Casă cu cerdac

O casă ţărănească cu cerdac...
Un colţ de rai uitat într-un alt veac,
Un rai pierdut, ce astăzi ne-ar fi leac
În liniştea de raiuri care tac.

Un fel de mănăstire cu pridvor...
Doar vântul bate toaca în obor,
Şi-n ea plânge un sat întreg de dor,
Şi satul parcă e cât un popor.

O poartă arcuită a destin
Peste un car cu boi ce nu mai vin,
Rama icoanei unui neam creştin,
Sărut între pământ şi cer senin.

E lemnul ca pădurea, răcoros,
În piatră cântă râul unduios,
Fântâna pentru apă stă de scos,
Pe-aicea Dumnezeu a mers pe jos.

Pereţii albi şi groşi ca de chilii,
Şi, sub cerdac, gârliciul pivniţii,
Sub borte dorm butoaie razachii
Aicea poţi să mori, că iar învii.

Ne rătăcesc copiii prin străini,
Goniţi de-acasă de-ale noastre vini,
Se rup, prinse de ghete, rădăcini,
Aleargă-n sens invers după ciulini.

Iar noi murim în urma lor lăsând
Izvoarele pe sub fântâni plângând
Ori vreun orfan sărit de peste rând,
Inconştient, în satul gol râzând.

O casă cu cerdac – capăt de drum,
La ea ne-ntoarcem, vrând-nevrând, oricum,
Apă ne-ntoarcem, ori ne-ntoarcem scrum,
Sau poate-n câte-o seară, simplu fum.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se lasă amurgul peste sat

Se lasă amurgul peste sat,
Peste păduri, câmpii, izvoare.
Satul pare un colţ de rai,
Unde veşnic soarele răsare.
Se lasă amurgul peste sat,
Peste casa părintească.
Bătrâna mamă stă cu Dumnezeu la sfat
Şi cu ochii la fereastră.
Se lasă amurgul peste sat,
Peste salcâmi şi tei în floare.
Apare un ţăran pe o cărare,
Părând că duce soarele-n spinare.
Se lasă amurgul peste satul meu natal,
Peste câmpii şi turme de mioare.
Apare luna după deal.
Frumoasă ca o fată mare.

poezie de Vladimir Potlog (21 iunie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

La fântâna părăsită...

La fântâna părăsită
Stă şi plânge-a mea măicuţă
Ar vrea apă ca să bea
Dar... n-o lasă puterea!...

Vacile trec însetate
Cine,, Doamne" să le-adape!??
Au murit din sat... bătrânii
Ruginit lanţul... fântânii...

Pe uliţi câinii mai latră
Când mai zbiară câte-o.. vacă.
Uluci proftite în gard
Una câte una cad...

E îmbătrânit tot satul
Fură unul de la altul.
Nu mai vezi un copilaş
Au fugit toţi la oraş...

Unde-i viaţa de la ţară
Cu traiul de-odinioara,
Çând eram mici cât un fus
Ne jucam toţi... pe ascuns?

Zidul e crăpat la casă
N-ai ce mai pune pe masa!
Geamul de la casă spart
Velinţe rupte pe pat...

Mama stă şi ne aşteaptă
Zi de zi plânge la poartă
Se uită pe drum la vale
Şi plânge mereu cu... jale...

poezie de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă iernilor la sate

Visăm şi azi la sărbători,
La postul mare, la Crăciun,
Un foc în sobă, ori ninsori,
Visăm la zarva de pe drum...
Visăm şi noi la Pluguşor,
La Steaua... la urări visăm,
Când prunci la mama în pridvor,
În poală pruncii ni-i culcăm...

Visăm şi azi la sărbători,
La clopotul vuind a jale,
La zile aspre, cu ninsori,
La ţuică fiartă, la sarmale...
La tâmpla blânzilor bunici
Şi la poveşti, la cozonac.
Ia ţesută cu arnici
Venind din timpul geto-dac.

La postul mare de Crăciun,
Şi-nmiresmatele odăi.
A cozonac, gutui şi fum
Ce se revarsă peste noi.
Nămeţi pe vechiul rezalit
Acopăr tainice istorii
Şi-nsingurat precum un schit,
În ardere, făclii sunt zorii.

Un foc în sobă, ori ninsori –
Frânturi de vis, copilărie,
Ne mai apar în timp, în zori –
O amintire încă vie.
Urciorul într-un loc ciubit,
Postava, strachina din care
Bunicul supa şi-a sorbit...
Masa din lemn, cu trei picioare...

