Blestemul

Scandat pe drumul vremii copita lui răsună,
Umplură tot pământul fugarii semizei...
Dar noaptea câteodată, în nopţile cu lună,
Când fiecare rază e ploaie de scântei,
îndrăgostiţi poeţii, atunci când îi adună
Iubirea sau norocul prin codri vechi de tei,
Zăriră, spun cu groază, în goana ei nebună
Năvala de centauri strângând la piept femei.
Şi blestemul de veacuri pe neamul lor apasă,
Căci zeul, ce tresare în trup de armăsar,
De-a pururea dori-va femeea ca mireasă.
Deşi n-avem potcoava răsunătoare de-aur,
Gonim, o, Zevs, prin lume frumosul în zadar:
în pieptul meu se zbate năprasnic un centaur!

poezie de Ion Pillat din Visări păgâne
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel din urmă centaur

Visasem cel din urmă centaur că eram...
Dormea sub lutul vremii pierdute hippogeea,
Şi, seara, când în treacăt umbream în mers aleea,
Potcoava mea de aur îmi scapără scânteea
Pe care,-n drumul nopţii, sonor o cadenţam.

Cutreieram zadarnic pădurile de brad,
În van cătam poporul stăpân ieri pe câmpie:
Fugeau orbiţi de spaimă cârlanii-n herghelie
Când mă iveam din umbră pe-ntinderea pustie
Sau când, purtat de sete, mă coboram la vad.

Sirena cea din urmă visasem că erai...
Îmi nechezam dorinţa pe ţărmul nalt al mării,
Nebun zdrobeam copita de pietrele cărării
Privind prin valuri roşii în sângele-nserării
Lui Okeanos pradă cum trupul tot ţi-l dai.

poezie de Ion Pillat
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Centaurul

Trei zile-n nemişcare privise stana. Gândul
Nu cuprinsese forma ce pribegea prin haos.
A patra zi deodată simţi că un centaur încătuşat în piatră îl aştepta să vie.
Trei zile visătorul îşi făuri visarea:
Când mângâia cu mâna, când, crud, lovea cu dalta,
Şi tresărea lung piatra atinsă cum tresare
Femeia ce ascunde în sânu-i viitorul.
A şaptea zi prin dafini amurgu-ncet se stinse,
Gemea în umbră visul cu marmură robit,
Şi, falnic, semizeul, mai alb ca spuma mării,
De noapte se desprinse când lună fu-n văzduhuri.
Cutează Creatorul să-nfrunte-a lui făptură
Şi, muritor, măsoară o clipă nemurirea.
Dar iată că se mişcă centaurul, grăieşte:
— "De ce din somnul pietrei m-ai deşteptat, stăpâne?
De ce mi-e strâmtă haina-ţi, de ce mă strânge lutul?
Sunt zeu şi sunt fiinţă deodată. O! durere
De-a şti ce-i nemurirea de mă pătrunde moartea,
De-a şti că nu-i iubire când îmi trăiesc dorinţa.
Ce nu putură zeii sa facă, ai făcut-o:
îngemănarea stranie. Fii blestemat, părinte,
De cel dintâi centaur!" Dar glasul i se frânse,
Şi, nechezând sălbatic, porni în larg de lume.

poezie de Ion Pillat din Visări păgâne
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fugă de centauri

Coboară povârnişul, cu coamele în vânt,
Centaurii. Văzduhul prin văi prelung răsună
De zgomotul copitei lovite de pământ.

Dar neamul, izgonitul, în herghelii s-adună —
îşi potoleşte goana pe ţărmul nalt şi frânt,
Privind la valul mării rostogolit pe dună.

Poseidon doar mai este pe mări nemuritor,
Din nai de mult nu cântă satirul pe câmpie
Şi nimfa n-o mai afli în ape de izvor.

Se risipiră zeii. Dar groaznic azi învie în
cele două piepturi al morţii crud fior,
Şi spaima-i biciuieşte prin liniştea pustie.

