Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Vântul interior

Prin noi bătea un vânt cumplit și ne țineam strâns agățați
de stâlpii felinarelor, fluturând ca niște steaguri conspirative.
În jurul nostru era cald, lumea deja se strânsese să se uite la noi,
să-și exprime părerea, în timp ce deasupra noastră, în sticla lămpilor
muște captive căutau un pasaj de trecere, o altă dimensiune, salvatoare.
Era cald, soarele bătea cu putere, dar noi dârdâiam
sub crivăț, cu degetele crispate pe stâlpii metalici.

Mă uitam din când în când la tine cum levitai sub puterea
vântului interior, paralelă cu solul. Cu părul așa, fâlfâind, păreai o mireasă
nepământeană, în căutarea fără sfârșit a unei ținte nomade. Mă mai priveai și tu
și chiar mi-ai făcut o dată cu ochiul, de parcă situația noastră ar fi fost
una fericită, de parcă trecutul și viitorul nostru și-ar fi găsit un
înțeles tainic în chiar acele momente de cumpănă.
Orașul se golise, se strânseseră toți în piața aceea prăfuită, pe nisipul dogoritor.
"Ce-i, domnule, cu ăștia?", întrebă unul gras, cu pălărie de paie, molfăind
dintr-o înghețată. "Opinia mea e că trebuie să intervenim într-un fel, nu pare
firesc ce se întâmplă cu ei." Lumea nu-l asculta. După ce ne priviră
un timp, începu fiecare să-și vadă de treburile lui:
doi copii curățau cartofi chiar lângă noi, într-o găleată de plastic,
un măcelar își deșurubă piciorul de lemn și-l aruncă în băcanul de peste drum,
lustragiul, în lipsă de clienți, începu să-și perie de colb toate diminețile
irosite de-a lungul ingratei lui existențe.

Călărețul sosi mai târziu, când vântul din noi dădea semne
să se mai potolească. Capul și-l ținea în mâna stângă, în mâna
dreaptă ținea hățurile. Pe gâtul lui vindecat se opri un porumbel alb.
"Va trece și asta", ne vorbi capul din palma lui stângă.
"Locuitorii acestui oraș nu sunt obișnuiți cu cataclisme îndelungate.
Uitați-vă, au și plecat, fiecare își vede de treaba lui."
În acel moment ne-am prăbușit amândoi în nisipul fierbinte,
cu brațele larg deschise, ca două cruci pregătite pentru începutul
sau sfârșitul unui calvar. Vântul din noi încetase.
Călărețul se îndepărtă, cu porumbelul alb pe gâtul vindecat, și abia
atunci am văzut aura ce-i înconjura chipul.

"S-a dus și ultimul arhanghel...", șopti copilul curățând cartofi,
în timp ce tu te prinsesei de-o rază blândă,
care se strângea înspre nori.

poezie de din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș NiculescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Iubirea noastră pentru Dumnezeu nu rămâne niciodată fără răspuns. Și este chiar mult mai mult decât recompensată, pentru că Dumnezeu ne înțelege chiar și atunci când toți cei din jurul nostru ne înțeleg greșit. Pentru Dumnezeu ne iubește chiar și atunci când toți ne părăsesc. Pentru Dumnezeu și-aduce aminte de noi chiar și atunci când toți ceilalți ne-au uitat. Noi suntem ai lui Dumnezeu și doar ai Lui pentru eternitate.

citat din
Adăugat de MicheleflowerbombSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Arhitectură

sunt atât de singur când suntem amândoi
eu privesc în direcția ochilor
tu parcă privești spre toată lumea
spune-mi
cum de încap toți locuitorii pământului în camera noastră
și cum de te uiți la fiecare ca și cum l-ai cunoaște
suntem doar noi
îți jur
și privirea ta inventează oameni în jurul nostru
în fiecare dulap
pe laptop
chiar și în ochii mei distingi ființe cu mâini și picioare și cu papuci de casă
care privesc în direcția ochilor
și tu parcă privești spre toată lumea
sunt atât de singur
iar tu atât de puternică
femeie de perete ce ești m-aș da cu capul de tine
bang
o dată
de două ori
cât să-mi turtesc suficient capul să-i poți privi și pe cei din spatele meu
dar nu
nu mă mișc
stau aidoma ție ca un perete
și aștept cutremurul să ne surpe
poate așa
o să moară toți oamenii ăștia ai tăi imaginari
sau cel puțin
o să ni se amestece cărămizile

