Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Înscăunare de țap

Au dat banițele și sacii de grâu
La o parte; le-au spintecat cu cuțitul:
Au curs din ei surcele, pene și câlți.
Au înțepat cu prăjinile în poloboace,
Crezând că se-ascunde ca un făt bătrân
În placenta vinului hrănitor;
Le-au dat de pământ: a ieșit o zeamă
Sălcie – apă de ploaie stricată,
Duhnind a varză și motorină,
Dar tot nu l-au găsit –
Să le sară la ochi cocoșii când au
Răscolit prin cuibare; să-i rușineze
Porcii când au mușcat nămolul cotinețelor,
Dar de cel care le-a blestemat
Cumplit seminția tot n-au dat –
I-au pedepsit pe oameni fiindcă tăceau;
Apele râurilor le-au mutat să găsească
Vreo ușă sub prundul albiei,
Au răscolit până și în vizuinele calde,
Dar pe cel care-a aruncat blestem peste neam
Tot nu l-au scos la lumin㠖

S-a primit ordin să fie găsit,
Prin orice mijloace, Țapul Ispășitor.
Iar dacă nu va fi dibuit, în cele din
Urm㠖 să fie creat, inventat
Din nimic, plămădit cu forța –
Întrucât este imperioasă nevoie de a pune
Pe cineva în fruntea fărădelegilor:
Semnalele din teritoriu sunt extrem de
Proaste, nu ne putem juca, răspundeți
Cu capul...

Un blestem, desigur, o anatemă cumplită
S-a abătut peste plebe; joc de năvalnic,
De cozi de șoareci și sânge de pasăre tăiată
De vie pe baltă, la miez de noapte,
Băut din pocal de argint – farmece
Negre în sevă; imemorială legare
De cununii naționale.
Ei vor să ni-l arate pe Zeul Urgiei
Lucrând dintre noi, nu din cer; adică
Făptură din carne și os, bună de
Linșat, de jupuit, nu teoretică, – Zeul Urgiei,
Terestru și singur mâncând și el o bucată
De mămăligă, lucrând clandestin la magia
Supraviețuirii personale.

Ia uite-i cum stau și privesc pe geam
Așteptându-l; de sus, din birouri cu mochete
Adânci și boare controlată, de tutun olandez:
Ca niște mamoni contemplă piața centrală,
Unde călăii spală festiv buza ghilotinei!

Cum, să nu fie-acestea Timpurile Noi,
Cele mai noi timpuri știute, mai proaspete,
Făurite prin liberă voință, prin instinctul
Precis, salvator al obștii? S-a jertfit ceva
La baza construcției, ori nu s-a jertfit?
Mai bine să răspundă El, căci, iată, l-au găsit:
De la o generație la alta mai deșelat,
Mai gârbov sub potcoava de foc cu care
L-au împilat să se supună, să tacă,
Să dispară. Lungi i-au crescut pletele
De când așteaptă serbarea norodului:
Cea a Înscăunării de Țap.
Nu i se vede fața. Dar nici nu e necesar.
El reprezintă un simbol al eternei
Justificări; temeiul celor mai abjecte
Ticăloșii; a groteștilor silnicii;
A crimei în masă. Și tot ei spun că el
Aruncă sodomul cel mare...
La o generație o dată este scos din
Pământul unde rumegă cu măsele
De vită; din piatră seacă, încălzită de
Austru, în care dospește ca-ntr-un
Cuptor neolitic, cu capul pe turte de pleavă.
Este smuls de gonacii aleși sub blestem
Din temelia străbună; verigă ruptă mereu
Din lanțul cosmic tutelar: De aceea
Nu se ține piatra de piatră, de aceea
Ne prăvălim în noi ca-n niște fântâni
Râncede, spurcate de hoit zâmbitor –
Ah, fiindcă ne-au adormit puterea străveche
De-a-ntoarce năpasta; gurile ni le-au tencuit
Cu balig㠖 chirpiciul rușinii; iar sângele
Demnității – în solomonia mișeliei noastre
L-au zvântat adevărații blestemători!

