Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci şi argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi luând paharul astfel le vorbeşte:
— "Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noaptea fără stele, ziua fără soare.
Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!

catren de Dimitrie Bolintineanu din Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Popa Stoica

Pe o vale verde, sub stejari bătrâni,
Trece popa Stoica cu trei mii români.
Luna plină-nalţă discul ei pe munte,
Stoica stă la masă cu cei mai de frunte.
Acolo eroul, oaspeţii beau vin,
Pentru a lor ţară ei pe rând închin.
Un sol turc ajunge, ş-astfel le vorbeşte:
— "Cu cincizeci mii oameni paşa vă loveşte,
Armele depuneţi, primiţi a vă da,
Căci cu caii numai vă vor sfărăma.
Padişahul viaţa vouă dăruieşte."
Însă popa Stoica astfel îi vorbeşte:
— "Fiii României nu dau arma lor
Fără să se bată. Ei cu dânsa mor."
Zice, sună-n cornuri. Cei trei mii s-adună.
Ei se bat în noapte la raze de lună
Când pe cerul negru zorile resfir
Coamele de aur şi de trandafir,
Caii peste câmpuri de turci învelite
Înotau în sânge până la copite.
Popa Stoica luptă; mor bravii români,
Însă ca vitejii, cu armele-n mâni.
Paşa zice popei: — "Vino tu la mine,
Armele depune; un viteaz ca tine
E păcat să moară". Popa, cu arma-n mâni,
Moare cum muriră cei trei mii români.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Ştefan cel Tânăr Vodă (1872)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul lui Ştefan cel Mare

Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.
Şi melancolia trece gânditoare.

Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.

Inima-i zdrobită ca a lui oştire;
Ţara-i întristată ca a lui gândire!

Pe un colţ de piatră şade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.

Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.

Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.

Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,

Negre şi bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;

Cad ca două raze, dulci şi călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.

- "Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuşi el suspină şi s-a îndoit?

Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,
Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;

Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!

Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ţi-e lăsată!

Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!"

Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.

Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.

Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;

Iar la focul lunii, când mi se deşteaptă,
Vede-a lui oştire care îl aşteaptă.

Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopţii le vorbeşte lor:

- "Fraţilor de arme, fala romănească!
Dacă o să piară ţara părintească,

Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,

Cel puţin atuncea piară vitejeşte
Remuşcând toiagul care îl loveşte,

Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins,
Caută să muşte cel ce l-a atins!

Astfel e românul, şi-n a lui cădere
Cine îl răneşte, după dânsul piere!

Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;

Stelele de aur mai cu foc lucesc
Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:

- "Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Cartea - Legende Istorice
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan la moarte

Ştefan, domnul ţării, pe cei mai mari uneşte
La Suceava veche şi-astfel le vorbeşte:
- "Fiul meu cel june! Voi, români doriţi!
Moartea mă culege dintr-ai mei iubiţi.
Dorul pentru viaţă nu mă-ntristă foarte;
Omul chiar când naşte face-un pas spre moarte.
Viaţa-i ca fantasma cu chipul plăpând
Ce prin nopţi s-arată şi se stinge blând.
Omu-i ca un vierme ce-n ţărână pare
Un minut vederii şi, lucind, dispare.
Dar mă-ntristă foarte norul furtunos
Ce pe cerul ţării trece neguros;
Soliman ce mâine poate se prepară
A lovi cu moarte draga noastră ţară.
Ungurul cel falnic se supune lui.
În poloni credinţă nu mai poţi să pui.
Un pilot cu minte prin furtuna tare
Nu desface toate pânzele ce are.
Astfel pân' ce fieru-i nou să-l încercăm,
Cu temeiuri bune ţara să-nchinăm.
Iar de-ar vrea să surpe legi şi dalbe date,
Să muriţi cu toţii pentru libertate!
Nimeni nu e în lume mai dispreţuit
Ca cel rob ce poartă jugul mulţumit,
Nimic nu ne-nsuflă hulă ca poporul
Ce doreşte viaţa cu robia, dorul!
E mai demn, mai nobil, oameni şi pământ
Faţa lor să-şi schimbe sub un dalb mormânt,
Decât în robie neamul să trăiască
Şi de-a lui ruşine lumea să roşească!"

