Unghiul mort
Cei dintâi se îmbată acești copii,
pentru a-și relua dimineața locurile
în placentele lor de pământ.
Cum stau ghemuiți în mal, în scorburi
pline de ape, cu genunchii la gură,
cum lucrează, cu mâinile-nainte,
forând pumni de lut și rădăcini
par că ar fi la comanda unor manete,
în nacele sferice, despicate la mijloc vederii,
spălate ritmic de val; ochi de faguri
noroioși, în care oamenii lucrează
cu materia unui timp supus erodării.
Ei nu știu pentru ce sapă cu mâinile.
Nici părinții lor, care se îmbată mai târziu
decât ei, nu știu. Trec cu bărcile lin pe lângă
pereții de stuf, abia vorbind; se opresc
unde-i malul lăsat, urcă bărcile
și le-nchid, din jumătăți, ca pe niște nuci,
pe care se suie să răzbească cu privirea
spre omul acela,
căruia copiii îi aduc pământ.
Nu se aude dacă e tânăr ori bătrân,
dacă mănâncă dat prin foc sau dacă
cerul de deasupra lui nu se face cumva
punte de papură, izgonindu-i peste mlaștini
pe cei care-l văd.
Dintre copii, numai cei săpători rămân
în viață, să-și ocupe găurile din maluri;
parcă înapoi de unde-au ieșit,
dintr-o formă numai a lor, dintr-un tipar.
Ceilalți nu s-au mai întors
să depună mărturie:
s-au dus numai la el cu pământul...
Câte o singură dată.
În unghiul mort de deasupra lumii
se oprește tot ce ajunge aici,
urmând calea firească a descompunerii.
Un ciclu continuu, zice-se, o uriașă
uzină, respirând dintr-o inimă de nămol
întreaga hrană eterică a lumii.
Aici stă Zeul organic și fermentează esențe:
în unghiul mort dintre baltă și cer,
somnolent ca un năvod la rădăcinile paradisului.
Omul acela trăiește-n împăcare cu Zeul:
numai plutele goale le vede
lemn lângă lemn, înfipte-n smârcuri,
din mușchiul lor mâncând păsările.
Slavă lor, dar marginea lumii-i departe!
De-acolo plecăm noi hrana Zeului,
și nu altfel; noi venim catre El pe fluviu
din partea lumii unde turmele și cirezile
se siluiesc pe burtă să nu poarte om,
unde îngăduința e ca ochiul de schimb
al Ciclopului, iar puterea
bucățica cea dulce trimisă spre Zeu
fragedul creier.
Nu-i pentru noi amintirea
a ceea ce va fi. Ci doar a ceea ce-a fost.
Pentru noi îndemnuri
și-un veșnic punct de fugă.
Măcar acolo vom servi la ceva:
cel mai bun combustibil dintr-o materie
deja vulnerabilă, urmând sarcina Zeului;
aceeași formă de energie urmându-ne,
prilejuindu-ne nașterea.
Copiii aleargă spre cel pe care nu l-a văzut
nimeni; poteci numai de ei știute, spre
inima grindului. Pe-aici și frații lor au
purtat desagii; le tremură picioarele
subțiri, de iezi noateni; aleargă,
le plesnesc obrajii de crengi; sângele
și-l beau de nevoie, cu mâinile nu au
cum se șterge. Au ieșit la un câmp.
În fața lor, Omul:
Un copil! Le zâmbește. Acesta e omul:
Un copil zâmbind altor copii...
De nu i-ar luci ochii a adânc,
ar părea că-s făcuți dintr-aceeași tulpină.
Și frații lor
Lucrează cu toții-n cuviință, în jurul Lui!
Așează pământ umed pe țevile de stuf
și parcă nu-i văd.
În bătaia vântului și-a apei
așează temelie copiii, și nu de nisip,
căci Omul frige pește pentru mai târziu.
poezie de Dragoș Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre inimă
- poezii despre copilărie
- poezii despre zâmbet
- poezii despre vânt
- poezii despre viață
- poezii despre toleranță
- poezii despre tinerețe
- poezii despre timp
- poezii despre sânge
Citate similare
Repetabila povară
Cine are părinți, pe pământ nu în gând
Mai aude și-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminți,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinți.
Ce părinți? Niște oameni ce nu mai au loc
De atâția copii și de-atât nenoroc
Niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinții aceștia ce oftează mereu.