Pe stânca goală vine un tropot neînfrânt,
Cu umbra se întinde şi-l creşte înserarea...
Nebuni îşi încordează puternicul avânt

Centaurii. — Se-nalţă, ieşind din lună-n zarea
Apusului, vestindu-l şi veşnicul mormânt,
Un armăsar, întâiul, tăindu-le cărarea.

poezie de Ion Pillat
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis şi centauri

Am văzut în vis întinderi adumbrite de castani,
Ziduri vechi de piatră-n pietre dărâmate ani cu ani,
Iederă de ele prinsă şi de-a lungul lor de strajă
Brazi înalţi. Pe iarba deasă stăm culcat atins de vrajă,
Ascultând povestea apei săltăreţe de pe prund.
Tu, tăcută, de grumazu-mi aduceai un braţ rotund.
"De-un trecut ce nu-i al nostru îţi aduci aminte oare?"
Te-ntrebai — şi plete, plete ca un râu stropit cu soare,
Am simţit pe-obraz, pe frunte părul tău adus de vânt...
Şi spre seară când pe pajişti e o pace de mormânt,
Urmărind poteca strâmtă ce se pierde prin livadă,
Cerbi în cârd veniţi din codri s-au oprit miraţi si vadă
Sub salcâmul nins de floare doi străini în ţara lor,
Şi când luna de pe dealuri, ca un arc de vânător,
S-a-ndoit pe cer, şi ceaţa se lăsă prin crâng fâşii —
Se ivi ieşind din umbră şi din vremile pustii,
Alb, mai alb ca spuma mării, cu copitele de aur,
Izvorând din întuneric, rând pe rând, câte-un centaur!

poezie de Ion Pillat din Visări păgâne
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am tot strigat

Am tot strigat, — de când tot strig
îmi e şi greu să tot mai spun
dar strig, căci ştiu că vine ziua
să ştiţi că n-am fost eu nebun.
Am tot chemat, — de când tot chem
şi ură poate că-mi purtaţi
dar chem, căci ştiu că vine ziua,
când veţi striga înspăimântaţi.

Am tot mustrat, — de când tot mustru
e tot mai gol în jurul meu
dar tot nu tac, căci vine ziua
cu blestemul lui Dumnezeu.

Am tot venit — şi tot mai vin
să spun că încă mai e har
să spun, căci ştiu că vine ziua
cu plâns şi ţipăt în zadar.

Am tot înştiinţat — şi mai
răbdaţi-mi să vă-nştiinţez
căci ştiu ce-aproape este ziua
cu-nfricoşatul morţii crez.

Veţi face şi-acum tot ce vreţi,
cum aţi făcut şi pân-acum
dar scumpul mântuirii preţ
amar se va plăti cu scrum.

poezie de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vedeni

Ca ieri izvorul curge în amfora de lut,
Dar azi, pe malul apei, altarele Dianii
Se prăbuşe-n ciorchine de bozii, iar castanii
Podoaba şi-o dezbrăcă pe templul decăzut.

Ca ieri izvorul curge, dar unde mai sunt anii
Când satirul, glumeţul, şi faunul tăcut,
Veneau să-şi cânte-n trestii un dor necunoscut
Şi urmă de copită în crâng lăsau silvanii?

Poteca e pustie şi vremea depărtată
A zeilor din timpul cu visuri legendare —
Dar noaptea cel din urmă centaur, câteodată,

Din codri plini de freamăt ieşind nemuritor,
Cu două piepturi albe sub luciul lunii, pare
Un bust uitat de veacuri pe-un soclu mişcător.

poezie de Ion Pillat
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zadar îi este truda

Omul face treabă bună,
dar şi mult greşeşte.
Cât trăieşte tot adună,
dar şi risipeşte.

Adună lucruri fel de fel.
Adună şi fapte bune.
Dar nimic nu ia cu el,
când pleacă din astă lume.

