Pe grinduri

Cât de aproape e cerul aici! Suflet de copil,
albastru, jertfit de sus în lăncii de stuf...
Sunt un om primordial aşteptând sfârşitul lumii,
senin, înviorat din nimic, cu capul pe umeri
de linişti.

Prin sfânta apei leşie, aburind a miere putredă,
înotau caii, prin Dunărea adâncă, spre fumuri.
Aşa m-a purtat şi pe mine un roib lipovean,
într-o caleaşcă de lemn cătrănit, cu o vâslă-columnă
cioplită şerpeşte. Şi-apoi a intrat în hăţişul solar.
A tăcut.

Să contempli singurătatea divină a firului
de stuf plângând la margini de plaur,
ah, singur şi liber; ultimul lujer – coroana apusului,
pajul vânturilor! Să mori cu mâna pe pistoale ude,
ca un lotru de rând, pungăşit la esenţă, braconat
la visarea de-o clipă!

Ochi de lupi în buturugi aprinse. Şi oasele noastre
pocnind pe rug ca boabele de porumb, şi greierii urzind
împlinirea deşertăciunilor... Cât a mai rămas din
timpul uitării? O zi ca o noapte? O noapte de-o zi?

Spune-mi tu, copile cu solzi, care înoţi peste câmpuri!
Vor înmărmuri păsările când mă veţi atinge –
Umbra lor se va opri-n nemişcare, iar osul
peştilor amar, dulce se va face. Brusc, o nuntă
de deţinuţi între noi: eu – de-o parte, voi – de alta;
ne privim ciudat, parcă ne-am înţelege, şi-apoi
ne pierdem urma în alaiul mut al celor ce-au greşit.

Trec oameni în luntri, bărboşi. Vorbesc în şoaptă.
Am săpat fântâni orizontale-n necuprins şi-i privesc
din spatele oglinzilor ca printr-un periscop tainic.
Vodkă şi pace. Şi peşte. Sunt un dezertor nebun,
hăituit de-un război etern. Dar aici, pe grinduri,
e capăt de drum. În fulgii cenuşei, înalţi,
se zbat ochii lui Dumnezeu peste leagănul lumii.

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo

în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi- a devenit un loc
de perelinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese

la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atâta cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume din Ferestre spre capătul lumii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo

în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de perelinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese

la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atâta cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo
în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de pelerinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese
la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atât cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume din Volum: Ferestre spre marginea lumii. Editura: Pim/Iaşi, (2019)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceasta noapte

tu ştiai că aşteptarea e un zâmbet
purtat de-o femeie
la început ne-am şi iubit prin vise
vorbind despre sălcii cu plânsul uitat

prea târziu mă-ntreb cum reuşeai
să falsifici mereu imaginea
din mâna fotografului

cum s-a scurs albul iernii peste
frunţile noastre
pescuind umbra îngerului
din marea căzută pe gânduri

se apropie sfârşitul curcubeului sărat
această noapte scrie între noi
străinătăţi

poezie de Nuta Craciun
Adăugat de Doinita Raclariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacustră

Stăteam de vorbă sub ape, într-o linişte desăvârşită.
Domneam, pe fundul lacului, ca un rege şi o regină
într-un palat acoperit cu o cupolă de sticlă, prin care
pătrundeau, până la noi, razele de lumină, jucând,
în dreptul chipurilor noastre, un dans feeric de brocarturi
scumpe, înşelătoare. Aşezaţi pe buturugi, la masa
scoasă din vechiul barcaz scufundat, ne sprijineam
de coloanele de trestie şi papură; mâna ta se odihnea
pe capul unui sceptru împletit din stuf.

Verzi deveniseră ochii noştri şi nu mai aveau pupile.
Se lăsase peste lumina lor semnul eternităţii şi al împăcării,
deschişi, acolo jos, într-o lume stranie, în care
toate dimensiunile sublimau într-una singură, uniformă.
Beam esenţe de alge şi muşchi, îndulcite cu miez de trestie,
din căni scobite în lemn. Mâinile noastre se mişcau încet
prin densitatea fluidă, degetele ne erau albe şi reci, lunecoase,
cu pielea ridată cumplit, ca a unor bătrâni.

Vorbeam sub ape, şi vorbele noastre se înălţau –
ciorchini de aer globular – către suprafaţă, spărgându-se,
fără sunet, în albia valurilor tăiate de vânt. Afară, tot peretele
de stuf şoptea sub lumina soarelui ce pălea. Dedesubt,
noi nu simţeam nimic; aici, umbrele şi sclipirile se
îngemănau în permanenţa unor timpuri prinse sub un
cavou de sticlă străvezie, care nu trădau nimic despre neputinţa
dinainte, care sfidau orice silinţă de închegare a ceea ce va urma.
În împărăţia negrelor scoici şi-a mâlului era linişte.
Peştii şerpuiau în voie pe lângă noi, argintii ca nişte linguri
scăpate sub ape de fantomele unor pescari bărboşi
şi veşnic flămânzi. Aşteptam amândoi o nouă înserare...