Ce părinți? Niște oameni, acolo și ei,
Care știu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca și când aș urla,
Eu îi știu și îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, și de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinții bătrâni
Dacă lemne și-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit triști în casele lor...
Între ei și copii e-o prăsilă de câini,
Și e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinți, pe pământ nu în gând,
Mai aude și-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinți, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinți? Mai au dânșii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliți de nevoi și cu capul plecat,
Într-un biet orășel, într-o zare de sat,
Mai așteaptă și-acum, semne de la strămoși
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoși,
Și ca niște stafii, ies arare la porți
Despre noi povestind, ca de moșii lor morți.
Cine are părinți, încă nu e pierdut,
Cine are părinți are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem și noi însine ai noștri copii.
Enervanți pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Și în genere sunt și nițel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pașii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui și explici,
Cocoșați, cocârjați, într-un ritm infernal,
Te întreabă de știi pe vre-un șef de spital.
Nu-i așa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simți și ei știu că-i așa
Și se uită la tine ca și când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conștiință povara acestui apus
Și pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au și ne cer.
Iar când vom începe și noi a simți
Că povară suntem, pentru-ai noștri copii,
Și abia într-un trist și departe târziu,
Când vom ști disperați vești, ce azi nu se știu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Și nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Și de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deși plouă mereu, deși pururi a nins,
Deși lumea în care părinți am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Participă la discuție!
Vezi poezii despre tristețe, poezii despre prezent, poezii despre șefi, poezii despre trecut, poezii despre săptămâni, poezii despre somn sau Ai o scrisoare de dragoste frumoasă?
Copiii care se iubesc
Copiii care se iubesc se-mbrățișează în picioare
Lângă porțile nopții
Și trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Și numai umbra lor
Înlănțuită umbra tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia și disprețul lor și râsetele și invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.
poezie celebră de Jacques Prevert
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Este disponibilă și traducerea în italiană.
Vezi și următoarele:
- poezii despre noapte
- poezii despre lumină
- poezii despre iubire
- poezii despre râs
- poezii despre picioare
- poezii despre invidie
- poezii despre degete
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Numai o dată
Evrei 9:27
Oamenilor le e rânduit
Să moară numai o dată
Tatăl cum a hotărât
Dar urmează o judecată
Căci o viață omul are
S-o trăiască pe pământ
De Domnul în ascultare
Și al vieții Cuvânt Sfânt
Aceasta dar ni s-a dat
Iată pentru omenire
S-avem sufletul curat
Parte având de mântuire
Căci iată numai o dată
Oamenii sunt rânduiți
A trăi aici să poată
De Domnul spre fi primiți
Ori respinși din neascultare
De Cuvântul Celui Sfânt
Căci în suflet nu se are
Dragostea pentru Cuvânt
Doar o singură viață
Omul iată aici are
Chiar dacă el își înalță
Ființa-n binecuvântare
El în firea pământească
Altul nu va mai trăi
Ci în cea duhovnicească
Domnul de va hotărî
Căci Domnul Isus Hristos
Stăpâni-va-ntreg pământul
Când domi-va aici jos
Să-mplinească tot Cuvântul
Ființele duhovnicești
Toate atunci din omenire
Cu armuri vii și cerești
Vor avea-o cerească fire
Nu ca oameni pe pământ
Ci ca îngeri o să fie
Dup-al Domnului Cuvânt
În Noua Împărăție
Oamenii ce-or să trăiască
Ca și oameni pe pământ
Vor avea copii să-i crească
Dup-al Domnului Cuvânt
Însă cei din noua fire
Ce-au fost iată mântuiți
Vor trăi-n neprihănire
Ca și îngerii cei sfinți
Domnul toate-a râțnduit
Și iubirea și lumina
Pentru omul mântuit
Ce-l slujește-ntodeauna
08-10-2019 mănăștur
poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre mântuire, poezii despre îngeri, poezii despre suflet, poezii despre sfinți, poezii despre sfințenie sau poezii despre cuvinte
Acești copii și părinții lor știu că accesul la educație este nu numai dreptul lor, ci și un pașaport către un viitor mai bun, pentru copii și țară.
citat din Harry Belafonte
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre viitor sau citate despre educație
Moartea dresorului de sticleți
A murit dresorul de sticleți!...
A murit și ultimul dresor...
A murit cu mâinile pe ei,
Și cu ochii-nfipți în ochii lor!...
