Tinerii bătrâni

Ca dintr-o energie inversată,
În lumea noastră plină de restrişti,
Împovăraţi de-o vină asumată,
Se nasc bătrânii tot mai mulţi, mai trişti.

Îi vezi mergând pe străzi, îi vezi oriunde,
Le calci pe pasul gârbov, îi aştepţi,
Nu mai găsesc nici loc de-a se ascunde
Şi parcă te imploră să-i accepţi.

Nu ştiu nici ei de fapt ce vină poartă,
Afară doar de vina de a fi...
Poate-au avut o mult prea lungă soartă,
Poate că e un termen de-a muri.

În cuibul lor de ochi adânc sclipeşte,
Ca un reproş, un bob de hiacint,
Înfricoşat el tremură şi creşte
Fără speranţa vreunui cald alint.

Aceşti bătrâni care ne sunt bunicii...
Aceşti bătrâni care ne sunt părinţi...
Cum de-i lăsăm să cadă-n gheara fricii
Pe cei dintâi şi primii dintre sfinţi?

Are o soartă fără de scăpare
Şi este-n veci, de-a pururi, blestemat
Acel popor ce nu simte că-l doare
Atuncea când bătrânii i se zbat.

Priviţi-i cum abia de mai trec strada,
Cu mersul prea încet şi legănat...
A nins pe capul lor prea mult zăpada,
Ca să-l mai ţină gâtul ridicat.

Frisoane vor cuprinde tot pământul
Şi chiar un vânt de gheaţă-l va izbi
Când va seca în inimi zăcământul
De a iubi bătrâni şi a-i cinsti.

Nu vă speriaţi de-o ţară prea bătrână,
Oricând copii pe-aici vor fi destui,
Lăsaţi-i pe bunici să mai apună,
Vor sta destul icoană într-un cui.

Sătui de tragedii, sătui de toate,
Făcând popas în drumul lor cel drept,
Se vor mai odihni bătrânii, poate,
Culcându-şi capul blânzi la noi pe piept.

Şi, contopiţi în vis, în adâncime,
Ca o revanşă, tineri s-or trezi,
În timp ce noi, întorşi înspre vechime,
Ca ei, de-odată, brusc, bătrâni vom fi.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni şi copii

Aceşti bătrâni, aceşti copii
Ar fi, dar parcă nu ar fi,
Sunt unii nord şi alţii sud
Şi lacrima nu şi-o aud.

Ca-ntr-un complot diavolesc,
Părinţii dintre ei lipsesc,
Îşi zic bunici, îşi zic nepoţi,
Străinătatea strigă-n toţi.

Aceşti copii, aceşti bătrâni
Sunt zilierii tristei pâini,
Fiorul dintre ei s-a dus
Şi rudele, cu ei nici nu-s.

Nişte copii în ţarc vulgar,
Nişte bătrâni în bestiar,
Furtună i-a adus aici,
Nu-şi sunt nepoţi, nu-şi sunt bunici.

Copiii n-au ce-şi aminti,
Bătrânii nu mai nasc copii,
Imaginile lor se cern
Spre paradis şi spre infern.

Şi pân' s-ajungă la sfârşit,
Au de trăit şi de murit,
Ca vietăţile-n nisip
Ei nici nu-şi seamănă la chip.

Aşa au fost, aşa rămân,
Ce e copil, ce e bătrân
Bătrânii-n iadul propriu zis,
Copiii-n veşnic paradis.

Purtându-şi umbrele în mâini,
Ce trişti copii, fără bătrâni,
Cu ochii pătimiţi de vii,
Ce trişti bătrâni fără copii.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-ai înălţat...

te-ai înălţat mult prea devreme
lăsând aici pe cei ce ţi-au fost dragi
nu vor avea de ce să te blesteme
cu ei de astăzi pâinea n-o să mai împarţi

şi bani vor fi de-acum mai mulţi
să-şi ia câte ceva în casă
vor fi şi mai sătui şi mai spălaţi
căci au scăpat de-o gură-n plus la masă

doar nopţile când vor veni
şi zâmbetul pe chip o să le-aşeze
în visul lor vei coborî să îi mângâi
iar ei de dor să te îmbrăţişeze

blestemată soartă fără de noroc
ce zborul ai înfrânt cu perfidie
din viaţă ai făcut un straniu joc
din lacrimi scurse neînţeleasă bucurie

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânii

Planeta scrâşneşte şi e tot mai grea,
Nu mai sunt locuri pentru bătrâni în ea,
Ei fac parte dintr-un proces revolut,
Planeta nu-şi asumă acest trecut.

