În rotundul vocalei

Mereu am ezitat între uimire
şi grav, între rotundul vocalei şi clipa
evadărilor în larg,
când luna plină işi etala
strailele brodate, în legănări
de ape.

Pâlpâitoare tonuri de lumini
şi semne s-au furişat
în zborul unei şoapte şi, deghizate,
umbrele,
s-au cuibărit pe rând,
în prima bătaie de inimă
ce n-a primit botezul cenuşilor
adevărate.

Mereu am căutat un răspuns
când luna vlăguită
se stingea,
în sunetul tânguitor al luminii,
şi niciuna din şoaptele voalate
ale zilei,
nu m-a avertizat
că vulcanii au nevoie doar de o scânteie
pentru a-şi revendica
supremaţia...

12 iulie 2014

poezie de Valentina Becart (12 iulie 2014)
Adăugat de Valentina Becart
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul pietrei din răscruce

Într-o noapte senină, când luna e plină,
Între frunze caduce o piatră străluce;
Frumuseţea-i divină tristeţe alină,
Aşezată-n răscruce, ţine loc de cruce.

Cine-i, Doamne, de vină, când mama suspină?
Doar ei se pot aduce lacrimi să usuce
Într-o noapte senină, când luna e plină,
Între frunze caduce, pietrei ce străluce.

Răsăritul să vină, sub pleoape lumină,
Risipindu-i năluce, gândul să-i educe,
Rugă în cer îi duce, dureri îi reduce,
Pentru a ei tulpină, o mamă se-nchină

Într-o noapte senină, când luna e plină...

rondel de Olguţa Trifan (17 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi dorm

Azi vreau să dorm!
Mi s-au încâlcit neuronii,
S-au molipsit de albul nopţii
Şi de rotundul gol al lunii,
Revoltaţi...
Azi fac o pauză!
Mi s-au stins luminile gândului
Când le-am aprins forţat.
S-au cuibărit în întuneric,
Perimate...

Azi n-am idee!
Mi-au intrat ziduri în ochi
Când priveam în urmă.
S-au spart în privire
Dezgheţate...

Azi vreau să dorm!
Mi s-au umplut pleoapele de vis,
Când le goleam de tine.
S-au închis în gene,
Obosite...

poezie de Gabriela Chişcari (5 mai 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două semne

S-o iau mereu de la-nceput,
aceasta-i soarta mea, îmi pare;
să uit, şi, ca un nou născut,
să vin cu semnul de-ntrebare.

Mereu alt soare în april,
mereu o altă fulguire.
În sufletul naiv, umil,
port pururi semnul de uimire.

Aşa pot fi a ta mereu.
N-am veşniciile solemne,
dar fără ele-s veşnic eu –
între aceste simple semne.

poezie celebră de Veronica Porumbacu din Din lirice (1957)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sfîrşit

În sfîrşit ni s-a întors din luna
inima-napoi, generale
în sfîrşit ni s-a întors din luna
sufletu-napoi, generale.
în sfîrşit ni s-au întors din luna
mîinile-napoi, generale.
în sfîrşit ni s-au întors din luna
ochii înapoi, generale.
În sfîrşit ni s-au întors din luna
verdele-napoi, generale.
în sfîrşit ni s-au întors din luna
caii înapoi, generale.
În sfîrşit ne poţi recunoaşte:
noi suntem, generale,
soldaţii tăi din primul
şi din al doilea
şi din al treilea,
generale.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl nostru

nu e rău fără bine şi nimic fără tot
şi nici zile senine fără - of, nu mai pot
nu e alb fără negru nici zăpezi fără ploi
şi nici haos integru şi nici voi fără noi

nu există iubire fără chinuri şi dor
nici nu poţi nemurire semăna pe ogor
tot ce trece se trece din deşert în abis
ca căldura în rece şi ca somnul din vis

nu se poate opri nici o clipă pe loc
şi nici omul feri între ape şi foc
tot ce vine de sus se aşterne pe jos
şi la câte s-au spus şi la câte s-au scos

stai de strajă mereu între spaţiu şi timp
când la soarele tău când la propriul nimb
şi mai stai aşteptând resemnări de destin
între propriul gând şi azurul senin

că vor trece în zbor miriade de ani
prin galactici ce mor şi ne lasă orfani
Universul din tine în rafale de jet
cu viteză luminii se va stinge încet

va rămâne doar vid şi nimic în nimic
nici solid nici lichid şi nici mare nici mic
vei rămâne doar tu şi cu tine doar eu
între da şi-ntre nu - Tatăl tău, Tatăl meu...

poezie de Iurie Osoianu (14 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimi în umbră

Veneau la întâlnire două umbre,
alunecând pe-aleea de sub tei,
cu deformări ciudate în penumbre
ce le-nsoţeau ca triste melopei.