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Geneză

la început a fost Cuvîntul și Cuvîntul era Copil
și Copilul ținea în palma stîngă Calea Lactee
cu nori de stele și crîng de comete...
crescînd, l-au momit potop de libelule vii
și pajiști cu fluturi, iar peștii și păsările erau cusuți
pe fusta plină de culori a mamei

plăpîndă era lumea și mare lumina care
îl urma pas cu pas în jocul spre ființare și stră-ființare
și palma lui creștea, dezvăluind, rupte din colnic de cer,
munții și rîurile, cîmpiile și mările
în zilele Facerii sale,
cît timp copilul mișca aerul cu palmele lui, rîzînd

și Bătrînul din ziua a șaptea-a e tot Copil
chiar dacă palma lui e mare cît tot pămîntul
ce-i scris, cu crăpături, în ea -
el abia își ține umbra firavă, proptită cu umerii
și în curînd ultima stea, străvezie parcă,
va luneca departe, din palma lui,
în cristelnița unui izvor

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Corina Mihaela Soare

Ne despart pe noi de flori

Nisipul ridicat de vânt
Ne-a astupat din ochi
Și n-am mai văzut
Cât de curând, cât de curând,
Suflarea lui din când în când
Aruncă depărtarea lată,
Să țină clipă la distanță...
Atâtea depărtări și zări
Azi ne despart pe noi de flori,
Azi sub același cer plăpând
Când ne e soare, când e vânt,
Când e noroiul peste noi,
Când ne mai spală ochii ploi
Și fiecare cu-a lui noapte
Vorbește și se ceartă poate
Și fiecare cu privirea mută
Privește dimineața slută
Însingurată, bând cafea,
Gândindu-se la vremea rea
Ce trebuie să o străbată,
Cu ochii ce nu văd prin ceață.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat și tulbure,
noi, sprijiniți de balustrada metalică, ținându-ți mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfășoară
continuu, vineții, în același sens... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare și nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriașul pod ca o lungă șosea a unui oraș părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă și fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O trăiți fericiți împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece pași
și dispăru dintr-o dată, așa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
și ne știam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
așeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuți unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde știa bătrânul acela că o să trăim fericiți
pentru totdeauna, de unde această cunoaștere? Nimic nu poate dura
fără sfârșit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
și șubred lucru din lume. De fapt, mulți cred ea nici nu există
cu adevărat, este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
venită din altă lume, din altă dimensiune.

De când plecase bătrânul, vorbeam la fiecare întâlnire, pe marele pod,
despre aceasta și nu înțelegeam de unde știa omul acela cele ce ni le
spusese, de unde putea fi atât de sigur. De ce n-am fi putut fi
nefericiți? Și oare o sută și mai bine de ani de fericire nu e totuși
prea mult, nu-și pierde fericirea lumina și puterea de a te ține ridicat?
Treceau zile și zile, ploile se făcuseră mai reci, noi îl așteptam
pe bătrân, speram că o să mai vină, dar el nu apărea...

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat și tulbure, noi doi,
sprijinindu-ne de balustrada metalică, ținându-ți mâna într-a mea...
Deodată, pe valuri, o cabană de lemn dusă de ape, veche, ciuruită
de timp, și, prin ușă, întins pe podea, un bărbat rânjind sinistru,
galben la față, într-o cămașă albă, cu o floare în colțul gurii, lunecând
cu cabana aceea smulsă de niciunde, ducându-se înspre nicăieri...
"Uitați-vă bine la el!", îl auzirăm pe bătrân și, întorcându-ne, îl
văzurăm în spatele nostru, aproape lipit de noi.
"El nu a crezut în fericire, de aceea a fost toată viața un nefericit.
El nu a crezut în viață și, iată-l, a murit. Nu, nu va uitați rânjește
și că și-a înfipt floarea aia între dinți, o face ca să înșele, ca să se
înșele pe el, așa cum a făcut toată viața. Dar spun eu,
necredinciosul ăsta e mort de-a binelea, e mai mort și mai sărac
decât toți morții și săracii pământului. Să crezi, crezi, asta e totul...
Nefericitul ăsta nu a crezut în nimic, nici în fericire, nici
în viață, nici în moarte nu a crezut, nu a crezut în nimic,
nefericitul ăsta..."
Și ultimele cuvinte abia le-am mai auzit,
căci se pierdură în aer, se topiră odată cu el, care dispăru
de atunci pentru totdeauna.