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Cartea - Legende Istorice
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preda Buzescu

De trei zile lupta n-a mai încetat
Şi tătarul pare c-a înaintat.
Dar Buzescu Preda vede cu durere
Floarea României ce pe vale piere.
Trece înainte pe un cal în joc
Ce varsă din ochii-i flacăre de foc.
Strigă cu tărie cetelor zdrobite
Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.
Iată că nepotul hanului tătar
Trece pe-un sălbatec, ager armăsar.
Unde se arată pe întinsa vale
Prin oştirea noastră îşi deschide cale.
Iar Buzescu Preda cum îl întâlni,
Îi ieşi-nainte şi-astfel îi vorbi
— "Dacă nu ţi-e frică şi-ai credinţă-n tine,
O, tătare! vino să te baţi cu mine!"

Ei descălecară atunci amândoi
Şi se iau la luptă ca doi juni eroi.
Ochii tuturora cată cu mirare
La Buzescu Preda şi tătarul mare.
Ei se bat la raza stelei cei de foc,
Flacările-i albe pe-a lor zale joc.
Vântul răcoreşte fruntea lor udată
Şi mânia dulce sufletul le-mbată.
Ei se bat în spade — spadele se frâng;
Şi se iau la braţe — se smucesc, se strâng.
Când tătarul scoate o secure mică
Şi lovind pe Preda, pavăza îi strică.
Dar el cu măciuca astfel îl lovi
Încât deodată câzu şi muri.

Iar după aceasta, oastea românească
Pleacă şi învinge horda tătărască.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărioara

"Dragul dulce-al vieţei mele
La oaste s-a dus,
Şi de-atuncea soare, stele,
Toate au apus!

Mâna mea l-a lui plecare
Calu-i a-nfrânat.
Şi-ntr-o dulce sărutare
Inima mi-a dat."

Astfel cântă Mărioara
Dup-al ei iubit,
Şi pe faţă-i lăcrimioara
Dulce a-nflorit.

Însă iată că soseşte
Mândrul ei amor
Şi în noaptea ce domneşte
Spune al său dor.

- "În câmpia sângeroasă
Fraţii mi-am lăsat
Şi la tine-a mea frumoasă,
Iată c-am zburat.

Căci, vezi tu, o, dulce nume,
Înger ce iubesc!
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc."

- "Ce zici tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit!
Aşadar eu nu-ţi voi zice:
Bine ai venit!

Dar de nu poţi fără mine
În lume-a trăi,
La bătaie eu cu tine,
Haide, voi veni!"

Amândoi pe cai s-aruncă
Şi prin noapte zbor,
Şi trecând prin verdea luncă
Cântă cu amor:

- "Dacă nu poţi fără mine
În lume-a trăi,
Pentru ţară, eu cu tine
Dulce voi muri."

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma lui Ştefan cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna pace

Viaţa noastră e viaţa spumei
Şi totuşi, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel şi moartea e uitarea vieţii
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorinţă mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca şi un roi ce trece,
Şi-n a lor fugă fierb şi se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând şi ucizând în lume toate.

Astfel e spaţiul fără fund şi fine,
Iar din încrucişarea - amundurora,
Născând mişcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mişcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuşi cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mişcări mişcarea lor se-adună,
Cu toţi în jos, toţi împrejur de sine,
Toţi împrejurul altor fac cunună.

Şi-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mişcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ţine.

Şi cine ştii când ceasul lor va bate
Şi cele trei inele s-or desface
Din a mişcării sfântă trinitate.

Şi peste toţi s-o-ntinde – eterna pace.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1882)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubită dulce, o, mă lasă...

Iubită dulce, o, mă lasă
Să privesc faţa-ţi, ochiul tău ceresc,
Să mângâi păru-ţi d-auree mătase,
Privindu-te, de-amor să nebunesc!
Ah, braţul tău rotund e alb ­ se lasă
Cu graţie pe umerii-mi ­ privesc
În ochii tăi, în faţa ta ­ în gura jună
S-ascult uimit la vorba ta nebună!

Nebună, că nu are şir şi minte,
Ci graţie ş-amor copilăros,
La gura ta, care zâmbind îmi minte
Spre-a coperi misterul cel duios,
Ce-mi spune nu ­ când da ochiu-ţi fierbinte
Din genele-i îmi spune voluptos ­
Ah, tot amorul meu, copil în raze,
E concentrat în fiinţa-ţi luminoasă!

Surâsul tău o rază e de soare,
Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea mea,
Şi sânul tău de vergină, ninsoare,
Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta,
Când tremurând priveşti şi zâmbitoare
La-a lui dulci flori ce cresc alăturea ­
Şi sărutarea ta ­ oh, spune, spune
Cu ce s-aseamăn dulcea-acea minune!