Lumina soarelui părea că are
efecte tremurânde-asupra ei,
a celei de femeie, iubitoare
doar de nenaturalul din condei.

Iar umbra lui... părea că se târăşte
şi-ar vrea să ocolească un parfum
al teilor, sub care se iubeşte
când vara e la început de drum.

Sunt două umbre care, altădată,
pe banca de sub tei s-au întâlnit
şi, în lumina bolţii înstelată,
în doar o umbră s-au înlănţuit.

Acum se întâlnesc, la multă vreme
de când iubirea lor s-a destrămat,
strivită între temeri şi dileme
în faţa cărora n-a rezistat.

Se recunosc uşor căci, împreună,
formează umbra unui singur trup,
sub luna ce încearcă să le spună
că umbrele au inimi... şi se rup.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da şi nu

... pe cerul plin de stele numai tu
eşti steaua mea
mereu departe- între da şi nu
şi nu şi da

şi printre toate florile doar tu
eşti floarea mea
mereu albastră între da şi nu
şi nu şi da

printre fiinţele din lume numai tu
nu eşti a mea
mereu sfidând când da când nu
când nu, când da...

poezie de Iurie Osoianu (24 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din jurnalul unei zile (amurg în deşert)

pe această întindere de nisip
arsă de soare
îţi voi aşterne la picioare
amurgul unui suflet bântuit
ce n-a înţeles logica pustiului, nebunia...

nisipurile işi plâng deseori nerodirea...
să fie blestemul celui învins?
apele s-au închis grăbite în adâncuri
refuzându-le jelirea... tânguirea...
... sfâşietor e strigătul în deşert
a celui ucis
de nepăsare...

în această oază de nisipuri mişcătoare
se-adună pe-nserat
fecioare de rouă
ce-aşteaptă pe cel însetat – rătăcind
în curgerea unui timp obosit, deprimat...

... e ora când adevărul se surpă
... e timpul ca stele nopţii să moară...

se-aşterne amurgul peste zare
şi peste ochiul stins al deşertului
ce n-a mai putut să vadă
agonia ta
căutând urme de paşi
în cele mai sumbre vise, bântuite
de speranţă...

poezie de Valentina Becart din Obsesia deşertului (26 august 2011)
Adăugat de Valentina Becart
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piesă pentru violoncel

Mâinile i s-au veştejit
de griji şi griji
picioarele au uitat
sprinteneala tinereţii
a venit seara peste ochi
sunetele s-au ascuns
în semne de întrebare
însă inima
din locul ei
cântă despre tot
ce a câştigat pierzând.

Din când în când
trec să o văd
"ce mai faci, mamă
ei, ce ştii"
doar că nu stau mult
am treabă.

Ea înţelege
iertând orice
zâmbeşte depărtării
şi îşi strânge umerii firavi
între rugăciuni.

poezie de Maria Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adâncuri

tăcerea s-a culcat între şoapte
timpul coboară agale în vale
nimeni în cale
se scutură în zare petale de floare
stele-n fântâni
umbre se scurg în oglindă
păşesc peste ape
cu măşti de oţel între pleoape
în palme adun lut milenar
focul arde în vatră
se coace şi timpul rămas
mă aşez între râuri
din care sorb cu sete
cerul uitat între ape
mă voi trezi în zori
când clipa se-ntoarce stele
şi voi vâsli
spre ţărmul umbrei mele
voi pleca în nefiinţă
în dansul ploilor în noapte
şi din adâncuri
mă reîntorc în ape

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât cinism... în metafora unei zile

Niciodată nu voi găsi cuvinte
destule
să-ţi pot da un nume,
exaltato,
înţeleptul din mine îmi spune
că libertatea este o fantomă
ce adoră plimbările
sub lună plină.