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până atunci

Se albăstreşte cerul, e semnul lui de viaţă,
bunavestirea orizonturilor moi, rememorarea
aceleiaşi clipe a sărbătorii fără trâmbiţe.
De-acum încolo copiii se vor naşte singuri,
animale împăiate vor popula asfaltul aluvionar
al străzilor, iubitele sodaţilor fără chip vor deveni
fete în case uriaşe, părăsite, cu geamurile veşnic
deschise înspre câmpuri.

Să începem să cunoaştem mai bine boala
aceasta a rămânerii în viaţă, trasul de clopotul
infinitului, cu bătaia de-o clipă, să creăm un limbaj
prin care să putem povesti cum trebuie urmaşilor
dansul neregulat al frunzelor!
La o depărtare de-o soartă cântă un pian negru,
La o depărtare de-un icnet coboară Dumnezeu
în câte-un beci să îşi ia murături proaspete.

Va veni o seară în care voluntarii cerului vor face
de gardă la catafalcul muzeelor, va veni o clipă a nimicirii
globale, a ţipătului, a freneziei în masă, necontrolate.
Până atunci, mai există poteci sub care doarme aurul
salvator, mai există o scorbură în care se odihneşte
câte un înger sătul de lumină.

Da, să aprindem la marginea oraşului focuri,
acolo unde se-aude acel cântec pe care greierii nu l-au uitat
niciodată, unde un tren va muşca întotdeauna din veşnicie!
Cu capul pe umeri de linişti să lăsăm acolo să se scurgă
din noi un fel de untdelemn înspre norii prin care
nu vom putea umbla decât desculţi şi uşori!

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

străin într-o lume nebună
mă caţăr spre lumină
cuprind gânduri în palme
cu speranţa deşartă a mă întâlni
în ochi se zbat aprige vânturi
din nord, din sud
pe cel de la apus
nici azi nu ştiu cine l-a adus
într-o zi am trecut pe aici
acolo, sus, la noi
lăsasem muguri de iubire
să încolţească în voi
acum păşesc prin lumi de păcate
din vremuri culese, apoi adunate
pe buze port albi crini
ramuri de măslini nu mai am
le-am adunat într-o noapte de beţie
un rug să fac pe ăst tragic pământ
în vatră, azi, focul era stins
de dureri, de tăceri
uneori mai vorbeam
cu timpul, cu mine, cu anii
sub pietrele reci se adunau sufletele celor aleşi
seara ascultam cum ţipa sângele în arterele lumii
singur pe un ciot de memorie
adormeam într-un gând
în somn, îngerii coborau de pe umeri
povara ultimului veac

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am tras stele peste mine

Am tras stele peste mine
Să m-ascund la tine-n gând,
Să privesc cum timpul vine
Clipele cum trec pe rând,

Să privesc în depărtare
Peste dealuri cum se stinge
Când întind mâna spre zare
Cerul simt că-l pot atinge,

Şi ating cerul cu mâna
Sus pe culmea dealului,
Să opresc pe veci furtuna
De pe creasta valului

Învelită toată-n rouă
Să m-aştepţi la asfinţit,
Doar am rupt pământu-n două
Şi vântul l-am cuminţit,

Am tras stele peste mine
Să dau lumii tale rost
Şi în timpul care vine
Să-i fiu clipei adăpost.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire

În noapte arunc cu strigăte
te caut
şi dacă m-am găsit pe-o cărare părăsită
nu te-nvinuesc, chiar dacă-mi este atât de dor
şi dacă nu te mai ştiu, sunt acolo, al tău
spune-mi să vin să-alung depărtarea, care
ne desparte
spune-mi să-nviu şi mut munţii
de pe mormântul tău

spune-mi de încă mai eşti, ca să te găsesc
să mă unesc cu sărutul tău
spune-mi să-ţi mângâi sânul şi să-ţi sărut viaţa
şi atunci să mă laşi să iau cerul, să-l mut în ochii tăi
lasă-mă să văd păsările libere
în sufletul tău
lasă-mă la marginea lumii, ca să nu te rătăcesc
căci am în mine nopţile stelelor care cântă
Doamne, cât te doresc
să-mi moi buzele, încă-odată, în dulceaţa vieţii lor
aşteaptă-mă, că vin, ca să te mai privesc odată
ca să-ţi privesc albul trupului
şi-apoi
pentru ultima oară, de nu mă mai vrei
lumina ochilor tăi!

poezie de Viorel Muha (februarie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcerea caporalului George Bacovia

Mi-e dor de-o ploaie despuiată
de-o ploaie sexy zău mi-e dor
când parcă vin iar din armată
la vatră sunt lăsat de-un nor