poezie de din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș NiculescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Pe marele pod

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat și tulbure,
noi, sprijiniți de balustrada metalică, ținându-ți mâna într-a mea...
Câteva vorbe, tăcerile lungi, privind la apele ce se înfășoară
continuu, vineții, în același sens.... Ploaia măruntă, înserarea unei zile
de toamnă fără soare și nici un om... Ca de fiecare dată, doar noi doi
pe uriașul pod ca o lungă șosea a unui oraș părăsit...

Bătrânul apăru de nicăieri aproape de noi, lângă noi, cu pletele
albe, imaculate, cu pălăria largă și fulgarinul atârnând până aproape
de pământ. Privindu-ne, ne-a spus: "O trăiți fericiți împreună
mai bine de o sută de ani", după care se îndepărtă vreo zece pași
și dispăru dintr-o dată, așa cum apăruse. Dar noi trăiam împreună
și ne știam de mai bine de o sută de ani, de două sute, de trei sute
de ani, noi nu aveam vârstă, fericirea iubirii pe care o trăiam ne
așeza deasupra timpului, noi fuseserăm născuți unul pentru altul.
Cu toate acestea, de unde știa bătrânul acela că o să trăim fericiți
pentru totdeauna, de unde această cunoaștere? Nimic nu poate dura
fără sfârșit, nici chiar cea mai mare iubire. Fericirea este cel mai scurt
și șubred lucru din lume. De fapt, mulți cred ea nici nu există
cu adevărat, este doar o părere, o iluzie sau o trăire foarte scurtă
venită din altă lume, din altă dimensiune.

De când plecase bătrânul, vorbeam la fiecare întâlnire, pe marele pod,
despre aceasta și nu înțelegeam de unde știa omul acela cele ce ni le
spusese, de unde putea fi atât de sigur. De ce n-am fi putut fi
nefericiți? Și oare o sută și mai bine de ani de fericire nu e totuși
prea mult, nu-și pierde fericirea lumina și puterea de a te ține ridicat?
Treceau zile și zile, ploile se făcuseră mai reci, noi îl așteptam
pe bătrân, speram că o să mai vină, dar el nu apărea...

Marele pod cu vulturi de piatră, râul umflat și tulbure, noi doi,
sprijinindu-ne de balustrada metalică, ținându-ți mâna într-a mea...
Deodată, pe valuri, o cabană de lemn dusă de ape, veche, ciuruită
de timp, și, prin ușă, întins pe podea, un bărbat rânjind sinistru,
galben la față, într-o cămașă albă, cu o floare în colțul gurii, lunecând
cu cabana aceea smulsă de niciunde, ducându-se înspre nicăieri...
"Uitați-vă bine la el!", îl auzirăm pe bătrân și, întorcându-ne, îl
văzurăm în spatele nostru, aproape lipit de noi.
"El nu a crezut în fericire, de aceea a fost toată viața un nefericit.
El nu a crezut în viață și, iată-l, a murit. Nu, nu va uitați rânjește
și că și-a înfipt floarea aia între dinți, o face ca să înșele, ca să se
înșele pe el, așa cum a făcut toată viața. Dar spun eu,
necredinciosul ăsta e mort de-a binelea, e mai mort și mai sărac
decât toți morții și săracii pământului. Să crezi, crezi, asta e totul...
Nefericitul ăsta nu a crezut în nimic, nici în fericire, nici
în viață, nici în moarte nu a crezut, nu a crezut în nimic,
nefericitul ăsta..."
Și ultimele cuvinte abia le-am mai auzit,
căci se pierdură în aer, se topiră odată cu el, care dispăru
de atunci pentru totdeauna.

poezie de din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș NiculescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ovidiu Vasile

Iubire cuantică

Noi ne-am iubit când eram slavă,
Mister și taine printre stele.
Eu din particule rebele,
Iar tu materie suavă

Noi ne-am iubit o veșnicie,
Chiar dinainte de-a fi viață.
Precum a fost lăsat fie,
Tu profunzimi, eu suprafață.

