Fuga prin iarnă

Colind ca o zidire albă, potrivnică, fatală.
Să nu mai cântaţi mâinile-acestea strângătoare
de munci ale sufletului şi nici Dumnezeul în haine de gală.
Ni se pare această ninsoare, doar ni se pare.

Cum se culcă vânatul în urmele tale adânci
şi furat de somn îşi îngheaţă nedumerirea de veacuri,
cum pe scripeţi de aur nu şi-a urcat nimeni disperarea la cer,
mai sunt globuri ce se ridică de pe funduri de lacuri.

Şi cântece oarbe, hrănindu-se blând cu ochi afumaţi în cetini
şi straie şi nopţi ca de nuntă vrăjmaşă – toate mai sunt;
lungite pe labele din faţă aşteaptă un cuvânt –
incendiu pe o scenă de teatru săpată-n pământ.

Dar peste toate acestea ţipă nişte copii:
a-nceput, a mereu început, a bătaie de ceas prins în gheaţă,
şi toată cununa acestor zăpezi începe-a albi
înnobilând putregaiul de slavă al schimbării la faţă.

Ne tot abatem, nu le gustăm sângele albastru, voievodal,
scuipat cu cântec din beregăţile lungi, întinse spre cer!
O, e iarna în care dispar cocoşii de munte
şi nimeni, dar nimeni nu-i întreabă unde se duc sau pier!

Fierbeţi pielea tobelor de bâlci în care duduie urlătorii,
irozii, nerozii; tăiaţi-o subţire pentru cei fără dinţi,
pentru cei loviţi în moalele guşii la Pomana Porcului Copitat!
Din laptele muls al acestui omăt străveziu cei ca ei
încheagă dangăt de clopot în burdufe de uger, fierbinţi.

Iar dacă Moş Crăciun împarte tocană de ren
aburindă la fetiţe şi băieţi, aceasta-i adevărata esenţă.
Prin bucăţile noastre de viscol trece o cruce de alb,
şi-n mama ei de viaţă, ard candele prin ceaţă, în demenţă!

De ce se-adună timpurile într-unul singur, istovitor?
Oare împuţinându-ne salvăm fericirea de la o naştere îndoielnică?
Tatuat pe sânge, numărul doi împroaşcă fior –
Ne rămâne doar fuga nebună prin iarna cumplit de părelnică.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima poezie scrisă de Păunescu după moarte

Intrai şi eu, aicea, cum murii
Să văd dacă vorbiţi şi voi de mine
Şi-s înţolit în haine străvezii
Şi străveziu e sângele din vine...

Găsii o ceată de poeţi moderni
Găsii cuvântul arhidezbătut,
Găsii politici despre boi şi reni,
Nimic, dar chiar nimic de-al meu talent căzut.

Am fost în viaţă până azi, iubind
Şi cer şi vânt şi apă şi pământ
Şi peste toate-acum mă uit, spre cer plutind
Şi toate-mi par de nerecunoscut.

Să v-amintiţi etern de-acum de mine
Ca de-un compatriot poet român
Prin al cărui străveziu sânge din vine
Au curs poemele care rămân.

De azi voi scrie prin cei ce încă scriu,
Prin cei pe care am să-i tot inspir,
Şi chiar de fizic, azi, nu mai respir
Trăiesc prin drumul meu către sicriu.

poezie de Andrei Lupu (noiembrie 2010)
Adăugat de Andrei Lupu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de iarnă

Eşti atât de frumoasă, iarna!
Câmpul întins pe spate, lângă orizont,
şi copacii opriţi, din fuga crivăţului...
Îmi tremură nările
şi nici o mireasmă,
şi nici o boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mâinile tale, iarna!
Şi nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolaru
şi gândul creşte-n cercuri
sonorizând copacii
câte doi,
câte patru.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Sensul iubirii -1960
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul spre neant

Eu vin cu toată viaţa mea şi gulerul deschis
Şi pe peron aştept un tren ce merge spre abis,
De-aici încolo nu mai sunt nici gări şi nici acari
Doar stelele sunt tot mai mari şi pomii tot mai rari.

Voi lua un tren către neant, mi-am cumpărat bilet,
Mai tare muzica o dau şi inima încet,
Se-aude-un zumzăit mărunt, terasamentu-i mort,
Prin megafon feroviar se ţipă un raport.