Bătrânii nu-şi mai găsesc locul ca inşi,
În dispută cu tinerii sunt învinşi,
Iar acum e caduc proverbul de ieri,
Că:"Dacă nu ai un bătrân să-l cumperi".

Ne enervăm de mersul lor agale,
Pe stradă sau la treceri pietonale,
Cu vorbe grele adesea îi mustrăm,
Nu-i înţelegem şi nu îi ajutăm.

Bătrânii-aceştia de ani vlăguiţi,
Mulţi dintre ei bunici sau numai părinţi,
Când cu vârsta, ajung puţin decrepiţi,
Sunt discreditaţi, respinşi sau umiliţi.

Au muncit o viaţă cu râvnă şi sârg,
Şi când timpul lor se-apropie de-amurg,
Sunt abandonaţi şi duşi la azile,
Sau singuri in case, se sting cu zile.

Fiinţe, ca parte a lumii ce sunt,
Îşi duc ruşinea de bătrâni pe pământ,
După ce ani la rând măsura şi-au dat,
Lăsându-ne un prezent clar şi-nzestrat

poezie de Gheorghe Alionte (23 septembrie 2023)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?!

De ce să-i lăsăm pe părinţi să ne moară?!
Cu ce drept să ucidem?! Căci odată cu ei
Vom muri jumătate, vom muri-ntâia oară
Vom simţi paşii lor ca pe-o dulce povară -
Paşi pierduţi în neant, lacrimi grele sub geană.
Vânt de vieţi răvăşite, paşii singuri şi grei.
Ei vor fi doar o umbră, noi o stea căzătoare,
Noi vom fi doar iluzii, tot iluzii şi ei.

Cu ce drept să lăsăm noi părinţii să plângă?!
Ei au plâns viaţa toată şi-n genunchi au luptat,
La copii, tot ce au, înc-o zi să le-ajungă,
Dintr-un prunc să se facă puiul mamei bărbat.
Cu ce drept judecata?! Ce-a greşit un părinte?
Ce-a greşit mama, tata? Vă aduceţi aminte?!
Cu ce drept, pentr-o palmă, doar durere să laşi
Şi să pleci la cafea şi ţigări în oraş?!

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la tristeţe?
Au făcut sacrificii şi de ei au uitat...
Cu ce drept le semnaţi condamnarea la moarte?
Ei de mult dintre voi, ca un vis au plecat.
Că sunt trişti sau sunt singuri, nici chiar lor nu le pasă,
Nu le pasă că n-au ce să pună la masă...
Luminează, căci au drumul vieţii-nainte
Şi durere şi plâns, dar şi griji de părinte.

Nu le pasă de ei, pe ce drumuri apucă,
Nici nu ştiu ce poveri au sau pot să mai ducă,
Doar de voi le mai pasă, cât rămâneţi copii,
Cât aveţi un părinte, până-n ultima zi.
Cât e Soare pe cer şi în ei Dumnezeu,
Vor lupta pentru voi şi vor plânge mereu,
Vor trudi în genunchi, vor muri repetat,
Vor muri zi de zi, că aşa le e dat.

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la uitare?!
Da, ne sunt o povară, paranoici sau răi,
Ei au râs când pe voi a uitat să vă doară
Şi-au vegheat zi şi noapte printre sute de ploi.
Cu speranţe şi rugă s-au lăsat în uitare,
Dar pe voi nici acum de părinţi nu vă doare.
Un blestem repetabil cu părinţi şi copii,
Lacrimi, suflete goale, până-n ultima zi...

P. S.
Deci cu ce drept vă condamnaţi părinţii,
Când chiar şi ei, pe ei s-au condamnat?!
Rugaţi mai bine îngerii şi sfinţii
Să le lumine drumul întinat!
Întindeţi-le mâna cu iubire
Şi daţi putere! Paşii obosiţi,
Să îşi găsească forţă-n paşii voştri.
Doar asta îi va face fericiţi.
Părinţii-s doar o lacrimă de-a voastră
În care ca-n oglindă se privesc,
Ei vor rămâne veşnic pronie cerească...
Şi dincolo de moarte vă iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea iernii

Când ninge doar copiii ştiu povestea,
noi am uitat-o-n goana unui timp,
dar ei clădesc din fulgi curaţi palate
şi vieţuirii îi aşază nimb.