De n-ai fi tu, ce-ar folosi viaţa,
Speranţele-i, şi binele-i, şi tot!
Un vis ar fi amestecat cu ceaţa,
Un chin ar fi ­ ce l-aş sfârşi să pot;
Pe când astfel o noapte e măreaţă,
Pierdută-n stele ce în ceri înot,
Prin ele trece melancolic luna ­
O gură dă-mi, iubito ­ şi-ncă una!

Spre sărutare gura-ţi se încreaţă
Şi ochii tăi privesc întunecat
Şi visători. ­ Iubito, tu, glumeaţă,
Nu ştii c-a săruta e un păcat
Şi că-n întunecata lor dulceaţă
Nu s-uită ochii de copii vodat' ­
Fără să plângă-n urmă-a lor langoare
Şi voluptoasa lor întunecare!

Căci ce ai zice dacă eu acuma
Aş uita toate... tu mă înţelegi ­
E drept că ţie-o vorbă-ţi trebui numa
Ca toată firea mea în lanţ s-o legi ­
Dar vorba aceea serie-ori de glumă,
Cu care pasiunea-mi s-o diregi
Vei spune tu? ­ O, taci - o, taci, n-o spune ­
Ai spus-o? -S mânios, tu, -nţelepciune!

În van vorba ta blând povăţuieşte ­
La seriozitatea ta surâd;
Spre sărutare gura-ţi se-ncreţeşte;
Spre sărutare ochii tăi se-nchid;
Şireată eşti! sub geana ce umbreşte
Ochii-ţi sclipesc, şi-mi pare că ei râd;
Cu braţul ţi-i acoperi?... Supărată?
Ce te prefaci, iubita mea şireată?

poezie celebră de Mihai Eminescu (1871)
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus în curtea cea domnească

Sus în curtea cea domnească,
La domnia din Bârlad,
Şade tânăr domnul Vlad ­
Sub căciula-i ţurcănească
Pe-a lui umeri plete cad.

Astfel şade trist şi rece
La ospăţul luminat
Din domnescul lui palat,
Cu priviri crunte şi rece,
Cu-ochiul negru înfundat.

Faţa palidă şi tristă,
Manta-i neagră pe-umeri tari,
Faţa spână, ochii mari
­Astfel trece în revistă
Pe boierii lui cei mari.

Ici bătrâni ca iarna albă,
Munţi cu fruntea de arginţi,
Şoptesc dulce şi cuminţi
­Colo tineretea dalbă
Cu râs mult şi fără minţi.

Femei palide, frumoase,
Feţe blânde, ochi de foc,
Ce în gene li se joc
Şi-a lor raze luminoase
Printre ele-şi cată loc.

Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeţi mulţi,
Vorbe dulci să tot asculţi,
Chiar lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulţi.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1870)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua bună la ţară

Ţară dulce şi frumoasă,
Tu, ce-ai fost gloria mea,
Eu mă duc, fii sănătoasă!
Nu ştiu de te-oi revedea.

Dar ce-mi pasă oare mie
Dacă pe pământ străin,
Dacă în călătorie
Moartea îmi va zice: vin'!

Vai! în sânu-ţi dulce, oare
Sunt eu mai puţin străin
Când pe toată ziua moare
Visul sufletului lin?

Iară se ridică norul.
Vasul tău nu este-n port,
Vânturi rele ca şi dorul
Către negre stânci te port.

Mâine va veni străinul
Să te prade, ţara mea!
Mâine îţi vor smulge sânul,
Mâine te-or îngenuchea.

Şi tu n-ai nici mângâierea
Apărându-te, să mori.
Ei ţi-au degradat durerea!
Şi mormântu-ţi n-are flori!

Ţi-au făcut cununi de spine
Ca iudeii lui Isus,
Şi râzând amar de tine,
"Ai unirea!" ei ţi-au spus!

Dar ei ţi-au luat din mână
Armele ce ai avut.
Dragă patrie română,
Ce rău oare le-ai făcut?

La străini te-or da-n prădare,
Vai! şi pe cămaşa ta
Fiii vitregi cu turbare
Sorţii lor vor arunca.

Te-au lăsat în slăbiciune,
Fără legi, să putrezeşti
Şi prin dulce moliciune
Te-au lăsat să te slăbeşti!