În mijlocul pieții – un tron de Înscăunare:
Cal de trestii și stuf, înălțat pe o platformă
Din scânduri. Ai zice că s-a pregătit un rug
Dacă n-ai ști că e vorba de-un vesel praznic.
Peste tot, megafoane:
Imne de slavă, lozinci, exaltă mulțimea...
Iată-l, e-aici: Țapul Ispășitor –
Cu pletele lui seculare, de țap bătrân!
Priviți-l: mai mult târât ajunge în scaun –
Din nou batjocorit: i-au atârnat, păgânii,
Pe oase, o togă albă, cu motive naționale –

Ca unui patriarh, și o mască din lemn
Cioplit – un chip hidos; o brezaie:
Clămpăne toată, se zbate pe gâtul căzut
În nevoia de aer.

Dar Dumnezeu cruce nouă nu face peste
Lume când fiul poporului cade sub
Pietrele a lor săi? Doamne, vinovații le
Cântă-n urechi, iar ei azvârle cu pietre
În semenul lor!... Egali, unii cu alții...

Opriți, opriți istoria aici!
Țapul acesta nu mai mișcă de mult,
Nu vedeți? A pus botul de capră în piept –
Zeul Urgiei, ascultător și supus.
Ridică-i masca cea grea până la cer
Și cântă, popor nelegiuit! Încă o dată
Te vei mântui, și încă o dată...
Aceeași serbare pe pământul voievodal
De deasupra ta.

poezie de din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoș NiculescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Girel Barbu

* * *

Săracul popor român,
A crescut "năpârci" la sân;
După ce la-nfometat
Și de sine, dezbrăcat,
L-au lovit și l-au scuipat;
El cu harul lui divin
Le-a făcut din apă vin.
În loc slavă ca să-i dea,
Ei i-au dat oțet bea.
Le-a dat pâine din belșug
Și ei l-au băgat în jug.
I-a suit pe munte sus
Cum făcut-a și Iisus,
Ei pe frunte spini, i-au pus.
Le-a dat viață, ca la carte
Și ei l-au urât de moarte.
Și cum se văzură-n UE,
I-au bătut în palme cuie
Și pe cruce l-au întins,
Între mulți tâlhari cuprins.

poezie de
Adăugat de Girel BarbuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pruncul minunat

Vremea e în fapt de seară
Totul este liniștit,
Doar păstorii cu mioare
Stau și totu-i neclintit.

Jos, în staul, lângă vite
Maria e frământată,
Iosif cu blânde cuvinte
Așteaptă nască odată.

Singuri sunt, vin de departe
Și abia s-au așezat.
Au cătat la multe case
Pentru noapte un loc de stat.

L-au găsit cu greutate
Fiindcă toți i-au refuzat
Dar, afară nu se poate
rămână de-nnoptat.

Maria este trudită
A făcut un drum prea greu
Iar vremea e împlinită
Pentru Copilașul său.

Liniștea și pacea adâncă
E-ntreruptă... Vin din cer
Îngeri care slavă-I cântă
Pruncului plin de mister.

S-a născut Cel așteptat
Fiul Tatălui Ceresc,
Pământul s-a luminat
Toate despre El vorbesc.

Îngerii, roată au făcut
Și-n onoarea Lui cântau
Întreg Cerul a văzut
Osanale se auzeau.

Păstorii când au aflat
Grăbiți au venit să-L vadă
Pe Pruncul cel minunat
Căci, nu le venea creadă

Că atâta de aproape
S-a născut un Prinț Ceresc
Într-un loc umil, în noapte.
Acum să-L vadă doresc.

Ei tare s-au minunat
De Pruncul cel luminos
Mielușei în dar I-au dat
Celui Sfânt, Isus Hristos.

Pretutindeni au vestit
De minunea cea văzută
Despre Prunc toti au vorbit
Și de îngerii ce-I cântă.

Magii de la răsărit
Conduși de o stea veneau
Și cu toți când L-au văzut
În fașa Lui se-nchinau.

Daruri multe I-au adus
Pruncului din cer venit,
Lui Irod nu i-au mai spus
Despre Prunc, că L-au găsit.

Pe altă cale s-au întors
Pe Irod l-au păcălit,
Să nu-i spună de Hristos
Locul, unde L-au găsit.

Peste tot e bucurie
Scriptura s-a împlinit
Din a Lui Împărăție
Pruncul cel Sfânt a venit.

Cântă Cerul și Pământul
Pentru Pruncul minunat
Iar vestea zboară ca gândul
Și de ea, toți au aflat.

Amin

poezie de din Voi merge pe urmele Tale (13 decembrie 2016)
Adăugat de MicheleflowerbombSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Tristețea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până și crezul pus în gând,
Și dragostea-i tot din pământ.