Deschid o fereastră spre lume şi strig:
"nu aici veţi găsi adevărul, în groapa
aceasta plină cu vorbe
sterile,
cu voci sufocate de valuri uriaşe
de lumină!"

Priviţi spre pădure!
Verdele e prospeţimea
ce răsfaţă
şi umbra'nrourată
ademenind rugătoare
o ultimă şi-nflăcărată oră de iubire,
experiment ancestral – lăsat moştenire
( ah! cât cinism.. în metafora unei zile)
celor ce – sfâşiindu-se neîncetat
se admiră
şi poate n-au aflat
că tăcerile au acelaşi miros de brad
când visele – rând pe rând – se deşiră.

Niciodată nu voi găsi cuvinte destule
să-ţi pot da un nume,
nechemato,
poetul din oglindă îmi spune
că singurătatea
este un imperiu al fricii
ce adoră sângerarea cuvintelor,
( ah! ce impertinentă sângerare şi apocalipsă)
că luna plină îşi adună lupii
ca o biruinţă
ca o nimicire a înţeleptului
din mine....

poezie de Valentina Becart din Confluenţe literare (6 ianuarie 2014)
Adăugat de Valentina Becart ( pseudonim literar), nume real -
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecouri în zigzag

e providenţial,
îmi spuneam pe atunci
când viitorul avea un accent mai
puţin grav
decât prezentul,
numele tău rostit,
nu făcea Luna ovală
să cadă din oglindă,
dar trimitea de la nord spre sud
ecouri în zigzag
deşteptând primăvara
ascunsă sub pământ

o lupta începută
o continuă mereu altcineva
se spune,
la fel e şi cu iubirea,
stă cineva la pândă
disimulat în umbra trupului tău

aş vrea să-ţi rostesc numele
ca o şoaptă pe un munte,
dar greutatea unei ancore
mă pierde în inexistenţa unui neant,

limita inexplicabilă a providenţei
este doar un ecou rătăcit
între răsărit şi ape,
faţă în faţă
cu tine

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunetul seminţelor sparte

acel bună dimineaţa ce împlineşte,
două fiinţe
strivesc bobul întreg
pus între ele
la copt,
vibrează atunci când se-ntâmplă,
înainte de paharul cu apă,
trupului lipsit de control să dospească
nu cu trei sute de mii de metri ai luminii
pe secundă, ci cu viteza iubirii,
în sensul mâinilor mele
electrizează părul,
mereu îmi zici să n-o fac
şi eu îmi spun: doar azi nu te ascult,
azi voi închide gura celor care spun să
uităm de miezul magnetic,
mistreţul cu colţi de argint ce aleargă prin vene,
rănit de săgeata unei nopţi fără stele,
luna în creştere
în fiecare femeie porneşte mareea,
iau placa să prind dâra de spumă
pe sânii umflaţi prin simpatie de scoarţa terestră,
dorinţa transformă slăbiciunea
într-un orgasm firesc, implacabil
la ce porunceşte natura când vrea
să audă
sunetul seminţelor sparte...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverberaţii

sufletul ca şi ninsoarea se abureşte din când în când
dar îţi mărturisesc toţi ţurţurii albi mi s-au înfipt în cuvânt
şi alunecă înspre un timp cu o mie şi-o mie de glasuri
parcă aici sau acum s-ar prăbuşi luna lin între iazuri

vin nişte nopţi /cu omăt înalt peste cruci/ când tremură zorii
poţi răsuci lămâile insomniace ale mării?
ventriloc sufletul se aşază în iubirile-monadă
şi reverberează dintre apele mării dalb de zăpadă

sfârşitul vieţii miroase a morţi deghizate
în clovni gri
a cai despiedecaţi a pepeni necopţi a sunete vii
ca şerpii-de-apă unduim printre zile efemere
ninge peste copertina lumii cu iluzorii mistere

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În culoarea zilei

cât de curat
e vântul ce ne scaldă fiinţele
în
miresmele florilor
înflorite în şoaptele zilei ce ne limpezeşte
şi ochii
şi gândul
o ploaie de uimire când ne surprinde
şi inima
şi fiinţa
când norii pe ceruri se plimbă cu zâmbetul tău
înflorit în palmele vântului

paşii
ni i-am atârnat în frunzele copacilor
când
ne îmbrăcam în culoarea zilei
ce ne face uneori semne cu mâna
înmiresmând
trotuarul şi aleea aceasta întreagă cu mersul tău în
flori de umbră
08 iunie 2018 cluj

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu trezim cimitirele...

