Revanşa câinilor

I-au luat nişte oameni pe câini,
I-au dus cu arcanul departe,
În loc să le rupă din pâini,
Le-au dat câte-o porţie de moarte.

Prin arşiţi şi ger mai trăiau,
Stăpâni pe a lor libertate,
Şi tot mai puţini se trezeau,
Cu suflete tot mai curate.

Uitaseră de-a mai muşca,
Instinctul primar îl lăsară,
Crezând necinstit a mai da
Dovada obârşiei de fiară.

Crezând că omul i-e frate
Şi-n lume e loc de-amândoi,
Gândeau în sinea lor poate
Că sunt izbăviţi de nevoi.

Că fie mai şchiopi sau lihniţi,
Mâncând fără ştire otravă,
Trăiesc sau chiar mor mulţumiţi,
Căci soarta putea fi mai gravă.

Ei teama o poartă, o strâng
În suflet, în carne, în vise,
Ca pe o arsură ce-o plâng
Prin ei, generaţii ucise.

De-aceea-ncordaţi tot pândesc
Şi-un ochi le-a crescut şi la spate:
De teama de-un rău omenesc,
De teama durerilor toate.

Dar câinii aceia, ciudat,
Doriseră să se-odihnească,
Şi-atuncea, simţindu-i, i-au luat
Din pacea lor blândă, câinească...

I-au dus mişeleşte pe toţi,
Din cuiburi făcute-n pământ,
O poteră mică de hoţi,
În cuiburi adânci, de mormânt.

I-au luat ca să-i facă mănuşi,
Dar ele vor roade şi strânge,
Săpun de vor fi, pentru duşi,
Topise-va-n râuri de sânge.

Ce trist e oraşul, pustiu!...
E-o linişte grea, ca de moarte...
Dar, iată, ‒ apare-un sicriu
Din lemn de coteţ, fără toarte!

Se-opreşte sub un felinar
Şi-i scârţâie roţile-n noapte...
Capacul, căzând pe trotuar
Înalţă-a păcatelor şoapte...

Acesta-i eternul cadou
Pe care ni-l fac de departe,
Ca pe un lătrat în ecou,
Toţi câinii plecaţi înspre moarte:

Din strania cutie de lemn,
Coboară, flămând şi lunatic,
Trimis către oameni ca semn,
Un pui de căţel fantomatic.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căţel emigrant

Pe şosea, l-am văzut, hăituit de maşini,
A fugit spre-a uita sărăcia din sat,
Pe-un asfalt unde-ai lui sunt aşa de puţini
Şi-i vacarm, de te poţi sătura de urlat.

Cei bogaţi s-au oprit să mănânce-n păduri
Şi mâncau elegant cu tacâmul frumos,
L-au văzut şi pe el, i-au privit ochii puri
Şi i-au dat generos nişte pâine şi-un os.

Într-o zi, când trecea dintr-un loc în alt loc,
L-a lovit cineva ce grăbea către scop,
Carnea lui de bărbat a simţit că ia foc
Şi s-a tras din şosea plin de sânge şi şchiop.

Tot ce-avea a pierdut, nu mai simte nimic,
Ar muşca disperat porţiuni de şosea,
Dac-ar şti unde e satul lui trist şi mic
Ar pleca spre-un cioban ce-l minţea şi-l bătea.

Trepied aberant, de căţel emigrant,
Şi lătrat pervertit la şosele cu fum
Ar pleca înapoi, s-ar topi în neant
Şi-ar mai vrea doar atât, pacea-ntâiului drum.

Pe şosea sunt, acum, câini mai ageri şi noi,
Mai mâncând ce găsesc, fără apă un strop,
Numai el, neaflând nici un drum înapoi,
A ajuns trei perechi de mănuşi într-un shop.

Dacă, totuşi, va fi vreun lătrat pe pământ
Pentru câini viaţa-n veci va fi aspră şi grea,
Câine şchiop eu te plâng că spinarea ţi-au frânt
Dar de ce ai fugit să cerşeşti pe şosea.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Volumul "Locuri comune" Editura Albatros - 1986
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plâng...

Mi-am adunat curajul în palma-‘mpreunată
Şi l-am trimis ca rugă, Lui, bunul Dumnezeu,
Prin noaptea dintre ani am mai trecut odată...
Singurătăţii rob, să-i fii... e-atât de greu.