Când chiar fiii-ţi te ucide,
Ce blestemi pe cel străin?
Ţara mea se sinucide!
Moartea este-n al ei sân!

Fiii tăi nu vor dreptatea,
S-a văzut atâţia ani!
Ei invoacă libertatea
Ca să fie ei tirani!

Către-acestea, dragă ţară,
Tu poţi încă a trăi,
Numai cei ce te-ncărcară,
Numai ei vor veştezi.

Astfel toamna când soseşte
Frunzele în pomi pălesc,
Vântul aspru le răpeşte,
Putrede se risipesc.

Dar când primăvara vine
Pomul a reînverzit,
Paseri cu cântări sublime
Nouă viaţă i-a vestit.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din volumul: Reverii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele si radacina

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:
— Dulce e viaţa frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,
Lumea înverzesc
Şi o răcoresc.
Călătorul pacinic, obosit de cale,
Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-şi dă.
Mândre fetişoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Şi cel păstoraş
Le cântă de jale-n al său fluieraş.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfăţat
Şi ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăuleşte,
El pe frunză verde întâi o numeşte;
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi
Şi ne dezmierdaţi.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
— Frunzelor le zise un glas din pământ —
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască —
Le răspunse ea.
În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.
Să ţineţi dar minte
Aceste cuvinte:
Viaţa vegetală,
Viaţa socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.

poezie clasică de Alecu Donici
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără tine (în memoria soţiei )

Ştiu că viaţa-i trecătoare,
că trenul vieţii s-a oprit.
Că totul e în transformare,
plecăm de unde-am venit.
Fără întoarcere e drumul.
De-acolo nimeni nu vine.
De la lumânări doar fumul
este prieten cu tine.
Flori aduse la mormânt
cu parfumul lor plăcut,
De viaţa de pe pământ
doar aminte îţi aduc.
Fără tine Virgi,
inima-mi îngheaţă.
Fără tine Virgi,
viaţa nu mai este viaţă.
Nu mai este lună,
nu mai este soare.
Nu mai este gură
ca să plângă tare.
Nu mai este ziuă,
nu mai este noapte,
E doar întuneric
şi există moarte.
De azi,
pe scara vieţii noastre
nu mai urcăm împreună.
S-au uscat florile-n glastre,
nu ne mai ţinem de mână.
Fără tine,
viaţa ţine
cât un fir de aţă.
Tu erai liantul
care ne unea.
Erai briliantul
care strălucea.
Acea strălucire
veşnic a apus.
Despre a sa pieire
nimic nu e de spus.

poezie de Dumitru Delcă (26 septembrie 2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o parte stă un grup de păstori. Ei sunt tăcuţi, poate perplecşi, poate din respect, fără îndoială din pricina uluirii. Paza lor de noapte a fost întreruptă de o explozie de lumină din ceruri şi o simfonie a îngerilor. Dumnezeu merge la cei care au timp să-L audă şi, astfel, în această noapte fără nori, a venit la nişte simpli păstori.

citat din Max Lucado
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei ce vom fi

Trei felii şi trei copii,
Cât de dulci sunt împreună!
Dulce-i pepenele... ştii,
Dar mai dulce-n a lor mână.

Îi priveşti şi simţi iubire,
Dar şi-o linişte mai simţi.
Chipul lor... o amintire,
De când toţi eram cuminţi.

Nu chiar toţi, eu n-am fost unul,
Alergam o zi lumină,
Fugăream vis ca nebunul,
Fără frică, fără vină.

Stau, mă uit la ei acuma,
Fost-am toţi exact la fel,
Fraţi cu soarele şi luna,
Suflete-n decor pastel.

Ne fugea iarba-n picioare
Şi ne colora-n genunchi,
Eram zâmbet şi candoare,
Dar şi strigăt din rărunchi.