Noi ne-am iubit pe când Lumina,
Era doar cuantică iubire,
Pe când voința și nevina
Erau Cuvânt și nu vorbire.

Și ne-am iubit adu-ți aminte
Pe fiecare stea din noapte
Ca două inimi fără minte,
Două intenții fără fapte.

Noi ne-am iubit de când e lumea,
Chiar dinainte de-a ne naște.
Eu întâmplarea, tu minunea
Ce într-o zi se vor cunoaște.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Marilena Tiugan

Dresor în arenă

vino dormi îi șoptești
și de fiecare dată trupul șarpelui te încolăcește
în timp ce-l mângâi și-i așezi capul pe pieptul tău cald
în întuneric se mai zbate puțin până
își găsește locul
nu de loc are el nevoie
ci de această întreagă lume pe care o vrea fie acum a lui
tu visezi în timp ce el te atinge cu pielea-i solzoasă de la cap până în vârful picioarelor
de seara până-n dimineața următoare

așa trece multă vreme
până într-o zi când el însuși de-acum
lacom de aplauze
cel mai mare șarpe se întinde în arenă piton roșu cât e de lung
își lasă pielea pentru a-ți măsura corpul cu carnea lui
regenerată
îmblânzitorule cât l-ai crezut
nu-l mai poți opri să-și potolească foamea stagnată în gâtlej
când dai ieși afară vezi că nu mai poți e prea târziu
te înghițise deja și îți luase înfățișarea
și atunci ești nevoit să te alungești până
îi prinzi limba alunecoasă și te agăți de ea frânghie salvatoare
gura i se cască să-i verși veninul
iar de aici înainte nu mai e niciun pericol
pentru spectatori

poezie de din Colivia cu aripi
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Plimbare

Străjerul apăru în noapte de nicăieri.
Era mai impunător ca niciodată, părea un
uriaș, așa cum stătea, drept, în armura bombată,
cu picioarele metalice înfipte solid în pietrele străzii,
sub unduirile de lumină ale lunii.
În spatele lui se profila podul și râul liniștit,
aproape nemișcat.

"A apărut străjerul, mi-ai spus, în timp
ce ne plimbam și te strângeam la umărul meu.
Și pare mai falnic ca niciodată... Să-l atingem,
să-i atingem măcar o dată armura!"
"Străjerul nu poate fi atins, ți-am răspuns eu. Să nici
nu te gândești măcar vreodată să-l atingi pe străjer!
Străjerul nu poate fi atins. Ar dispărea cu totul și pentru
totdeauna și, odată cu el, întunericul nopții, și noi am dispărea
odată cu el. Nu ar mai rămâne nimic din noi, din dragostea
noastră", ți-am spus eu în timp ce tu îți culcai
capul la pieptul meu și pașii ne purtau de-a lungul
râului, pe strada umedă și pustie, cu arcade de piatră.

"Să nu vă îndepărtați!", ne ajunse din spate, după un timp,
glasul lui tunător. În curând va trebui plecăm. Se apropie
lumina tare a răsăritului."

poezie de din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoș NiculescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Un erou

Era sărmanul atât de nătăfleț și de zbrehui!
Îi făcea pe oamenii superiori,
Care nu știau nimic de aripile lui,
Să-i râdă-n nas – și asta nu de puține ori;
Ei nu știau, dar coroana din laur și bronz întunecat
Era deja-împletită pentru capul lui cârlionțat.

Naiv și copilăros părea în comportare,
Iar ei spuneau" Viitorul lui e zero absolut."
Viitorul lui! Când au venit acele zile,-îngrozitoare,
S-a aruncat în focul viu de la început
Și și-a tăiat drum de-a dreptul spre gloria măreață
Înainte ca ziua-i să coboare dincolo, în ceață.

Iritase pe înțelepții zilei – măruntă vină!
Atât de slabă-i părea mintea, neștiutoare.
Acum, toți își scoat pălăria și se înclină
Când îi aud numele, cerând iertare,
Fiindcă niciodată n-au bănuit acel curaj,
Nici n-au văzut eroul ascuns sub camuflaj.