Părinte sunt, dar fiii, îmi sunt plecaţi departe,
Nevoi, de alţii scrise, i-au dus printre străini
Eu am rămas aici... din când în când o carte
Mai pune câte-o veste, în viaţa mea cu spini.

Nu plâng, imi pun pe rană, speranţă şi tăcere,
Îmi caut alinarea... prin amintiri de ieri...
Dar sufletu-mi de mamă e-o mare de durere...
Şi-n palma mea, se sting, prea multe mângâieri.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crucea din noi

Fiecare-şi duce-n spate
Crucea, după cum i-e dat,
Şi şi-o duc cu demnitate
Făr' să cadă în păcat.

Chiar de-i crucea noduroasă
Iar esenţa-i cea mai tare,
Luciu-i dau şi-o fac frumoasă
Tot frecând-o de spinare.

Ei şi crucea sunt un tot,
Un întreg, s-au contopit,
Când să cadă, zic "mai pot!"
Fiindcă-n cruce s-au proptit!

Greutatea să-i doboare?
Ei devin mai întelepţi,
C-au privit tot înspre soare
Şi-s puternici azi şi-s drepţi.

Alţii, alte caractere
Chiar de crucile-s mai mici,
Strigă, urlă de durere
Parcă sunt loviţi de bici.

Şi plâng şi-s plini de ură,
Zici că crucile purtate
I-au sleit fără măsură
De i-au cocoşat de spate.

Crucile nu-şi vor a duce
Şi-s atât de aroganţi
Că doresc cuiva s-arunce
Să i-o care, doi talanţi.

Vreun creştin cu suflet mare
Se gaseşte de-l ajută
Şi-i ia crucea în spinare
Celui care îl insultă.

Nu-l ajută pentru-arginţii
Aia ce-i văzu pe jos,
Ci că mai demult părinţii
L-au crescut creştin frumos.

Noi suntem mai păcătoşi
Şi mai judecăm, nedrept,
Tu însă ne vezi frumoşi
Că eşti pur şi înţelept.

Doamne, binecuvântează
Oamenii crucea să-şi poarte,
Sufletele luminează
Să şi-o ducă mai departe.

Florentina Mitrică
08.04.2018

poezie de Florentina Mitrică (8 aprilie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fi ştiut... - jurnal de lacrimi de război

Să fi ştiut că va veni războiul, nu mai făceam copii... să suferim.
Dar cui să aparţină-această vină? Ce datorăm, cu moartea să plătim?!

De ce plătesc părinţi, copii, cu sânge? De ce cu lacrimi spală suferinţa?
De ce planeta îngenunche, plânge? Străini de viaţă, căutăm credinţa...

De ce, de ce, de ce nu-mi pot răspunde, când calcă tancuri trupuri, le strivesc
Şi din adâncul lor ţâşneşte sânge... Blestem de Dumnezeu îmi ispăşesc?!

Copii flămânzi, fără părinţi, departe, în lumea asta încă rătăciţi,
De ce, răniţi, tânjesc după dreptate? De ce sunt schije-n ochii lor cuminţi?

Ce simte-un tată, când plecând la luptă, ştie că va muri pentru fecior
Şi pruncul fi-va ultima icoana pe care-n gând, o va purta cu dor?

Un pui de om, cu surioara-n braţe, ce simte când părinţii i-au murit?
Dintr-un război, ce poţi să iei aminte?! Căci sufletele-n el s-au schilodit...

Nu tancuri, avioane şi rachete te sperie la fiecare ceas,
Ci moartea ce plăteşte biruri grele să ia de pe pământ ce-a mai rămas.

De ce să curgă lacrimă pe ceruri şi-i secetă de oameni pe pământ?
Războiu-acesta, cui să folosească? De ce să n-aibă oamenii mormânt?

Nu-mi pot răspunde şi mă doare-n suflet... Cu gânduri calde îi îmbrăţişez,
Dar mă încearcă, iată,-un fel de urlet şi-n mine în războaie mă trezesc.

Visez la pace şi la libertate... Să-ntoarcă-n lume singurul Iisus
Ce-a adormit pe cruce şi-n dreptate, spre Dumnezeu, ca un martir s-a dus.

Şi mă trezesc cu sufletul o rană şi gândul sângerând de necuvinte
Şi plâng şi plâng şi plâng precum o mamă, toţi pruncii lumii care n-au părinte.