Visăm la zarva de pe drum –
Amnar şi ceas, voal şi făclie
Şi în clepsidră totu-i scrum.
Decât o coală de hârtie
Pe care îngăimam poveşti.
Cuvântul – lacrimă şi clopot.
Copil, aici mă regăseşti,
Sub clipele trecând în ropot.

Visăm şi noi la Pluguşor,
Visăm la "Iarna pe uliţă".
Iar eu, să fiu colindător,
Să-ţi bat, bunico, la portiţă.
Visez să-mi dai colaci şi nuci,
Ori mere, bani şi cozonac...
Acum e satul cuib de cuci
Şi vezi?! Nu îmi mai e pe plac.

La Steaua, la urări visăm...
Suntem la tâmple albi acum,
În sat ne-ntoarcem, aşteptăm...
Şi toţi suntem stingheri... pe drum...
Sub storul sufletului meu
E plâns, dureri, amar şi jale,
Se-aude clopotul vuind...
Bunico,-i glasul dumitale?

Când prunci, la mama în pridvor,
Aleargă s-o sărute,
De tine mamă plâng, mi-e dor
De tâmplele-ţi cărunte...
Mi-e dor de sărutarea ta,
Oh, ce dor mi-e de tine!
Aş vrea să măicuţa mea,
Aici, mereu, cu mine.

În poală pruncii ni-i culcăm –
Un leagăn de iubire
Şi către cer ne înălţăm
Crâmpei de fericire.
Ardentelor dorinţi, copii,
Suntem flamura vieţii,
Ascunşi pe ceruri viorii,
Sub faldurile ceţii.

În poală pruncii ni-i culcăm,
Când prunci, la mama în pridvor,
La Steaua, la urări visăm,
Visăm şi noi la Pluguşor.
Visăm la zarva de pe drum,
Un foc în sobă, ori ninsori,
La postul mare, la Crăciun,
Visăm şi azi la sărbători...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă trecătoare

Azi te-aş plăti, viaţă trecătoare,
Dar nu mai am nici bani în buzunare,
Înşelătoare eşti, precum o apă,
M-ai dus să îţi slujesc la sat, la sapă.
Şi plini de suferinţe, de boli neasemuite,
Smeriţi, ne-ntoarcem faţa, în lacrimi, la morminte.
Din lumea asta nu vom lua nimic.
Moartea ne este doar un simplu click.
Cum am venit, tot astfel vom pleca...
Cu Dumnezeu, când ne vom împăca?!
E viaţa noastră plină de-ncercări,
De boli şi de dureri şi de orori,
De ură şi de cruntă suferinţă.
Dar nu ne-ntoarcem fruntea spre credinţă.
Pe Dumnezeu nu-l vom plăti-n averi.
Oh, ne-au trecut pe rând atâtea seri!
Domnul e răbdător şi ne aşteaptă,
Să ne rugăm, El vine şi ne iartă,
Dar după fapte şi răsplata vine...
Deci roagă-te, fii bun şi blând, creştine!

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străini

Străini suntem la noi în ţară
În casă curte sau pe stradă
Suntem străini şi pe afară
Ca într-un cântec de baladă

Străini suntem şi între noi
Prin astă lume anonimi
Suntem străini doi câte doi
Rătăcitori dar şi nostimi

Străini suntem debusolaţi
Pe drumul vieţii pe trasee
Suntem străini şi printre fraţi
Aicea prin Calea Lactee

Străini suntem din tată-n fiu
Căci aşa ne-ar fi menirea
Suntem străini ca prin pustiu
Şi foarte schimbători cu firea

Străini suntem de când ne ştim
Aici şi-n alte universuri
Suntem străini şi când iubim
În rime albe sau în versuri.

poezie de David Boia (18 februarie 2016)
Adăugat de anca petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea nocturnă

Era o seară tristă
când ai plecat
o ploaie rece umplea strada
şi umbrele nopţii
cădeau peste sat
timpul trece-n goană printre noi
doar gândul mai luminează visul
ca o mângâiere,
cuvintele curg
în marea de tăcere
sub un colţ de cer senin
în necuprinsa zare
deschisă este poarta
paşilor ce vin...
lin se aşează toamna,
frunze legănate-n adieri de vânt
cad peste liniştea nocturnă
legată de destin.

poezie de Maria Ciobotariu (2017)
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niculae

Când zorii zilei se aprind,
Când soarele stă să răsară,
Copiii pornesc colind
Şi la noi pe ulicioară.