Și-n odaia lui n-au mai rămas
Decât note muzicale, desenate pe pereți,
Portativele de sârmă, fabricate de ovrei,
Coliviile de sfoară, cu grăunțele de mei...
Și vreo sută de duzini de cântăreți
Îmbrăcați în doliu mare,
Care i-au cântat la-nmormântare
Și-au să-i cânte și la parastas...
A murit dresorul de sticleți!...
A murit dresorul, fericit -
Că sticleții lui
Copiii nimănui
L-au stimat și l-au iubit...
Și că el a scos din ei
O falangă minunată
De maeștri cântăreți
Nu țârcovnici mititei,
Ca dresorii de-altădată!...
Căci e drept că-n viață lucrul cel mai greu
E să-și piardă omul vremea cu sticleții,
Ca să pună la curent analfabeții
Cu ce-a neglijat să-i pună Dumnezeu!...
A murit dresorul de sticleți!...
Dar
Surpriză mare
După ce-a murit,
Guralivii cântăreți s-au răzvrătit,
Declarând că-n cariera lor
Nu mai au nevoie de un alt dresor!...
Și din coliviile de sfoară
Au zburat cu toții, să cânte-n stradă-afară...
Și-au jurat solemn pe viitor,
O completă libertate
Pentru cântecele toate...
Și sticleții toți
Să cânte numai după capul lor!...
A murit dresorul de sticleți!...
Bine c-a murit la timp și el
Căci era bătrân,
Bețiv
Și chel...
Dar, la drept vorbind, era "dresor"
Fiindcă, după moartea lui, sticleții
Când au încercat din nou să cânte
Numai după capul lor...
Au dat "kix" cu toții,
Și cântăreții
S-au întors afoni în colivie!...
S-au întors cu toții!...
Dar ce folos
Că dresorul ce-a murit n-a fost Cristos,
Și dresorul mort nu mai învie!...
poezie celebră de Ion Minulescu din Viața românească, XXII, nr. 7-8 (august 1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre muzică, poezii despre moarte, poezii despre viitor, poezii despre surprize, poezii despre superlative, poezii despre religie sau poezii despre ochi
Quasarii
Lucesc frenetic quasarii gigantici
Acolo, în noaptea depărtărilor,
Care de fapt nici nu-i noapte,
Numai pentru noi ăștia mici,
Acolo, e numai o stare de veghe,
Departe, la margine de univers,
Care nu-i margine de niciun fel
Doar pentru noi ăștia infimi,
Acolo, timpul a încremenit aievea
Să nu conturbe bravii quasari,
Cei ce vor naște mândre galaxii
Din tăria lor de caracter, cu patos
Expulzând puzderie de praf de stele
Ca niște superbe jocuri de artificii
Ah, quasarii cei de peste alte ere,
De ce v-ați dus aproape de infinit?
Voi, maximul de materie și lumină,
Voi, care configurați o nouă viață,
Voi, care extindeți pururi universul,
În timp ce noi facem doar figurație,
Sau cel mult privim prin telescoape
Ori mai băgăm strâmbe în univers,
Cu gesturi infantile, deocamdată...