Doar ei, cei mici, mai ştiu chemarea iernii,
Piatra filozofală e a lor,
trec prin nămeţi cu aur pur sub frunte,
doar ei mai ştiu ce-nseamnă-n trup fior.

Şi ninge, – cade-aceeaşi draperie,
ţesută din mirific fir ceresc...
Printre coloane albe ei aleargă
şi dintr-o altă lume ne privesc...

Iau în mânuţe, brusc, zăpada rece,
pesemne vor s-o strângă într-un chip,
parcă sunt nişte Fauri ai minunii,
lucrând febril în nea ca şi-n nisip.

Probabil pentru noi e prea mult albul,
l-am reciclat prea mult în scrum intern,
şi-atunci, stingheri, îmbătrâniţi în fire,
compătimim în ei albul etern.

Dar cel mai rău e c-am uitat iubirea,
cei mari mai pot atât: să fie doi,
şi când nu sunt ninsoarea e cumplită –
cuţite-adânci ce cad în amândoi...

Şi ce departe e atunci copilul,
cum s-a pierdut printre nămeţi de vis,
luând, sub hăinuţa caldă, fericirea,
făcând să ningă invers, din abis!...

În legea de-a simţi povestea iernii
e vorba despre-a fi şi-a nu mai fi,
e vorba despre vis, dar şi durere,
despre fatalul dar de a iubi.

Când ninge doar copiii ştiu povestea,
noi am uitat-o-n goana unui timp,
dar ei clădesc din fulgi curaţi palate
şi vieţuirii îi aşază nimb.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între Ani!

A mai trecut un an fără să vrem,
Am făcut şi facem tot ceea ce putem,
Ca să ne fie drumul vieţii cât mai uşor,
Pentru unii drumul lor parcă-i un zbor.

Copiii vor repede ca să crească,
Bătrânii şi-ar dori să întinerească,
Noi, ceilalţi, nu avem timp să ne gândim,
Dar ne-am dori, tineri mereu ca să fim.

Copiii cresc repede fără să ştie,
Bătrânii se gândesc, dincolo cum o să fie,
Noi mergem înainte purtaţi sau nu de val,
Dar unii dintre noi, nu mai ajung la mal.

Iată-ne ajunşi în ziua dintre ani,
Ziua în care uităm că avem duşmani,
Majoritatea vom petrece şi fără mulţi bani,
Mulţi, dar nu toţi vor apuca noaptea dintre ani.

Cu toate acestea, eu vă îndemn la iubire,
La cât mai multă înţelegere, pace şi fericire,
Să încercăm să fim mai buni în fiecare an,
Şi fiecare dintre noi să ajute, chiar şi pe duşman.

Viaţa este calea spre eternitate,
Şi fiecare an este un pas,
Câţi oare dintre noi, în realitate,
Ştim cât timp sau paşi, ne-a mai rămas?

poezie de Ovidiu Kerekes (31 decembrie 2013)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânii

Oamenii se aşteaptă ca bătrânii să moară,
Dar când aceştia mor, nu-i vezi plângând.
Bătrânii sunt diferiţi. Oamenii, bunăoară,
Se uită la ei cu mirare când...
Oamenii îi privesc cu ochi lipsiţi de înfiorare;
Doar cei bătrâni ştiu când un om bătrân moare.

poezie de Ogden Nash, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar trebui

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

poezie de Ana Blandiana
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Starea naţiei

În această ţară sunt obrazuri ude
Şi prea mulţi se culcă cu stomacul gol,
Prea-s puţine drumuri şi prea mult nămol
Iar în ministere multe,, paparude".

În această ţară prea-s păduchi în frunte
Iar în sanatorii mult prea mulţi bătrâni,,
Tot mai mult sunt lupii paznici puşi la stâni
Şi luaţi cu japca brazii de pe munte.

În această ţară hore-s tot mai rare,
Cântă lăutarii ne-ncetat prohod,
Sarea în bucate o-nghiţim cu iod
Şi aducem grâul de peste hotare.