Cu urări de sănătate
Ei umblă din casă-n casă.
Cel mic, parcă nu mai poate,
Dar de lăsat, nu se lasă.

Prin troiene de zăpadă
Merge, cade, iar se scoală.
Vrea să intre în ogradă
Cu toţi copiii de şcoală.

După cântec stă la rând
Ca să primească covrigul.
Apoi pleacă fluierând,
Cu curaj înfruntă frigul.

În tot satul a umblat.
Zice că n-a obosit.
Bani şi nuci a căpătat,
E mândru şi fericit.

Spre seară se-ntoarce-acasă
Şi-n căldura din odaie,
Când mama-l cheamă la masă,
Doarme micul Niculae.

poezie de Dumitru Delcă (24 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

în satul cu troiţe

îmi petrec timpul într-o arhitectură sacră
credinţa-n Dumnezeu s-a născut la ţară
ţărani evlavioşi cu Hristos se consacră
păcatele se spală în apă de moară.

în satul cu troiţe mă simt într-un rai
oameni-s vrednici preaslăvesc pământul
vântul cântă pe frunze precum la nai
miri de poveste îşi cinstesc legământul.

ştiu că minunile s-au născut la sat
veşnicia începe cu prima rugăciune
ploile mănoase din cer s-au revărsat
pământul să prospere fără amărăciune.

nu vreau să fie nimeni răvăşit stresat
ca fraţi să se adune oameni la împăcăciune.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima lacrimă

de ce să plâng
când lacrimi curg
tu astăzi pleci
în vremuri reci, târzii şi seci
iubirea între noi s-a aşternut în veci
am împletit în doi suspinul cel dintâi
demult, odată, între noi
astăzi durerea ţipă sugrumată
iubeam atunci, o fată, prima dată
la care porţi să bat acum, îndată,
iubirea noastră este scrum sau poate ferecată
iar cheia am azvârlit-o în cer
în noaptea aceea de beţie
acum adorm în nopţi târzii şi plâng în mine
femeie, eşti cupa de cucută sau doar un vis târziu, trecut, o dulce amăgire
sunt piatră azvârlită într-un colţ de mare
acolo, undeva, în depărtare
eram eu, erai tu
era doar o banală întrebare
păşeşc pe maluri de dor
paşii mă ard şi mă dor
rătăcesc între noi
căutând zadarnic un doi
în amurg, pe ţărmul pustiu
a rămas o piatră ce strigă în gol

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În iarba de pe runc

Priporul rămânea în urma noastră,
pădurea de stejari se ridica pe deal,
iar vântul aduna frunzişu-n creastă
cu melodii scăpate seara din caval.

Poteca strâmtă se-afunda deodată
în umbrele rămase-acolo peste veac
cu întâmplări de povestit în vatră
când vânturile iernii suflă în cerdac.

Te-mbrăţişam la marginea pădurii,
stejarii seculari se legănau uimiţi,
privind mirajele urcând pe nurii
din adâncimea ochilor nedumeriţi.

Când te lăsam din braţe câteodată
mă aduceai-napoi, să te sărut adânc,
dar mă priveai îndată speriată
când te-aşezam în iarba de pe runc.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâcuri, Ed. ePublshers, Bucureşti 2018 (2018)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În iarba de pe runc

Priporul rămânea în urma noastră,
pădurea de stejarii se ridica pe deal,
iar vântul aduna frunzişu-n creastă
cu melodii scăpate seara din caval.

Poteca strâmtă s-afunda deodată
în umbrele rămase-acolo peste veac
cu întâmplări de povestit în vatră
când vânturile iernii suflă în cerdac.

Te-mbrăţişam la marginea pădurii,
stejarii seculari se legănau uimiţi,
privind mirajele urcând pe nurii
din adâncimea ochilor nedumeriţi.

Când te lăsam din braţe câteodată
mă aduceai-napoi, să te sărut adânc,
dar mă priveai îndată speriată
când te-aşezam în iarba de pe runc.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În iarba de pe runc

Priporul rămânea în urma noastră,

pădurea de stejarii se ridica pe deal,

iar vântul aduna frunzişu-n creastă

cu cântece plecate seara din caval.