poezie de David Boia (16 august 2013)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre telescop, poezii despre stele, poezii despre naștere, poezii despre mândrie sau poezii despre jocuri
De fapt
Se întâmplă ca oamenii să știe
Să vorbească în peste șase mii de limbi
Din peste o sută nouăzeci de țări și astfel
Se întâmplă ca oamenii să știe să scrie
Poeme despre lumea din jurul lor
Și despre lumile din ei
Și din alții
Despre iubirile lor pierdute
Regăsite
Și iar pierdute
Oamenii știu să scrie despre orice
Despre prietenia legată cu ață subțire
Care se rupe când dintr-o parte atârnă prea greu
Ori despre acea prietenie legată cu nod marinăresc
Ce ține și când se răstoarnă
Ei
Oamenii știu să scrie chiar și despre
Ceea ce nu este
Nu a fost
Și nu va fi
Pentru că lor le place să caute
Ceva nou
Ceva ce nu s-a mai întâlnit și nu se va mai întâlni
De fapt oamenii vor să fie unici cu ceva
Orice
Cât de mic
Doar
Să fie
Numai și numai
Al lor
Iar dacă nu e să fie
Ei știu să își inventeze propriile lumi
Oamenii știu să contruiască
Munți
Și mări
Și orașe
Cu munți înguști
Cu sute de etaje
Străzi
Cu valuri și valuri
De mașini
Țări
Delimitate
Pentru că de fapt
Oamenilor
Le place să pună bariere
Între ei
Să fie
Ceva
Numai și numai al lor
Iar cine vrea să intre
S-o facă numai cu permisiunea lor
Se întâmplă
Ca științele exacte
Să fie pietre de temelie
Ale omenirii
Ei
Oamenii
Știu că E=MC ^2
Ei știu că lumile lor
Și ale altora
Sunt alcătuite din atomi
Protoni
Și electroni
Neutroni
Și spațiu
Energie
Frecvențe
Și vibrații
Pentru că
De fapt
Oamenii iubesc
Să despartă
Să disece
Să caute
Să găsească
Ceva nemaigăsit
Numai al lor
Unic
Astfel oamenii
Și-au dat seama cum să călătorească
Prin univers
Să părăsească lumea lor
Lumile celorlalți
În căutare de ceva
Nou
Se întâmplă ca oamenii
Să mai știe și să numere
De la 0
La infinit
Pentru că ei au nevoie
Să țină socoteala
Zilelor
Cât mai au de trăit
Și de murit
De fapt
Oamenii știu
Că le este teamă
Să nu se găsească
Ceva ca nimic altceva
Și de-asta ei
Oamenii au învățat cum să-și făurească
Lame
Cuțite
Și pistoale
Tunuri
Și rachete
Și Bombe
De fapt oamenii se pricep cel mai bine
Să dărâme
Să sufoce
Munți
Și case
Orașe
Și țări
Lumi
Și mări
Și oceane
Iubire
Și încredere
Virtute
Și credință
Și vechi
Și nou
Pentru că de fapt
Se întâmplă ca oamenii
Să nu știe nimic
poezie de Radu Tudosan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre prietenie, poezii despre țări, poezii despre învățătură, poezii despre încredere, poezii despre știință, poezii despre zile sau poezii despre vorbire
Bătrâni și copii
Acești bătrâni, acești copii
Ar fi, dar parcă nu ar fi,
Sunt unii nord și alții sud
Și lacrima nu și-o aud.
Ca-ntr-un complot diavolesc,
Părinții dintre ei lipsesc,
Își zic bunici, își zic nepoți,
Străinătatea strigă-n toți.
Acești copii, acești bătrâni
Sunt zilierii tristei pâini,
Fiorul dintre ei s-a dus
Și rudele, cu ei nici nu-s.
Niște copii în țarc vulgar,
Niște bătrâni în bestiar,
Furtună i-a adus aici,
Nu-și sunt nepoți, nu-și sunt bunici.
Copiii n-au ce-și aminti,
Bătrânii nu mai nasc copii,
Imaginile lor se cern
Spre paradis și spre infern.
Și pân' s-ajungă la sfârșit,
Au de trăit și de murit,
Ca vietățile-n nisip
Ei nici nu-și seamănă la chip.
Așa au fost, așa rămân,
Ce e copil, ce e bătrân
Bătrânii-n iadul propriu zis,
Copiii-n veșnic paradis.
Purtându-și umbrele în mâini,
Ce triști copii, fără bătrâni,
Cu ochii pătimiți de vii,
Ce triști bătrâni fără copii.
poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre bătrânețe, poezii despre iad, poezii despre sfârșit, poezii despre rude sau poezii despre rai
La călușei
Se învârteau agale călușeii
Și muzica din urmă-i îndemna,
Iar între toți copiii mititeii
Și-un bătrânel pe-un cal se învârtea.
Râdeau de el, de jocul lui copiii,
Cum sta plecat pe calul lui de lemn,
Iar cei mai mari, dând aripi bucurii,
De jos, mereu îi tot zvârleau îndemn:
- Hiii moșule, hai, taicule, zorește,
Dă pinteni zdraveni calului spre rai!
Și la un loc cu ei, copilărește,
Râdeau și prunci cu părul de mălai.
Dar el, tăcut, privea pierdut, cu mâna
Ținând în frâu, căluțul fără duh,
Căluțul orb, ce alerga într-una
Strâns de vergele zdravene-n văzduh.
Cu păru-n vânt, îmbujorat la față,
El se rotea, dar nimeni n-a văzut
Cum calul lui, de lemn, prinsese viață
Și galopa pe câmpuri spre trecut.