Nu contează deloc cum trăim, în ce noroi,
Dacă murim cum moare-un vultur, nu o cioară.
Iar tu, cel croit pentru fapte mari, iartă-ne pe noi
Pentru judecata aceea de odinioară!
Azi gloria te înfășoară ca o mantie și te desparte
De noi, oamenii obișnuiți, temători de moarte.

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Proximitatea fizică prin situarea față către față nu este neapărat o întâlnire. Întâlnirea este mult mai mult; ea înseamnă găzduirea celuilalt în noi, ospătarea unuia din altul la agapa dăruirii de sine. Este purtarea celuilalt în noi, primirea lui în spațiul intim al ființei noastre, e dansul a două eu-ri care se ating în ceea ce pare intangibil, care vorbesc fără a rosti cuvinte, care se aud chiar și atunci cand tac, care sunt împreună chiar și în distanță. Ajung mă întâlnesc cu cineva când pe umerii mei am așezat pentru totdeauna povara lui, când rănile lui le poate unge până și cel mai banal cuvânt al meu, când reușesc cu îmbrățășarea mea să curm angoasele, căderile, neîmplinirile și tristețile lui și când pentru toate acestea nu cer nimic în schimb. M-am întâlnit cu celălalt când și el dorește să-și facă loc în mine și când lumea lui începe fie decorată de cromatica ființei mele.

citat din (mai 2009)
Adăugat de mihai tudorSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Byron

Visul (I)

Ni-i viața dublă: somnul își are lumea lui –
Hotărnicind tărâmul ce s-a numit greșit
Viață și moarte. Somnul își are lumea lui:
Fantastic, fără margini imperiu, străbătut
De-a visului suflare, ce trece încărcat
De bucurii și lacrimi, de zbucium sau tăceri.
Ades, străbate visul, chiar trezi, al nostru gând,
Presară plumb asupra-i, sau îl avântă-n slăvi,
Se-mplântă-n noi și-n două ființa ne-o despică,
Răstălmăcește timpul și-asemeni c-un trimis
Al veșniciei, duhuri recheamă din trecut,
Dezleagă viitorul, căci ele au puterea
Tiranică-a plăcerii și a suferinței. Fac
Ce vor din noi, ce n-am fost nicicând, și ne-nspăimântă
Cu umbrele ivite din timpii ce-au apus.
Părelnic e trecutul? Și visurile-s, oare,
Răsaduri ale mintii? Dezvăluie, o, spirit,
Spre-a zămisli ființe mai mândre decât noi,
Făpturi ce-au frânt zăgazul nimicniciilor.
Voi povesti-ntâmplarea ce mi-a sădit-o visul
Pe când dormeam; căci gândul, îmbrățișat de somn,
E-n stare străbată prin vreme și să-nchege
O viață, în fugarul răstimp al unui ceas.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba engleză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la Citatepedia.com. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.

Istoria scrisului

Străzile mici ne conduceau într-o direcție necunoscută.
Se înserase în această parte a orașului și omul acela ne apărea brusc
de după case, ne privea câteva clipe și dispărea înapoi la fel de brusc.
Apariția lui era ca un clișeu fotografic, ca un diapozitiv. Drept, în fața noastră,
la vreo 30 de metri, cu mâinile în buzunarele pardesiului, cu o figură neclară.
În acele momente între noi se lăsa un frig ciudat, care parcă ne îndepărta
unul de altul. Palmele noastre, puțin umede și moi de căldura interioară
a dragostei, deveneau reci și uscate ca niște pergamente, pe care toate
liniile vieților se transformau în semne ale unei scrieri ciudate, în simboluri
de-a pururi necunoscute. Omul acela fantomatic în fața noastră, și noi
privindu-ne tulbure, în developarea instantanee și rece a persoanei care
ne însoțea preumblarea, înaintea căreia pierdeam simțul orientării
către o destinație care nu fusese oricum stabilită niciodată, dar asupra
căreia nutream aparența unui amestec cețos între viață și moarte,
poate a unui han incendiat și plutitor, în care se aud un pian și voci,
la capătul unui ultim schimb de poștă, când caii, de oboseală, devin
străvezii și încep să se amestece, ridicându-se printre nori...
Un fel de vânt, o mișcare nefirească a aerului însoțea frigul,
aparițiile stranii ale acelui bărbat care ne privea fără să scoată
un cuvânt și apoi dispărea într-o clipă, cu mâinile în buzunare,
cu fața la noi, imobil, după colțul caselor.
În tot acest timp îngerii nu ne părăseau o clipă, îi simțeam,
imateriali, acolo, plutind deasupra umărului nostru ca niște lumânări
suspendate, dar stinse, fumegânde din pricina vântului ciudat,
cu atât mai mult tămâindu-ne, fără miros, ființele neputincioase.

