că văzusem tot ce era de văzut până la vârsta de treizeci şi şase de ani şi fusesem primit şi în aşternuturile regilor şi în paiele sărmanilor şi-mi trecuseră prin mână averi şi le câştigasem sau le pierdusem şi era acelaşi lucru.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini şi nelumini

Nu ştiu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniţi începând de astăzi
infinitul, ştii. încape şi într-o ghindă.
Molecular
şi mai
jos
de atom
În raţii multiple.
Apoi, cum să nu-l ţină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare şi liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
şi al tău este foarte frumos şi adânc sub un ochi de demult care încă priveşte
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească şi pe mine - îţi zic
şi mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini şi de afine în ea.
Şi nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca nişte evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte şi cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, şi n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară şi ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!