A fost o clipă, doar o clipă vie,
Căluțul a zburat prin ani, vâlvoi,
A dus bătrânul în copilărie
Și l-a întors ca gândul înapoi.
Când s-a oprit din goană bătrânelul
A coborât în râsul fără rost,
Dar numai el știu și călușelul,
În fuga lor de-o clipă, unde-au fost.
poezie celebră de Virgil Carianopol din Cântece de amurg (1969)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre cai sau poezii despre tăcere
Ordinea și disciplina nu uniformizează oamenii și nu atacă esența lor, așa cum uneori se afirmă. Mereu vegheză asupra lor dragostea. Este drept că aceia care le însușesc pentru acțiunea lor, trăiesc pe niște coordonate trasate care conduc spre o strategie comună. Dar în manifestările fiecăruia domină diferențele născute din starea lor psihologică, adică poartă amprenta personalității lor. Nu se uniformizează oamenii, ci numai mijloacele pe care le aduc în lupta lor comună.
Nicolae Roșca în Ce este Frăția de Cruce
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre viață, citate despre psihologie, citate despre naștere sau citate despre iubire
Timp de 200 de ani, noi am cerut indienilor, care luptau pentru pământul lor, pentru viața lor, pentru familiile lor și pentru dreptul lor la libertate: lăsați jos mâinile, prieteni, și vom trăi împreună! Și când ei au coborât brațele, noi i-am ucis.
citat clasic din Marlon Brando
Adăugat de Doina Bumbuț
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre timp, citate despre prietenie, citate despre mâini, citate despre libertate, citate despre familie sau citate despre Pământ
Dispariția iernii
Copiii râd și parcă dănțuie,
Cu o mână ascunsă la spate, pe seceri.
Și, ca într-o joacă, râzând, - harșt -,
Dintr-o dată retează nasul părinților;
Plesnește sângele, dar nu înroșește zăpada,
Ci intră-napoi în pământ.
De-aia se crapă pământul, altfel
Și-ar face copiii lunecuș pe sângele părinților.
Bucurându-se ca de-o minune,
Cei mici le-așează nas nou:
Din morcovi de hârtie și câlți,
Prins cu zgârci, pe sub plete.
Cei mari zac în genunchi
Știu că acum vor da să plece
Și-apoi le vor înfige cărbuni smoliți
În locul ochilor,
Înșurubându-le-n găvanele calde.
Dar nici nu apucă să știe;
Se mai văd o clipă-n oglindă,
De pe vârful secerii azvârlită pe jos,
Până vederile prind caimac de frig
Pe lumină.
Ce mai om de zăpadă vor să facă copiii!
Cu bucăți de pământ vor să-l facă,
Dezlegate în apă fierbinte,
Lipite cu bulgări pe trupul celor care
I-au învățat basmul unei materii
Misterioase și albe,
Din care se clădeau oameni frumoși.
Și-atunci lipesc, copiii, și ridică oameni
Peste oameni,
Din pământ înmuiat, peste forma
Bicisnică a tiparului;
Ei cei văduviți de poveste, ispășind
Culmea păcatului, iarnă de iarnă
Mai siguri pe ceea ce fac,
Nemaiizbăvindu-se parcă nicicând.
Ei capăt de drum al stirpei ,
Copiii, feciorii, bărbații condamnați
La uscăciune și boală,
La ierni deșertice, anunțând foamea
Și pârjolul, și jupuirea de vii;
Tot aruncă cu bulgări pe umerii
Și fața și brațele unui neam întreg
Și-și îngroapă bătrânii,
Obligându-i să se nască din nou,
Să-i renască și pe ei
Din burta de leac a făgăduinței.
De bunăvoie, Cei mari stau în genunchi,
Ca la rugăciune, parcă ologiți;
Corpuri pe jumătate înțepenite
Și descărnate; cum se joacă și-aleargă,
Cei mici, de-ar da din grabă peste ei,
I-ar sfărâma negreșit,
Ca pe niște Oameni de zăpadă, în trei:
Bulgărele mic primul; cel de mijloc
Al doilea; iar cel mare baza matriceală
A rușinii, linotipul organic uns
Pe la-mbinări cu dulceață ultimul,
Fiindcă nu e legat de rațiune,
Ci de nevoie.
În fiecare iarnă copiii se joacă de-a iarna,
Iar pe cei rămași nezidiți îi ridică în sănii,
Apucându-i de dedesubt.