Cine e de vină, cine îşi asumă
Stare-aceasta care nu e roz de loc...
La ruleta sorţii cum să ai noroc
Când cu aspirină te tratezi de ciumâ.

Nu-s de vină ruşii, ţineţi bine minte,
Nici americanii, că o ducem rău,
Noi ne suntem nouă singurul călău
Când votăm ca proştii pentr-un blid de linte.

În această ţară prea puţin se vine
Şi prea mult se pleacă, parcă e exod
Prea întind spre dânsa nevăzut năvod
Să ne ia puţinul braţele haine.

În această ţară nimeni nu aude
Lacrima fierbinte şiroind pe-un rid
Hoţii, mulţi la număr, legile desfid
Iar în ministere-s multe,, paparude".

poezie de Nicu Gavrilovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţii a mii de români

Îi vezi, sunt atât de bătrâni
Umbre-au ajuns prin colţ de odaie,
Cu ochii, doi nori, mereu gata de ploaie
Părinţii a mii de români.

În sate-ngropate, stau suflete vii,
De cei dragi, ţinuti fiind departe,
S-au irosit trimiţându-i la carte
Şi-acum case si curţi rămase-s pustii.

Vezi casa bătrână cum şade-ntr-o rână,
Obosită şi ea de drumul cel lung,
La gard, cocoşaţi, stau bătrânii şi plâng
Uitaţi de cei dragi, traiesc clipa din urmă.

Cu toţii de-a valma, părinţi şi bunici,
Fac parte dintr-o altă poveste,
Muşcate le râd la ferestre
Lipsesc doar nepoţii peltici.

Prea hameşi, prea cruzi, trăitorii de azi
Şi-au lăsat trecutul în urmă,
Ochii nesătui orizonturi noi scurmă,
În păcatul uitării tu omule, cazi!

În umbra odăii sleiţi de puteri,
Părinţi şi bunici stau mereu şi ne-aşteaptă,
Ei truditorii zilei de ieri
Îndurându-şi senini soarta nedreaptă.

Lăsaţi pentr-o clipă alergarea deşartă,
Redaţi strălucirea din ochi de-aş vedea fiică şi fiu
Găsiţi-vă timpul de-ntoarceri la vatră
Înainte de-a fi pentru toţi prea târziu.

poezie de Valeria Tamaş (1 august 2008)
Adăugat de valeria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un final fără-nceput

Noi nu ne vom iubi în lumea asta
Şi poate nici în lumea de apoi,
Noi nu vom fi bărbatul şi nevasta
Care să facă totul... doar în doi...

Nici fericirii nu-i vom da vreun nume,
Nici amintiri nu ne vor povesti,
Nici gândul nostru n-o să poată spune
Că s-a-ntâmplat a ne... îndrăgosti...

Noi nu vom fi nici timp şi nici distanţă,
Nici paşii noştri nu se vor cunoaşte,
Vom dispărea ca într-o aroganţă
Pe care nimeni... nu o recunoaşte...

Noi ne ucidem sufletele triste
Şi rupem nemurirea în tăceri,
Nu acceptăm că poate să existe
Un viitor bazându-ne... pe ieri...

Noi nu ne vom iubi, nu avem voie!
Iubirea dintre noi e prea intensă.
Şi nimeni nu mai are azi nevoie
De dragoste prea pură şi imensă...

poezie de Florin Răileanu (mai 2020)
Adăugat de M
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezzidirea

O să îmbătrânesc gândind la tine,
Şi ce folos că prea bătrâni vom fi
Să mai avem puterea de-a zidi
Acea uitare-a sinelui de sine.

Mi se vor împlini soroace grele.
O să începi să şchioapeţi în curând
Şi n-ai să ştii, pe gleznă lunecând,
Că te slăbeşti în patimile mele.

De ce trăim o viaţă separată?
Destinul nostru este scris de mult,
Veni-va poate vremea să ascult
Acelaşi timp comun cum o să bată.

M-am ascuţit în simţuri ca o fiară,
Mii de oglinzi mă strigă peste tot,
Dar te ghicesc unde te-ascunzi, căci pot
Să te focalizez pe-un vârf de gheară.

Mă va costa prea lunga risipire.
Nu ştiu cât voi putea să te iubesc
Şi ce va mai rămâne pământesc
Când te voi scoate vie din zidire.