Și a crescut mare, fălos,
Și-a cunoscut o Ea din lut
Și-a dus-o într-un crâng umbros
Și s-au unit într-un sărut.

Și-au construit casă din lut
Și prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Și lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Și lutul înverzea ușor
Păsări din lut cântau pe glie.

Și lutul le-a îmbătrânit
Și s-a uscat, și a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Și tot așa, an după an,
Tristețea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Și s-a făcut tot lutul mut.

Și a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiți în sus
S-a stins ușor, în așternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Și în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrica ConceatuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Tristețea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până și crezul pus în gând,
Și dragostea-i tot din pământ.

Și a crescut mare, fălos,
Și-a cunoscut o Ea din lut
Și-a dus-o într-un crâng umbros
Și s-au unit într-un sărut.

Și-au construit casă din lut
Și prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Și lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Și lutul înverzea ușor
Păsări din lut cântau pe glie.

Și lutul le-a îmbătrânit
Și s-a uscat, și a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Și tot așa, an după an,
Tristețea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Și s-a făcut tot lutul mut.

Și a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiți în sus
S-a stins ușor, în așternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Și în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Tristețea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până și crezul pus în gând,
Și dragostea-i tot din pământ.

Și a crescut mare, fălos,
Și-a cunoscut o Ea din lut
Și-a dus-o într-un crâng umbros
Și s-au unit într-un sărut.

Și-au construit casă din lut
Și prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Și lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Și lutul înverzea ușor
Păsări din lut cântau pe glie.

Și lutul le-a îmbătrânit
Și s-a uscat, și a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Și tot așa, an după an,
Tristețea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Și s-a făcut tot lutul mut.

Și a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiți în sus
S-a stins ușor, în așternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Și în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică ConceatuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Creangă

Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus dăduse moșneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos și răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea și care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul și împărăteasa, și pe lângă dânșii l-au ținut până la sfârșitul vieții lui. Acum, aduceți-vă aminte, oameni buni, Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut și nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Și numai cât a gândit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul, îmbrăcați iarăși în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Și s-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a sfârșit.

în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Psalmul 353 (după numărul unei celule din închisoare)

Doamne,
Cei care vor din cer să te răstoarne
Ne-au rupt din oase și ne-au smuls din carne
Ne-au pus obloane grele la fereastră
Să nu vedem zidirea Ta măiastră.

Flămânzi și goi ne-au aruncat în hrube
Încovoiați de boală, roși de bube
Și zilnic scurmă în acest gunoi
vadă, câți au mai rămas din noi.

Dar noi, din fund de iad și de pe brânci
Ne aplecăm pe tainele adânci
Cu sufletul călcăm pe legi și fire
Și ne-mbătăm c-un strop de nemurire.

Iar când groparii vin în țintirim
Noi din morminte le strigăm: "- Trăim"
Fiindcă aici nu ne hrănim cu pâine,
Ci cu nădejdea zilelor de mâine.

Și-asupra lor apasă un blestem:
Ne au în mână și, tot ei, de noi se tem.
tremure! Că noi, cei din morminte,
Vom trece peste ei! Vom merge înainte!

poezie clasică de
Adăugat de Avramescu Norvegia ElenaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 5 decembrie 2017.
Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Revanșa câinilor

I-au luat niște oameni pe câini,
I-au dus cu arcanul departe,
În loc să le rupă din pâini,
Le-au dat câte-o porție de moarte.

Prin arșiți și ger mai trăiau,
Stăpâni pe a lor libertate,
Și tot mai puțini se trezeau,
Cu suflete tot mai curate.

Uitaseră de-a mai mușca,
Instinctul primar îl lăsară,
Crezând necinstit a mai da
Dovada obârșiei de fiară.

Crezând că omul i-e frate
Și-n lume e loc de-amândoi,
Gândeau în sinea lor poate
sunt izbăviți de nevoi.

fie mai șchiopi sau lihniți,
Mâncând fără știre otravă,
Trăiesc sau chiar mor mulțumiți,
Căci soarta putea fi mai gravă.

Ei teama o poartă, o strâng
În suflet, în carne, în vise,
Ca pe o arsură ce-o plâng
Prin ei, generații ucise.

De-aceea-ncordați tot pândesc
Și-un ochi le-a crescut și la spate:
De teama de-un rău omenesc,
De teama durerilor toate.

Dar câinii aceia, ciudat,
Doriseră să se-odihnească,
Și-atuncea, simțindu-i, i-au luat
Din pacea lor blândă, câinească...