Anchilozați, aproape umbre, se lasă
Trași părinții-n sănii de copii;
Le mai cade mâna, mătură pământul,
Și parcă un bulgăre de apă
Se strânge, singur, în palma lor.
poezie de Dragoș Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoș Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre iarnă, poezii despre zăpadă, poezii despre săniuș, poezii despre rușine sau poezii despre roșu
Omul care-și exersează intelectul și-l cultivă pare să fie dotat cu cea mai desăvârșită dispoziție și, în același timp, cel mai iubit de zei;căci dacă există din partea zeilor vreo preocupare pentru problemele umane, după cum se vede în general, e firesc, de asemenea, să considerăm și că ei se bucură de ceea ce este în om mai elevat și mai înrudit cu natura lor (iar acest lucru nu poate fi decât intelectul) și că-i recompensează pe cei ce iubesc și prețuiesc intelectul mai presus de orice;pentru că acești oameni manifestă grijă față de ceea ce ei înșiși iubesc și se comportă drept și frumos. Că toate aceste trăsături îl caracterizează în cel mai înalt grad pe înțelept este deasupra oricărei îndoieli. El este deci omul cel mai iubit de zei. Și tot el este, fără îndoială și cel mai fericit. Deci, și pe această cale, rezultă că posesorul înțelepciunii filosofice va fi cel mai fericit dintre oameni.
citat celebru din Euripide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre înțelepciune, citate despre superlative, citate despre înălțime, citate despre perfecțiune, citate despre natură, citate despre frumusețe sau citate despre filozofie
De ce spunem povești ( pentru Linda Foster)
1
Pentru că suntem obișnuiți să trăim sub frunze
și în zilele ploioase
mușchii noștri simt un tremur,
de-acum dureros, din vremea când rădăcinile
ne trăgeau în pământ
și pentru că avem copii care cred că
pot zbura, un instinct rămas
de când oasele brațelor noastre
aveau formă de țitere și se îndoiau
cu eleganță sub penele aripilor
pentru că înainte de a avea plămâni
știam cât de departe este fundul mării
în vreme ce pluteam cu ochii deschiși
ca niște eșarfe pictate într-un scenariu
de vise, și pentrum că noi ne-am trezit
și-am învățat să vorbim
2
Am stat lângă foc în peșterile noastre
și pentru că eram săraci am făcut o poveste
despre un munte al comorilor
care se va deschide pentru noi
și pentru că eram întotdeauna învinși
am născocit ghicitori imposibile
pe care numai noi le puteam rezolva
monștri pe care numai noi îi puteam ucide
femei care nu puteau iubi pe alții
și pentru că am supraviețuit
surori și frați, fiice și fii,
am descoperit oase care se ridicau
din pământul negru și cântau
păsări albe în copaci
3
Pentru că povestea vieții noastre
devine viața noastră
Pentru că fiecare dintre noi spune
aceeași poveste
dar o spune diferit
și nimeni dintre noi nu o spune
de două ori la fel
Pentru că bunicuțe arătând ca niște păianjeni
vor să-și farmece nepoții
și bunicii au nevoie să ne convingă
că ce s-a întâmplat s-a întâmplat datorită lor
și deși noi ascultăm doar
întâmplător, numai cu o ureche,
vom începe povestea noastră
cu cuvântul și
poezie de Lisel Mueller,1924 -,laureată a premiului Pulitzer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zbor, poezii despre visare, poezii despre urechi sau poezii despre sărăcie
Cântec de pauză
Economie, strig, economie!
Zeul cel economic a învins, vezi bine,
îmi taie pe jumătate orice făclie,
fiece rază pe jumătate mi-o taie din lumine.
Trap, trap, trec soldații pe stradă.
Tăiați pe jumătate, pe jumătatea văzută.
Numai spre mine în relief merg la paradă,
privire mirată, biciuită, bătută.
Dacă aș fugi mai repede decât ei
să-i văd din partea din care nu-i zăresc,
zeule mare, he-hei,
mațele, inima, ciolanul ceresc
tăiate cu ferestrăul, anatomic
pentru marea economie de iască...
Un plan aș zări doar bucolic,
o inexistență mult castă.
Ce e spre mine e-n relief și-mpins.
În spate nu se află nimic.
Zeul cel economic a învins
gândul pe care vi-l zic.
În spatele trunchiului văzut nu se află decât
un plan vertical și urât.
În spatele pietrei văzute nu
se află sufletul lui, tu.