De-o ploaie sexy iar mi-e dor
vreau să mă ude pân-la piele
să o iubesc şi dar să nu mor
cât să răsară-n iarbă stele

Vreau să mă ude pân-la piele
când parcă vin iar din armată
de toată răutatea să mă spele
mi-e dor de-o ploaie despuiată

De-o ploaie sexy iar mi-e dor
să spele moartea tuturor

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (1 august 2016)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ultim text salvat din mâna adormită

Cum trece apa prin pământ fără să schimbe nimic
din fizionomia zonei geografice,
trec şi eu printre voi, copiii mei neascultători,
dar nu vedeţi că-n spatele oglinzii s-a născut
un deşert ce aşteaptă o şoaptă de apă.
Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot
deschide fereastra exilului meu voluntar spre voi?

Cum umbra trece cu spaimă printre stejarii rotaţi
şi nu tresare nici o frunză de emoţia clipei
aşa trec şi eu printre voi, copii neascultători
şi curaţi, dar nu vedeţi că doar cenuşa mea pluteşte
în aerul împovărat de cuvintele voastre.
Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot
încropi din şoaptele morţilor un paradis ce vă place?

Sunt simple lucrurile în această bibliotecă de carne
ce cu o sacră spaimă le percepem încet. Ne e teamă
doar să le numim. Când, înduioşaţi, vom trece peste
oarba uitare, tresărind din somnul nostru nesfânt,
zădărnicia ne va înghiţi cu barbara ei superbie.
Voi vorbi, voi vorbi, voi vorbi dar cât pot fi mai înalt
decât universul vostru solitar, nepătruns şi stufos?

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Devreme

Peste deşertul dintre noi
Se-anunţă lapoviţe, ploi,
Dar se păstrează deficit
De umezeală de iubit.

Iar ochii cum să se oprească
Din plâns, când vor să-l suplinească?
Se prognozează, prin urmare,
Plâns abundent din fiecare

Dintre cei patru ochi, pe care
Îi ţinem la o depărtare
La care nu se pot vedea
De-o bună vreme, vreme rea...

De-o vreme rea, de-o vreme bună,
De-o vreme care-i despreună

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (15 ianuarie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire-n noapte

Privesc în noapte la cerul înnorat,
A ta iubire mi-o închipui privindu-l
Şi parcă timpul trece mai treptat,
Că norii albi pe lângă lună trec singuri.
Privesc cum inima mea e tăcută
Şi caută un strop de vis pierdut,
Iar eu îmi închipui că sunt iar cu tine,
Ţinându-mă la pieptul tău tăcut
Şi parcă universul se opreşte
Şi-apoi o ia din nou de la-nceput,
Iar cerul parcă râde şi-mi vorbeşte tandru,
Norii şi vântul au dispărut
Şi tu-mi zâmbeşti şi-mi dai un sărut.

poezie de Eugenia Calancea (22 februarie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti aşa departe...

pe cine să iubesc, poate pe tine,
dar nu te înţeleg, chiar de îţi scriu în rime,
încearcă tu puţin, prin vorbe nerimate,
să îmi explici de ce, sunt singur peste noapte

tu eşti aici dar simt, că-mi eşti aşa departe,
îţi simt în infinit, un gând în altă parte,
sunt singur şi în doi, mă simt străin în casă,
ce este între noi, nu-i dragostea aleasă

e ora prea târzie, să ne-amăgim în salturi,
degeaba-n poezie, eu te îmbrac în daruri,
degeaba ne privim, ai ochii plini de gheaţă,
cred că noi doi simţim că stăm legaţi c-o aţă

nu te întrebi de ce, tăcut ne este patul,
dormim cu ochi deschişi şi ne rugăm la Naltul,
te-aud ce greu respiri, te depărtezi de mine,
ţi-e frică să te-ating, te tragi mereu spre tine

încerc să te mângâi, să te întreb o vorbă,
îmi spui că e târziu şi chemi o noapte oarbă,
te faci că dormi dar ştiu, că stai doar nemişcată,
adormi într-un târziu, eşti rece ca o piatră

e noapte şi-i târziu, eu te păzesc de toate,
privesc dar nu te văd, prin umbre colorate,
văd nuanţele de gri şi negrul ce împarte,
un loc de amăgiri şi vise sfărâmate

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcerea caporalului George Bacovia

Mi-e dor de-o ploaie despuiată
de-o ploaie sexy zău mi-e dor
când parcă vin iar din armată
la vatră sunt lăsat de-un nor

De-o ploaie sexy iar mi-e dor
vreau să mă ude pân-la piele
să o iubesc şi totuşi să nu mor
cât să răsară-n iarbă stele

Vreau să mă ude pân-la piele
când parcă vin iar din armată
de toată răutatea să mă spele
mi-e dor de-o ploaie despuiată

De-o ploaie sexy iar mi-e dor
să spele moartea tuturor

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (1 august 2016)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casă cu cerdac

O casă ţărănească cu cerdac...
Un colţ de rai uitat într-un alt veac,
Un rai pierdut, ce astăzi ne-ar fi leac
În liniştea de raiuri care tac.