Calc diavolescul sânge în picioare şi plâng sub crucea lui Iisus... Mi-e dor!
Şi plâng fiece suflet care moare, lăsând pământul mai pustiu, mai gol...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crucea din noi

Fiecare-şi duce-n spate
Crucea, după cum i-e dat,
Unii-o duc cu demnitate
Făr' să cadă în păcat.

Chiar de-i crucea noduroasă
Iar esenţa-i cea mai tare,
Luciu-i dau şi-o fac frumoasă
Tot frecând-o de spinare.

Ei şi crucea sunt un tot,
Un întreg, s-au contopit,
Când să cadă, zic "mai pot!"
Fiindcă-n cruce s-au proptit!

Greutatea să-i doboare?
Nu! Devin mai întelepţi,
C-au privit mereu spre soare
Şi-s puternici azi şi-s drepţi.

Alţii, alte caractere,
Chiar de crucile-s mai mici,
Strigă, urlă de durere
Parcă sunt loviţi de bici.

Şi plâng şi sunt plini de ură,
Zici că crucile purtate
I-au sleit fără măsură
De i-au cocoşat de spate.

Crucile nu-şi vor a duce
Şi-s atât de aroganţi
Că doresc cuiva s-arunce
Să le-o care, doi talanţi.

Vreun creştin cu suflet mare
Se gaseşte de-l ajută
Şi-i ia crucea în spinare
Celui care îl insultă.

Nu-l ajută pentru-arginţii
Aia ce-i văzu pe jos,
Ci că mai demult părinţii
L-au crescut creştin frumos.

Noi fiind mai păcătoşi
Îi mai judecăm, nedrept,
TU, însă, ne vezi frumoşi,
Că eşti pur şi înţelept

Doamne, binecuvântează
Oamenii crucea să-şi poarte,
Sufletele luminează
Să şi-o ducă mai departe.

poezie de Florentina Mitrică (8 aprilie 2018)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, Românie

Tu, Românie dragă, tu, ţară minunată,
Ajuns-ai o ruină, căci prea puţini muncesc...
Vai, sunt atâţia oameni cu mintea-nceţoşată
Ce dorm ca nişte balegi pe plaiul strămoşesc

Tot aşteptând să vină de-afară o salvare
Sau poate chiar din ceruri un dar dumnezeiesc.
Tu, Românie dragă, din ţară-nfloritoare,
Ajuns-ai o ruină, nimic nu-i nefiresc.

Tu, Românie dragă, cu plaiuri carpatine,
Ajuns-ai vai de tine, atâţia lenevesc
Şi vor ca toată lumea s-o ducă foarte bine,
Dar ei nu fac nimica, doar fură sau cerşesc.

La noi se fură-ntruna, pe faţă, pe la spate;
Pe cei ce-s prinşi, din milă, tot hoţii i-au iertat
Sau proştii ce le-acordă prin vot imunitate,
Lăsându-i să mai fure, c-aşa le-a fost lor dat.

Tu, Românie dragă, tu, ţară minunată,
Ajuns-ai de ruşine, vezi?, alţii ne privesc...
Din toată Europa, noi suntem neagra pată
Adesea confundată cu neamul ţigănesc.

Tu, Românie dragă, tu, ţară minunată,
Erai cândva grânar, erai un Eminescu,
Acuma vei rămâne pe veci prostituată
Căci te-au vândut doi peşti ce se termină-n "escu".

La noi se fură-ntruna, pe faţă, pe la spate,
Iar cei care nu fură, se văicăresc pe Net;
Tu, Românie dragă, prea plină de păcate,
La ce mai ai nevoie de încă un poet?

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama lor la toţi! (Pamflet la adresa PSD-istului Victor Socaciu, parodie după melodia lui "Mama lor")

De pe vremea lui Cârmaciu,
Înjura aşa Socaciu:
"Ăia hoţi, ăştia hoţi,
Mama lor la toţi!"

Da-njura numai de formă
(Ca acoperit cu normă?):
"Ăia hoţi, ăştia hoţi,
Mama lor la toţi!"

Criminalul Iliescu
L-ampuşcat pe Ceauşescu;
Ăla hoţ, ăsta hoţ,
Mama lor la toţ'!

Cică-n Revo'-ar fi "luptat",
I-au dat şi certificat;
Ăia hoţi, ăsta hoţ,
Mama lor la toţ'!