Oaia are două picioare
călcându-mi ochiul meu luminat de soare.
Celelalte două nici nu există
în verticala beznei eclipsă.
Nu pot să iau de ceafă pe nimeni,
nici măcar mirosul de brad ori de chimeni.
Numai ceea ce văd pare a fi
dulcea mea Noemi.
Tu n-ai nici măcar umbră.
O, zeul, o, zeului mult i-ar fi scumpă.
Numai jumătate de sferă
se arată într-o eră.
Amândouă jumătățile, amândouă
jumătățile de ouă
le au numai aceste cuvinte
neeconomice, doamne, și sfinte,
și-n relief, și-n aerul mare
și-n timpanul valului de sare
o, dulce prăpăd,
o, dulce prăpăd,
pentru că și pentru că
nu se văd și nu se văd.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre oi
A fost odată un om și o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineața până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau nădușelele, și ca să dea și ei în spor, ba. Se ținea, vezi, norocul după dânșii ca pulberea după câini, cum se zice. Umblau cu tărăbuțele de colo până colo, și ca să se statornicească și ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânșii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau acești oameni o spuză de copii. Din acești copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieții erau mărunței și stau lângă dânșii ca ulcelușele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiți față când venea omul de la muncă, că v-ați fi luat câmpii. Ieșeau toți afară înaintea lui, jigăriți și hărtăniți, ca niște netoți, subțiratici și pițigăiați, mă rog, leșinați de foame, și tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. Tatăl lor se zăpăcea și nu știa către care să se întoarcă mai întâi și le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.
citat clasic din povestea Fata săracului cea isteață de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre femei, citate despre tată, citate despre sărăcie, citate despre suflet, citate despre seară, citate despre religie, citate despre noroc sau citate despre muncă
Tu ești tu numai pentru tine, cel din interior. Dar teoria pluralismului individual spune că față de ceilalți ești mereu altcineva, sau altceva, depinzând de modul cum te raportezi la fiecare dintre ei. Poți fi bun, față de cei cărora le faci bine cu condiția ca binele tău să se manifeste cu regularitate, altminteri dacă o dată omiți să faci gestul, devii dintr-odată rău!? Poți fi în același timp tânăr, pentru toți cei ce te depășesc ca vârstă, sau bătrân, pentru ceilalți, cei născuți după tine și care, nu știu cum se face, că sunt pe zi ce trece tot mai mulți!? Poți fi interesant pentru cine îl interesezi, sau pentru cine are nevoie de tine sau poți fi anost, pentru restul lumii. Și, ceea ce este și mai derutant, nici măcar pentru aceeași persoană nu ești mereu același. Ești evaluat luându-se în calcul diverse variabile, cum ar fi natura, intensitatea și dinamica raporturilor ce se formează, dăinuie sau se sting între tine și celălalt...
Emil Dogaru în Norocosul teoretician (24 ianuarie 2007)
Adăugat de Emil Dogaru
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre bine și rău, citate despre vârstă, citate despre tinerețe, citate despre devenire, citate despre depășire sau citate despre calcule
Despre morți numai de bine
Orice mort ar trebui dezgropat uneori,
încercată resuscitarea lui
O respirație gură la gură,
cot la cot,
os la os,
până când, devenit una cu el, te ridici în capul oaselor și respiri adânc
aer de dincolo
de aer
Orice mort ar trebui vizitat uneori
la cimitir,
întrebat de sănătate,
vaccinat
Fără bancuri proaste cu "noi vrem pământ",
fără cuvântul "pământ" de fapt,
doar despre lună și stele se poate discuta,
câte în ele și în Univers
Orice mort are nevoie de iubire,
nu e nicio diferență între ceea ce simte el și ceea ce simți tu pentru mine
Suntem tutankamonic de morți, iubito,
învechiți în meseria aceasta a nepăsării,
dar dependența de A FI,
e un puternic drog inoculat periodic
de către cei care ne mai vizitează din când în când
Locuiesc peste drum de cimitir,
văd zilnic morți aduși la groapă de către vii
și nu pot să nu mă întreb cu ce i-au deranjat oare
de nu-i mai rabdă lângă dânșii?
Un mort stă doar cuminte la locul lui și visează,
nu cere de mâncare, nu bea, nu fumează
în alte țări, ei nici măcar să voteze nu mai vor
Iubiți și morții,
nu sunt ei vinovați de a lor plecare,
i-a ucis plictisul zilnicității,
vor numai să doarmă un pic mai mult!