Dar eu îi las pe pasageri să zică tot ce vor,
Eu, dacă ei se urcă-n tren, sunt gata să cobor,
Sunt pasagerul spre neant, şi mi-e destul atât,
Cu cei din urmă bani ai mei nu vreau să mor urât.

Călătoria tot o fac, oricât ar fi de greu,
La cap de linie aştept să vină trenul meu,
Dar mi se pare că aud un glas cum n-a mai fost
Certându-mă pentru ceva, luându-mă la rost.

E umbra mea sub felinar, sinistrul ei desen
Ce va cădea la rândul ei în umbra unui tren,
Nu mai e nimeni pe aici, toţi au murit cândva,
Eu sunt de-o viaţă în neant şi nu am cum pleca.

Când greieri duc din loc în loc luminile din cer
M-aşez la geam în trenul meu şi simt că-ncep să pier,
Nu-i nici un tren către neant, ci fapt interesant,
Voi lua neant către neant, neant către neant.

|

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna la oraş

A plecat bătrâna toamnă
Şchiopătând, iavaş-iavaş,
Iarna a început să cearnă
Fulgi de nea peste oraş.

E o vreme mohorâtă
Plâng copacii dezbrăcaţi,
Dar copiii râd şi cântă
La ferestre cocoţaţi.

Şi cu toţii ies din case
Iuţi ca nişte spiriduşi
Echipaţi cu haine groase,
Cu căciuli şi cu mănuşi.

Magazinele sunt pline
De cadouri fel de fel
Oamenii pe la vitrine
Scotocesc prin portofel.

Beculeţe colorate
Atârnate sunt pe sus
Neaua cade peste toate
Şi pe ele s-a depus.

Ca să scape de ninsoare
Cei ce sunt cu capul gol
S-au retras în graba mare
Şi se încălzesc la Mall.

Iarna nu ne ocoleşte
Sărbătorile-s în toi
Moş Crăciun se pregăteşte
Să mai vină pe la noi.

Doar maşinile pe stradă
Se frământă şi suspină
Fiindcă ştiu că sub zăpadă
Se vor umple de rugină.

poezie de Octavian Cocoş (21 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri de iarnă

Cad în spirală fluturi albi din cer,
Cresc flori de gheaţă-n nopţile cu ger
Pe geamuri par dantele de cleştar,
Se-ntinde roba iernii pe hotar

Îmi pare câmpul alb imaculat,
Zăpada se aşterne peste sat,
Cern albe stele norii cenuşii,
Pădurea îmbracă haine argintii

Povestea despre Moş e doar un mit
Dar pentru cine crede... a venit
Pe întinderile albe de ninsoare
Cojocul roşu-i pată de culoare

Iar sacu-i greu de-atâtea jucării
Tablete, lego, cărţi pentru copii
Ei scriu şi fac cu Moşul un acord
Să vină iarna de la Polul Nord

Mi-am pus în gând să fiu din nou copil
Să mă strecor din iarna mea tiptil
Să cred în Moş Crăciun şi-n Făt Frumos
Chiar azi clepsidra vieţii mi-am întors!

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi de iarnă

Se-nnorează ceru-albastru,
Nici o floare, nici un astru,
Căci şi cer ca şi pământ
Pus-au vara în mormânt.

Toate frunzele-adorate
Zboară-n vânt amestecate...
Corbi şi ciori-nnegresc pe sus...
Rândunelele s-au dus.

Fulguieşte de ninsoare
În pustiile ogoare,
Urlă crivăţu-n copaci...
Vai de oamenii săraci.

De la munte pân' la baltă
Numai crivăţ ce te saltă;
Numai cer posomorât
Peste câmpul mohorât.

Bătătura e pustie
De belşug şi veselie,
Şi de-al verii cântec viu
Orice suflet e pustiu.

Sus la stânele din munte
Pe zăpadă îşi fac punte
Lupi prădalnici şi mişei...
Vai de turmele de miei.

Pestetot numai zăpadă,
Ce s-adună în grămadă
Sau se-mparte-n fel de flori
Sub ai vântului fiori.

Prin pădurea troienită
Nu e cracă nenflorită,
Dar în loc de ghiocei
Pretutindeni e polei.

De prin coşuri iese fumul
Ce mereu îşi trage drumul
Sub al iernii cer senin...
Vai de cei fără cămin.

Prin oraşe umblă-n sănii
Fel de feluri de jigănii
Ce-năuntru nici nu-ncap
De samur şi de sângeap.