Trei copii... le va fi bine.
Să veghem asupra lor,
Fără ei, nu va fi mâine,
Cer albastru fără nor.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La România

Astfel cum se-nclină crinul
Fără viaţă şi color,
Când un vierme-i roade sânul
Fraged şi desfătător;
Astfel, dulce Românie,
Tu începi a te fana,
Şi nimic n-aduce ţie
Viaţa şi mărirea ta!
Dragă, moartea locuieşte
Chiar în sânul tău frumos.
Unde mergi ea te-nsoteşte;
Orice faci e de prisos.
Când în dorul ce te-abate
Tu încaleci să combaţi,
Un fiastru urcă-n spate
Şi iţi zice să abaţi!
Când pe râul organizării
Vasul tău vrei a-l purta,
Un fiastru, al pierzării,
Pune mâna-n cârma sa.
Unde mâna ta plăcută
Scrie fericire,-amor!
Altă mână nevăzută
Scrie-ndată: ură, dor!
Când tu faci o faptă bună
Fiii tăi o veştezesc,
Rozele p-a ta cunună
Cum le pui se ofilesc!
Şi speranţa ta se curmă!
Cu nimica nu te-mpaci!
Toţi s-arată pentru cârmă;
Dar eu nu mai văz cârmaci!

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveşte în jurul tău. Viaţa oamenilor e total otrăvită, otrăvită de cap. Ei nu mai simt, nu mai sunt sensibili, nimic nu-i mai emoţionează. Soarele răsare, dar în ei nu tresălta nimic; se uită la soare cu ochii pustii. Cerul se umple de stele, dar inima lor rămâne insensibilă la frumuseţea nemărginită presărată de stele, niciun cântec nu se înalţă din inima lor. Omul a uitat să cânte. Norii vin pe cer şi păunii dansează, dar omul nu ştie să danseze. A ajuns un infirm. Pomii dau în floare – dar omul gândeşte, niciodată nu simte, şi fără simţire înflorirea e cu neputinţă. Ieşi din starea asta! Lasă viaţa să aibă romantism, puţină aventură. Explorează! Milioane de frumuseţi şi de splendori te aşteaptă. Continui să te mişti în cerc, fără să intri în templul vieţii. Uşa templului este inima...

citat celebru din Osho
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horia

Să priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine
Că-a robit copii-i pe sub mâni streine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,
Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.

Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munţilor se pare,
Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori
Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

- Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ţie.

- Nalţi suntem noi munţii, zise-un vechi Carpat,
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese, norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.

Şi un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de pe Olimp.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este însurătoarea dacă nu un pact de a trăi toată viaţa cu un amic împreună, fără a-l urî niciodată şi fără a putea face alt amic, utopie! Nu înţeleg a se însura decât într-un moment de exaltare, căci cată a fi exaltat ca să faci astfel de pas.

Dimitrie Bolintineanu în Elena
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai Viteazul şi Turcii

Ostile păgîne pasă la hotare.
Mihai-Vodă sade la o masă mare.
Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc,
Cînd deodată-n sală intră-un sol turcesc.
- Padisahul nostru m-a trimis la tine
Să-i plătesti tributul ce i se cuvine!...

Mihai-Vodă tace. Oaspeti, mare-mic,
Cu onor din teacă spedele-si ridic.
Luna varsă raze dulci si auroase,
Căpitanii-si scutur coamele pletoase.
Iat-acum se scoală Doamna-i tinerică
Rumenă, suavă ca o zambilică.
Sub hlamidă-i salta rotungioru-i sîn,
Crini si garofite pe-al ei chip se-ngîn,
Părul pe-a ei frunte joaca gratios,
Ochii cu tristete cat-acum în jos:
- Unde este timpul cel de altădată
Cînd Mihai Viteazul stia să se bată?
Cela ce-n primejdii stă si se gîndeste
Inamicii tării jugu-i pregăteste.
Pentru tron, mărire, dulcea-i sotioară
Gata-i să se ducă si-n locu-i să moară!
Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plîngînd ca s-o vezi.
Du-te, mori in luptă, dulcele meu mire,
Că de nu esti vrednic, plec la mănăstire!

Atunci Mihai-Vodă se scoală deodată
Si spre sol întoarce fata-i gîndurată:
- Mergi si spune celui care te-a trimis
Că Mihai Viteazul ochii n-a închis.
Au voiesti pe tară biruri noi a pune?
Au vrei să iau pielea de pe Natiune?...
Padisahul vostru, fără de-ncongior
Vrea să nimicească p-acest brav popor.
Dar mai bine piară dacă i-a fost dat,
Decît cu rusine, mic si atîrnat!

Si zicînd aceasta, ia o bardă-n mînă,
Iute strînge-n juru-i armia română
Si cu ea de-a valma, făr' să zăbovească,
Sfarmă si respinge armia turcească.
Chiar si Sinan-Pasa, plin de umilinti,
A căzut în apă si-a pierdut doi dinti.

Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Naltă-o mănăstire si trei parastasuri!

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!