I-au dus mișelește pe toți,
Din cuiburi făcute-n pământ,
O poteră mică de hoți,
În cuiburi adânci, de mormânt.

I-au luat ca să-i facă mănuși,
Dar ele vor roade și strânge,
Săpun de vor fi, pentru duși,
Topise-va-n râuri de sânge.

Ce trist e orașul, pustiu!...
E-o liniște grea, ca de moarte...
Dar, iată, ‒ apare-un sicriu
Din lemn de coteț, fără toarte!

Se-oprește sub un felinar
Și-i scârțâie roțile-n noapte...
Capacul, căzând pe trotuar
Înalță-a păcatelor șoapte...

Acesta-i eternul cadou
Pe care ni-l fac de departe,
Ca pe un lătrat în ecou,
Toți câinii plecați înspre moarte:

Din strania cutie de lemn,
Coboară, flămând și lunatic,
Trimis către oameni ca semn,
Un pui de cățel fantomatic.

poezie de din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș NiculescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Izvoare istorice

Când dacilor li s-a găsit pricină
Și viile le-au scos din rădăcină,
Le-au adunat și le-au făcut nuiele,
De-atunci datează vinul din surcele.

epigramă de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Muribundul

Soarele nu mai e sus,
Luna și ea s-a ascuns.
Din cer cade câte-o stea,
Semn moare cineva.

Dansul celorlalte stele,
Încheind un ritual
Se aduna-ntr-un altar
Ca să apară mâine iar.

Am o vedere de smoală
Totu-i negru... peste tot
E și o liniște nebună
Dar și o negură păgână.

Adio și m-am dus,
așteaptă cel de sus.
Am de dat o socoteală,
De jos, din viața reală.

Și să spun sub jurământ
Tot ce am făcut pe pământ.
Se lasă negura pe sat,
Îmi pare rău am plecat.

Soarele nu mai e sus,
Chiar și luna s-a ascuns,
Din cer cade câte-o stea,
Cred că s-a dus cineva.

epitaf de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
cu o mare durere de cap

toată noaptea am visat
că le recitam poezii serafimilor
și trebuia utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-același sau unul asemănător
deoarece la fiecare greșeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se mai stingea câte-un poet

și fiindcă la noapte aș putea avea același vis
m-am gândit să mai elimin din ele

am luat dicționarul
am citit pagină cu pagină
cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât cuprindă literele cu coadă
dar și pe cele moțate

cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul
pe care nu-l știam
la fel făceam

cum vedeam un termen de care nu mai auzisem de mult
hârști cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
și devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea și locul său imaculat se făcea

și cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea cred
așa că din nou i-am dat
iar și iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul și-am plecat spre librărie
-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la față de o așa mare descoperire

mi-au luat dicționarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
și-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân și-a înțepat degetul
și cu sângele lui le ștergea
așa atunci când am coborât în stație
tăiasem deja jumătate
și dicționarul era cu mult mai ușor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus

e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe ușă

am luat dicționarul
am șters lacăt închis zece și fix
și imediat s-au deschis ușile și ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune

unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre
a răspuns
și ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete
și tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine
zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
și mai erau atât de puține cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam

era de ajuns dăm din mâini și ne înțelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greșeală
asta am priceput când a clipit și i-a curs o lacrimă
una singură
fiindcă un altul le-a șters pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire
cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărțile pereții acoperișul librăriei
străzile și întregul oraș
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
și câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
și tremura din toate literele singur pe pagină

iar nouă ni s-a făcut milă și i-am spus
nu-ți fie teamă
te iubim

atunci
s-a ridicat timid în genunchi
apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
și după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălțat

ne făcea semne să-l urmăm

și-abia atunci pielița vieții s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca și cum am fi sub pământ
am zărit râmele
și am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămășile
fiindcă ne bucuram că și râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălțăminte
fără haine
chiar fără unghii și păr
am rămas goi
doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am rușinat
eram cu toții tineri
fericiți ca la facerea lumii
întrucât dicționarul era și el gol
și lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Isus

Isus a fost în slavă
cel mai înalt străjer.
Dar, când veni moară
mai-nalt a fost ca-n cer.
Isus a fost la Tatăl
sublimul vieții rost.
Dar, când S-a dat ca jertfă
și mai sublim a fost.

Isus a fost în ceruri
divinul slavei crin.
Dar, când S-a-ntins pe cruce,
a fost și mai divin.