Un fel de mănăstire cu pridvor...
Doar vântul bate toaca în obor,
Şi-n ea plânge un sat întreg de dor,
Şi satul parcă e cât un popor.

O poartă arcuită a destin
Peste un car cu boi ce nu mai vin,
Rama icoanei unui neam creştin,
Sărut între pământ şi cer senin.

E lemnul ca pădurea, răcoros,
În piatră cântă râul unduios,
Fântâna pentru apă stă de scos,
Pe-aicea Dumnezeu a mers pe jos.

Pereţii albi şi groşi ca de chilii,
Şi, sub cerdac, gârliciul pivniţii,
Sub borte dorm butoaie razachii
Aicea poţi să mori, că iar învii.

Ne rătăcesc copiii prin străini,
Goniţi de-acasă de-ale noastre vini,
Se rup, prinse de ghete, rădăcini,
Aleargă-n sens invers după ciulini.

Iar noi murim în urma lor lăsând
Izvoarele pe sub fântâni plângând
Ori vreun orfan sărit de peste rând,
Inconştient, în satul gol râzând.

O casă cu cerdac – capăt de drum,
La ea ne-ntoarcem, vrând-nevrând, oricum,
Apă ne-ntoarcem, ori ne-ntoarcem scrum,
Sau poate-n câte-o seară, simplu fum.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa fără trepte

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază

nu-i bai

privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...

azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...

despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celula-i rece şi pustie

De-o noapte-ntreagă plâng într-una,
Din nou sunt iarăşi osândit.
Privesc prin gratii pe cer luna
Ce după un nor iar sa pitit.

Degeaba-i cerul plin de stele,
Degeaba -ncerc să le vorbesc,
Aş vrea să stau mereu cu ele,
Dar... dimineaţa se topesc.

Un soare cald din nou s- arată
Şi... iată vine o nouă zi.
Dar ce folos... e-nourată
Şi raze... nu pătrund aci!

CELULA-i rece şi pustie,
Betonul... ud mucegăit,
Iar pixul meu... abia mai scrie,
Că trupul mi s-a-mbolnăvit.

Un înger însă mă păzeşte,
E îngerul meu păzitor.
El zi şi noapte mă însufleţeşte
Şi-mi dă putere să nu mor.

Mi-arată calea spre credinţă,
Îmi spune... că am câştigat.
Că diavolul fuge de mine
Şi nu mai pot fi atacat.

Parcă... prind din nou putere,
Isus... din cer mi s-a... arătat.
El a venit prin a lui vrere,
Să mă ferească de păcat.

Mi-a spus cu glasul lui cel dulce,
O doamne...! ca să te slăvesc.
Când sunt la greu şi-s la răscruce
Numele tău să îl rostesc.

Mă tem că nu prea îmi dau seama,
Cum în celulă mi-a intrat?
Şi ce putere mi-a dat oare...
Că sufletul meu e Salvat.

Eu... am greşit... şi îmi spăl vina,
Oricât de mult m-aş tot ruga.
Nu e îndeajuns doar rugăciunea
Să spele vina grea a mea.

Dar... deschid ochii, văd o rază,
Ce îmi pătrunde în celulă.
Şi-apoi... văd cum întreaga noapte
S-a liniştit de a ei furtună.

Noaptea o închei prin rugăciune,
O doamne...! ţie-ţi mulţumesc.
Că m-ai ales pe astă lume
Prin scris să pot să te slăvesc.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ne căutăm mâinile în miez de noapte...
Ne căutăm prin vise...
soptim fericiri,
sfâşiem doruri...
sfărâmam ziduri peste lume
ne împletim sufletele,
născând răsuflare vie de viaţa...
Doar în Lumina iubirii invesmantandu-ne...
Atât de-n mine-ti simt pasii...
Atât de vie e în mine curgerea sângelui tau
De simt cum îmi topeşte orice urma de mine...
Una cu tine făcându-ma...
Bătăile tale de inima se împletesc parca în fiecare farama din fiinta mea...
şi te simt conturandu-mi tot ce sunt... tot ce am...
Fiind ca o prelungire a mea
din tine in mine curgând Cerul... Gustam fericirea...
răsuflare peste răsuflare
şoaptă peste şoaptă.
ruga lângă ruga..
Câţi paşi intre noi topindu-se...
cât freamat şi cât dor intr-un singur suspin tăcut...
ŞI câtă iubire... Sfânta iubire... Desăvârşită iubire...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!