În restul orașului era ziuă, o lumină albă, pâcloasă, obositoare.
Prin ferestrele deschise ale apartamentelor, bărbați legați de picioare
atârnau cu capul în jos și scriau pe geamurile inferioare, cu vopsea
neagră, simbolurile ciudate din palmele noastre.
Porumbei vineții dansau orgiastic în jurul copiilor de piatră
ai avuzurilor, cuprinși în niște jocuri erotice care le depășeau
cu mult vârsta, în care firul de apă, țâșnind din adânc,
părea aibe un rol central, catalizator.
"Ne apropiem de turn", mi-ai spus, "Se face ora", și, în clipa când
deslușeam în depărtare orologiul, cutremurul s-a produs,
marele turn s-a năruit cu ceas cu tot peste podul vechi,
în timp ce în partea luminoasă a orașului brațe nevăzute
îi trăgeau în case pe oamenii suspendați, pe scribii tainici care
lucrau de zor la propagarea publică a unei istorii personale.
Prin fum, printre dărâmături și crăpăturile pământului, noi ne
vedeam de drum spre destinația noastră necunoscută.
Câini purtători de halebarde și torțe ne străjuiau de-acum trecerea,
în timp ce un om sărac, sub felinar, scotocea de zor în
buzunarele unui pardesiu ce ne părea cunoscut.

poezie de din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de Dragoș NiculescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Hans Christian Andersen

O, cum îi mai bătea Gretei inima! Parcă ar fi vrut facă un lucru rău și ea doar atâta voia, să vadă dacă Karl e acolo. Și acolo era, fără îndoială! Și ea se gândea la ochii lui limpezi și la părul lung: parcă îl vedea cum zâmbește ca atunci când ședeau amândoi la umbra trandafirilor. Desigur are să se bucure când are s-o vadă, și ea are să-i spună ce drum lung a făcut până dea de dânsul, și ce necăjiți au fost cei de-acasă când el a plecat și nu s-a mai întors. Gretei îi era teamă și totodată se bucura.

în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba daneză.
cumpărăturiCartea "Classic Fairy Tales by Hans Christian Andersen" de Hans Christian Andersen este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -75.00- 30.99 lei.

Și grija lui e pentru noi un vis urât

Și grija lui e pentru noi un vis urât,
și glasul lui o piatră ni se pare –
am vrea dăm la vorba-i ascultare,
dar ca prin vis o auzim, și-atât.
Căci între noi vuiește mult prea tare
drama cea mare, ca să ne-nțelegem.
Vedem doar forma gurii lui din care
silabe cad, ce nu le mai culegem.
Suntem mai depărtați ca-n depărtare,
chiar dacă strâns iubirea ne-a-mpletit;
de-abia când pe această stea el moare,
știm că pe-această stea el a trăit.

Acesta-i tatăl pentru noi. Și eu – eu
-ți spun tată?
Ar fi să mă despart de tine nu odată,
de mii de ori. Ești fiul meu. Te voi cunoaște-ndată,
așa cum îți cunoști copilul unic, drag,
chiar când demult este bărbat, este moșneag.

poezie de din Ceaslov, Cartea a doua - Cartea pelerinajului, traducere de Maria Banuș
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba germană. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la De.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
cumpărăturiCartea "The Notebooks of Malte Laurids Brigge" de Rainer Maria Rilke este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 34.99 lei.