Căci nici un om pe lume,
nici Iuda, nici Pilat,
n-au înțeles Domnul
de voia Lui S-a dat.

N-au înțeles Mielul
S-a dat El însuși prins,
dar Și-a ascuns ofranda
sub haină de învins.

Și-astfel ne-a dat o pildă,
din gându-I nepătruns,
fapta cea mai-naltă
e jertfa din ascuns.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pasărea cameleon

mâinile tale miroseau a sfârșit,
un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângâiau tăcut

*

în casă
îngerul de lumină și-a pus lacătul deoparte închidă alte lumi
alți ochi ferecați în stele

*

o să-ți adun cuvintele - și cele nespuse
semănate-n râuri tulburi

*

viața ta s-a scos la mal -
iar tu ai pășit desculț la capătul lumii fără să mai privești înapoi
cu inima subțire,
patul mușcând din singurătate,
fără să mai deschizi geamul-
vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-
noi nu le putem vedea dar știm că sunt acolo
pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*

cât dorm pe jumătate de pernă
dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*

uneori moartea vine ca o pasăre cameleon
nu o vezi, dar o simți când se apropie și ai așa un gust de o despărțire sinceră
îți simți viața apăsând, mai aprinsă către sfârșit-
fitilul lunecând în visul de pe urmă
și brusc nu mai poți trece drept unul care măsoară limite,
brusc timpul te atinge pe dinlăuntru - ca o fiară ce dă rănească cu blândețe -
dar rănile nu mai dor
căci nu mai au nici carne
nici pereți care să se dărâme

*

și te întinzi între lacrimi și începuturi
ca un martor tăcut cu
toate gândurile decapitate de sufletul lor
le lași întru totul
ochii îți cad mantie
peste lumină
ca ultima amintire caldă
dar tu nu mai ai nicio grijă
plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc
cum așa vară n-ai mai pomenit

*

o bucată de hârtie peste care alții vor picura ceara din lumânări
că ai mai trăit o dată și dacă cumva va fi să te întorci
Dumnezeu te va pune la aceeași masă cu poeții
când te-ai privit dincoace de fereastră
ai privit acolo dar tu
în tot acest timp, nu te-ai văzut
fiindcă erai singur și nedesăvârșit

abia acum
toate temerile
ne-au devenit cărți inutile

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
și trebuia utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-același sau unul asemănător
deoarece la fiecare greșeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
și fiindcă la noapte aș putea avea același vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicționarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât cuprindă literele cu coadă
dar și pe cele moțate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l știam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârști cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
și devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea și locul său imaculat se făcea
și cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea cred
așa că din nou i-am dat
iar și iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul și-am plecat spre librărie
-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la față de o așa mare descoperire
mi-au luat dicționarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
și-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân și-a înțepat degetul și cu sângele lui le ștergea
așa atunci când am coborât în stație
tăiasem deja jumătate
și dicționarul era cu mult mai ușor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe ușă
am luat dicționarul
am șters lacăt închis zece și fix
și imediat s-au deschis ușile și ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
și ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete și tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
și mai erau atât de puține cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns dăm din mâini și ne înțelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greșeală
asta am priceput când a clipit și i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a șters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărțile pereții acoperișul librăriei
străzile și întregul oraș
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
și câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
și tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă și i-am spus
nu-ți fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
și după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălțat
ne făcea semne să-l urmăm
și-abia atunci pielița vieții s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca și cum am fi sub pământ
am zărit râmele
și am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămășile
fiindcă ne bucuram că și râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălțăminte fără haine
chiar fără unghii și păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am rușinat
eram cu toții tineri
fericiți ca la facerea lumii
întrucât dicționarul era și el gol
și lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de din Orașul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin BusuiocSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 5 ianuarie 2016.
Distribuie

Izvor de lumină

într-o
lume colorată
cu atâția ochi albaștri
cu zâmbete
și flori de cuvinte
El
Cuvântul
s-a pogorât printre noi în
lumea aceasta
dar lumea
nu l-a cunoscut