Cum Socaciu-i ipocrit,
PSD-ist a devenit;
Ăia hoţi, ăsta hoţ,
Mama lor la toţ'!

Un partid de comunişti
Şi-nţesat cu securişti.
"Ăia hoţi, ăştia hoţi,
Mama lor la toţi!"

Cum primit-a sinecuri,
S-a lăsat de-njurături;
Ăia hoţi, ăsta hoţ,
Mama lor la toţ'!

Din Socaciu cântăreţul,
A fost consul, iubăreţul;
Ăia hoţi, ăsta hoţ,
Mama lor la toţ'!

Nu mai este rău de gură,
Şi deloc nu mai înjură;
Ăia hoţi, ăsta hoţ,
Mama lor la toţ'!

Pleacă ai lor de la putere?
Alţii-ai lor vin iar la miere.
"Ăia hoţi, ăştia hoţi,
Mama lor la toţi!"

Pleacă-ai lor sau vin ai lor,
Noi tot slugi la dumnealor.
"Ăia hoţi, ăştia hoţi,
Mama lor la toţi!"

"Dumnezeu dac-ar veni"
Ăştia iar l-a răstigni.
"Ăia hoţi, ăştia hoţi,
Mama lor la toţi!"

Vai de tine ţărişoară,
Tare rău te mai furară!
"Ăia hoţi, ăştia hoţi,
Mama lor la toţi!"

Ieşi române la "atac",
Că-altfel ăştia-ţi vin de hac!
"Ăia hoţi, ăştia hoţi,
Mama lor la toţi!"

pamflet de George Budoi din Pamflete şi satire (24 septembrie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubit popor

Ar fi esenţă multă în acest iubit popor
-Cum timpu-i chintesenţă de alean, nespusul dor-
E plin de oameni buni, de caste, vii Mesii
De apostoli... Să-i răzbuni pe toţi, să-i reînvii!

Este deştept poporu-mi şi eu sunt doar fărâmă
Şi-ncerc ca şi pe mine să-l scot din greu, minciună!
Şi-i cald şi omenos, credincios surghiunitul...
Neputincios 'n milenii i-e sufletu-mi, iubitul!

Profundu-i greu la văz, că acela ce munceşte
Cu cap plecat, timp n-are; de grâu, de-ovăz speteşte,
Să ţină din fiertură o spumă gri-murdară
În loc s-o arunce c-ură şi să-şi salveze ţară?!

Şi genii are, atleţi, popor ce nu-i cântat,
Minţit că-i înţeles, că-i greu... Doar la votat
Evlavios naiv, cinstit se dă cu totul,
Neştiind că-i va fi luat, parşiv; născut şi mortul!?

Căci asta-i ce-a rămas din ce încă e-al lui,
Fiindcă pământ i-au dat... un "tun"; de mort să pui!
Că n-are să-l muncească bătrân şi fără stare
Şi-atunci sunt "colectivi" să-l ia... Să nu-l mai... "are"!

Nici bun de gură nu-i şi i-au sărit doar ţambre
De gâlcevari haihui ce stau putori prin "chambre"
Şi-l judecă pe el, că nu-i-ndeajuns, nu face;
Deci biruri doar să aibă, de muls e... Să-l dezbrace!

I-au luat poveşti, că zâne avea... şi avea şi Rege
Şi hoţii-mpălătiţi din jilţuri zic că-s lege,
Ce-o strâmbă-n punga lor să-şi facă dinastie,
S-aibă popor ce vrea... Regat de ţigănie?!?

Păcat că Dumnezeu, oh, nu ne dă cu carul
Din heleşteul plin, popor să-şi ia paharul
Să-nchine crez că bine-i va fi cândva, o zi;
Nu lui, rând nu-i mai vine... Să roage la copii!

Stând în genunchi plecat, popor mă-nchin la tine
Să ridici fruntea sus şi tu să spui ce-i bine!
Cu barda, c-altădată să dai, nu să omori...
Doar să te-aduni iar gloată, că-i şti... Şi să-i dobori!