De ce să le tulburi somnul îngropându-i, incinerându-i? De ce?
Pe tine te îngroapă cineva când dormi?
Statul... a, statul... am uitat
Dar ei nu mai platesc taxe și impozite, deși dacă i-am ține acasă, am plăti (probabil) taxa pe cap de mort,
O sumă modică la întreținere și un pic mai mult la curent...
Oboseala li se citește pe chip încă dinainte de plecare,
sub ochi li se adună pungi pelicanic de mari, de lacrimi neplânse,
iar mirosul... să trecem peste asta
Deschide geamul larg, să știe lumea că în casa acestei familii iubitoare,
a rămas mortul la locul lui,
nemișcat și fericit
Dacă îl pui în geam, primești chiar și pensia cuvenită
lună de lună
Astfel m-am îmbogățit iarna trecută,
am adunat toți morții din oraș, i-am așezat frumos la ferestre
și niciodată poștașul nu a îndrăznit să mă întrebe de ce par atât de... morți
Afară ningea
și cu toată extenuarea ce li se citea pe chip, se străduiau să zâmbească frumos,
păreau fericiți
Aproape orice mort ar trebui dezgropat uneori,
Doar cei foarte obraznici ar trebui abandonați de tot
Cei care îți cer ca să-i înțelegi punându-te în locul lor
Pentru numele lui Dumnezeu, nu le da ascultare,
ei oricum sunt de neînțeles,
punându-te în locul lor s-ar putea să-ți placă și să nu te mai ridici
Ei sunt ca niște copii nenăscuți care nu știu ce vor
Nu te pune în locul lor, nu le face jocul!
poezie de Marcel Vișa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre fericire sau poezii despre vinovăție
Copii de azi, nu-I uitați pe părinți
Copii de azi, păstrați-i în minți
Și în suflet pe ai voștri părinți!
Ei v-au îngrijit, v-au vegheat,
Și din puținul lor v-au dat,
Ca să creșteți cu aripi de zbor,
Să fiți urmași cu viitor!
V-au iubit, v-au ocrotit,
Și dacă uneori v-au dojenit,
Copii de azi, nu îi pizmuiți,
Pe-acești neobosiți părinți!
Ceas de ceas și zile de-a rând,
Voi ați fost în al lor gând,
Că nu există un lucru mai sfânt,
Decât să fii părinte pe pământ!
În pragul casei lor, ei așteaptă smeriți,
Să le dați un semn, că-i iubiți,
Și că-n aceste privinți,
Mai există copii cu dor de părinți!
Dacă viața departe vă poartă,
Nu-i lăsați pe părinți singuri cu a lor soartă,
Veniți și ștergeți lacrimile lor,
Care au curs, după atâta dor!
Veniți ca ușa lor este mereu deschisă,
Pentru voi, să le-mpliniți o lipsă,
Să-i bucurați în sufletele lor,
Pe părinții care strigă după ajutor!
Și într-un târziu, ce nu se va ști,
Când clipele părinților se vor sfârși,
Și nu vor mai cunoaște zori,
Să v-amintiți de ei adeseori!
Copii de azi, nu-i uitați pe părinți,
Chiar dacă ei n-au fost niște sfinți!
poezie de Gheorghe Alionte (12 ianuarie 2022)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Cântec pentru crăpatul zorilor
Cu amurgul, ai căzut din crengi ca un măr
copacii s-au prăbușit peste umbrele lor
Peste tot e numai pământ și pământ și pământ
Gândul nu mă mai știe cum sunt
Ah, de-aș putea
să te iubesc
fără amintiri!...
Cin' ne-ar mai ști între-atâtea neștiri?
... degeaba se-alungă-napoi și-napoi, pătimaș,
câmpiile moi, câmpiile reci de sub pași...
tot mai aud prin întunericul șerpuitor
pietrele-n lut cum se dor
Hai, vino!...
De-acolo, departe, sub dungile vechi de pământ
te-adăst în lumini să te-aprinzi, să te pierzi
... Peste tot e numai pământ și pământ și pământ...
Gândul nu mă mai știe cum sunt
dar ți-oi aprinde, în pălmi, flăcări verzi...
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre întuneric, poezii despre verde, poezii despre mere, poezii despre lut, poezii despre gânduri sau poezii despre foc