E-o taină-n toate.
şi-o năruire...
nu vă-ndoiţi de dăinuire
când vă cântaţi bucuriile
în acelaşi cerc istovitor
în care dorm nepăsătoare
cimitirele...

E o lumină-n toate.
şi-o sfâşiere...
şi nu-ntrebaţi de risipire
când vă slăviţi odoarele
în acelaşi triunghi nepereche
în care se înalţă – ca o provocare –
luna, soarele...

E-un nepătruns în toate.
şi-o prigonire...
şi cum să vă mire
când rătăciţi în propria geometrie
căutăm adevărul
în ape
ce refuză oglindirea – chipului cioplit –
agăţat
în izbăvitoare cuie,
izbăvitoare cuie...

poezie de Valentina Becart din Undeva, un poet... (28 iunie 2010)
Adăugat de Valentina Becart
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eclipse

Este doar un joc de lumini şi umbre,
Când trei aştri se aliniază:
Luna, Soarele şi Pământul...
Intrând în conul de umbră
Parţial sau total,
Se formează
Aceste eclipse...

Totuşi, în trecut
Oamenii se speriau,
Temându-se mereu de
Aceste fenomene optice...
Luna, Soarele şi Terra,
Aştrii aliniaţi la eclipse.

acrostih de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă înconoară toamna

Miraculoasă înserare
clipa privită între zi şi noapte
luna tăcută răsare,
deschizând poarta încuiată a zării
tu nu eşti aici...
distanţa şi timpul îl trăim despărţiţi
când liniştea coboară-n taină
mă regăsesc în amintiri,
sub muguri de stele
se aşează în gând
insomnii fremătând
petale de crizanteme
îngenuncheate
spre cer înalţ rugăciuni
la marginea luminii
mă înconjoară toamna
cu frunze de jar şi lacrimile ploii,
într-un descântec de ape
revărsându-se-n mare.

poezie de Maria Ciobotariu (2017)
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o lume mult prea largă

te simt de parcă ai fi un ţipăt
din larma asta universală
rupt cumva în două şoapte
ca atunci când luna eliberează soarele
după o eclipsă totală
ori precum dublează pictorii lumina
cu o tuşă de întuneric

te simt ca pe o împreunare decentă
între un fulger tubular
şi disperarea din ochii unei căprioare
condamnată la moarte prin sfâşiere
de o haită flămândă de pui de lup

pe când eu fluier ca un începător
într-o biserică de aer şi stele
ca şi cum din cer mi-ai tot veni
ca un răspuns la o rugă de netot
scăpat din dogmă

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Basorelief cu eroi

Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină,
chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte,
ca să fie vazuţi s-au aşezat în vitrină,
respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă,
profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă,
când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte
sau între omoplaţi cu o flacără mai subţire
decât un deget de copil care arăta luna.

În urma lor a rămas goală baraca,
mirosind a obiele, a ţigări strivite, a fereastră închisă.
Valizele de lemn care umplu baraca
mai clănţăne încă din fierul minerelor,
aşa cum clănţăne luna din fierul minerelor
acum, cu puţin inainte de-a fi deschisă,
ca să se caute-n ea scrisorile vechi şi fotografiile vechi
ale timpului.

Soldaţii cei tineri stau daţi cu ceară
pe feţe şi pe mâini, ca să lucească
daţi cu ceară ca să lucească, daţi cu ceară,
şi aşezaţi întocmai aşa cum erau în secunda
când viaţa s-a rupt şi moartea a-nghiţit secunda.

Stau aşa nemiscati, ne-ncetind să luceasca,
şi noi ne uitam la ei cum am privi luna
răsărind chiar din mijlocul pieţii.

Pentru noi, care suntem acum de-o vârsta cu ei,
deşi stau de ani lungi în vitrină,
pentru noi, care i-am ajuns din urmă şi trecem de ei,
şi inimă bătând avem, şi memorie,
o proaspătă, din cale-afară de proaspătă memorie,
soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină
şi se imită pe ei însuşi întruna,
ca şi cum ar fi vii.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!