Din slaba-ţi cârcă, otreapă să-i faci... legaţi cu sfori!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alan (după operaţia estetică a lui Evelyne): Ce s-a întâmplat cu gura ta?
Evelyn: Am făcut o mică procedură.
Alan: Ce fel de procedură?
Charlie: I-au luat nişte grăsime din fund şi i-au injectat-o în buze.
Alan: Ce au făcut? Au folosit tot fundul?

replici din filmul serial Doi bărbaţi şi jumătate
Adăugat de Burduja Simona, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voci

Tot sufletu-i un clopot mişcat în vânt pe toarte.
L-auzi printre utrenii sunând în ceasul vieţii,
I-asculţi bătaia moale, a unuia, departe
Şi depărtat în brumă şi noaptea cu drumeţii.

Îl ştii şoptind în zarea durerilor trecute
Şi, drept ecou, răspunde o şoaptă de regret,
Şi suferinţa veche pe cea de-acuma se-ascute
Şi simţi cum vine zilnic ecoul mai încet.

Ţi-ai rechemat grădina din timpuri, deşteptată:
Duminici în câmpie, zorele pe zăbrele,
Cămeşile sumese şi umbra lor curată,
Şi-un zmalţ în geamul casei, din liniştea din stele.

Sunaţi în amintire, voi suflete, pe rând,
Câte-aţi trecut prin mine şi câte-aţi mai rămas,
Câte v-aţi stins de-a pururi şi cărora un gând
Sau licăr de lumină vă ţine loc de glas.

Când sufletele toate de tot vor fi tăcut
Va mai rămâne, poate, un clopot viu la poartă.
Cine-o veni atuncea din vechiul tău trecut
Să sune-n întuneric şi-n timp cu mâna moartă?

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a râsu'-plânsu'!

De când se-nvârte-această lume,
N-a existat un alt popor,
Din orişice să facă glume,
Sau caterincă, sau umor:
Când e falit, la ananghie,
De are patimă, necaz,
De când e el, de-o veşnicie,
Românul nostru face haz,
Şi de prunari, şi de vădane,
De centuriste, de berbanţi,
Şi-n special, de milioane,
Despre săracii guvernanţi,
Care, de ani... şi să tot fie,
Aleşi de noi, prin vot, stăpâni,
Sunt şifonaţi de băşcălie,
De parcă nici n-ar fi români,
Şi-aud că vor să dea o lege,
Să interzică tuturor,
Poporului, care e rege,
Să facă haz pe seama lor!...
Acum, de mă gândesc, pe bune,
Cât ar fi ei de amuzanţi,
Situaţia nu chiar impune
Să râdem noi de guvernanţi,
Căci, ştim cu toţi, dosare, stresuri,
Pe câţi mascaţii i-au tot strâns,
Cum calcă-n străchini cu "succesuri",
Nu sunt de râs, ci... sunt de plâns!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voci ...

(Argheziana)

Tot sufletu-i un clopot mişcat în vânt pe toarte.
L-auzi printre utrenii sunând în ceasul vieţii,
I-asculţi bătaia moale, a unuia, departe
Şi depărtat în brumă şi noaptea cu drumeţii.

Îl ştii şoptind în zarea durerilor trecute
Şi, drept ecou, răspunde o şoaptă de regret,
Şi suferinţa veche pe cea de-acuma se-ascute
Şi simţi cum vine zilnic ecoul mai încet.

Ţi-ai rechemat grădina din timpuri, deşteptată:
Duminici în câmpie, zorele pe zăbrele,
Cămeşile sumese şi umbra lor curată,
Şi-un zmalţ în geamul casei, din liniştea din stele.

Sunaţi în amintire, voi suflete, pe rând,
Câte-aţi trecut prin mine şi câte-aţi mai rămas,
Câte v-aţi stins de-a pururi şi cărora un gând
Sau licăr de lumină vă ţine loc de glas.

Când sufletele toate de tot vor fi tăcut
Va mai rămâne, poate, un clopot viu la poartă.
Cine-o veni atuncea din vechiul tău trecut
Să sune-n întuneric şi-n timp cu mâna moartă?

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărămizi de suflet

Ziditorii unei lumi noi,
Sunt calfe în faţa lui Dumnezeu.
Se sfarmă lumina sub apăsarea urii-liant.
Ca o Ană, suflete pure au fost zidite.
Mistria durerii le-a acoperit sentimente şi lacrimă...
Luaţi aminte!
Se strânge ca iedera în jurul trupului cast
Ura ce-a mai rămas...
Setea Anelor care plâng,
E potolită doar de mângâierea palmelor de copii.
Până-ntr-o zi,
Când prăbuşite la picioarele lor,
Anele vor evada din tăcere,
Oferind mângâiere.
Zidurilor li s-au dat anticoagulante –
Cianură de vise
Croind către moarte ziduri nescrise
De dorinţi. Aţi uitat
Că zidirea Anelor noastre, se face în cer...
Ce păcat!
Suntem cărămizi de suflete sculptate între ziduri,
Suntem carne de mituri...
Anele noastre etern vor trăi,
Vor ţese cămăşi şi vor face copii,
Îi vor lăia în postavă, să spele cenuşa
Şi praful din ochiul lor viu,
De plâns şi otravă.
Ziditorii de moarte îi vor trimite-n pustiu.
Vor coace-n cuptor
Lume nouă şi bună şi un alt viitor.
Pe pieptul ilicului vor sădi tricolorul...
Unit, cu gând de libertate şi pace
Va învinge poporul.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne mor prietenii

Aud iar voci pe scena ce devora destine,
Prietenii ne pleacă, prietenii ne mor,
Văd rătăcind trei stele prin zare cenuşie,
Cu inimile triste, vorbind de moartea lor,

Şi simt cum vertical vibrează-n cor poeţii,
Sub cerul vlăguit de-atâta imprudenţă,
Păşind printre fantome, pe coridoare sumbre,
Zâmbesc nepăsători spre noua existenţă.

Îngenunchind cuvinte sub tălpile de sănii,
I-au râs în faţă morţii, poetic, mai mereu,
În ritm de tarantela, acum fără vreo teamă,
Se plimbă-n nemurire, doar ei cu Dumnezeu.

Au strâns, aici, în inimi, puţine anotimpuri
Şi-un dor mă amăgeşte la modul singular,
Recidivând cuvinte îşi vor urma destinul,
De-atâta disperare căzând rectangular.

Miroase-a brad afară şi plouă liniştit,
Se-ndreaptă înspre casa cu vise de-mprumut
Iar ilegal pe stradă au apărut doi îngeri,
Valsând în ritmul lor, la modul absolut.

În ce bibliotecă de mâine să îi caut?
Ce prostă-i simetria trăirii sus şi jos.
Mă tot gândesc c-odată vom fi iar împreună,
Să dăruim cuvinte din noul adăpost.

Nu plângeţi dragi prieteni, mai scrieţi câte-un vers!
În vama dintre lumi e rânduială veche.
Vorbiţi însă încet, ea, moartea, vă aude...
Joacă încă zaruri cu suflete pereche.
----------------------------------------------
Te vezi stăpână moarte peste ai lumii sorţi?
Cei plecaţi de-acasă nu sunt şi n-or fi morţi.
Luaţi din lumea asta, cu toţii vor trăi,
Dar după tine, moarte, ce-o fi când vei muri?

poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstignirea

Spini pe frunte în coroană,
Fără milă ei I-au pus,
Şi cu vorbe de ocară
Pe Golgota-n vârf L-au dus.
Şi acolo-L răstigniră,
Sus pe cruce L-au întins,
I-au bătut în mână cuie,
Şi picioarele I-au prins.
Maica Domnului se roagă
De o salcie pletoasă
Ramuri tinere să rupă;
Crengile în jos se lasă.
Şi-o coroană împleteşte
Să I-o ducă lui IISUS,
Să-I mai curme din durere,
Suferinţa de nespus.
Sub coroana grea de spini,
Crengi de salcie aşază,
Astfel, fruntea lui IISUS
Parcă nu mai sângerează.
De-atunci, salcia pletoasă,
Nu s-a mai uitat în sus
Şi-a rămas pe veci plecată
Să îl plângă pe IISUS.

poezie de Mariana Dobrin din Lacrima din rugăciune (aprilie 2009)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Harta Ucrainei

Un câmp de luptă-i a Ucrainei hartă
Şi lacrima din suflet se deşteaptă...
Iisus coboară iar s-aducă pace
Şi linişte în lumea noastră face.

Şi clocotesc istorii iar şi clopotele-alungă
Liniştea strânsă la altar. Războiul ne repugnă.
Sunt răni ce-n suflete ne dor, obuzele se-mbină
Cu prunci ce plâng, cer ajutor... cu... carnea de lumină.
Şi curge sânge pe pământ şi paşi grăbiţi spre moarte.
Copii şi mame,-n rugi şi plâns, cer pace, libertate.
Cascada morţii şi-a deschis, spre iad, din nou, cărare.
În lume... şi la mine-n vis, adeseori se moare.
Şi calcă tancuri peste tot! Pe carne şi pe arme.
Războiul este un complot, crud şi rapace, Doamne.
Şi trupuri noi din trup zidesc – o nouă libertate
Şi trupul ţării îl hrănesc cu sânge şi cu moarte.
Că pruncii plâng când jocul lor s-a irosit... ce pasă?!
Atacatorii ştiu că vor o ţară mai frumoasă.
Şi mai bogată... cu petrol şi gaze naturale.
Nu au credinţă-n Dumnezeu. Nu plâng dacă se moare?!
Ei vor să fie dumnezei, să calce fraţi pe fraţi,
Vor să dicteze numai ei, vor oameni subjugaţi.
De lanţul morţii-i tot mai greu, voi, oameni, vă rugaţi!
Primiţi în case prunci flămânzi, pe ei îi ajutaţi!
Sunt trup din trupul lui Iisus, sunt sângele Lui sfânt,
Ce-a coborât, spre a sfârşi durerea pe pământ.
Iisus va coborî din nou, durerea s-o sfârşească.
Nu vă lăsaţi îngenunchiaţi nicicând în ţara voastră!
Sub semnul crucii de-aţi sfârşi, vi-i crucea adăpost
Şi Domnul vă va mântui, căci sunteţi cu Cristos.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândiţi-vă, prieteni, câte vietăţi care trăiesc pe pământ, în ape şi în aer au fost create de zei. Dar numai pe om l-au făcut după chipul şi asemănarea lor. I-au dăruit un trup desăvârşit, dar mai presus de toate, un suflet, adică bunul cel mai de preţ dintre toate bunurile. Simţul omenesc şi, împreună cu el, mintea omenească, cu capacitatea de a crea. Şi crează nu numai lucruri necesare vieţii de toate zilele ci şi opere de artistice, făurite din idei şi cuvinte, din marmură şi culori, din sunete şi voci, din lumini şi umbre...

citat celebru din Socrate
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salvarea speciei

În doi copaci să ne ascundem,
de teama desfrunzirii,
strigându-ne din miezul lor
în jocul regăsirii.

În două mări să ne ascundem,
de teama uscăciunii,
chemându-ne de sub balize
strâns ancorate-n funii.

În două peşteri să ne-ascundem,
de teama-mpotmolirii,
cerându-ne din galerii
tandrul ecou al firii.

Desigur, vor lovi topoare,
vor arunca harpoane-adânci,
vor fi piraţi, comori şi lupte,
eu voi simţi cînd o să plângi.

Şi-atuncea când vom fi din nou
va coborî ninsoarea...
Unul cu altul înveliţi
vom cugeta cum marea,

Bătrâna peşteră, copacul
pot exista fără iubire
şi, tot gândind, iubirea noastră
se va salva de la pieire.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cazul Becali - pe scurt

La carceră l-au dus
(Deşi nu-i clară vina),
I-au dat şi-un an în plus
(Căci i-au furat maşina).

epigramă de Valentin David
Adăugat de Vărsătorul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea de azi

Sub unghii de ceară mi s-a cuibărit o lume murdară
La capătul lor au crescut nişte rămăşiţe de degete
De-ar fi fost frunze sigur ar fi fost feştede.
Opturile de lemn nu mai ard în şeminee
Nu se mai naşte nici un Homer,
n-are cine scrie o nou’ epopee.
Pe-o bucată pătrată de plastic
Înmuguresc tot mai mulţi
Mugurii conectaţi la arborele genealogic al lumii de azi.
Oamenii nu mai cresc drepţi,
Sunt tot mai violate pădurile de brazi.
Au luat coroana marelui Profet şi-au semănat-o peste tot
În locul lor
Ca o înmugurire spinoasă pe capul pământului
Şi-au pus semne de punctuaţie Cuvântului.
Nouzeci de unghiuri au rămas drepte
...ca proorocii din vremea lui Ilie
Magnetul unei flori n-atrage primăvara,
Puternice-s o sută, o mie.
Coliviile mici stau în coliviile mari crezând că-s singure pe lume
Din minele negre izvorăşte moloz şi cărbune
Şi-o pulbere ce coboară mărunt.
Oameni de ceară îşi scot unghile şi le lasă de zboară
Fără să-ntrebe de ce
Fără să numere pentru a câta oară...

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!