Poteca strâmtă s-afunda deodată

în umbrele rămase-acolo peste veac

cu întâmplări de povestit în vatră

când vânturile iernii suflă în cerdac.

Te-mbrăţişam la marginea pădurii,

stejarii seculari se legănau uimiţi,

privind mirajele urcând pe nurii

din adâncimea ochilor nedumeriţi.

Când te lăsam din braţe câteodată

mă aduceai-napoi, să te sărut adânc,

dar mă priveai îndată speriată

când te-aşezam în iarba de pe runc.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biserica ruinată

Biserica stă tristă pe golul mal al mării –
O noapte-a fost, cumplită, iar valul revărsat
Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat.
Şi bârne şi cadavre şi semne-ale pierzării
Rămaseră-n amestec prin mucedul nămol
Când apă se retrase lăsând iar câmpul gol.
Când trec corăbierii în dreptul ei, pe mare,
Fac cruce, şi cu vâsla bat apă mai grăbit.
Se joacă vântul jalnic cu clopotul dogit,
Prin spartele ferestre cântând cu disperare.
Amurgul vine roşu, vin gălbenele zori,
Şi noaptea peste lună trec turmele de nori,
Ea stă, tăcutul martur, pe veştedă colină
Umplând singurătatea de spaimă şi fiori...

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa Românilor

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an.
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge
Şi au săpat în stâncă altar de bucurii,
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge
Şi ne frământă doruri în fiecare zi.

Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă,
Pornim cuprinşi de doruri spre tainicul pământ,
Un loc de libertate, un semn de biruinţă,
Să ne cinstim trecutul, aşa cum ei au vrut.
Cenuşa strămoşască mai curge în clepsidră
Şi străluceşte-n ape nisipul sângeriu,
Ne cheamă vatra, vinul şi pâinea aburindă...
Aici, frate române, cu tine vreau să fiu!

Şi sângele ne este nepotolit vulcan...
S-a scurs naintea celor ce-au vrut să vândă ţara
Şi rânduiala vieţii. Trecut-au an cu an...
Prin ierni înfrigurate se-ntoarce primăvara.
Lumina libertăţii o-mpodobim pe ii,
Am strâns în noi seninul, l-am pus în tricolor
Şi macii cu iubire i-am presărat pe glii,
Prin noi cresc grâne coapte şi cântece de dor.

Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă,
Nu ne-am pierdut speranţa şi vom lupta din nou,
Uniţi pe veşnicie, cu-ntreaga noastră fiinţă,
În hora re-Unirii şi ei şi tu şi eu.
Ne strigă-aceeaşi voce,, ne cheamă din adâncuri,
Simţim în suflet vântul, îndemnul de-a lupta,
Cu scutul de dreptate, iubirea de pământuri,
Oh, scumpă ţărişoară, noi te vom apăra.

Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Vom săruta pământul şi cumpăna fântânii,
Se zbate iar în suflet nestăpânit vulcan
Şi s-au unit în cuget, în ţară, toţi românii.
Ne-aşteaptă iar acasă părinţii. În pridvor,
În lanţ se zbate-un câine. Pruncii-au ieşit în prag,
Alintă-mă măicuţă şi spune-mi "som uşor!",
Spune-mi orice durere, tată, tăicuţă drag!

Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge,
Braţele lor, prin noapte, ne cheamă înapoi.
Le-am răscolit cenuşa. Sunt trişti! Şi cerul plânge,
De dragostea de neamuri eroii iar sunt goi.
Căci a rodit pământul, dar lacrima-i amară,
Azi ne-au murit străbunii... Au sărăcit de noi,
E vuiet de furtună peste întreaga ţară
Şi-i secetă de oameni şi-s răbufniri de ploi.

Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii!
Ei s-au sculptat pe sine şi-n brazi s-au înălţat,
Plecat-au în apusuri poeme viorii,
Cuvinte-n călimară... şi stele ne-au lăsat.
De-aceea mii de verbe în noi au încolţit,
De-aceea suntem astăzi, noi, vatră de istorii,
De-aceea, crin la tâmple, prin noi au înflorit
Şi ne găsesc lumină şi fericire zorii.

Noi am călcat morminte şi inima ne plânge,
Am căutat prin lume, un ban, dar viaţa-i grea,
Amărăciunea-n suflet, ca în cătuşe strânge...
Greşit-am! Iartă Doamne! Şi nu te mânia!
Mă rog la Maica Sfântă, o clipă poposesc...
Către străbuni, prin mine, se-nalţă altă rugă,
Ştiu că din astă clipă eu n-am să mai greşesc...
Dar clopotul răsună, din mine mă alungă...

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Români plecaţi departe, ni-i ţara de vânzare?
Oh, v-au rămas acasă familii şi copii,
Cu voi, din ţara voastră câte-o fărâmă moare.
Vin lupi să-i frângă trupul şi corbi înfometaţi,
Sub flamura dreptăţii se stinge o făclie...
Români plecaţi departe, de moarte vinovaţi,
De ce lăsaţi să moară Măicuţa Românie?!

Şi ne frământă doruri în fiecare zi...
Noi am călcat morminte şi inima ne plânge...
Şi au săpat în stâncă atâtea bucurii,
Ei au udat pământul cu lacrimă de sânge.
Spre ţara noastră sfântă ne-ntoarcem an de an,
Ne-ntoarcem spre-nchinare, ne-ntoarcem spre credinţă
Şi sângele ne este nepotolit vulcan,
Ni-i ţara scufundată în chin şi-n suferinţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce priveşte şi vede

Privesc şi văd copiii plângând,
lacrimi stând după gratii,
privesc şi Îl zăresc pe El,
crucificat sub cer,
privesc şi văd în curte un miel,
în poartă un clopot din flori,
sub teiul pitit după casă
un blid cu colivă-negrită,
corbii deasupra roată,
icoane cântând în zăpadă,
iar clopotul bate şi bate...
Tata pleacă din casă,
tăcere albă peste toate câte văd
şi cruci îngheţate-n morminte.

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângeau viorile-n grădină

Plângeau viorile prin crânguri
Spunând doar lunii-n glas şoptit
Că timpul arde-n ample ruguri
Pătruns de dor la foc mocnit.

Prin faldurile de maramă
Simţeam suflarea lui arzând
Şi parcă fără nici o teamă
Păşeam prin el ca într-un gând.

Plângeau viorile-n grădină
Şi băncile încă plângeau
Se scuturau în rădăcină
Sau poate-n timpul ce erau.

Iar printre sute de suspine
Ce au rămas în urma mea
O clipă poate aş reţine
Să o zidesc lângă o stea.

Plângeau viorile prin gânduri
Precum la moartea unui veac
Iar slove se strângeau în rânduri
Să fie peste timpuri leac.

poezie de Teodor Laurean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dispariţia iernii

Copiii râd şi parcă dănţuie,
Cu o mână ascunsă la spate, pe seceri.
Şi, ca într-o joacă, râzând, - harşt -,
Dintr-o dată retează nasul părinţilor;
Plesneşte sângele, dar nu înroşeşte zăpada,
Ci intră-napoi în pământ.
De-aia se crapă pământul, altfel
Şi-ar face copiii lunecuş pe sângele părinţilor.

Bucurându-se ca de-o minune,
Cei mici le-aşează nas nou:
Din morcovi de hârtie şi câlţi,
Prins cu zgârci, pe sub plete.
Cei mari zac în genunchi –
Ştiu că acum vor da să plece
Şi-apoi le vor înfige cărbuni smoliţi
În locul ochilor,
Înşurubându-le-n găvanele calde.
Dar nici nu apucă să ştie;
Se mai văd o clipă-n oglindă,
De pe vârful secerii azvârlită pe jos,
Până vederile prind caimac de frig
Pe lumină.

Ce mai om de zăpadă vor să facă copiii!
Cu bucăţi de pământ vor să-l facă,
Dezlegate în apă fierbinte,
Lipite cu bulgări pe trupul celor care
I-au învăţat basmul unei materii
Misterioase şi albe,
Din care se clădeau oameni frumoşi.

Şi-atunci lipesc, copiii, şi ridică oameni
Peste oameni,
Din pământ înmuiat, peste forma
Bicisnică a tiparului;
Ei – cei văduviţi de poveste, ispăşind
Culmea păcatului, iarnă de iarnă
Mai siguri pe ceea ce fac,
Nemaiizbăvindu-se parcă nicicând.
Ei – capăt de drum al stirpei –,
Copiii, feciorii, bărbaţii condamnaţi
La uscăciune şi boală,
La ierni deşertice, anunţând foamea
Şi pârjolul, şi jupuirea de vii;
Tot aruncă cu bulgări pe umerii
Şi faţa şi braţele unui neam întreg
Şi-şi îngroapă bătrânii,
Obligându-i să se nască din nou,
Să-i renască şi pe ei
Din burta de leac a făgăduinţei.

De bunăvoie, Cei mari stau în genunchi,
Ca la rugăciune, parcă ologiţi;
Corpuri pe jumătate – înţepenite
Şi descărnate; cum se joacă şi-aleargă,
Cei mici, de-ar da din grabă peste ei,
I-ar sfărâma negreşit,
Ca pe nişte Oameni de zăpadă, în trei:
Bulgărele mic – primul; cel de mijloc –
Al doilea; iar cel mare – baza matriceală
A ruşinii, linotipul organic uns
Pe la-mbinări cu dulceaţă – ultimul,
Fiindcă nu e legat de raţiune,
Ci de nevoie.
În fiecare iarnă copiii se joacă de-a iarna,
Iar pe cei rămaşi nezidiţi îi ridică în sănii,
Apucându-i de dedesubt.
Anchilozaţi, aproape umbre, se lasă
Traşi părinţii-n sănii de copii;
Le mai cade mâna, mătură pământul,
Şi parcă un bulgăre de apă
Se strânge, singur, în palma lor.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul meu de lângă Prut

- Prutule, cu apă lină,
Curgi pe la mine în grădină.
Murmurând printre vâlcele,
Ducând dorurile mele.

Aşa-i dat de Dumnezeu,
Treci pe lângă satul meu.
Ţi-ai făcut o trecătoare
Printre stânci, printre izvoare.

Curge apa Prutului
Prin grădina raiului.
Printre florile de câmp,
Pe o palmă de pământ.

De pe bolta cerului
Îngeraşii Domnului
Zi şi noapte stau la strajă,
Satul nostru îl veghează.

Mierla, cucul, pitpalacul
Cântă de răsună satul.
Ciripesc cu drag şi dor
Corul păsărelilor.

Nu există un loc mai sfânt
Ca acesta, pe pământ!
Căci e binecuvântat,
De la Dumnezeu lăsat.

Satul meu de lângă Prut
Niciodată n-am să-l uit.
A intrat în nemurire
Cu-a sa frumoasă denumire.

Văratic e satul care
N-are-n lume asemănare.
Mă mândresc c-anume aici
S-au născut şi-ai mei bunici.

Iar mie mi-au dat povaţă:
Aici să trăiesc o viaţă.
N-o să plec, că m-am jurat
Să rămân la mine-n sat!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi gândul plânge ...

şi stau cu gândul rezemat de geam
şi geamul tace
de parcă între ei ar sta un ram
cu spini cu ace

de parcă între noi ar sta senin
şi clar de lună
şi tu mi-ai reproşa că nu mai vin
s-aduc furtună

că ceaţa se ridică peste mări
cu sânge rece
că vine peste noi şi depărtări
şi nu mai trece

că bolovanii vin la vale peste munţi
porniţi să fiarbă
că nici o stâncă nu mai poţi s-o mai ascunzi
sub fir de iarbă

că soarele pe cer e tot mai trist
mai pământiu
că eu ca naiba încă mai exist
al naibii viu

că stau cu gândul rezemat la geam
şi gândul plânge
c-am vrut atâta vreme să te am
şi-n el şi-n sânge...

poezie de Iurie Osoianu (25 octombrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depresia

La colţ de stradă mor prieténii,
amantele se culcă cu mai mulţi,
copiii simt c-au devenit adulţi,
tot alergând pe străzile pustii.
Şi toamna rece vine peste noi,
iar frunzele, pe ritmuri de poem,
plutesc incert pe trenuri care gem
ducând soldaţii noştri la război.

Oraşul tot e un coşmar stupid,
iar oamenii stresaţi nu înţeleg
ce-i parte separată ce-i întreg
în graniţele care ne închid.
Şi-n orice întrebare e un chin,
îl resimţim în inimă şi-n gând,
se sting în noi speranţele plângând
pe marginile unui crunt destin.

Himerice imagini trec prin vis
şi ne trezim în spaime şi-n delir,
iar patul ni se pare cimitir,
plutind imponderabil în abis.
Iar cei apropiaţi, în mod fatal,
ne intră cu picioarele-n destin
şi când paharul de durere-i plin
ne internează noaptea în spital.

Dar, ca răspuns la gestul lor brutal,
pe doctori, care-s mai nebuni ca noi,
îi dezbrăcam şi îi închidem goi
într-un salon cu gratii de metal.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!