V-ați pus vreodată această întrebare: cine este aproapele nostru? Probabil că nu, pentru că nu se pare că avem răspuns în orice moment. Însă nu cred este așa. Am fi tentați spunem aproapele nostru sunt cei de lângă noi, familia, rudele. Hristos însă ne spune că nu acesta este răspunsul pe care-l așteaptă de la noi. Când rostim cuvântul "aproapele", suntem tentați a ne gândi la distanță, la ceva de lângă noi. Dar Hristos trece peste această distanță și vrea ca între noi și "aproapele" să nu fie nici o distanță, ci "aproapele" fie în noi, în inima noastră, să-l primim în inima noastră cu toate problemele, cu necazurile lui, așa cum a făcut samarineanul din parabola spusă de Iisus Domnul învățătorului de lege și nouă, celor de astăzi, în duminica rânduită a se citi în toate bisericile și mănăstirile noastre.

în Pe cărarea Raiului
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

AltaVista

În ziua aceea am făcut dragoste așa cum face soarele cu mugurii

Corpul meu era o simfonie cum niciunul nu mai ascultase vreodată
Ca și cum ar fi plouat mărut peste pământuri aride
Și germinam înlăuntrul lui încet, încet la fel ca o mare iubire
Încâlcită în carne, în oase, ca o iubire care rămâne toată viața sub piele
În acel stadiu amorf și necopt, într-o licărire perenă, mijind a nesfârșit

Știam din capul locului că toate astea dor așa cum și mamele știu
la naștere vor trece prin chin și cu toate astea se lasă năpădite

Fericirea trecea prin fața noastră zornăid ca un șarpe mieros
Nici nu mușca, nici nu pleca, doar pâlpâia, trosnea din chingi

Și-atunci am fost golită de brațele lui ca o fântână de-o secetă cumplită

Apoi a venit întunericul, pentru că nu, la asta mă pricep cel mai bine
Azi nu-mi amintesc decât : În ziua aceea mi-am dezbrăcat iubitul
De cămașa neagră, era primăvara și totul se curăța de la sine
I-am scris cu pixul pe piept IC NI KA XC, un altfel de-a spune:
Sunt împrăștiată în tine precum cenușa luată de vânt în cele patru zări

Liniștea rostogolea în noi o carte necruțătoare, deja îndoliată

Nu știu cum să spun:
Dacă m-auzi vreodată îmbobocind în tine să știi că nu e vina mea

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ionel Teodoreanu

E foarte ciudat să te uiți la un necunoscut ca la o carte deschisă în care cetești versuri tulburătoare, regăsind în ele ceva presimțit, poate știut, dar vag până atunci, totuși era, nu numai în suflet, dar și în afara lui, adus de necunoscut ca o pulbere de argint a unei zări din care vine un călăreț rănit - dar călărețul parcă venea din zarea ei, căci îi știa pulberile de argint, le văzuse în ea, fără să vadă călărețul. Inima ei bătea lângă el ca o copită credincioasă și supusă. Parcă ea i-l adusese răsturnat.

citat celebru din romanul Lorelei de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "La Medeleni Vol. 3" de Ionel Teodoreanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -13.39- 5.99 lei.

În după-amiaza lui 19 octombrie 1899, m-am urcat într-un cireș înalt și, înarmat cu un fierăstrău pe care încă îl mai am, și cu o secure, am început tai crengile moarte din cireș. Era una dintre după-amiezile acele tăcute, pline de culoare de o frumusețe pură pe care noi o avem în octombrie, în New England, și în timp ceuitam în est spre câmpuri, mi-am imaginat ce minunat ar fi să fac un dispozitiv care ar avea chiar și posibilitatea de a zbura pe Marte. Am fost un puști diferit când am coborât din acel copac, pentru că atunci când am coborât, existența părea în sfârșit să aibă un scop.

citat clasic din
Adăugat de Catalin PopescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Daniel Vișan-Dimitriu

Om și deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
și de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul și-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul și de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult și nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva și-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros și negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
și caută voința să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viață,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeață.

Era o curte-a lui, era și raiul
în care se născuse. Îl știa.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-și ducă traiul.

Iar peștele... Era atâta pește
încât își alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbătește.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un pește-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia vedem!". Ridică, scurt, de plasă
și-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu știi soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut și, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, ușor, spre delta cea română.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook