Nume proprii

Când a naufragiat antichitatea
Nu apăruseră încă sticlele
Şi tot ce era mai de preţ pe acolo
A fost făcut sul
În nişte nume proprii
Cărora li s-au dat drumul pe mare.

Numele au ajuns cu bine la noi.
Şi când destupăm câte unul,
Să zicem Homer, Pitagora sau Tacitus
Ţâşnesc spre cer jerbe mari de lumini,
Pe umeri ne cade un praf de milenii.

Să înmulţim din răsputeri
Avuţia de nume proprii a lumii!
Şi dacă se va scufunda pământul
Ele să rămână plutind,
Cai troieni cu toată omenirea în burtă,
Către porţile altor planete.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corabia

Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strângeam mâinile
ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după zece zile noi cei care
ne-am dat mâinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar până la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mâinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atât de încet
încât dupăî o viaţă de om încă
mai ieşeam unul câte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
asta e o...
asta e o...

poezie de Matei Vişniec
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două nume

La fiecare naştere în lume,
Cu fiecare prunc ce li se-arată
Mai pun părinţii câte două nume
Şi mai deschide moartea câte-o poartă.

La care prea flămândă îşi aşteaptă
Pomelnicul – meniul de la nuntă
Şi-a doua zi mireasa-i mai deşteaptă
Cu încă două nume noi în burtă.

Ne punem două nume zi de zi
Nădăjduind o moarte mai puţină
Fără să ştim ce invitat va fi
Chiar azi, după botez, la noi la cină.

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu că niciodată nu au fost toţi creştinii sfinţi, dar cel puţin înainte întreaga comunitate mergea pe drumul spre cer. Mai cădea câte unul, dar ceilalţi îl ajutau să se ridice. Astăzi, tendinţa este inversă: când cade cineva, ceilalţi încearcă să îl convingă că totul e în regulă: "ai căzut cum cade toată lumea".

Pavel Crainic în Jurnalul convertirii. De la zeiţa morţii la Împăratul Vieţii
Adăugat de Cody
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce am mai sfânt pe lume

Ce am mai sfânt pe lume,
Mama care mi-a dat un nume,
Inima care în piept îmi bate,
Şi sufletul care de dor îmi arde.

Ce am mai sfânt pe lume,
Pământul pe care las urme,
Cerul plin de stele
Şi luna care călătoreşte prin ele.

Mai am doi fraţi care sunt în departare.
Doi bunici ce aşteaptă
De la copii sau nepoţi
Măcar câte o scrisoare.

Mai am şi un nume,
El Moldova se numeşte.
Când aud acest nume,
Sufletul în mine creşte.

Deci totuşi ce are omul
Mai sfânt pe lume:
Mama, patria şi al său nume.

poezie de Vladimir Potlog (12 mai 2014)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă

Când îndrăgostiţii au luat peste tot foc,
Se prind de mână
Şi se aruncă amândoi
Într-o verighetă
Cu apă puţină.

Este o cădere importantă în viaţă
Şi ei zâmbesc fericiţi
Şi au braţele pline de flori
Şi alunecă duios
Şi alunecă măreţ pe jos,
Strigându-se pe nume ziua
Şi auzindu-se noaptea.

De la o vreme
Li se amestecă ziua cu noaptea,
Într-un fel de tristeţe deasă...

Verigheta răspunde
Tocmai pe tărâmul celălalt.

Acolo este o plajă mare
Plină cu oase îmbrăţişate
Care dorm cu albul lor ostenit,
Ca nişte scoici frumoase
Care s-au iubit toată marea.

poezie celebră de Marin Sorescu din Tinereţea lui Don Quijote
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec femeiesc

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre celălalt mal

Înotam amândoi în mijlocul fluviului,
de parc-am fi vrut să fugim dintr-un tărâm fără nume,
spre un alt tărâm fără nume, al libertăţii.
O noapte de smoală, fără lună...
Gândul acelui spaţiu imens de apă,
gândul că sub noi se întind atâtea adâncimi tainice,
înfricoşătoare ne dădea fiori şi ne mâna, fără odihnă, către înainte.
Înotam spre bezna unui mal pe care ni-l indica doar pâlpâirea
unor lumini galbene, probabil nişte case, în care putea să nu mai
locuiască nimeni; case abandonate sau case cu stăpâni defuncţi,
în care lumina mergea chiar şi după moarte,
în care becurile gălbui ardeau nestinse de nimeni, ca nişte
ochiuri de far, până când, exilaţi din propriile răni, ar fi ajuns
secătuiţi de puteri, cu mâinile întinse la ele şi s-ar fi salvat
cu un codru de pâine tare ca lemnul în odăile acelea simple
şi pustii, din bârne.
Se mai apropia de noi câte unul ce părea grănicer,
îmbrăcat însă civil, stând oficial, în picioare, într-o barcă
prăpădită, care lua apă: "Aţi depăşit de mult geamandurile de siguranţă,
sunteţi pe cale de a depăşi apele teritoriale ale propriei dumneavoastră
existenţe, eu nu vă mai spun nimic, de acum sunteţi pe cont propriu!"
Ultimele cuvinte abia le auzeam, căci se scufunda demn, în picioare,
în prăpădita aia de barcă, în mijlocul unui fluviu care ne
ameţea cu parfumul lui de apă verde şi dulce.
Înotam fără să vorbim. Uneori ne atingeam sau ne atingeau
valurile unul de altul.

Noroc cu corul acela discret de copii,
altfel, pluta pescarului ce dormea ar fi intrat, fără ştire, în noi.
Noroc cu copiii; cântau pe nas ca nişte diaconi, sau cum s-or numi
ajutorii ăia de popi care cântă mereu cu ei. Pescarul dormea
cu o sticlă goală lângă el şi la căpătâiul lui cântau vreo cinci copii,
sub pânze croite din vestoane militare groase, întinse slab în sfori.
Le străluceau bumbii în noapte. Înotam spre luminiţele acelea
gălbui şi câte un peşte sfârtecat mai trecea lin pe lângă noi,
cu câte un pui de vultur adăpostit ca într-un cuib în miezul
cărnii roşii, ferfeniţite. Algele începeau să se ridice de sub ape
ca nişte păduri lacustre, cu plante groase, unduitoare.
Ne strigam obosiţi în mijlocul fluviului, începusem
să ne auzim tot mai slab...

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Velierele de la Yule

Când eram doar un băieţel – nu-începusem
Încă să deşir ai anilor de şcoală sul –
Aveam o flotă de patruzeci de corăbii,
Le numeam Velierele de la Yule;

De toate felurile, de la bricuri semeţe
Şi brigantine curajoase, zvelte,
La mici bărci de pescuit ca cele de la Fundy,
Cu copastiile vopsite-n verde.

Ele navigau jur-împrejurul lumii
Şi-mi aduceau fel de fel mărfuri rare –
Şi-asta pentru că deşi stăteam pe ţărm
Inima-mi era mereu pe mare.

Ele acostau în fiecare port,
Din Babilon până la Roma cea faimoasă,
Unde-încărcau obiecte preţioase,
Lucruri care nu se găsesc la noi acasă;

Soseau cu elefanţi şi fildeş
Tocmai din îndepărtatul Tir sau
Cu perle şi cu lemn de santal
Pe care navigatorii atâta-l admirau.

Cu smochine şi curmale din Samarkand,
Şi cu potire pline cu ghimbir,
Şi cu amulete de-argint frumos mirositor
Din bazarurile indiene, cu pietre de safir.

Cu zahar candel din Port of Spain
Şi cu maimuţe din Ceylon,
Cu lămpi de hârtie colorată din Pekin,
Fiecare-având desenat câte-un dragon;

Cu nuci de cocos din Zanzibar
Şi ananas din Singapore;
După ce descărcau, ele plecau iar
Spre alte porturi cu nume frumoase şi sonore.

Şi chiar atunci când am crescut mare
Şi-am început să deşir ai anilor de şcoală sul,
Mintea mea plutea adeseori departe,
La bordul velierelor de la Yule.

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gustul casei

Mânca, mă, că lumea mânca pământ mai demult,
Era Stăncioaia, jupuise toată casa,
Că era bună huma aia, mirosea bine. Şi mânca.
După ce mânca legume,
Mânca şi câte un glod de pământ.
Aşa avea ea poftă.
Mergea cu vacile şi cu pământul în sân,
Bulgări, bulgări.
O întrebam noi: Ce faci, gagă Ioană, cu pământul,
E bun?
- E bun, uite îmi vine mie aşa un gust bun.

Mai mânca şi alta, Aneta, toată ziua dezlipea cu
Custura de pe casă,
Că ăla era bun, mirosea frumos.
Casele nu erau văruite,
Pământul era printre nuiele.

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a doua (1977)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kavafis

1.

Pierdut la marginea lumii greceşti,
Ca un scut antic.
Inscripţie din care puţine litere
Se mai pot citi
Şi nu spun decât nişte nume vechi.
Parcă şi-ar fi copiat poeziile
De pe pietre funerare. Pentru fiecare din ele
A săpat adânc în pupila civilizaţiei greceşti.

2.

144 poeme: cimitir - pentru un trup de efeb,
Putrezind în plăcerile interzise ale Alexandriei.

3.

Sufletul poetului spânzură peste fiecare
Inscripţie lapidară

La moartea unei civilizaţii de trei milenii,
Poezia lui e steagul de doliu
Coborât în bernă.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremea ca omul

Se ducea şi toca lemne desculţă
Şi nu era gaz deloc
Şi ea povestea că fătase o oaie doi
Miei. Când au fost războaie,
Era şi ger mare,
Şi în 1913 şi-n 1917 atât era zăpada de mare!
Şi-o geruia.

"Că şi timpul e cum îşi face omul veacul,
Dacă sunt
Paşnici, e cald, frumos, dacă se-ncaieră între ei,
Se pun nişte potoape
Şi iarna nu mai ieşi din nămeţi.
Eu când văd că e ger rău,
Ma gândesc unde s-o fi mai spart
Vreo bubă şi mă-nchin
Să nu ajungă şi răul ăla la noi,
Repede, repede cum vine necazul".

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a doua (1977)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri de când eram piatră

Ca un răget luminos, în creierul meu
a explodat o celulă;
de străinătatea prea nouă
în care se afla
rătăcind de la începuturi.

Minţile mi s-au umplut de un miros
de stea moartă,
de animale gândite în vis,
de funingine bolborosind
roşcata înţepenire a pietrei.

Eram atât de rari –
(mi s-a părut că aud) –
atât de foarte rari încât
cu toţii la un loc
n-am fi putut să umplem unul.
Unul, era departe în viitor
pregătit de împietrirea noastră numai.

Aveam un nume,
fiecare alt nume aveam;
trebuia să fi murit îndelung
trebuia să fi pierit profund
ca numele vreunuia dintre noi
să devină cuvânt.

Nume lângă nume şi lângă nume
era strigarea.
Definitiva moarte numai
ne lega
ca un cuvânt.

Capul mi s-a umplut de un miros,
oasele, pe dinlăuntru
mi s-au umplut de un miros
de moarte
mai veche decât viaţa.

O neputinţă de a spune doi,
o neadunare cu nimeni,
o neadunare cu nimicul –
ca un răget luminos
mi-a explodat în creier.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi ne jucăm foarte gravi, gândindu-ne că pământul e făcut pentru zugravi. Iată, un munte de var ne-a ajuns pentru toţi câmpii. Au mai rămas fără păsări, cai şi stele: gardurile şi, pe alocuri, stâlpii. Mâine dimineaţă la ora şase trecem şi la case.

Marin Sorescu în Unde fugim de-acasă?
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi...

Spune-mi, câte stele vor mai pieri,
câte vise s-or nărui,
printre stropi de ploaie deasă
ce-mi bat astăzi la fereastră?
Ce cuvinte mai pot spune,
acum când soarele apune
peste cărări, peste poteci,
peste iubiri ce pier pe veci?
Spune-mi, câte dureri sunt pe lume,
câte tăceri pline de nume,
ce nu mai vor să fie spuse
când inimile-s de dor răpuse?
Ce stele mai străluce acum,
când ceru-i plin de praf şi fum,
când ploaia cade neîncetat
la poarta sufletului însetat?
Spune-mi, de unde atâta melancolie,
în sufletele noastre de hârtie,
când norii acoperă gândul
măturând de dor şi foc pământul?

Spune-mi, de lupt sau sper,
la un alt cer
fără nori, fără furtuni,
fără zilele de luni,
vei mai opri din stropi de ploaie
să-mi stingă ultima bătaie?

poezie de Adriana Monica Burtea (30 martie 2016)
Adăugat de Adriana Monica Burtea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jucării

Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips...
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă...

(fragment)

(să ne aducem aminte de părinţi, nu numai de sărbători)

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
toţi cei ce/au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost

plecăciune mamă tată
şi tuturor pe care v-am iubi
(...)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Opreşte

Opreşte!
A răcnit sufletul,
Opreşte să mă dau jos!
Sunt sătul de-atâtea corvezi,
De-atâtea determinări, obligaţii şi legi,
Eu am fost făcut să fiu liber.
- Nu pot să mă opresc,
I-a răspuns pământul,
(Pământul din mine)
Dă-te jos din mers,
Dacă-ţi dă mâna
Şi fă-o chiar acum,
Când eu o să virez
Spre scârbă şi tină.
Dă-te jos în cer,
Prietene de-o viaţă,
Te iau când revin.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria

A fost odată o fată pe nume Maria era tare fericită dar niciodată supărată era fericită casă soarele şi tristă caLuna niciodată supărată ca o floare încrustată buzele ca mărul roşu de tot sau ca sângele din corpul oricărui om cui ar plăcea şi aşa şi aş dori orice în lumea toată nici lumina soare nici tot ce poţi avea pe lumeTomeşti dorit decât unul cu pace fericire tot ce este pe lume pe o fată nume Maria jurnalul meu Maria

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de GEO
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!