Tot prin falnice locaşe
Îşi duc frunţile trufaşe,
Dar de nas, de nu le-ajungi,
Sub mănuşi au gheare lungi.

Viscol, crivăţ nu-i atinge,
Soba-n veci nu li se stinge...
Sunt boieri sau boieriţi...
Vai de oamenii cinstiţi.

poezie de Alexandru Macedonski
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna

Iar e iarnă, frig şi ger,
Veşmânt alb e peste tot;
Înnorat e-albastrul cer,
Prin zăpadă mergi-înot.

Mici cristale de zăpadă
Cad într-una, fac grămadă,
Straie albe să aştearnă
Lunga şi geroasa iarnă.

Săniuţele zglobii
Duc la vale pe copii;
Omuleţii de zăpadă
Se înghesuie să-i vadă.

Moş Crăciun aduce-n dar
Brad frumos împodobit;
Sărbătoare este iar,
Chiar şi anul s-a-nnoit.

Iarna vine, iarna trece
Chiar dacă afară-i rece,
De eşti împăcat cu tine
În suflet ţi-e cald şi bine.

poezie pentru copii de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iris: Am aflat că aproape tot ce s-a scris vreodată despre iubire este adevărat. Shakespeare a spus "Călătoriile se sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor". Ce cugetare nemaipomenită. În ce mă priveşte, eu nu am avut niciodată parte nici măcar de ceva asemănător, dar sunt ferm convinsă că Shakespeare da. Cred că mă gândesc la iubire mai mult decât ar trebui să o facă oricine. Sunt mereu uimită de puterea sa pură de a schimba şi de a ne defini viaţa. Tot Shakespeare a fost cel care a spus "dragostea e oarbă." Asta ştiu cu siguranţă că este adevărat. Din motive greu de explicat, iubirea piere; pentru alţii iubirea pur şi simplu se pierde. Dar apoi sigur că iubirea poate fi regăsită, chiar şi pentru o singură noapte. Pe urmă intervine alt tip de iubire: cel crud. Cel care aproape că îşi ucide victimele. Se numeşte iubire neîmpărtăşită. Aici sunt o expertă. Cele mai multe poveşti de iubire sunt despre oamenii care se îndrăgostesc unul de celălalt. Şi cum rămâne cu restul dintre noi? Cum rămâne cu poveştile noastre, ale celor care se îndrăgostesc doar ei? Noi suntem victimele acestor aventuri unilaterale. Noi suntem cei blestemaţi de cei pe care îi iubim. Noi suntem cei pe care nu-i iubeşte nimeni, răniţi ce umblă aievea. Handicapaţii fără avantajul de a avea un loc mare de parcare! Da, aveţi în faţă o asemenea persoană. Şi de bunăvoie l-am iubit pe acel bărbat timp de trei ani îngrozitori! Trei ani absolut înfiorători din viaţa mea! Cele mai urâte sărbători de Crăciun, zile de naştere, nopţi de Anul Nou ce au adus cu ele lacrimi şi valium. Aceşti ani în care am fost îndrăgostită au fost cei mai negri ani din viaţa mea. Toate astea pentru că am fost blestemată să iubesc un bărbat care nu poate şi nu-mi va putea împărtăşi vreodată iubirea. O, Doamne, doar când îl văd! Inima bate cu putere! Gâtul mi se usucă! Nu mai pot înghiţi! Toate simptomele obişnuite.

replici din filmul artistic Vacanţa, scenariu de Nancy Meyers
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Dacă accept ceea ce spui tu, precum că sunt nenăscut şi aceasta este unica Realitate fără formă, deci liberă de o astfel de limitare. Apoi tu spui că Dumnezeu nu a creat "Lumea" pentru că Realul nu poate da naştere irealului, falsului. Căci creaţia ca şi "Biblia" sunt doar gânduri care ne separă de Dumnezeu. Dacă accept toate astea atunci cum apare întreaga lume, cum apare mintea, dacă vei spune că ea "creează lumea definind-o", cum rămâne cu Iisus care are o formă, el cum a apărut? A. M: Dragul meu, dă-mi voie să-ţi alung toate frământările tale, pentru că e foarte, foarte simplu. Toate acestea, toate formele, întreaga "creaţie" implicit Iisus apar prin visare. Iudeii au visat la un Mesia şi aşa a apărut visul numit Iisus pe care apoi tot ei l-au negat. Iar dacă un creştin îl visează pe "Iisus" că îi spune nu ştiu ce baliverne creştine fii sigur că el va crede asta. Tot ceea ce egoul numeşte "eu, lumea şi "Dumnezeu" e doar visare în vânt, nimic altceva. Toată lumea visează în noapte şi creează o lume de care nimeni nu se îndoieşte şi nimeni nu regretă Disoluţia, colapsul ei la trezirea din zi. Exact aşa pare că apare lumea care de fapt e doar simplu onirism. NIMIC NU A FOST NĂSCUT VREODATĂ ŞI NIMENI NU POATE MURI!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu e singur pe pământ

Nimeni nu e singur pe pământ,
Cineva în grija lui îl are,
Nici cei singuri - singuri nu mai sunt
Dacă are umbră fiecare.
Singur stai în casă şi gândeşti
Că eşti singur fără mântuire,
Dar în pragul casei părinteşti
Se aude-un greierat subţire.
O scrisoare-ţi foşneşte-n mâini,
Un poştaş la uşa ta mai bate,
Latră-n depărtare nişte câini,
N-ai să mai cunoşti singurătate.
Asta este boala cea mai grea,
Dar de ea instantaneu se scapă,
Când în plânsa sete, cineva
Îţi aduce un pahar cu apă.
Umbre jos şi norii sus pe cer,
Cai păscând şi soarele în scapăt,
Om stingher în drum spre om stingher
Nimeni nu e singur pan' la capăt.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna...

Soarele şi-ascute dinţii, sub tălpi scârţâie zăpada,
Gerul iernii flori pictează şi împodobeşte geamuri,
Cu steluţe de cleştar se inundă iar livada,
Pomii-n somn îşi ţes inele tremurând uşor din ramuri...

Ţurţurii par gene lungi care-atârnă pe la streşini,
Franjuri de cristal din care iarna plânge când e soare,
Candelabre transparente ca esenţa de răşini
Sau cercei modelul punk la urechi de domnişoare...

Fumul pe acoperişuri se învăluie, se zbate,
Semn că viaţa dăinuieşte şi în case arde focul
Iar prin curte, zgribulite, câteva înaripate
Boabele de prin zăpadă le tot caută cu ciocul...

S-a pornit viscol din nou, pe la dosuri cresc troiene,
Cerul pare acoperit cu o pânză întunecată
Şi din nourii de plumb iarna cu zăpadă cerne,
Iar prin infinitul alb vântul colţii şi-i arată!...

Satul se cufundă-n noapte şi se sting lumini la geamuri
Iar pe uliţă nici urmă, nici copii cu sănii nu-s,
Vântul şuieră năprasnic şi cu biciul dă în ramuri,
Nimeni nu îl mai aude. Satul doarme,... doarme dus!...

poezie de Ioana Gărgălie din Eu sunt copacul vieţii mele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moş Crăciun

Eu l-am văzut pe Moş Crăciun:

E un moşneag...

Cu barbă albă, cu cojoc şi cu toiag,

Ca toţi moşnegii care trec pe drum.

Departe, într-o ţară fermecată

În care nimeni n-a ajuns vreodată,

Stă singur cuc într-un bordei de fum.

Bătrânul, Moş Crăciun!

Şi trage moşul, trage din lulea...

Şi zilele se duc, şi iarna vine,

Şi prin căsuţe-ncep a-l aştepta

Băieţi cuminţi şi fete mici ca tine.

Şi într-o sară, Dumnezeu-cel-Sfânt

Întinde mâna-i bună spre pământ

Şi-anină-n cer, de-un fir de borangic,

Un pui de stea pentru Isus cel mic...

Atunci pe nevăzute cărărui,

Porneşte Moş Crăciun cu sacul lui,

Şi când adoarme zvonul de colindă,

El bate-ncet la uşa de la tindă...

A fost, moşneagul bun, şi-acum un an,

Dar tu erai prea mică şi nu ştii:

Ţi-a pus sub perinuţă jucării

Şi-un cerceluş cu piatră de mărgean.

Iar când a fost să iasă din iatac,

Măicuţa l-a pândit de după uşă,

Să nu te vâre din greşeala-n sac,

Ca pe-o păpuşă!

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mamei

Era o iarnă timpurile şi bătea vântul peste viaţă,
Ne rebegise frigu-n casă, iar focu-n sobă se sfârşise,
Urla un vânt câinos în noapte şi era beznă peste vise,
In ochii mamei, plini de spaimă, era târziu şi era gheaţă.

În vară, adunasem vreascuri de prin pădurile uscate,
Dar iarna ni le-a ars pe toate cu gerul ei din miază-noapte,
Zăpada ne era cât casa şi lemnele erau departe,
Pădurea ne-o luase statul şi n-aveam lemne cumpărate.

Un crivăţ surd vuia din norduri şi dârdâiam de frig în casă,
Ne-acopeream cu ce da Domnul, dar casa ne era de gheaţă,
Trecusem doar de miezul nopţii, dar era ger spre dimineaţă,
Iar vântul ne gonea căldura şi ne simţeam goniţi de-acasă.

Simţeam, prin aer, ochii mamei cum tremurau în orbul nopţii,
Cei mici plângeau de frig, iar casa îşi scrijelea pe vânt fiorii,
Trosneau, sub greul iernii, ca nămeţii, sus, pe grindă, căpriorii
Şi nu ştiam ce ne rezervă, în acea noapte, cartea sorţii.

Dar mama a ieşit din casă, a luat securea şi o sfoară,
Zăpada a izbit-o-n frunte şi s-a deschis prin viscol uşa,
Din vatra fără foc în casă, s-a spulberat pe horn cenuşa,
Eram copil şi-mi era frică şi mă temeam că o să moară.

Mi-am îndesat pe ochi căciula, am luat cu mine târnăcopul,
Şi am plecat prin vânt cu mama la locul nostru de pădure,
Aveam cu noi doar disperarea, un târnăcop şi o secure,
Să scoatem din vâlceaua nopţii un lemn să facem iarăşi focul.

Opincile erau prea rupte, dormeam aşa, în pat cu ele,
Zăpada viscolea din ceruri şi ne-afundam în ea ca-n ceaţă,
Pădurea ne era departe, iar viscolul bătea din faţă,
Dar ochii mamei erau ageri şi străluceau ca două stele.

Era puternică şi bună, nu se temea de lupi, de moarte,
Pădurea ne-ascundea prin noapte şi ne ferea de vântul rece,
Mă-ncuraja să cred că-n viaţă tot răul tot în rău se trece,
Dar să fii om ca să poţi merge întotdeauna mai departe.

Am luat, în spate, cu eforturi, lemnul nostru din pădure
Tăiat adânc, în miezul nopţii, de sub pulpana de zăpadă
În aşa fel ca pădurarul, în zorii zilei, să nu-l vadă,
Căci n-avea voie nimeni lemnul său din codru să şi-l fure.

La ziuă, aveam foc în sobă şi-n casă era cald şi era soare
Coceam porumb uscat pe plită, priveam, tăcuţi, pe geam, afară,
Ştiam că, după-o iarnă aspră, va fi, din nou, o primăvară
Şi în ochii mamei noastre era iarăşi plină zi de sărbătoare.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boarea ultimului grâu

Ochiul lui nu mai vesteşte ploaia.
Nici un zvon nu mai licăre; pojghiţă
de uscăciune l-a acoperit între timp, prin care
el vede, dar nu mai spune nimic.
Ochii lor spălăciţi, albaştri şi verzi,
nu mai sunt de mult fântânile de rod
ale neamului, şi nici de luptă. Căutătura
neagră, vulturească a rămas în poveştile babelor;
îngălbenit e de alcool în ochi şi-n sămânţa
cu care altădată boierii vroiau să-şi ridice
sângele stirpei.

E o vară cumplită.
Femei şi bărbaţi în alaiuri mute,
în noianul disperării,
umplu bisericile, curţile parohiale:
rugi lungi, fierbinţi – şi nici o minune!
Au nu ştiu ei că slava din uscăciune nu deschide
fiarele ploii? Sunt legi nescrise – că-n faţa lui Dumnezeu
chiar lacrima seacă tot izvorăşte de undeva.
Dar ei? Ei de ce nu se roagă şi ţipă
şi obrajii lor rămân uscaţi ca 'nainte de Facerea Apei?
Pentru ce afară, pe uliţi, fetele goale, încinse cu frunze,
se-nvârt despuiate până cad în tină
cu gâtlejurile arse, cu gurile deschise
bând nisip fierbinte?

Nu, jertfă dau, înmoaie uscăciunea cu ceva:
sângele sufletului se ridică şi unge rana din cer,
ori se scurge prin tălpi în crăpătura pământului –
Fiindcă ei, cu ochii lor secaţi, ajung să-şi vândă
carne din carnea lor – animalele crescute cu greu!
Nu mai e apă... Nici preţ pe vaci şi pe porci nu mai cer,
le dau să scape de povară, le dau fără preţ...
Îi sărută pe boturi, pe frunte, dar niciunul nu plânge!
Ochiul lor nu mai vesteşte ploaia.
Rămâne deschis spre holdele arzânde
şi parcă-l strânge boarea ultimului grâu...

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul care nu doarme

În cer nimeni nu doarme. Nimeni, nimeni.
Nimeni nu doarme.
Creaturile de pe lună amuşină şi dau târcoale prin bărăcile lor.
Vor veni şopârlele şi vor muşca oamenii care nu visează,
iar cel care cu spiritul frânt se grăbeşte să iasă-n stradă va întâlni la colţ
pe incredibilul aligator care-aşteaptă tăcut sub protestul blând al stelelor.

Pe pământ nimeni nu doarme. Nimeni, nimeni.
Nimeni nu doarme.
Într-un cimitir îndepărtat se află un cadavru
care a gemut continuu trei ani
din cauza unei sat uscat pe genunchii lui;
iar băiatul pe care l-au îngropat azi dimineaţă a plâns atât de mult
încât, pentru a-l face să tacă, fost nevoie să fie chemaţi câinii.

Viaţa nu-i un vis. Atenţie! Atenţie! Atenţie!
Cădem de pe trepte pentru a mânca ţărână umedă
sau ne căţărăm pe tăişul cuţitului zăpezii cu vocile daliilor moarte.
Dar nu există uitare, nu există vise;
există carnea. Săruturile ne închid gurile
într-un desiş de vine noi,
iar cel pe care-l doare durerea lui va simţi mereu acea durere
şi cine se teme de moarte va purta moartea pe umerii lui.

Într-o zi
caii vor locui în saloane
şi furnici furioase
se vor arunca în cerurile galbene care s-au refugiat
în ochii vacilor.

În altă zi
vom urmări cum fluturii morţi şi conservaţi se trezesc la viaţă
şi, continând să mergem prin ţara a pietrelor gri şi-a bărcilor tăcute,
inelele noastre vor scăpăra şi ne vor răsări trandafiri pe limbă.
Atenţie! Aveţi grijă! Aveţi grijă!
Pe oamenii care mai poartă cicatricile de la cleşti şi de la furtuni,
pe copilul care plânge pentru că n-a auzit încă de inventarea podului
sau pe mortul care mai e doar proprietarul unui cap şi-al unui pantof,
trebuie să-i ducem la zidul unde-aşteaptă şopârlele şi şerpii,
unde colţii ursului stau la pândă,
unde mâna mumificată-a copilului aşteaptă,
iar părul cămilelor se termină la vârf cu un fior albastru şi violent.

Nimeni nu doarme în cer. Nimeni, nimeni.
Nimeni nu doarme.
Dacă cineva închide ochii,
un bici, băieţi, un bici!
Să fie acolo un peisaj de ochi deschişi
şi de răni amare-n flăcări.

Nimeni nu doarme în această lume. Nimeni, nimeni.
Am mai spus deja asta.

Nimeni nu doarme.
Dar dacă-i cresc cuiva noaptea prea mulţi licheni pe tâmple,
deschideţi trapele scenei ca el să poată vedea-n lumina lunii
pocalele minciunii şi otrava, şi craniile teatrelor.

poezie de Federico García Lorca, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei ce iubesc

Iată în şiruri lungi cum trec cocorii!
De-abia plecaţi, aveau deja în faţă
de parcă ar vrea să fugă şi ei, norii,
acum dintr-o viaţă duşi în altă viaţă.
Cu aceeaşi grabă şi înalţi la fel
unul pe lângă altul trec, de parcă
cocori şi nori, în zborul paralel,
cerul să şi-l împartă azi încearcă,
frumosul cer, dar nimeni să rămână
prea mult pe-aici şi altceva să vadă
decât plutirea celuilalt, cum creşte
vântul pe care-l prind în aripi, până
simt cum înspre neanturi îi răpeşte.
Iar cât timp nu adastă şi nu pier,
nu îi ating nici o ameninţare
din orişicare loc sub acest cer,
de ar fi ploi sau puşcă tunătoare.
Sub lună şi sub soare, cercuri gemănate,
se duc în zbor, cu dorul, rând pe rând.
Încotro? – Înspre nicăieri. – De ce fugiţi? – De toate.
De cât timp sunteţi împreună oare?
Puţin. – Când vă veţi despărţi? – Curând.
Astfel, iubirea lor un sprijin li se pare.

poezie clasică de Bertolt Brecht, traducere de Dan Dănilă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din dragoste pentru copil

Văd ceva în depărtare
Care aleargă-n disperare,
Spre nu ştiu unde şi de ce
Pe vreme nemiloasă, rece.
Norii furioşi împroaşcă
Pământul cu ploaie rece.
Fantasma cu greu înoată
Prin apa ce stă s-o înece.
Nu e fantasmă, e o mamă,
Femeie cu pielea albă,
Cu suflet negru de mânie
Şi urlete de furie.
Toate astea se întâmplă
Din dragoste pentru copii,
Care-i mare, cât o stâncă,
Cât ceru-acoperă câmpii.
O mamă care e în stare
Să facă moarte de om.
Să-şi înfigă a sale gheare
Ca drujba când taie pom.
A obosit şi stă să cadă
Dar, vrea să-şi verse tot veninul.
Ar vrea să-i sfârtece, să-i ardă
Pe cei ce i-au răpit copilul.
Gândurile-i sunt şovăitoare
Precum nisipul luat de vânt,
În teama ei chinuitoare,
Se prăbuşeşte la pământ.
Dar teama tot arde-n ea
Îi aminteşte că există şi curaj...
Adună puteri, se ridică şi vrea
Ca să trăiască un miraj.
Să vină din întuneric
Copilul după care a plecat.
Este doar un vis himeric.
Îşi dă seama că a visat.
În stană de gheaţă se face
Totul peste care cade ploaia.
De cleştar sunt lacuri şi băltoace,
În noapte cântă gheonoaia.
În depărtare zăreşte o lumină.
Spre ea se îndreaptă cu speranţă.
Ploaia ce cade ca o ghilotină,
O loveşte aspru în faţă.
Încet se-apropie de casă,
Ar vrea să strige, s-o audă
Cineva. Teama din inimă n-o lasă.
Sfârşită, cade în poarta udă.
Din curte vine un lătrat
De câine credincios.
Se apropie un bărbat
Şi-o ridică repede de jos.
Pe nevasta lui o cheamă.
Amândoi o duc în casă.
Trupul leşinat, de mamă
Lângă sobă ei îl lasă.
Năluca din întuneric,
La somn dulce a căzut.
Aici totul e feeric
Fiindcă are-un aşternut.
Speriaţi, cei doi se-întreabă:
Oare ce este cu dânsa.
Cu ce gânduri, cu ce treabă,
Aşa departe ajuns-a?
Răspunsul încă nu vine.
Mai aşteaptă până-n zori
Când se va simţi mai bine
Şi lipsită de fiori.
În căsuţa caldă,
Somnul pare liniştit.
Capul în vise se scaldă...
Speriată... S-a trezit.
-Vai de mine, unde sunt?
Unde îmi este copilul?
Din nou vrea să iasă-n vânt,
Din nou o umple veninul.
Cu greu cei doi o liniştesc.
O întreabă ce-o apasă.
Ochii i se limpezesc
Şi vede că nu-i acasă.
Cu sufletu-n lacrimi înecat,
Cu inima plină de durere,
Femeia-ncet s-a ridicat
Şi-o cană cu apă cere.
Apoi începe să vorbească,
Să spună tot ce-a pătimit.
Cu patimă femeiască,
La drum, iarăşi a pornit.
Gazda iarăşi o opreşte
Şi-o roagă să îi asculte.
De-o minune-i povesteşte.
Apoi cu eforturi multe
O iau de braţ şi o ridică.
O duc alături să vadă
Mirajul. Femeia pică!
Ei o prind ca să nu cadă.
În pat, copilul ei dormea.
Ei, nu-i venea să creadă.
Era aievea? Era minunea?
Sau viselor îi era pradă!
Tremurând, se-apropie de el.
Se uită şi nu-l vede.
Îl ia în braţe-încetinel
Şi parcă tot nu crede.
La pieptul ei, când se trezeşte,
Îl strânge cu putere.
Copilul blând, uşor scânceşte
Şi lapte de la mama cere.
În casă-i cald, laptele-i cald,
Copilul iar adoarme.
Mama spune către Înalt:
- Îţi mulţumesc Ţie Doamne!
Acum că totul s-a sfârşit,
Gazda, mai pe larg îi povesteşte
Cum copilul l-au găsit...
Şi mama se linişteşte.
Pune copilul în pat,
Se ghemuieşte lângă el:
- De tine nu mă mai despart
Dragul mamei băieţel.
După un timp de odihnă,
Împreună cu cei doi,
Drumul îl străbat în tihnă
Şi duc copilul înapoi.
Cei doi fraţi rămaşi acasă
Tare mult se bucură.
Mama să se joace-i lasă.
Din piept, durerea o scutură.
De-un ospăţ apoi găteşte,
Împreună stau la masă.
Celor doi le mulţumeşte,
Când aceştia pleacă acasă.
Încercările vieţii sunt mari.
Să nu cedăm. Să fim tari!
Ea n-a cedat. A suferit
Şi iată, a izbândit.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autobiografie

În copilăria mea copacii erau verzi
Şi foarte mulţi. Şi fluturi prin livezi.

Vino devreme sau nu veni deloc.

Când vorbea tata parcă lovea-n copaci securea,
Iar la gât gulerul îi stătea mereu aiurea.

Vino devreme sau nu veni deloc.

Mama purta rochii de un galben stins;
Blândă, duioasă, blândeţe fără de cuprins

Vino devreme sau nu veni deloc.

Pe la cinci ani am început să am coşmaruri dese –
Şi-apoi nimic apoi nu a mai fost precum fusese.

Vino devreme sau nu veni deloc.

Întunericul le spunea celor morţi poveşti,
Cu lampa stinsă-n casă, se-aţineau umbre la fereşti.

Vino devreme sau nu veni deloc.

Când mă trezeam înfrigurat din somnul greu,
Nimeni, dar nimeni, nu venea la patul meu.

Vino devreme sau nu veni deloc.

Când din groaza-mi mută ţipăt a străpuns,
Nimeni, dar nimeni, din casă n-a răspuns

Vino devreme sau nu veni deloc.

M-am ridicat – pe cer soarele cu ochi de gheaţă
Privea cum mă petrec singur singurel prin viaţă.

Vino devreme sau nu veni deloc.

NB. Samhain-ul celtic, premergătorul Halloween-ului, se celebra făcând schimb de sau împărtăşind poezii cu tentă înfricoşătoare. Iar poezia de mai sus are legătură şi cu faptul că Louis MacNeice şi-a pierdut mama când acesta era la o vârstă foarte fragedă.

poezie de Louis MacNeice, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt lacrimi

Paharul cu lacrimi e plin si se varsă
Sunt lacrimi ce curg din ochi de român
Străbunii, de-acolo, din cer ne veghează
Şi-l tine Hristos în mână, acum!

Sunt lacrimi de prunci rămaşi fără mamă
Plecate departe... muncind in surghiun
Purtând zi de zi in suflete rană
Of... cât să mai rabde sărmanul român!

Sunt lacrimi din ochi de bătrâni ce aşteaptă
Doar ziua în care la cer vor pleca,
Bolnavi şi săraci... tot stau să socoată
Ce-or face atunci când n-or mai putea!

Sunt lacrimi vărsate in focul durerii
Săraci suferinzi pe-un pat de spital
Azi vracii moderni slujesc doar averii
De nu le dai plată... ţi-e boala calvar!

Sunt lacrimi de mame... ce trupul îşi vând
La colţuri de stradă, pe câţiva mărunţi
Să-si crească cum pot, copilul flămând
Dar tot nu le pasă acelor corupţi!

Sunt lacrimi vărsate de cei fără casă
Orfani ce-şi duc viaţa prin guri de canal
Bogaţii nu văd sau nu le mai pasă
Cu banul încalcă şi codul penal!

E lacrima mea... e lacrima voastră
A neamului meu lovit pân' la sânge
Dar tara aceasta va fi tot a noastră
Şi n-o vom lăsa la cei fără Cruce!

Nimic nu se pierde, nimic nu se varsă,
Hristos tine-n mână paharul durerii
Şi-n clipa cea mare, de Domnul aleasă
Gusta-vor amarul... noi calea-nvierii!

poezie de Eliana Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adânci ca bătrâneţea...

Nicio ploaie nu poate
să-ţi spele urmele de pe suflet
adânci ca bătrâneţea
şi nici nu poţi să ţi-le ascunzi
de cei care încă mai sunt
şi nici de cei care au fost
ploile spală doar
trupul şi sângele din rană
nu şi cicatricea ce ascunde un oftat şi pe Dumnezeu
ce se plimbă prin tine
cu ochii închişi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!