într-o sfințenie
mai sfântă decât
sfințenia însăși
la ai Săi li s-a arătat
însă
ai Săi nicidecum nu l-au primit
ci ei
de ei însăși plini
l-au biciuit
și l-au răstignit dăruindu-l morții
pe El Însuși
picurul de lumină
din viața fecioarei scăldată în floare și-n zâmbet

fără prihană
de
o gingășie
ce însăși gingășia-o întrece într-o adiere de vânt
tu însuți ce nu poți încă să ți-o închipui

dar moartea
nicio putere nu a avut asupra Lui
căci El Cuvântul
Hristos a înviat
EL
Creatorul tuturor lucrurilor
Lumina și Viața
e Cel ce-a creat
și pasul
și zborul
ochii și apa
vântul și norii
și umbra și dorul în care te ascunzi
mai vie viața tu să o trăiești fii o lumină pe Terra

la început
doar El era
înflorind începutul
cu lumina ochilor Săi ca para focului
El
împreună cu Tatăl
El Cuvântul
Înțelepciunea care a creat
totul
totul ce se vede și nu se vede
mersul
omul
și pasul
vântul

și zborul
norii
și ochii să-i vezi pe cer cum se plimbă

Cuvântul
El Meșterul Lui Dumnezeu
ne e
Lumina și menirea
căci El
ne-a creat
împreună cu Tatăl
cu Cel Prea Înalt
pe firul de iarbă
să ne înscriem pasul
și umbra
inima
într-o floare de dor Lui să i-o oferim
despletindu-ne privirea de ochi
cu
alți ochi să-l vedem
țesându-ne
în privirea Lui
ca
para focului

ni
se face dor
de-a Lui veșnică privire
de
ochii Lui de foc
de El Însuși ce ne leagă
și
ne face trecerea din lumea materială
spre
cea spirituală

într-o floare de vis
din grădina Edenului
căci
El ne-a iubit întâi
când încă
noi nici nu existam
ci
doar în planul Celui Prea Înalt ne scăldam în para ochilor Săi de flacără și foc

noi nu eram
încă o ființă vie
ci
doar o imaginație
din planul Tatălui din cer
dar El
ne-a iubit cum ne-a văzut în planul cel sfânt
iubirea
pentru noi i-a străpuns Ființa
căci
suntem chipul Lui
asemănarea Lui Însuși

oare
cu câtă gingășie
și cu câtă grijă
minile Lui au frământat țărâna
strecurând-o
prin apă și lumină
și
înflorind-o cu para ochilor Săi
pe veci să-i fie asemănare
cu cinste
chipul Lui să i-l înflorim în umbletul de pe palneta Terra


neprihănirea
să-i fie rostul omului de pe pământ
și
cu pași de lumină
umble-n lumină
el însuși
să fie o lumină
luminând împrejuru-i
cu lumina Celui ce l-a creat

cu câtă bucurie
Meșterul Lui Dumnezeu
se plimba prin grădină
înflorind
iarba
și frunzele
și florile în special
cu lumina ochilor Săi îmbrățișându-i
pe cei doi
ce chipul i-l purtau
pe cărări neumblate încă
la umbra pomilor
cu roade atât de gustoase
ei însăși
fiind cea mai scumpă comoară făurită de Dumnezeu
ca doi crini într-o tulpină
ca doi ochi dintr-o lumină
însuși surâsul soarelui înveselindu-l
cu pașii lor goi
ca lacrima cerului și ca roua câmpului
căci goi erau
în toată gingășia și splendoarea dată de Creator
surâzând cu fețele senine
și îmbrăcate-n lumina
Celui Sfânt și Prea Înalt


chipul
Celor ce i-au creat îl purtau
pe fața lor
și-n sufletul lor în adânc
fluturându-și privirea peste tot
peste toate florile
și peste toți pomii din grădină
amirosind
miresmele atât de gingașe și
minunate
țesute de mâna Creatorului
pe tot întinsul grădinii

vai
cu câtă durere
a privit Cuvântul ce i-a iubit pe oameni
când i-a văzut
în planul Celui Prea Înalt
câtă durere
i-a sfâșiat in inima când
Adam și Eva
au călcat Cuvântul
îmbrăcându-se-n păcatul neascultării
ei
fiind siliți ulterior
părăsească grădina raiului unde au fost atât
de fericiți
deși n-au știut

cred
că mai amar
a lovit durerea în Fiul Lui Dumnezeu
decât în ei însăși
căci El era iubirea ce i-a îmbrăcat pe amândoi

când se plimbau goi de tot prin grădină căci nu știau
de rușine și teamă
amândoi fiind curați și sfinți
așa cum i-a creat Dumnezeu

ființa umană
acest izvor de lumină
de gingășie și înțelepciune
ce îmbracă pământul în surâsul său
și-l
împletește cu lacrimi uneori
cu
izvoare de lacrimi
înnăsprindu-și durerea pe fața cerului
precum roua ce cade pe iarba și florile pământului
într-un transfer de iluzii
că iar
în grădină va fi
îmbrăcânduse-n lumina pierdută
pe palma Creatorului Său ce l-a iubit
până dincolo de dincolo

poezie de (25 octombrie 2018, Mănăștur)
Adăugat de Ioan Daniel BălanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Marin Sorescu

Boala râsului

S-a născut dintr-un hohot de râs.