Un cavaler rămân, un om subţire,
Un visător mai sincer ca oricând,
Înaintând atent pe-un lat de gând,
Prin purgatorii albe de iubire.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până când?

Lehamitea ne-a prins,
Ne-a ajuns disperarea,
Sărăcia ne-a-nvins,
Deznădejde-ntristarea.

Bieţi bătrâni părăsiţi
Parcă nu mai au loc,
Unii, vai, scoşi din minţi
Îşi fac singuri soroc.

Spre o lume de veci
Poate mai primitoare,
Toate clipele reci
Vor scăpa din strânsoare.

Fiii lor necăjiţi
Prin străini îşi dau foc
De dureri copleşiţi
Şi de mult nenoroc.

Visul lor de-a trăi
Printre cei din elită,
Moare-ncet zi de zi,
E-o himeră rănită.

Pieptul lor sângerează,
Ar striga, dar n-au unde,
Cel bogat îi sfidează,
Glasul lor nu-l aude.

N-a simţit niciodată
Foamea-n el cum pătrunde,
Frigu-n jur cum dă roată,
Boala-n trup cum se-ascunde.

Până când vor putea
Să suporte tortura,
În picioare să stea,
Să nu-i macine ura?

poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră soartă

Au murit atâţia oameni
Cu speranţa la mai bine
Cu speranţa că urmaşii
Vor trăi cum se cuvine.

Şi acum trecut-au anii
Tot ce s-a schimbat sunt nume
Tot aceleaşi feţe-amare
Tot aceleaşi timpuri dure.

Să cădem puţin pe gânduri
Pentru ce noi am luptat
Nu să-ntoarcem spatele
Ca şi cum am fi uitat.

Vor veni copiii noştri
Întrebând: voi ce-aţi făcut?
V-aţi jertfit pentru o viaţă
Ce noi nu am cunoscut

Putem schimba istoria,
Clădim palate pe ruine
Nu să spunem asta-i soarta.
Va veni odată bine.

Am distrus ce am avut
Şi căpeteniile sunt moarte
Dar doi oameni n-au putut
Să conducă-n ţară toate.

Şi acei care acum
Dau din gură ca-nainte,
Sunt acei ce cred că noi
Fân avem în loc de minte.

Însă noi ştim să răbdăm
Nu ştiu dacă bună-i calea
S-aşteptăm ca peste toate
Să s-aşterne uitarea.

Strigă suflete din groapă
Şi copii rămaşi orfani
Plânge Dunărea de milă
Şi ai ţării veterani.

O lume-ntreagă ne priveşte
Milă este-n ochii lor
Când aud că spun "săracii"
Simt că-nebunesc şi mor.

N-am avut de ei nevoie
Şi sper că nici nu om avea
Căci nimeni nu dă fără a cere
Cât ar fi viaţa de grea.

Va veni şi ziua-n care
Ne vor cere înapoi
Ce-a venit într-o căruţă
Va pleca într-un convoi.

N-ar fi pentru-ntâia oară
Când din bunătatea noastră
Alţii foloase ar trage
Chiar cu mintea lor cea proastă.

Încredere s-avem în alţii?
Doar în noi şi e destul.
Căci de mila ăstor oameni
Îmi ajunge, sunt sătul.

Nu că am pierdut curajul
Sau încrederea în oameni
Da nu noi suntem cei ologi
Ci un popor de oameni zdraveni.

Şi de credeţi că spun basme
Ia uitaţi-vă-n oglindă
Şi ce veţi vedea atunci
În al vost suflet să se prindă.

Veţi vedea pe Ştefan, Ţepeş
Brâncoveanu, Cantemir,
Pe Vladimirescu Tudor
Şi pe viteazul Mihail.

Poezie aveţi în sânge
Coşbuc, Goga, Minulescu,
Oameni de popor ca Creangă
Visători ca Eminescu.

Aceşti oameni, oameni mari
Vin dintr-un popor tot mare
Şi cu ei noi ne legăm
Într-o naţiune tare.

Şi cum spun eu ce gândesc,
Spuneţi ce aveţi pe suflet.
Au venit vremurile-n care
Viaţa este fără scrupet.

De-a lungul anilor şi-acum
Cu toţii ştiu că îndurăm
Dar nu ne provocaţi prea mult
Căci încă ştim să şi luptăm.