În zadar îi este truda.
În zadar a adunat.
Când îşi bagă coada Iuda,
timpul lui a expirat,

poezie de Dumitru Delcă (12 octombrie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru îndrăgostiţi

Pierduţi în nopţi cu plină lună,
Mereu ţinânu-se de mână,
Sub ploi de vis, prin ploi de tei,
Îndrăgostiţi trec pe alei.
Doar luna-şi varsă în tăcere,
Deasupra lor, aleasa miere
Pe când în suflet li se zbate
Un tainic univers de şoapte.

Pierduţi în nopţi cu plină lună,
Cu lira sufletului, până
În neuitatele tăceri,
Se-ascund şi azi, la fel ca ieri.
Precum un talisman, sărutul,
Încununează începutul.
Cuminţi, sub dulci îmbrăţişări,
Vor fi-mpreună până-n zori.

Mereu ţinându-se de mână,
Cântul iubirilor îngână
Pe bănci de lemn pictate-n gri...
Numai bătaia inimii
Se-aude grav şi sacadat.
Atâţia tineri s-au plimbat
Pe sub coroanele de tei...
Pe bancă, au rămas doar ei.

Sub ploi de vis, prin ploi de tei,
Vor trece pruncii lor, ca ei.
Perechi de-ndrăgostiţi cuminţi,
Mereu la fel de fericiţi.
Cântec de flaut trece-n noapte...
Cad flori de tei îmbrăţişate,
Mai suflă vântul şi... tresar,
Apoi, la tâmplele de jar,

Îndrăgostiţi trec pe alei...
Poete, vino dacă vrei!
Pictează fericirea-n vers!
Nectarul vieţii l-ai cules?
Priveşte-l, ia-l din ochii lor!
Un roi de fluturi trece-n zbor –
O zbatere de gene, poate,
În rest tăcere... lună... noapte.

Doar luna-şi varsă în tăcere
Ploi de dorinţi şi visul cerne
Lumina-n muguri de cenuşă...
Deschide-a sufletului uşă!
Nu-nnoura cu lacrimi azi
Coroanele de jad din brazi,
Ci lasă-i cale să coboare
Precum un râu, spre teiu-n floare.

Deasupra lor aleasă miere
Îşi varsă laptele de stele.
Pe bancă văd dormind cuminţi
Însângeraţi de-a lor dorinţi,
Doi tineri blonzi... Stau mână-n mână
Şi rodul dragostei adună.
Deodată-i lumea tei în floare
Şi plouă flori de tei din soare.

Pe când în suflet li se zbate
Un fluture pribeag de şoapte
Pe banca de sub tei se-aşează
Şi ca un prunc firav visează.
La tâmple râuri de argint
Se scurg... Tu nu ai socotit:
Întoarce-ţi-vă amâdoi,
Sub teiu-n floare, numai voi.

Un tainic univers de şoapte,
Clepsidra cioburilor sparte,
Zarea tăiată în felii,
Timpul din care nu mai vii,
Lumină şi întunecare
Şi lacrimă şi întristare,
Vor fi doar amintiri cândva,
Iar teiul... nu va exista.

Un tainic univers de şoapte,
Pe când în suflet li se zbate
Deasupra lor, aleasa miere,
Doar luna-şi varsă în tăcere.
Îndrăgostiţi trec pe alei
Sub ploi de vis, prin ploi de tei,
Mereu ţinându-se de mână,
Pierduţi în nopţi cu plină lună.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renaştere

În zgomot de potcoavă şi freamăt de stejar,
Centaurii din noapte se nasc în herghelii.
Mă înfrăţesc cu ele cărărilor pustii:
Prin ramuri îndoite luceferii transpar,
Iar sunetul copitei pe frunze argintii
Răzbate cu putere, înăbuşit şi rar.

Nebuni de nemurire gonim prin codrul sfânt,
Pribegi prin ţări de umbră şi goluri de lumină.
Pe valuri de verdeaţă se-nalţă luna plină;
Văpaia ei urmează sălbaticul avânt.
Deodată mă simt slobod. Gândirea mea străină
O leapăd, mă cutremur ca un copac în vânt.

Pricep tot ce nechează iubitul meu popor.
Mărire ţie, Zeus, al veşniciei faur!
Azi unul sunt, de-un sânge, cu aprigul centaur
Colind pădurea largă cu el rătăcitor —
Iar noaptea, pe sub bolta de stele şi de laur,
Pornim fără mişcare cu râul mişcător.

poezie de Ion Pillat din Visări păgâne
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă păgână

Îndură-te, părinte, şi dă-ne alt idol!
Frământă iarăşi lutul şi fă-te iarăşi faur!
Din nou pe noi domnească încununat cu laur
Prin codri fără margini sălbaticul centaur
Şi mândrul neam colinde planeta pân' la Pol.

Iar dacă semizeul din ţarină nu-nvie
Şi herghelii fugare din moarte nu se rup,
îmbracă-ne dorinţa, stăpâne, cu alt trup.
Mai bine prăzi de vultur, vânat gonit de lup —
Dar scapă-ne pământul de-a omului urgie.

Tiranul şchiop, copilul maimuţelor, să piară.
Să vie urşii haită prin rariştea de brad,
Încet să-şi mâne zimbrul cirezile la vad,
Şi, stoluri, pe deasupra gheţarilor ce scad,
Condorii să rotească, ţinând în a lor gheară

Mânjit şi plin de sânge pe cel din urmă om.
Tăcerea să sporească pe şesuri ca o mare,
Cetăţile zidite să se cufunde-n zare,
Şi singur câte-un răget de fiară-n înserare
Să urce ca o rugă spre-al cerurilor dom...

poezie clasică de Ion Pillat
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La margini de vis

Ce şoapte se-aud, ce nelinişti apasă
Un suflet de fată-într-un vis giuvaer?
Nu-s stelele care clipesc cu mister,
Nici îngeri din Raiul ce-l vrem a fi casă!

Spun şoaptele tainic că îi vor trimite
În mijloc de noapte, la cap să îi stea,
Dorit Făt Frumosul, pe-o rază de Stea,
Sus pe un cal alb şi scântei la copite.

*Cu mâna lui, fruntea să-ţi şteargă de ape...
Eşti singură fără iubit şi ţi-e greu;
Te lasă-îmbrăcată-n al lui curcubeu,
Vrea setea de dragoste să ţi-o adape!! *

Trezindu-se fata pe bună dreptate,
Închide fereastra şi uşa la fel...
Chiar stinge lumina să n-o vadă EL
Şi astfel fug nopţile nenumărate.

Curând dimineaţa, oglinda-i arată
Ce-aprinse săruturi pe gât, El i-a dat...
Şi buzele-i spun ce n-au spus vreodat*
Da, fată nebună, ai fost sărutată!

În noaptea trecută visarea-i fu lungă,
Când întârziară şi zorii de zi...
De-atuncea se-întreabă de El, unde-o fi?
Şi-n seri ce urmează, mai ştie să-ajungă??

poezie de Mircea Coros
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Goana

O vale apune iar alta dispare în goana nebună a trenului meu.
Mă uit pe fereastră, mă cufund în visare.
Trenul goneşte! Doar el, nu şi eu!
Dar trenul opreşte.
Se suspendă o clipă în goana nebună în care-a pornit.
Iar scurta secundă tot moare şi-nvie,
Oprirea-i se scurge pe veşnicul drum.
O roata n-i viaţa, şi-o mişcare eternă,
Un crâmpei, cugetare transformată în scrum.
Mai iute ca trenul îmi zboară şi gîndul
Şi cuprinde-ntr-o clipă viitor şi trecut.
Un artist ce pe loc îmi pictează o lume.
O lume ce este, sau o lume ce veşnic
el nicicând n-a ştiut.
O lume apune iar alta dispare în goana nebună a gîndului meu.
Mă uit pe fereastră, mă trezesc din visare.
Trenul opreşte! Doar el, nu şi eu!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos din tei

— "Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută eşti, copilă,
Din nevrednică iubire,

Mâni în schit la sfânta Ana
Vei găsi la cel din stele Mângâierea vieţii tale,
Mântuirea feţei mele."

— "Nu voi, tată, să usuce
Al meu suflet tânăr, vesel:
Eu iubesc vânatul, jocul;
Traiul lumii alţii lese-l.

Nu voi părul să mi-l taie,
Ce-mi ajunge la călcâie,
Să orbesc cetind pe carte
În fum vânăt de tămâie."

— "Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
Las' de-a lumii orice gând,
Mâni în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechi şi sfânt."

Ea aude — plânge. Parcă
Îi venea să plece-n lume,
Dusă de pustie gânduri
Şi de-un dor fără de nume.

Şi plângând înfrână calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mândra coamă
Şi plângând îi pune şeaua.

S-avântă pe el şi pleacă,
Păru-n vânturi, capu-n piept,
Nu se uită înainte-i
Nu priveşte îndărăpt.

Pe cărări pierdute-n vale
Merge-n codri făr' de capăt,
Când a serei raze roşii
Asfinţind din ceruri scapăt.

Umbra-n codri ici şi colo
Fulgerează de lumine...
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Şi prin murmur de albine;

În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt şi vechi,
Unde-izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi.

De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.

Cu ochi mari la ea se uită,
Plini de vis, duioşi plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Şi la şold un corn de-argint.

Şi-ncepu încet să sune,
Fermecat şi dureros —
Inima-i creştea de dorul
Al străinului frumos.

Părul lui i-atinge părul,
Şi atunci c-obrazul roş
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuvioşi.

Iar pe buze-i trece-un zâmbet
Înecat, fermecător,
Care gur-abia-i deschide,
Cea uscată de amor.

Când cu totului răpită
Se-ndoi spre el din şele,
El înceată din cântare
Şi-i grăi cu grai de jele,

Ş-o cuprinde de călare —
Ea se apără c-o mână,
Însă totuşi lui se lasă,
Simte inima că-i plină.

Şi pe umărul lui cade
Al ei cap cu faţa-n sus;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privea cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzeşte melancolic
A lor suflet îmbătat.

Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă, Zugrăveşte umbre negre
Pe câmp alb ca de zăpadă.

Şi mereu ea le lungeşte,
Şi urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viaţa lor pierdută.

La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.

poezie clasică de Mihai Eminescu (1 februarie 1875)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când plouă

Am adunat în palmă clipe minunate
Din anii care repede au mai trecut
În nopţile senine cu lună plină sidefate
Cu fire de iubire pe suflet le am cusut

Mi-ai apărut treceai usor printr un vis
Tu nu ai vrut să-mi tulburi somnul
Te-am zărit cu ochii închisi prin iris
Erai timpul tu să-mi veghezi somnul

În fiecare clipă simt parfumul tău de tei
În cameră si-n aerul ce mă-nconjoară
Te rog să vii în fiecare seară dacă vrei
Paşii tăi răsună ca o melodie la vioară

Asi vreau să ne întâlnim în zori de ziuă
La răsărit de soare prin val în mare
Un geamăt visul meu e rupt în două
Strigă valurile aruncă spumă în zare

Înot în apa rece adâncă sau în rouă
Văd înger frumos cu chipi luminos
Să ne-ntâlnim atunci când plouă
Unească-se cu lacrima cerul frumos

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de anii ce-au trecut

Mi-e dor de timpul petrecut
Cu tine-n zi, cu tine-n noapte,
O! Doamne, repede a trecut..!
Mi-e dor de tot, mi-e dor de toate....!

Mi-e dor de nopţile cu ploi,
Mi-e dor de nopţile de vară,
Mi-e dor de tine şi de noi
Când ne plimbam prin ploaie afară...!

Mi-e dor de paşii ce-i făceam
Prin parc, ţinîndu-ne de mână.
Şi cu ce foc ne sărutam
Pe bancă-n parc, sub clar de lună....!

De mijlocel eu te strîngeam,
Cu foc şi patimă fierbinte,
Când gura ta o sărutam
Uităm de trup, uităm de minte...!

Mi-e dor de anii tinereţii noastre,
Când prea departe ne era sfârşitul.
Te luam în braţe, te purtam spre astre
Eram noi doi şi-n zare, infinitul...!

Dar anii au trecut, ca ploaia şi ca vîntul
S-au dus frumoşii ani ai tinereţii.
Nu vom putea împăraţi pământul
Dar ne-om iubi, pân' la sfîrşitul vieţii...!!!

poezie de Florea Janţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Început...

Infern sau paradis, nu ştiu cum să-l numesc...
Mi-o spun în gând de fiecare dată,
Când las în urmă tot ce-i "nebunesc"
Şi părăsesc această lume fermecată!

Această lume, creată împreună
Şi despre care, ştim doar noi.
Această lume, atât de "nebună",
Unde ne refugiem când nu mai vrem să ştim de voi.

Este o lume magică, dar totodată,
Atât de egoistă; poate chiar pătată.
Căci doar pentru un singur scop a fost creată:
Să transformăm "inevitabilul" în artă.

Şi deşi suntem doi, în lumea noastră,
Cuvântul "noi", devine singular!
Ca să-nţelegi cât e de extraordinară
Pasiunea, când e sentimentul clar.

Păcat că suntem nevoiţi,
Să ţinem totul numai pentru noi.
Doar nu credeaţi că suntem diferiţi
Când vine vorba de-al vostru "noroi".

Nu, nicidecum! Doar nu degeaba
Am ales drumul cel mai rău privit!
Drumul, în care nu e simplă "treaba",
Dar cu finalul cel mai fericit!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin (2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecea condorul

Mini-fabulă

Se stinge chiar condorul de foame, câteodată,
Vegheat pe culmi semeţe de-a soarelui lumină,
Dar nu s-a pomenit în lume, niciodată,
Ca el să îşi dispute porumbul... cu-o găină!

Morala

Asemeni, printre oameni sunt genii, aripaţi,
În turnul lor de fildeş, oblăduiţi de zei,
Ce-mping prin veacuri lumea – titanii nepătaţi
De bârfe, de sudalme sau vrajbe de pigmei!

poezie de Petre Ion Florin Vasilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clopot

Ne va lăsa iubirea mea, iubirea ta...
O, clopot trist, profetizând cu glas de Crist.

Mă doare-un gând: nu pe-al meu rug va fi plăpând
Al tău trup sfânt, pecetluit şi neînfrânt.

Iubita mea, cu anii ne vom uita...
Acuma vii, iluzii s-or mai veşteji.

Domol, ce val sentimental te va juca,
Când prin uitări şi înnoptări voi ancora?...

poezie clasică de Ion Pillat
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumosul e un frumos ce trăieşte de-a pururea, ce nu se naşte şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i într-o privinţă frumos, într-alta urât; câteodată da, alteori nu; pentru unii da, pentru alţii nu. Frumos ce nu se-nfăţişează cu faţa, cu braţe sau cu alte întruchipări trupeşti, frumos ce nu-i cutare gând, cutare ştiinţă; ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decât sine; nu rezidă într-un vieţuitor, în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rămâne el însuşi pentru sine, pururea identic sieşi ca fiind un singur chip; frumos din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos, fără ca prin apariţia şi dispariţia obiectelor frumoase, el să sporească, să se micşoreze ori să îndure o cât de mică ştirbire.

Platon în Simpozion
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul lunii

Deşi pe cer e-aceeaşi lună -
Dar unde e cea de-altădată?
Minciuna vieţii ce mă-mbată -
E azi o altfel de minciună.

Ca şi atunci, duios răsună
Cavale-n noaptea înstelată,
Şi-n cer zâmbeşte-aceeaşi lună -
Dar unde e cea de-altădată?

A ei lumină argintată
Cu roze albe mă-ncunună,
Şi cântă tot pe vechea strună,
Dar pentru mine e schimbată,
Deşi pe cer e-aceeaşi lună.

rondel celebru de Alexandru Macedonski
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!