Când părinții au trebuit îi arate lumea
El a început râdă în fața fiecărui lucru,
Până la soare.
Și a fiecărui cuvânt,
Până la infinit.

La șapte ani încă nu se oprise din râs
Și doctorii l-au trimis la școală.
Profesorii i-au arătat cartea de fizică
Dar el râdea ținându-se cu mâinile de burtă.
La istorie ajunsese cu mâinile la genunchi.
La geografie, la tălpi.

Atunci doctorii i-au recomandat trei femei
Demne de acest nume,
De care să se-ndrăgostească,
Dragostea intrând în profilaxia liniștii.
Cum săspun?
Pe prima a iubit-o-n hohote,
Pe a doua a zâmbit-o,
Cu a treia s-a-necat de râs.

Atunci doctorii i-au prescris moartea,
S-o ia o dată în viață
Și după aceea câte o linguriță
Din trei în trei veșnicii.

Dar și în mormânt
El tot mai continuă, și azi, râdă.

Până acum a fost mutat în vreo
Șapte cimitire
La cererile repetate
Ale răposaților.

poezie clasică de
Adăugat de MGSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Trei dinti din fata" de Marin Sorescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -37.00- 29.99 lei.

Dispariția iernii

Copiii râd și parcă dănțuie,
Cu o mână ascunsă la spate, pe seceri.
Și, ca într-o joacă, râzând, - harșt -,
Dintr-o dată retează nasul părinților;
Plesnește sângele, dar nu înroșește zăpada,
Ci intră-napoi în pământ.
De-aia se crapă pământul, altfel
Și-ar face copiii lunecuș pe sângele părinților.

Bucurându-se ca de-o minune,
Cei mici le-așează nas nou:
Din morcovi de hârtie și câlți,
Prins cu zgârci, pe sub plete.
Cei mari zac în genunchi –
Știu acum vor da plece
Și-apoi le vor înfige cărbuni smoliți
În locul ochilor,
Înșurubându-le-n găvanele calde.
Dar nici nu apucă știe;
Se mai văd o clipă-n oglindă,
De pe vârful secerii azvârlită pe jos,
Până vederile prind caimac de frig
Pe lumină.

Ce mai om de zăpadă vor să facă copiii!
Cu bucăți de pământ vor să-l facă,
Dezlegate în apă fierbinte,
Lipite cu bulgări pe trupul celor care
I-au învățat basmul unei materii
Misterioase și albe,
Din care se clădeau oameni frumoși.

Și-atunci lipesc, copiii, și ridică oameni
Peste oameni,
Din pământ înmuiat, peste forma
Bicisnică a tiparului;
Ei – cei văduviți de poveste, ispășind
Culmea păcatului, iarnă de iarnă
Mai siguri pe ceea ce fac,
Nemaiizbăvindu-se parcă nicicând.
Ei – capăt de drum al stirpei –,
Copiii, feciorii, bărbații condamnați
La uscăciune și boală,
La ierni deșertice, anunțând foamea
Și pârjolul, și jupuirea de vii;
Tot aruncă cu bulgări pe umerii
Și fața și brațele unui neam întreg
Și-și îngroapă bătrânii,
Obligându-i să se nască din nou,
Să-i renască și pe ei
Din burta de leac a făgăduinței.

De bunăvoie, Cei mari stau în genunchi,
Ca la rugăciune, parcă ologiți;
Corpuri pe jumătate – înțepenite
Și descărnate; cum se joacă și-aleargă,
Cei mici, de-ar da din grabă peste ei,
I-ar sfărâma negreșit,
Ca pe niște Oameni de zăpadă, în trei:
Bulgărele mic – primul; cel de mijloc –
Al doilea; iar cel mare – baza matriceală
A rușinii, linotipul organic uns
Pe la-mbinări cu dulceaț㠖 ultimul,
Fiindcă nu e legat de rațiune,
Ci de nevoie.
În fiecare iarnă copiii se joacă de-a iarna,
Iar pe cei rămași nezidiți îi ridică în sănii,
Apucându-i de dedesubt.
Anchilozați, aproape umbre, se lasă
Trași părinții-n sănii de copii;
Le mai cade mâna, mătură pământul,
Și parcă un bulgăre de apă
Se strânge, singur, în palma lor.

poezie de din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoș NiculescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Politică de trei parale

Ne dăm pe mâna orișicui, că iată, nu avem ce-alege,
Toți sunt o apă și-un pământ, ei n-au credință și nici lege.
Ne tot lăsăm îmbrobodiți, când vin din patru-n patru ani,
Cu vorbe mari, sforăitoare și cu discursuri de doi bani.
Promisiuni de viață bună și miere multă peste tot,
Nu au măsură la minciună prindă cât mai mulți la vot.
Iar după-aceea... noroc bun! De noi, în cot pe toți îi doare,
Prioritatea-i pentru ei s-apuce osul cel mai mare.
Se sfâșie ca niște fiare, pe viață și pe moarte-i lupta
Se folosesc de orice arme și crâncen își păzesc reduta.
Ca niște stoluri de lăcuste rod tot ce întâlnesc în cale,
În urma lor, pe trupul țării rămâne doar potop și jale,
Un biet popor încovoiat de-atâtea biruri și ponoase,
Abia mai poate respire în case mici și friguroase.
E sărăcie peste tot și deznădejdea-i tot mai mare;
La știri auzi că un biet om s-a sinucis din disperare.
Nici Dumnezeu nu te mai scapă, nici toată inchiziția
De-o să ajungi prin tribunale afla-vei ce-i justiția.
Pe-un amărât de cum l-au prins, c-un sac de boabe c-a furat -
Adio, sfânta libertate! La pușcărie l-au băgat...
Cam vreo cinci ani, ba chiar mai mult, justiția e foarte dură,
Doar legea este pentru proști, nu pentru grangurii ce fură
Și-atâtea au devalizat: uzine-ntregi, mașini, vapoare,
Pământul țării l-au furat și din păduri mii de hectare.
Ei nu acceptă că sunt hoți, voi, însă, știți cum se numesc,
Ei spun că fac " privatizare " când faptic fură cât poftesc.
Și dacă-așa,... dintr-o "eroare", un avocat "nepriceput",
Mai bagă vreunul la-nchisoare... se știe ce e de văzut:
Cum se găsește câte-un doctor, ce foarte prompt ne dovedește-
Că are-o mare suferință și închisoarea nu-i priește.
Pe loc, e pus în libertate și ne sfidează clar, pe toți.
Se-aplică legea la cei mici, ea nu e pentru marii hoți.

poezie de din Țara lui Papură-Vodă (2000)
Adăugat de Mariana DobrinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Marin Sorescu

Jucării

Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheață
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greșeală am alunecat vreodată,
Ne-am și fracturat un an,
Unul din anii noștri importanți și țepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simțim câteodată
ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpușilor
Și de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca și pe uscat.

Am vrea încălecăm pe un cal de lemn
Și calul necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru oriunde în viață
Noi avem de gând facem
Niște fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar fim triști
Din cauza asta
Și să plângem din tot sufletul,
Ținându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem niște oameni foarte mari
Și nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

poezie celebră de
Adăugat de Enache AndreiaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
detalii despre carteHans Christian Andersen

Seara, înainte de culcare, Karl s-a dus la fereastră, s-a urcat pe un scaun și s-a uitat prin rotocolul de pe geam. Afară începuse ningă și un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut până s-a prefăcut într-o femeie îmbrăcată cu o rochie albă, care parcă era țesută din mii și mii de fulgi de zăpadă. Femeia era frumoasă și gingașă, dar era de gheață, de gheață sclipitoare, și totuși era vie; ochii îi străluceau ca două steluțe, dar nu stăteau o clipă locului. Femeia a dat din cap și a făcut un semn cu mâna către fereastră. Băiețașul s-a speriat și s-a dat jos de pe scaun și i s-a părut că la geam bate din aripi o pasăre mare.

în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba daneză.
cumpărăturiCartea "Crăiasa Zăpezii" de Hans Christian Andersen este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -16.00- 12.80 lei.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Cineva are nevoie de răspunsul tău: Cum pot face un eseu despre aforismul "o pasăre a intrat o dată.... "? Fii primul care răspunde!
Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!