Şi-odată sângele când fierbe
Greu se poate domoli
Şi toate-armatele străine
Nu ne-or putea iar potoli.

Feriţi-vă duşmani nemernici
Feriţi-vă de cei ca noi
Căci când e unul la necaz
Vom fi cu toţii stil pe voi.

Noi v-am primit cu pace-n suflet
Când în pace aţi venit
Aţi venit cu gânduri rele
Peste graniţi v-am gonit.

Aţi plecat cu capu-n piept
Din istorie ne-aţi şters
Dar în a istoriei poezie
Încă mai lipseşte un vers.

Acel vers suntem doar noi,
Oameni simpli, doar români
Dar noi încă n-am uitat
Cine-au fost ai noşti bătrâni.

Avem suflete curate
Şi a noastră ţară încă
Pe meleagurile lumii
Este cea mai-naltă stâncă.

Nu-i din aur ca a voastră
Nu sclipim doar în afară
Dar de vi la noi în iarnă
Vei pleca crezând că-i vară.

Seara ne plimbăm pe stradă
Nu avem inima mică
Nu ca voi frică de oameni
Doar de Dumnezeu ni-e frică.

Şi acum că ştiţi ce suntem
Ştiţi ce-nseamnă omenie
Pot să spun veniţi în pace
Şi prieteni vom fi pe vecie.

poezie de Robert Botsch
Adăugat de Robert Botsch
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceşti nebuni frumoşi

Îmi plac nespus nebunii care
Urmează regulile lor,
Aleargă dezbrăcaţi sub soare,
De când se nasc şi până mor

Mă uit la ei, poartă o haină
Care îi face transparenţi,
Sunt doar hoinari fără de teamă
Şi par mereu indiferenţi

Nu îi apasă nici o grijă,
Sau dacă au, tu nu o vezi,
Nu îi atinge nici o schijă,
Au capul sus, îmi par mai verzi

Îi caut fără încetare,
Aş vrea să fiu mereu cu ei,
Să râd la tot ceea ce doare
Şi să miros a flori de tei

"Nebunii" ăştia foarte liberi,
Ne fac pe noi mult mai normali,
Ne fac mai buni, ne fac mai sinceri,
Uitând cum să mai fim banali...

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Societatea ( puls - radiografie - tratament)

Se aud sunete ciudate,
O fi inima noastră ce bate?
Se văd semne de umanitate,
Câtă dragoste e în societate?

Multe întrebări fără răspunsuri.
Sunt prea multe neajunsuri!?
Dintre toţi dumnezeii societăţii,
Cine este de fapt creatorul vieţii?

Când bătăile inimii sunt tari,
Oamenii sunt foarte mari...
Când bătăile inimii sunt slabe,
Oamenii merg în patru labe...

Părinţi ce nu-şi cunosc copiii,
Copii ce cresc fără părinţi.
Unde suntem, unde sunt viii?
Doar morţii trăiesc printre sfinţi?

Bătrâni ajunşi fără identitate,
Uitaţi complet de comunitate.
Cine să cunoască istoria reală?
Copiii sunt îndoctrinaţi la şcoală.

Cine să îndemne la unitate?
Când autoritatea e doar în acte.
Cine să răspundă pentru fapte?
Când criminalii au imunitate.

Atâtea drame şi atâtea tragedii,
Dar societatea este bucuroasă.
Unii trăiesc de parcă n-ar muri,
Alţii supravieţuiesc şi fără casă.

Iată frecvenţa inimii cum bate!
Comuniunea noastră este pe moarte.
Inima societăţii nu mai răzbate,
Iar doctorul este mult prea departe.

Acum este nevoie urgentă de tine!
Mare nevoie este acum şi de mine!
Doar împreună putem supravieţui,
Numai prin înţelepciune putem trăi.

Atâta timp cât sângele pulsează,
Speranţa noastră se înseninează.
Toţi avem datoria de a muri...
Dar avem şi bucuria de a fi vii!

Copiii sunt frumosul nostru viitor,
Bătrânii ne sunt baza cu istoria lor.
Societatea să fie un munte de iubire,
Escaladarea vieţii să ne fie fericire.

poezie de Ovidiu Kerekes (23 ianuarie 2023)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desprimăvărare

Când vom ieşi din beznă şi ruină
şi raze tari în ochi ne vor izbi,
îi vom închide poate — şi vom fi
desfiguraţi de prea multă lumină.

Vom trece pragul spre surata viaţă
împovăraţi, necunoscuţi, livizi,
cu amintirea roasă de omizi,
cu bucuria vânătă de ceaţă.

Dar cum a lumii dreaptă socoteală
ne vor fi şters-o anii cei păgâni,
ca s-o cunoaştem iar, deşi bătrâni,
vom merge cu plăcuţele la şcoală.

Pe drumul fără mame călăuze
ne vom ruga de-un ghiocel curat
să ne înveţe zâmbetul uitat
şi să ni-l scrie fără greş pe buze.

În inimi când s-or sparge trandafirii
vom zăbovi privind la porumbei
şi-i vom citi acolo, printre ei,
abecedarul proaspăt al iubirii.

Din înfrăţirea şoimului cu zarea
vom şti să bem paharul de azur
iar limpezimea cântecului pur
ne-o va turna în glas privighetoarea.

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânii pământului

Îi vezi trecând, încet, tot mai încet, agale,
Fac paşii tot mai mici, c-au obosit făcând.
Nici nu privesc, absenţi, sunt totul doar un gând...
Se ţin într-un toiag, se îndoiesc din şale.

Sunt prea albiţi de timp, ierni multe au făcut,
Sunt uscăţivi, firavi, că nici nu mai mănâncă.
Nu-i mai salută nimeni, că nu-i cunoaşte, încă;
Nici tinerii ce trec... copii ce n-au trecut.

Se ţin firavi de mână- de au pe cin' să ţină-
Vorbesc şoptit şi-adesea înclină cap, să-asculte...
Vorbesc despre nepoţi- c-au subiecte multe-
Se întreabă; "Când s- aştepte, c-o fată au, să vină.. ".

Şi-au făcut socoteala la banii ce-i mai au,
-Căci pensia nu-i mare, impozite au plătit-...
Ce le-a rămas, e-n casă; copii şi-au prevenit
Să vină, să dea strânsul;..."Săracii, că ei n-au".

Se întorc la casa mică, curată, cu pridvor...
E-n plin oraş, cu curte şi cu garaj la stradă
Şi-i gol; doar amintiri, călătorii, sau treabă...
Maşina-i la fier vechi, căci oricum, mâine mor.

Se aşează încet la masă, şi scot album să-l vadă,
Sunt poze de-ale lor, din timp nemăsurat.
Au şi părinţii acolo, le-au ros de-atât uitat...
Se întreabă, cu mult tâlc, de-apucă iar zăpadă.

Căci e ajun de an, înainte de Crăciun
Şi sunt tot mai slăbiţi, şi An Nou e departe...
Sunt împăcaţi cu gândul... "la toţi au făcut parte"!?...
Vor fi şi ei, de mâine... o poză de album...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot timpul vor fi oameni care te vor critica. Tot timpul vor fi oameni alături de tine pentru a te susţine. Oamenii care te vor critica vor răsări ca buruienile după ploaie şi vor încerca să te tragă în jos înapoi lângă ei. De ce? Pentru că dacă ei nu vor mai mult de atât vor să facă ca nici tu să nu vrei(s-ar simţi Ei prost dacă ai fi tu mai special). Cel mai interesant e că aceşti critici se găsesc cel mai adesea printre persoanele apropiate ţie. Vor apela la şantaj emoţional: îţi sună cunoscută replica "Tu nu mai ieşi/ai timp de Noi niciodată!"? sau "Te-ai schimbat. Acum ai aere!"?. Apoi te vor exclude din cercul lor încet şi sigur. Exact! Hai, simte-te vinovat şi întoarce-te la acel trecut de care ai vrut să scapi. Nu prea vrei, nu? Atunci îndepărtează-te uşor şi constant şi adună-ţi în jurul tău oameni cu aceleaşi idei ca şi tine. îţi va fi mult mai uşor pe parcurs chiar dacă la început va fi mai greu să-i găseşti. Nu te speria, e ceva normal. Fii mândru de tine că eşti aşa! Mai devreme sau mai târziu rezultatele tale vor apărea. Nimic nu e în zadar. Mie îmi place să spun că la început ei toţi te arată cu degetul dar, va veni un moment în care tu vei îndrepta un SINGUR deget spre ei înapoi.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!